Arta macelaritului

Titlul și subtitlul originale: THE BUTCHERING ART: Joseph Lister’s Quest To Transform The Grisly World of Victorian Medicine Autor: Lindsey Fitzharris Copyright © 2017 by Lindsey Fitzharris All rights reserved.

Copyright © Publica, 2021 pentru prezenta ediție Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video, exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea editorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FITZHARRIS, LINDSEY Arta măcelăritului : cum s-a luptat Joseph Lister să transforme sinistra lume a medicinei victoriene / Lindsey Fitzharris ; trad. din lb. engleză de Constantin Vlad. - Bucureşti : Publica, 2021 ISBN 978-606-722-434-4

I. Vlad, Constantin (trad.)

61

EDITORI: Cătălin Muraru, Silviu Dragomir DIRECTOR EXECUTIV: Adina Vasile REDACTOR-ȘEF: Ruxandra Tudor DESIGN COPERTĂ: Alexe Popescu REDACTOR: Luana Crăciun CORECTORI: Rodica Crețu, Paula Rotaru DTP: Dragoş Tudor

CUPRINS

Prolog: epoca agoniei ............................................................. 9 1. Prin obiectiv .................................................................. 29 2. Casele morții ................................................................. 51 3. Mațul suturat ................................................................ 75 4. Altarul științei .............................................................. 93 5. Napoleonul chirurgiei ................................................ 115 6. Picioarele broaștei ...................................................... 139 7. Curățenie și apă rece ................................................... 161 8. Toți sunt morți ............................................................ 185 9. Furtuna ....................................................................... 209 10. Grădina de sticlă ......................................................... 227 11. Abcesul reginei ........................................................... 251 12. Epilog: Cortina întunecată, ridicată........................... 275 Note .................................................................................... 285 Mulțumiri .......................................................................... 321

Bunicii mele, Dorothy Sissors, un bonus în viața mea.

8 LINDSEY FITZHARRIS

P

9

Prolog: epoca agoniei

În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1846, sute de bărbați s-au îngrămădit în teatrul de operații* al Spitalului University College, Londra, în care cel mai faimos chirurg al orașului se pregătea să îi captiveze cu amputarea unui picior de la jumătatea coapsei. Pe măsură ce umpleau încăperea, oamenii habar n-aveau că erau pe cale să fie martori oculari al unuia dintre momentele cruciale din istoria medicinei.

Amfiteatrul s-a umplut până la refuz cu studenți mediciniști și spectatori curioși, mulți aducând cu ei noroiul și funinginea traiului cotidian din Londra victoriană. Chirurgul John * În accepțiunea veche, „teatrul de operații” era un spațiu public total insalubru, amenajat tipic în amfiteatrele facultăților de medicină, unde studenții și curioșii îi urmăreau pe chirurgi cum operează pe viu și în condiții complet nesterile, la antipodul mediului aseptic din sălile de operații moderne. În trecut, dacă teatrul se dovedea neîncăpător pentru mulțimea adunată, se putea întâmpla ca operația să fie amânată la cererea publicului și apoi reluată într-o sală mai mare (n.t.).

A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

„Când un distins, dar vârstnic savant afirmă că ceva e posibil, aproape sigur are dreptate. Când spune că ceva e imposibil, aproape sigur se înșală.”1 - ARTHUR C. CLARKE

LINDSEY FITZHARRIS 10

Flint South a remarcat că aglomerația și luptele pentru locuri cât mai bune semănau mult cu busculadele pentru lojele și rândurile din față dintr-o sală de teatru obișnuită.2 Oamenii se îngrămădiseră ca sardelele în conservă; cei mai din spate se agitau constant să vadă mai bine și strigau „Capul, capul!” de câte ori cineva le bloca vederea.3 Uneori, partea de jos a acestor amfiteatre se aglomera atât de mult încât chirurgii nu puteau să opereze până nu făceau un pic de loc în jurul mesei.

Chiar dacă era trecut de mijlocul lui decembrie, atmosfera dinăuntru era sufocantă, aproape insuportabilă. Freamătul trupurilor înghesuite încinsese locul al naibii de tare.

Publicul era alcătuit dintr-un grup eclectic de bărbați, dintre care unii nu aveau nicio legătură cu medicina și nici studenți nu erau.4 Primele două rânduri ale teatrelor de operații erau de regulă ocupate de „pansatori spitalicești”, cum se numeau persoanele care asistau chirurgii la diverse operații și care cărau după ei cutii pline cu cele necesare bandajării rănilor. Înapoia pansatorilor ședeau studenții, care se îmbrânceau și comentau neostoit, plus eventualii invitați de onoare și alți membri ai publicului.

Voyeurismul medical nu era ceva nou. El s-a născut în amfiteatrele prost luminate ale Renașterii, în care, în fața spectatorilor fascinați, cadavrele infractorilor executați erau disecate ca pedeapsă suplimentară pentru păcatele lor.

Doritorii cumpărau bilete ca să-i poată urmări pe anatomiști cum disecă burțile umflate ale unor cadavre intrate deja în descompunere, părțile tăiate împroșcând nu doar sânge omenesc, ci și puroi fetid.5 Astfel de demonstrații macabre erau uneori acompaniate de sunetele ritmice și nepotrivite ale câte unui flaut. Disecțiile publice erau acte teatrale, o formă de divertisment la fel de populară ca luptele de cocoși sau hăi-

11 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

tuirea urșilor. Ele nu erau totuși pe placul tuturor. Filosoful francez Jean-Jacques Rousseau a descris experiența sa: „Ce priveliște oribilă este un teatru anatomic! Cadavre împuțite, carne lichefiată, sânge, intestine respingătoare, schelete odioase, vapori pestilențiali! Credeți-mă, nu acesta e locul pe care îl voi căuta pentru a mă amuza”6.

Teatrul de operații din Spitalul University College arăta mai mult sau mai puțin la fel ca altele din oraș. Consta dintr-o scenă înconjurată parțial de tribune semicirculare, ridicate una deasupra alteia spre o lucarnă care ilumina încăperea. În zilele în care lumina soarelui era blocată de nori groși, pe scenă erau aprinse mai multe lumânări groase. În mijlocul scenei trona o masă de lemn pătată, care dezvăluia urme ale măcelurilor precedente. De cele mai multe ori, țipetele celor care agonizau sub cuțit se amestecau discordant cu sunetele cotidiene venite din stradă: râsete de copii, frânturi de conversații, huruituri de trăsuri. În anii 1840, chirurgia operatorie era o meserie murdară, plină de pericole ascunse. Ceva de evitat cu orice preț. Din cauza riscurilor, mulți chirurgi refuzau să opereze din capul locului, alegând să se limiteze la tratarea afecțiunilor externe, precum bolile de piele sau rănile superficiale. Procedurile invazive erau rarități, acesta fiind unul dintre motivele pentru care mulțimile umpleau teatrele în zilele în care se făceau operații. În 1840, spre exemplu, la Royal Infirmary, din Glasgow, s-au făcut doar 120 de operații.7 Chirurgia a fost mereu o ultimă instanță, la care se apela numai în situații critice, de viață sau moarte.

Medicul Thomas Percival le recomanda chirurgilor să-și schimbe șorțurile și să curețe masa și instrumentele între operații, dar nu din motive de igienă, ci în scopul de a evita

LINDSEY FITZHARRIS 12

„orice aspect care ar putea să incite teroare”8. Puțini i-au urmat sfatul. Chirurgul, purtând un șorț plin de sânge, rareori își spăla instrumentarul sau mâinile, aducând cu sine în teatru inconfundabilul miros de carne putredă, căruia cei din această breaslă îi spuneau vesel „vajnica putoare de spital”. Într-o perioadă în care chirurgii credeau că puroiul este o parte a procesului natural de vindecare, nu un indiciu sinistru de septicemie, majoritatea deceselor erau cauzate de infecții postoperatorii. Teatrele de operații erau adevărate portaluri către lumea cealaltă. Era mai sigur să te operezi acasă decât într-un spital, în care rata mortalității era de trei până la cinci ori mai mare. Ceva mai recent, în 1863, Florence Nightingale scria: „Mortalitatea efectivă în spitale, mai ales în cele din orașele mari și aglomerate, este cu mult mai mare decât mortalitatea aceleiași clase de boli în rândul pacienților tratați în afara acestora”9. Dar, pe de altă parte, tratamentul la domiciliu era scump.

Infecțiile și mizeria nu erau singurele probleme. Operațiile erau dureroase. Oamenii încercau de secole să mai atenueze durerea. Cu toate că oxidul de azot fusese recunoscut ca analgezic încă din 1772, de când chimistul Joseph Priestley l-a sintetizat prima oară, „gazul ilariant” nu era folosit de obicei în chirurgie deoarece acționa inconstant. Nici mesmerismul – o tehnică hipnotică botezată cu numele inventatorului ei, Franz Anton Mesmer, care a creat-o prin anii 1770 – nu izbutise să intre în practica medicală curentă din secolul al XVIII-lea.

Mesmer și adepții săi credeau că dacă își mișcă mâinile prin fața unui pacient vor exercita un soi de influență fizică asupra acestuia. Respectiva influență i-ar fi produs modificări fiziologice pozitive, contribuind la vindecarea lui, și i-ar fi insuflat puteri parapsihice. Majoritatea doctorilor n-au fost convinși.

13 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

Mesmerismul a cunoscut o scurtă revigorare în Marea Britanie a anilor 1830, când medicul John Elliotson a început să facă demonstrații publice la Spitalul University College, în cursul cărora două dintre pacientele sale, Elizabeth și Jane O’Key, au prezis soarta altor pacienți ai spitalului. Sub influența hipnotică a lui Elliotson, cele două femei au susținut că l-au văzut pe „Big Jacky” (cum mai era cunoscută Moartea) plutind deasupra paturilor celor care ulterior au murit. Orice interes mai serios privind metodele lui Elliotson a dispărut însă rapid. În 1838, redactorul-șef al The Lancet, cea mai prestigioasă revistă medicală din lume, le-a păcălit pe surorile O’Key să-și recunoască scamatoria, demascându-l astfel pe Elliotson ca șarlatan.

Scandalul era încă proaspăt în mințile spectatorilor de la Spitalul University College în după-amiaza de 21 decembrie, când renumitul chirurg Robert Liston a anunțat că va testa eficiența eterului pe pacientul său. „Astăzi vom încerca o șmecherie de-a yankeilor, domnilor, care-i face pe oameni insensibili”,10 a rostit el în timp ce-și croia drum către centrul scenei. Cum a început să vorbească, în teatru s-a făcut liniște. Ca și mesmerismul, folosirea eterului era privită ca o tehnică străină suspectă, care plasa oamenii într-o stare de conștiență supusă. I se zicea „șmecherie yankee”, pentru că eterul a fost utilizat prima oară ca anestezic general în America. Fusese descoperit încă din 1275, dar efectele lui stupefiante nu au fost sintetizate până în 1540, când botanistul și chimistul german Valerius Cordus a creat o formulă revoluționară, care implica adăugarea de acid sulfuric în alcool etilic. Paracelsus, contemporan cu el, a făcut experimente cu eter pe găini și a observat că, după ce beau un pic din acest lichid, păsările cad într-un somn prelung și

LINDSEY FITZHARRIS 14

se trezesc nevătămate. El a conchis că substanța „liniștește toate suferințele fără vătămare și ușurează toate durerile, domolește toate febrele și previne complicațiile în toate bolile”11. Și totuși aveau să mai treacă niște sute de ani până să fie testat pe oameni.

Asta s-a întâmplat în 1842, când Crawford Williamson Long a devenit primul doctor care a folosit atestat eterul ca anestezic general, într-o operație de extirpare a unei tumori din gâtul unui pacient din orașul american Jefferson, statul Georgia. Din nefericire, Long nu a publicat rezultatele experimentelor sale decât după alți șase ani, în 1848. Între timp, dentistul William T.G. Morton, din Boston, a devenit faimos în septembrie 1846, după ce a folosit eter pe un pacient căruia i-a extras un dinte. O relatare despre procedura lui reușită și fără dureri a fost publicată într-un ziar, determinând un chirurg de vază să-i ceară lui Morton să-l asiste într-o operație de înlăturare a unei tumori mari din falca inferioară a unui pacient, la Spitalul General Massachusetts.

La 18 noiembrie 1846, dr. Henry Jacob Bigelow scria despre acest moment de cotitură în The Boston Medical and Surgical Journal: „Este de multă vreme o problemă importantă a științei medicale să concepem o oarecare metodă de atenuare a durerilor în operațiile chirurgicale. Un agent eficient pentru acest scop a fost în cele din urmă descoperit”12. Bigelow descrie în continuare cum Morton i-a administrat pacientului ceea ce el numea „Letheon”, înainte de începerea operației.

Substanța era un gaz botezat după fluviul Lethe din mitologia greacă, ale cărui ape făceau ca sufletele morților să uite viețile pe care le petrecuseră pe Pământ. Morton, care patentase compoziția gazului la scurtă vreme după operație, a ținut ingredientele secrete chiar și față de chirurgi. Bigelow a dezvă-

Liston a intrat pe scena publică londoneză într-o perioadă în care „doctorii gentlemeni” aveau o putere și o influență considerabile asupra comunității medicale. Erau parte a elitei conducătoare și formau vârful piramidei medicale. Din această poziție, acționau ca un soi de gardieni ai profesiei, acceptând înăuntrul cercului doar persoane despre care știau că sunt de viță nobilă și au standarde morale ridicate. Ei înșiși erau genul livresc, cu foarte puțină pregătire practică, folosindu-și mințile, nu mâinile, la tratarea pacienților, și aveau o educație de inspirație clasică. Nu era deloc neobișnuit în acea perioadă ca un medic să prescrie un tratament fără să consulte fizic pacientul. Chiar dimpotrivă, unii emiteau sfaturi me-

15 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

luit totuși că a putut detecta în el mirosul grețos de dulce al eterului. Vestea despre miraculoasa substanță care adormea oamenii pe timpul operațiilor s-a împrăștiat rapid în toată lumea, iar chirurgii s-au grăbit să testeze efectele eterului pe pacienții lor. Întorcându-ne la Londra, doctorul american Francis Boott a primit de la Bigelow o scrisoare care conținea descrierea detaliată a evenimentelor istorice din Boston. Intrigat, Boott l-a convins pe chirurgul stomatolog James Robinson să administreze eter în cursul uneia dintre multele sale extracții.

Experimentul a fost așa de reușit că Boot a dat fuga la Spitalul University College pentru a vorbi cu Robert Liston chiar în aceeași zi.

Liston era sceptic, deși nu îndeajuns încât să rateze ocazia de a încerca ceva nou în teatrul de operații. Dacă nu ieșea „șmecheria”, măcar dădea un spectacol interesant, lucru pentru care era celebru în toată țara. A acceptat să folosească eter la următoarea operație, programată peste două zile.

LINDSEY FITZHARRIS 16

dicale exclusiv prin scrisori, fără măcar să arunce o privire asupra bolnavului cu pricina.

Prin contrast, chirurgii aveau o lungă tradiție de pregătire prin ucenicie, a cărei valoare depindea decisiv de capacitățile maestrului lor. Aveau, în fapt, o meserie practică, care era predată prin intermediul preceptelor și exemplelor. Mulți chirurgi din primele decenii ale secolului al XIX-lea nu au urmat cursurile vreunei facultăți. Unii erau de-a dreptul analfabeți. Imediat după ei veneau farmaciștii, care eliberau medicamentele. Teoretic, exista o demarcație clară între chirurg și farmacist. Practic, un individ care fusese ucenicul unui chirurg putea să funcționeze ca farmacist și viceversa. Această situație a dat naștere unei a patra categorii, „chirurgul-farmacist”, înrudit cu medicul generalist din prezent. Chirurgul-farmacist era primul la care apelau săracii, mai ales în afara Londrei. Începând cu 1815, în lumea medicală a început să se impună o formă de educație sistematică, alimentată în parte de nevoia mai amplă, la nivelul țării, de uniformitate într-un sistem fragmentat. Pentru studenții chirurgi din Londra, reforma a însemnat obligația de a participa la cursuri de specialitate și de a frecventa minimum 6 luni secțiile spitalelor, în caz că doreau să obțină licență de la forul care guverna breasla, Colegiul Regal al Chirurgilor. Spitale universitare au prins să răsară peste tot în capitală, primul fondat fiind Charing Cross, în 1821, urmat de Spitalul University College și de Spitalul Colegiului Regal în 1834, respectiv în 1839. Cine voia să facă un pas mai departe și să devină membru al Colegiului Regal al Chirurgilor trebuia să urmeze cel puțin șase ani de studii profesionale, între care trei ani într-un spital, să prezinte documentația scrisă a minim șase cazuri clinice și să se supună

17 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

unui doborâtor examen de două zile, care uneori implica disecții și operații pe cadavre umane.

Așa au început să evolueze chirurgii de la tehnicienii prost pregătiți la specialiștii moderni în chirurgie, în acele prime decenii ale secolului al XIX-lea. Ca instructor la unul dintre nou construitele spitale universitare din Londra, Robert Liston era o parte importantă a acestui proces în plină desfășurare.

Cu cei 1,88 metri ai săi, Liston era cu 20 de centimetri mai înalt decât media bărbaților britanici.13 Își clădise reputația pe viteză și forță brută, într-o perioadă în care ambele erau cruciale pentru supraviețuirea pacientului. Cei care veneau să asiste la operațiile lui riscau să rateze punctul culminant, dacă-și mutau privirile fie și o clipă. Colegii lui Liston spuneau despre el că, de fiecare dată când amputa, „scânteierea bisturiului său era urmată atât de rapid de sunetul fierăstrăului încât făcea ca ambele acțiuni să pară aproape simultane”14.

Se zice că avea în mâna stângă o putere atât de mare încât o folosea drept garou, în timp ce cu dreapta mânuia bisturiul.

Era o manevră care necesita o forță și o dexteritate imense, dat fiind că deseori pacienții se zbăteau agonic de teama asaltului chirurgului. Liston putea să taie un picior în sub 30 de secunde, iar când era nevoit să-și elibereze mâinile obișnuia să prindă între dinți bisturiul plin de sânge, în toiul operației.

Viteza lui Liston era și o binecuvântare, și un blestem. Într-un rând a tăiat din greșeală unul dintre testiculele pacientului odată cu piciorul pe care-l amputa. Cea mai faimoasă (și probabil apocrifă) gafă a lui a implicat o operație în cursul căreia a lucrat atât de repede încât i-a retezat trei degete asistentului său și, în timp ce schimba lamele, a tăiat și haina unui spectator. Atât asistentul, cât și pacientul au murit ulterior de gangrenă, iar nefericitul gură-cască din public a decedat pe

LINDSEY FITZHARRIS 18

loc, de spaimă. Este singura operație din istorie despre care se zice că a avut o mortalitate de 300%. Într-adevăr, riscurile antrenate de șoc și de durere limitau serios tratamentele chirurgicale înainte de apariția anestezicelor. Un text de specialitate din secolul al XVIII-lea menționa: „Metodele dureroase sunt întotdeauna ultimele remedii în mâinile unui om cu adevărat priceput în meseria sa – și sunt primele sau mai degrabă singurele resurse ale celui cunoscător în arta operației chirurgicale”15. Cei care erau suficient de disperați cât să intre sub cuțit erau supuși unei agonii inimaginabile.

Traumele din teatrele de operații îi afectau și pe studenții spectatori16. Obstetricianul scoțian James Y. Simpson a zbughit-o de la amputarea unui sân, pe când studia la Universitatea Edinburgh. Să vadă țesuturile moi ridicate cu un instrument ca un cârlig și pe chirurg cum se pregătește să facă două tăieturi ample în jurul sânului s-a dovedit a fi prea mult pentru Simpson. El și-a croit cale printre spectatori, a ieșit din teatru, a fugit pe porțile spitalului și a ajuns până în Piața Parlamentului, unde a declarat public, abia suflând, că de-atunci va studia Dreptul. Din fericire pentru posteritate, Simpson – care avea să continue Medicina și să descopere cloroformul – a fost convins să nu-și schimbe cariera.

Cu toate că Liston știa foarte bine ce-i aștepta pe pacienții de pe masa de operație, în fața lor căuta frecvent să minimalizeze ororile, pentru a-i proteja psihologic. Cu câteva luni înaintea experimentului cu eterul, el a tăiat piciorul unui băiețel de 12 ani, pe nume Henry Pace, care suferea de o inflamație tuberculată la genunchiul drept. Băiatul l-a întrebat dacă operația avea să doară, la care Liston a răspuns: „Nu mai mult decât scoaterea unui dinte”17. Când a sosit momentul,

***

19 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

Pace a fost adus în sală legat la ochi și imobilizat de asistenții lui Liston. Băiatul a numărat șase curse de fierăstrău până la căderea piciorului. Peste 60 de ani, Pace avea să-și povestească experiența în fața studenților mediciniști de la University College din Londra, teroarea acesteia fiindu-i neîndoielnic proaspătă în minte pe când ședea chiar în spitalul în care și-a pierdut piciorul.18 Aidoma multor altor chirurgi care operau în era premergătoare anestezicelor, Liston învățase să nu mai ia în seamă țipetele și vociferările celor legați de însângerata masă de operație. Într-un rând, pacientul său, care se prezentase pentru scoaterea unei pietre din vezica urinară, a fugit terifiat din sală și s-a încuiat în baie cu puțin înainte de începerea procedurii. Iute în reacții, Liston a doborât singur ușa, a înhățat pacientul care urla și l-a târât înapoi în sala de operații. Aici l-a legat rapid de masă și i-a introdus prin vârful penisului un tub metalic curbat, până în vezică. Apoi a inserat un deget în rectul bărbatului și a început să caute piatra. Odată localizată, asistentul lui Liston a scos tubul metalic și l-a înlocuit cu un bețigaș, care servea drept reper, astfel încât chirurgul să nu străpungă fatal rectul sau intestinele pacientului când tăia adânc în vezică. După ce bățul a ajuns în poziție, Liston a tăiat în diagonală mușchiul striat al scrotului, până a ajuns la lemn. În continuare, a folosit sonda la lărgirea inciziei, prilej cu care a despicat și prostata. În acel moment a scos bețigașul și a extras piatra din vezică utilizând un forceps.

Liston – care era considerat „cel mai rapid cuțitar din West End” – a realizat toate acestea în sub 60 de secunde.

LINDSEY FITZHARRIS 20

Acum, în timp ce Liston stătea în fața celor adunați în noul teatru de operații al University College din Londra, cu câteva zile înaintea Crăciunului, veteranul chirurg ținea în mâini un borcan plin cu eter transparent care promitea să elimine nevoia de viteză în chirurgie. Dacă se ridica la înălțimea descrierilor americane, însăși esența chirurgiei avea să fie schimbată de-a pururea. Cu toate acestea, Liston nu-și putea reprima gândul că eterul este doar un alt produs al medicinei empirice, cu impact redus sau absent asupra operațiilor.

Tensiunea în sală creștea. Cu numai 15 minute înainte ca Liston să intre pe scenă, colegul său William Squire s-a întors către public, cerând un voluntar pe care să se facă „încălzirea”.

Un murmur nervos a traversat încăperea. În mâna lui Squire se afla un aparat care aducea a narghilea arăbească din sticlă, cu un tub de cauciuc și o mască în formă de clopot. Aparatul fusese construit de unchiul lui Squire, un farmacist din Londra, și folosit de chirurgul stomatolog James Robinson la extracția unui dinte cu numai două zile în urmă. Celor din sală li se părea că arată bizar. Nimeni nu îndrăznea să se ofere drept cobai.

Exasperat, Squire i-a poruncit portarului teatrului, Shelldrake, să se supună procedurii. Nu era o alegere bună, deoarece acesta era „gras, pletoric și cu un ficat care neîndoielnic era învățat cu tării”19. Squire a așezat blând masca pe fața rubicondă a portarului. Se zice că, după ce a inspirat eter de câteva ori, acesta a sărit de pe masă și a rupt-o la fugă, înjurând chirurgul și spectatorii cât îl țineau bojocii.

Nu s-au mai făcut alte încercări. Sosise momentul inevitabil.

Exact la ora 14:25, Frederick Churchill – un majordom în vârstă de 36 de ani, de pe strada Harley – a fost adus pe o targă.20 Tânărul suferea de osteomielită cronică a tibiei, o

21 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

infecție bacteriană a osului care îi provocase umflarea și îndoirea accentuată a genunchiului drept. Fusese operat prima oară cu trei ani în urmă, când zona inflamată i-a fost deschisă și din ea i-au fost scoase „mai multe corpuri lamelare cu forme neregulate”, de mărimi variind între „un bob de mazăre” și „un bob de fasole mare”. La 23 noiembrie 1846, Churchill se găsea din nou în spital. Câteva zile mai târziu, Liston i-a făcut o incizie și a introdus o sondă în genunchiul bolnav. Cu mâinile nespălate, chirurgul a pipăit osul, să se asigure că e la locul lui. A dispus spălarea inciziei cu apă caldă și bandajarea ei, lăsând pacientul să se odihnească. Dar în cursul următoarelor câteva zile starea lui Churchill s-a agravat. A început să aibă dureri ascuțite, care radiau din șold până în vârful degetelor.

Asta s-a întâmplat din nou peste trei săptămâni, iar Liston a hotărât că piciorul trebuie amputat.

Churchill a fost adus pe targă în teatrul de operații și a fost întins pe o masă de lemn. Doi asistenți ședeau pe-aproape, în caz că eterul nu ar fi avut efect și ar fi fost nevoie să imobilizeze pacientul terifiat, în timp ce Liston îi tăia piciorul. La semnalul chirurgului, Squire a pășit înainte și a pus masca pe gura și nasul lui Churchill. Acesta și-a pierdut cunoștința după câteva minute. Apoi Squire a plasat o batistă îmbibată cu eter pe chipul lui Churchill, să nu se trezească în timpul operației. A dat din cap către Liston și a zis: „Cred că e gata, domnule”.

Liston a deschis o cutie lungă și a scos din ea un cuțit pentru amputare cu lamă dreaptă, invenție proprie. Un martor din public a remarcat în acea după-amiază că instrumentul cu pricina trebuie să fi fost favoritul chirurgului, pentru că pe plăsele avea numeroase crestături, care indicau de câte ori fusese folosit.21 Liston și-a trecut buricul degetului mare

LINDSEY FITZHARRIS 22

peste tăiș, verificând dacă este destul de ascuțit. Satisfăcut de rezultat, i-a spus asistentului William Cadge să „ia artera” și apoi s-a întors cu fața la public. „Acum, domnilor, cronometrați-mă!”, a strigat el. Un val de foșnete și clinchete a străbătut sala, pe măsură ce spectatorii își scoteau ceasurile din veste și le deschideau capacele.

Liston a revenit la pacient și i-a cuprins coapsa cu mâna stângă. Cu o mișcare rapidă, a făcut o incizie adâncă deasupra genunchiului drept. Unul dintre asistenți a legat imediat un garou în jurul piciorului pentru a opri sângerarea, în timp ce Liston și-a împins degetele sub pielea pacientului și a început să o desprindă. Chirurgul a mai făcut o serie de manevre rapide cu cuțitul, expunând femurul. Apoi s-a oprit.

Mulți chirurgi, confruntați cu osul dezgolit, s-au simțit intimidați de greaua sarcină a tăierii acestuia. Mai spre începutul aceluiași secol, Charles Bell își sfătuia studenții să taie încet și cu grijă.22 Chiar și cei care erau experți în incizii se puteau pierde cu firea când era vorba de amputarea unui membru. În 1823, Thomas Alcock declara că omenirea „se cutremură la gândul că indivizi nepricepuți la alte unelte în afara cuțitului și furculiței pe care le folosesc zilnic îndrăznesc să-i opereze cu mâini profane pe semenii lor suferinzi”23. El a evocat înfiorătoarea peripeție a unui chirurg al cărui fierăstrău s-a înțepenit așa de tare în osul unui pacient că nu l-a mai putut mișca. Un contemporan de-al lui Alcock, William Gibson, recomanda novicilor să exerseze mai întâi pe lemne, pentru a evita astfel de scenarii de coșmar.24 Liston i-a pasat cuțitul unuia dintre pansatori, care, la schimb, i-a înmânat un fierăstrău. Același asistent a tras în sus mușchii care ulterior aveau să fie folosiți la formarea ciotului amputatului. Marele chirurg a terminat cu doar șase

treceri de lamă, bucata de picior retezată căzând în brațele unui al doilea asistent, care aștepta pregătit să-l prindă și să se debaraseze prompt de el, înghesuindu-l într-o cutie plină cu rumeguș de pe marginea mesei de operație. Între timp, primul asistent a slăbit o clipă garoul, evidențiind arterele și venele care fuseseră tăiate și trebuiau legate.

La amputările făcute la jumătatea coapsei sunt cam unsprezece, care se închid prin ligatură. Liston a asigurat capătul arterei principale printr-un nod pătrat și a continuat îndreptându-și atenția către vasele de sânge mai mici, pe care le-a tras unul câte unul folosind un soi de forceps ascuțit, numit tenaculum. Asistentul său a slăbit din nou garoul, în timp ce Liston cosea mușchii rămași.

Douăzeci și opt de secunde i-au trebuit lui Liston să taie piciorul drept al lui Churchill, timp în care pacientul nici nu s-a zbătut, nici nu a țipat. Câteva minute mai târziu, când s-a trezit, se zice că tânărul ar fi întrebat când începe operația, căpătând singur răspunsul, la vederea ciotului ridicat, spre amuzamentul spectatorilor încă uluiți de evenimentul la care tocmai fuseseră martori. Cu fața radiind de emoția momentului, Liston a anunțat: „Această șmecherie yankee, domnilor, bate mesmerismul la curul gol!”

Era agoniei se apropia de sfârșit.

23

***

A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

Două zile mai târziu, chirurgul James Miller citea o epistolă scrisă în pripă de Liston către studenții lui mediciniști din Edinburgh, în care „anunța în termeni entuziaști că o nouă lumină s-a pogorât asupra Chirurgiei”25. În cursul primelor luni ale lui 1847, ambii chirurgi și mai multe celebrități curioase

LINDSEY FITZHARRIS 24

au vizitat teatrele de operații pentru a fi martori ai miracolelor eterului. Toți, de la Sir Charles Napier, guvernatorul colonial a ceea ce acum este o provincie a Pakistanului, la prințul Jérôme Bonaparte, fratele cel mai mic al lui Napoleon, au ținut să vadă cu ochii lor efectele eterului.

Era inventat termenul de „eterizare”, iar utilizarea lui în chirurgie era celebrată în ziarele din întreaga țară. Vestea despre puterile lui s-a răspândit. „În întreaga istorie a Medicinei nu există ceva similar cu succesul perfect pe care l-a cunoscut utilizarea eterului”, proclama Exeter Flying Post.26 Succesul lui Liston a fost trâmbițat și în gazeta londoneză People’s Journal: „O, ce încântare pentru orice inimă simțitoare… anunțarea acestei descoperiri nobile, a puterii de a opri simțul durerii și de cruțare a ochilor și a amintirii de toate ororile unei operații… AM CUCERIT DUREREA!”27 La fel de crucială ca triumful lui Liston cu eterul a fost prezența la operația cu pricina a unui tânăr pe nume Joseph Lister, care șezuse tăcut mai în spatele sălii teatrului de operații.

Uimit și fascinat de dramatica reprezentație, acest student medicinist și-a dat seama, în timp ce ieșea din sală pe strada Gower, că natura viitoarei sale profesii va fi schimbată pe veci. Nici el, nici colegii săi nu aveau să mai vadă „scene atât de oribile și de tulburătoare” precum cea la care a asistat fără tragere de inimă William Wilde, un student la chirurgie care fusese martor la excizia ochiului unui pacient neanesteziat.28 Nici nu aveau să mai simtă nevoia să fugă, ca John Flint South, de câte ori urletele celor măcelăriți de un chirurg depășeau limita suportabilului.29 Oricum, chiar în timp ce își croia drum prin mulțimea de oameni care își strângeau mâinile și se felicitau reciproc pentru alegerea profesiei și pentru această victorie notabi-

25 A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

lă, Lister era extrem de conștient că durerea constituia doar unul dintre impedimentele care împiedicau o operație chirurgicală reușită. Știa că, de mii de ani, amenințarea veșnic prezentă a infecției a limitat capacitățile chirurgilor. Incizarea abdomenului, de pildă, se dovedise din acest motiv aproape întotdeauna fatală. La fel și cu pieptul. În cele mai multe cazuri, dacă doctorii tratau bolile interne – de unde noțiunea de „medicină internă”, care persistă și azi –, chirurgii aveau de-a face cu mai tot ce era extern: lacerații, fracturi, ulcerații, arsuri. Numai la amputări pătrundea cuțitul chirurgului mai adânc în organismul pacientului. Să supraviețuiești operației era mare lucru.

Să te refaci complet era însă cu totul altceva.

S-a dovedit că în cele două decenii care au urmat popularizării anesteziei, rezultatele operațiilor chirurgicale s-au înrăutățit. Cu proaspăt câștigata încredere că pot să opereze fără să provoace durere, chirurgii au devenit mult mai dispuși să pună mâna pe bisturiu, crescând incidența cazurilor de infecții și de șocuri postoperatorii. Teatrele de operații au devenit mai mizerabile ca oricând, ca rezultat al creșterii numărului operațiilor. Chirurgii, care încă nu cunoșteau cauzele infecțiilor, operau în serie mai mulți pacienți, folosind același instrumentar fără ca măcar să-l spele. Și, cu cât era mai plin un teatru de operații, cu atât era mai puțin probabil să fie luate cele mai primitive măsuri de precauție sanitară. Din rândul celor intrați sub cuțit, foarte mulți fie au murit, fie nu s-au refăcut niciodată și și-au petrecut restul zilelor ca invalizi. Această problemă era universală. Pacienții din întreaga lume au continuat să urască cuvântul „spital”, în timp ce majoritatea chirurgilor talentați își puneau la îndoială propriile abilități30.

LINDSEY FITZHARRIS 26

Cu triumful eterului înregistrat de Robert Liston, Lister abia ce asistase la eliminarea primului dintre cele două obstacole majore aflate în calea operațiilor reușite, care acum puteau fi făcute fără a provoca durere. Inspirat de ceea ce văzuse în după-amiaza zilei de 21 decembrie, profund receptivul Joseph Lister avea să își dedice curând viața elucidării cauzelor și naturii infecțiilor postoperatorii și găsirii de soluții pentru acestea. În umbra unuia dintre ultimii mari măcelari ai breslei, o altă revoluție chirurgicală era pe cale să înceapă.

A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

P 27

28 LINDSEY FITZHARRIS

1

29

Prin obiectiv

Micuțul Joseph Lister se ridicase pe vârfuri să privească prin ocularul celui mai nou microscop compozit al tatălui său. Spre deosebire de versiunile pliabile și portabile purtate de turiști în buzunar în excursii la malul mării, instrumentul aflat înaintea lui era cu totul altceva, mult mai măreț. Mai aerodinamic, mai frumos și mai puternic: un simbol al progresului științific.

Prima oară când s-a uitat prin ocularul unui microscop, Lister s-a minunat de complexitatea lumii care până atunci îi fusese ascunsă vederii. Era încântat de faptul că obiectele pe care le observa sub lentilele acestuia păreau că sunt infinite. Într-un rând, a luat un crevete din mare și a remarcat cu admirație că „inima îi bate foarte repede” și că „aorta îi

A R TA M ĂC E L Ă R I T U L U I

„Să nu trecem cu vederea peste un alt aspect foarte important, anume că știința nu numai că stă la baza sculpturii, picturii, muzicii și poeziei, dar știința în sine este poetică… Cei implicați în cercetări științifice ne demonstrează constant că percep nu mai puțin viu, ci mult mai viu poezia subiectelor lor.”1 - HERBERT SPENCER