Page 1

Traducere din limba engleză

RADU PARASCHIVESCU


Unu


Ai prefera să iubeşti mai mult şi să suferi mai mult sau să iubeşti mai puţin şi să suferi mai puţin? Cred că, până la urmă, aceasta e singura întrebare adevărată. Poţi să argumentezi – pe bună dreptate – că nu este o întrebare adevărată. Fiindcă nu avem de ales. Dacă am avea, atunci ar exista şi întrebarea. Cum nu avem, ea nu există. Cine poate controla cât de mult iubeşte? Dacă poţi s-o controlezi, atunci nu e iubire. Nu ştiu cum altfel ai putea să-i spui, dar iubire nu. Cei mai mulţi dintre noi au de spus o singură poveste. Asta nu înseamnă că ni se întâmplă un singur lucru în viaţă – se petrec nenumărate întâmplări, pe care le transformăm în nenumărate poveşti. Însă una singură contează cu adevărat, pe una singură merită până la urmă s-o spui. Ceea ce urmează e povestea mea. Dar iată şi prima problemă. Dacă asta e singura ta poveste înseamnă că ai spus-o şi ai tot spus-o cel mai des, deşi ai făcut-o – ca în cazul de faţă – numai pentru tine. De aici şi întrebarea următoare: oare repovestirile astea

SING U RA POVESTE

11


te aduc din ce în ce mai aproape sau te îndepărtează din ce în ce mai mult de cele întâmplate? Nu prea ştiu. Un mod de-a verifica ar fi dacă, pe măsură ce trec anii, ieşi mai bine sau mai rău din poveste. Dacă ieşi mai rău, s-ar putea să însemne că eşti mai sincer. Există, pe de altă parte, pericolul să devii antieroic când priveşti în urmă: faptul că te arăţi într-o lumină mai proastă decât cea reală poate fi o formă de laudă de sine. Aşa că va trebui să fiu foarte atent. Mă rog, cu timpul, am învăţat s-o fac. Sunt la fel de grijuliu acum pe cât eram de neglijent atunci. Sau poate c-am vrut să spun nepăsător. E cu putinţă ca un cuvânt să aibă două antonime? Perioada, locul, mediul social? Nu ştiu cât de importante sunt în poveştile despre iubire. Poate în zilele de demult, la clasici, unde se duc bătălii între iubire şi datorie, între iubire şi religie, între iubire şi familie, între iubire şi stat. Asta nu seamănă cu poveştile de-atunci. Dar, dacă insistaţi, fie. Perioada: cu peste cincizeci de ani în urmă. Locul: la aproape douăzeci şi cinci de kilometri sud de Londra. Mediul social: o zonă de oameni căpătuiţi, cum li se spunea – nu c-aş fi cunoscut vreunul în toţi anii mei acolo. Case fără pereţi comuni, unele pe jumătate din lemn, altele cu acoperiş de ţiglă. Garduri vii de lemn-câinesc, leandru şi fag. Drumuri cu şanţuri de scurgere încă neîngreunate de linii galbene şi parcări de reşedinţă. Era pe vremea când puteai să te duci cu maşina la Londra şi să parchezi aproape oriunde. Zona noastră de periferie era cunoscută sub simpatica denumire de „Satul“ şi nu-i exclus ca tocmai asta să fi fost cu câteva decenii mai devreme. Acum ea avea o gară din

12

JULIAN BARNES


care diverşi bărbaţi în costum se duceau la Londra de luni până vineri, iar unii mai stăteau o jumătate de zi şi sâmbăta. Aveam o staţie de autobuz a Liniei Verzi, o trecere de pietoni cu semnalizatoare Belisha, un oficiu poştal, o biserică numită, fără originalitate, St Michael, o cârciumă, un magazin universal, o farmacie, o frizerie şi o benzinărie unde-ţi puteai duce maşina şi pentru reparaţii elementare. Dimineaţa auzeai vaietul electric al furgonetelor cu lactate – aveai de ales între Express şi United Dairies; seara şi în weekend (dar niciodată duminică dimineaţa) aveai parte de zumzetul maşinilor de tuns iarba cu benzină. Pe terenul amenajat din Sat se juca crichet gălăgios şi incompetent; existau, de asemenea, un teren de golf şi un club de tenis. Iarba era îndeajuns de nisipoasă ca să le placă grădinarilor; zgura londoneză nu bătea atât de departe. Nu de mult se deschisese un magazin cu specialităţi, pe care unii îl considerau subversiv din cauză că oferea produse de pe continent: brânzeturi afumate şi cârnaţi noduroşi, care atârnau ca nişte pule de măgar în ambalajul din plasă. Însă soţiile mai tinere din Sat începeau să gătească mai aventuros, iar soţii lor erau în general de acord. Dintre cele două posturi TV disponibile, BBC era mai urmărit decât ITV, iar alcool se bea în general doar în weekend. Farmacistul vindea plasturi pentru veruci şi şampon uscat în sticluţe cu pulverizator, dar nu şi anticoncepţionale; la magazinul universal se vindea soporifica publicaţie locală Advertiser & Gazzete, însă nici măcar cea mai cuminte revistă pentru femei. Pentru articole de uz sexual, trebuia să te duci la Londra.

SING U RA POVESTE

13


Nimic din toate astea nu m-a deranjat în cea mai mare parte a timpului petrecut acolo. Bun, m-am achitat de îndatoririle de agent imobiliar (exista şi aşa ceva la vreo şaisprezece kilometri distanţă). Şi încă un lucru: să nu mă-ntrebaţi de vreme! Nu prea mi-aduc aminte ce fel de vreme am avut în viaţă. E adevărat, ţin minte cum soarele încins stimula pofta de sex, cum ninsorile neaşteptate încântau şi cum zilele reci şi umede declanşau acele simptome timpurii care au dus în cele din urmă la operaţii de înlocuire a ambelor şolduri. Dar nimic semnificativ din viaţa mea nu s-a întâmplat într-un anumit tip de vreme şi cu atât mai puţin din cauza lui. Aşa că, dacă nu vă supăraţi, meteorologia n-o să joace niciun rol în povestea mea. Deşi sunteţi liber să deduceţi că, dacă mă găsiţi jucând tenis de câmp, nici nu ploua şi nici nu ningea. Clubul de tenis: cine-ar fi crezut că avea să înceapă acolo? Crescând, am început să privesc locul ca pe o simplă filială în aer liber a Tinerilor Conservatori. Aveam rachetă şi jucasem puţin, la fel cum ştiam să arunc mingea de crichet cu efect şi mă remarcasem ca un portar de fotbal în general de nădejde, deşi cu unele momente de nebunie. Eram competitiv la sport, fără să am cu adevărat talent. La sfârşitul primului an la universitate, am stat acasă trei luni, vizibil plictisit şi fără să mă simt vinovat. Celor care au aceeaşi vârstă astăzi le va veni greu să-şi imagineze cât de anevoioasă era comunicarea pe-atunci. Majoritatea prietenilor mei erau la mama naibii

14

JULIAN BARNES


şi – printr-o dispoziţie părintească neexprimată ca atare, dar limpede – folosirea telefonului era descurajată. O scrisoare şi apoi scrisoarea de răspuns. Totul se făcea încet şi în singurătate. Mama, sperând poate că o să cunosc o blondă drăguţă, pe nume Christine, sau o brunetă cu păr ondulat, pe nume Virginia – în orice caz, o fată cu tendinţe conservatoare solide, chiar dacă nu foarte pronunţate –, a sugerat că n-ar fi rău să mă înscriu la clubul de tenis. Chiar era dispusă să mă finanţeze. Am râs în gând de motivul ei: singurul lucru pe care ştiam că nu aveam să-l fac cu viaţa mea era să mă stabilesc la periferie, cu o soţie găsită la tenis şi cu 2,4 copii pe care să-i văd cum îşi aleg perechea tot la clubul de tenis şi aşa mai departe, într-o anfiladă de oglinzi cu ecou, spre un viitor nesfârşit de lemn-câinesc şi oleandri. Când am acceptat oferta mamei, am făcut-o doar în râs. M-am dus şi am fost invitat „să mă bag la joc“. Era un test în care aveau să-mi fie examinate discret, cu buna-cuviinţă tipic englezească, nu doar jocul de tenis, ci şi comportamentul general şi adecvarea socială. Dacă nu arătam lucruri rele, se subînţelegeau lucruri bune – aşa mergea treaba. Mama s-a asigurat că aveam echipamentul curat şi că dungile de la pantalonii scurţi nu erau doar evidente, ci şi paralele; la rândul meu, mi-am amintit că nu aveam voie să înjur, să râgâi şi să mă băşesc pe teren. Jucam din încheietură, optimist şi în mare parte autodidact; jucam exact cum s-ar fi aşteptat ceilalţi, renunţând la sarcasmele care-mi plăceau atât de mult şi netrimiţând niciodată mingea spre corpul adversarului.

SING U RA POVESTE

15


Serviciu, venire la fileu, voleu, al doilea voleu, scurtă din drop şi lob, având grijă să-mi arăt imediat aprecierea faţă de adversar – „Excelent!“ – şi îngrijorarea cuvenită pentru partener – „A mea!“. Eram modest după o lovitură reuşită, mă bucuram în tăcere când câştigam un ghem, clătinam din cap cu o mică tristeţe când ajungeam să pierd un set. Puteam să simulez toate chestiile alea, aşa că am fost primit ca membru pe timpul verii, îngroşând rândurile tuturor acelor Hugo şi Caroline tot cursul anului. Primilor le plăcea să-mi spună că eu am ridicat IQ-ul mediu al clubului, scăzându-i în acelaşi timp media de vârstă; unul a ţinut morţiş să-mi zică Isteţeanu şi Herr Professor, cu o aluzie subtilă la faptul că făcusem un an la Universitatea din Sussex. Carolinele erau destul de prietenoase, dar precaute; ştiau foarte bine ce le trecea prin cap respectivilor Hugo. Când mă găseam în mijlocul acestui trib, simţeam că mi se ofilește spiritul de competiţie înnăscut. Încercam să-mi plasez cele mai bune lovituri, dar victoriile nu mă făceau mai simpatic. Ajunsesem să recurg chiar şi la autopăcăleli. Dacă o minge cădea la câţiva centimetri dincolo de tuşă, îi făceam semnul victoriei cu degetul mare adversarei şi-i strigam „Perfect!“ La fel, un serviciu care trimitea mingea un pic afară producea din parte-mi o aprobare lentă din cap şi o deplasare spre careul de alături, ca să primesc următorul serviciu. „Ca lumea, Paul ăsta“, l-am auzit o dată pe un Hugo recunoscând de faţă cu un altul. Când le strângeam mâna după o înfrângere, le lăudam cu bună ştiinţă o lovitură sau alta. „Ai un serviciu pe rever trăsnet – m-a chinuit, nu

16

JULIAN BARNES

Julian barnes singura poveste preview  
Julian barnes singura poveste preview  
Advertisement