GEORGES MINOIS
Traducere din limba franceză și note de DORU MAREŞ
Traducătorul ține să le mulțumească pentru sprijin doamnelor Andreea Croitoru și Alexandra Ilina și domnului Jean-Michel Beloeil
CUVÂNT-ÎNAINTE Încă o istorie a Evului Mediu! După atâtea altele, multe dintre ele remarcabile, chiar e necesar să fie reluată, o dată-n plus, lunga istorie a unei perioade îndepărtate, despre care totul pare să fi fost spus? Întrebarea este legitimă și mi-am pus-o eu însumi. Drept pentru care trebuie să încerc să-mi justific demersul. În mod ciudat, Evul Mediu continuă să ne fascineze contemporanii. Cu cât ne îndepărtăm de acele vremuri dure, de care, de acum, ne desparte o jumătate de mileniu, cu atât crește interesul pentru acea perioadă, de parcă un val de nostalgie ne-ar cuprinde în taină cultura înalt tehnologică. Sentiment, la drept vorbind, plin de contradicții și de confuzii, și, ca să vorbim cinstit, unul ipocrit și de joasă calitate, exploatat de interese economice care modelează, în ziua de azi, mentalitățile. Evul Mediu e, nu-i așa, nemaipomenit de pitoresc, dar cine ar vrea să trăiască în timpul lui? Și totuși, în epoca telefoanelor mobile, a omniprezentelor ecrane, a civilizației zaping-ului, a triumfului tehnologiei și a artificialului, nu obosim lăudând meritele naturaleții, ale procedeelor artizanale de altădată, ale tradiției și ale „rădăcinilor“; dăm ochii peste cap de admirație pentru tot ce e făcut „ca pe vremuri“; mâncăm cu tacâmuri „ca atunci“; amenajăm grădini medievale cu plantele lor medicinale; ajungem chiar să ridicăm fortărețe, desigur cu mijloacele secolului al XIII-lea, și să organizăm turniruri și petreceri medievale. Simplu divertisment care întreține o neînțelegere cu atât mai profundă,
8
I S T O R I A E V U L U I M E D I U
privitoare la Evul Mediu, cu cât, în același timp, studiul acestei perioade dispare din programele școlare, și cel al istoriei în general este victima unei acțiuni de demolare sistematică, de vreo treizeci de ani încoace, în folosul unor vagi sinteze economice și sociale lipsite de conținut, despre care se presupune că vor face tineretul să înțeleagă „mizele lumii contemporane“. De acum, „marele public“ ia contact cu Evul Mediu prin niște documentare de popularizare, lipsite de orice structură cronologică și de orice continuitate, care amestecă date și personaje. Evul Mediu a ajuns o gaură neagră de o mie de ani, din care mai scapă câteva catedrale și fortărețe, cavaleri în armură, prințese înconjurate de trubaduri și ulițele pitorești ale câtorva cetăți restaurate. Iar acest decor de teatru întreține fascinația sau pur și simplu curiozitatea pentru un Ev Mediu de vis, mitic, ecologic și, bineînțeles, și mai ales, „autentic“, termen magic care stă la baza gargariselilor acestui secol XXI schizofrenic. Caricaturizez? Atunci, întrebați în jurul vostru ce le spun celorlalți numele lui Filip cel Frumos ori Războiul de 100 de Ani. Ceea ce nu răspunde întrebării mele inițiale, întrucât cine dorește să se informeze serios asupra subiectului poate consulta lucrările științifice care dorm pe rafturile bibliotecilor și ale căror informații sunt infinit mai sigure decât tot ceea ce se poate prezenta pe ecrane. Și atunci, de ce să mai adăugăm și volumul de față, care se va duce și el cuminte să le întovărășească pe cele asemenea lui, pentru un somn nesfârșit în secțiunea „Istorie“ a câtorva biblioteci? Să recunoaștem cinstit: ceea ce veți citi nu este sub nicio formă indispensabil, iar cartea mea nu va revoluționa istoriografia medievală. Ea vrea cu modestie să mai adauge o piatră acestei construcții. O piatră de proporții, firește: o mie de ani de istorie, pentru a confirma că Evul Mediu într-adevăr a existat, că îi putem stabili data nașterii, pe cea a morții, tinerețea, maturitatea și declinul, că a fost o perioadă crucială a trecutului nostru, nici infern, dar nici vârstă de aur. Este necesar să mai susținem că a existat Evul Mediu? Unele lucrări ale unor mari istorici medieviști, începând din anii 1970, pot genera confuzii, de la Pour en finir avec le Moyen Âge, a lui Régine Pernoud (1977), până la À la recherche du Moyen Âge, a lui
cuvânt- înainte 9
Jacques Le Goff (2003), care deja pledase Pentru un alt Ev Mediu1 (1977), trecând prin Le Moyen Âge, une imposture, a lui Jacques Heers (1992). În 2011, excelentul curs universitar semnat de M. Ballard, J.-Ph. Genet și M. Rouche, Le Moyen Âge en Occident, începe cu următoarea declarație: „Până la urmă, trebuie spus: dacă o perioadă medievală există cu adevărat, Evul Mediu, în schimb, nu există...“, după care se adaugă: „(...) Sau, mai degrabă, nu e decât o simplă expresie.“ Nu suntem astfel lămuriți cu niciun chip, mai ales că Jacques Heers, care ne-a fost maestru, confirmă: „În realitate, Evul Mediu nu a existat; nu este decât o noțiune abstractă, formulată premeditat din diferite rațiuni ori din comoditate...“ Fiindcă, într-adevăr, trebuia pus un nume acestui mileniu cam neliniștitor și care se întinde de la dispariția Imperiului Roman până la Renaștere. În lipsă de ceva mai bun, tocmai aceasta din urmă l-a botezat tempora media sau medium tempus, perioada de mijloc, perioada medie, expresie preluată în toate limbile: Evul Mediu, Moyen Âge, Middle Ages, Mittelalter, Edad Media... Termenul exprimă, de altfel, încurcătura primilor utilizatori, Petrarca fiind, de pildă, unul dintre ei, cărora le-a fost greu să sesizeze unitatea, caracteristicile și valorile acelei perioade bizare, confuze și deconcertante. Abia în 1676, un autor îndrăzneț, Christoph Cellarius (Keller), a riscat să redefinească, în limba latină, istoria a ceea ce a denumit „evul mediu“ (medium aevum). Însă, în orice caz, oricare le-ar fi fost opiniile asupra conținutului, intelectualii, încă din secolul al XVI-lea (ba chiar dintr-al XIV-lea, prin Petrarca), au recunoscut în unanimitate că acele zece secole care-i despărțeau de Imperiul Roman constituie un ansamblu specific, fiind conștienți că trăiau o schimbare de epocă, o mutație a civilizației de care erau încântați, întrucât aspirau să reînnoade legăturile cu valorile, literatura, arta, stilul de viață ale civilizației romane clasice. Așadar, încă din momentul dispariției lui, Evul Mediu a fost văzut în sens negativ. Umaniștii l-au îngropat ușurați, bucuroși că în sfârșit au terminat-o cu acele vremuri întunecate și barbare, că făceau să 1
Jacques Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului Mediu, 2 vol., traducere de Maria Carpov, Meridiane, București, 1986.
10
I S T O R I A E V U L U I M E D I U
„renască“ epoca greco-latină; pasul înainte pe care-l făcea civilizația putea asigura continuitatea după o mie de ani de stagnare și de haos. Începea astfel istoria postumă a Evului Mediu, aceea a imaginii sale în minți și în cărți. Multă vreme, această imagine a fost cu deosebire negativă. Epocă barbară, născută de acei goți respingători, era „gotică“, era disprețuită, defăimată, acuzată de toate relele. Timp de trei veacuri (XVI-XVIII), Evul Mediu a însemnat, pentru clasici, obscurantism, irațional, fanatism, extravaganță, vrăjitorie, Inchiziție, epidemii de ciumă și foamete, nobili inculți și brutali, călugări neciopliți, sărăcime superstițioasă, aceasta până când preromanticii au început să privească ruinele gotice cu alți ochi. Moment al inițierii marelui val al reabilitării Evului Mediu, care a marcat întreaga perioadă romantică, de la scrierile lui Chateaubriand și romanele lui Walter Scott, până la arta neogotică. Reacție la începuturile erei industriale, hrănită de noile studii istorice precum Histoire des ducs de Bourgogne, al lui Prosper de Barante (1824-1826), Récits des temps mérovingiens, al lui Augustin Thierry (1840), trecând prin Istoria Franței, a lui Jules Michelet (1833-1844). Lucrări din păcate încărcate, ca formă, cu un lirism debordant și, ca fond, cu prejudecăți ideologice care le-au orbit autorii. În acest sens, Michelet este un exemplu frapant. Istoria Franței pe care o semnează, reeditată recent, nu mai are nicio valoare istorică și ne spune mai multe despre autor decât despre subiectul tratat. De altfel, viziunea lui asupra Evului Mediu se schimbă radical din anii 1830, când evocă „minunatul Ev Mediu“, până la anii 1850, când prezintă un tablou sumbru, în introducerea la volumul al IX-lea. Această diatribă e baza legendei întunecate a epocii medievale. Se vorbește aici despre „situația bizară și monstruoasă, uluitor de artificială, care a fost cea a Evului Mediu“, despre „terorismul, poliția și rugurile sale“, despre „mulțimea de cugetători împotriva Cugetării“, despre „lumea cucernică și ipocrită a gânditorilor mistici“, despre „infinita legiune a cârcotașilor“, despre „adunătura de lichele și de creduli“, despre „idioții îngroziți de triumful Diavolului, arzând nebuni pentru a-l apăra pe Dumnezeu“; o lume în care „vrăjitoria își îngroșa tenebrele fantastice“, în care „totul e suspect și nimic nu e limpede, în care totul poate părea ridicol. Puterile obscure abundă și, de sus până jos... farsa Evului Mediu e mai degrabă întristătoare;
cuvânt- înainte 11
nu văd decât trei motive de bucurie: puterea, bătăile și înșelăciunile de cuplu.“ „Evul Mediu monastic e o lume a idioților“, împărțită între „idioți metodici și idioți entuziaști“, seduși de „delirul Sfântului Francisc“. Nici măcar călugării copiști nu-și aflau vreo scuză în fața lui: „Mulțumescu-ți ție, Doamne, că benedictinii nu știau nici să citească, nici să scrie! Cu toate acestea, scriau cu furie și tot așa răzuiau cele scrise. Fără ei, furoarea barbarilor și a bigoților n-ar fi avut succes. Răbdarea fatală a călugărilor a făcut mai mult decât incendiul lui Omar, mai mult decât arderea celor o sută de biblioteci din Spania și decât toate rugurile Inchiziției. Mănăstirile, ale căror manuscrise palimpsest le privim cu atâta venerație, sunt locurile în care și-au făcut educația acei imbecili Sfinți Bartholomei ai capodoperelor Antichității.“ Și apoi, încununarea „tiraniei Evului Mediu“: Inchiziția. „Data cea mai sinistră, cea mai întunecată din întreaga istorie este, pentru mine, anul 1200, acel 1793 al Bisericii. Nu atât fiindcă este perioada exterminării unui popor, a valdezilor și a albigenzilor, dar mai ales fiindcă este epoca în care a fost organizată marea poliție ecleziastică. Înfricoșător terorism...“ Aceste imprecații, fără nicio valoare istorică, trebuie s-o precizăm, au imprimat durabil imaginea unui Ev Mediu obscurantist și fanatic, ignorant și barbar. Istoricii pozitiviști au elaborat o cu totul altă imagine, începând cu 1870: sobri și reci, formați prin disciplina științelor auxiliare istoriei, Gustave Monod, Ernest Lavisse, Charles Seignobos, Charles Petit-Dutaillis, Achille Luchaire, Ferdinand Lot, Marc Bloch, pentru a nu menționa decât câțiva francezi, apoi intelectualii Școlii de la Annales1, analizând documentele, verificând, numărând, clasând, așază jaloane sigure ale unei istorii medievale echilibrate și trezesc vocația medieviștilor care au ca ideal restituirea adevărului factual și alcătuirea unei istorii obiective. Moștenitoare a acestui efort, o remarcabilă generație de medieviști a început, din anii 1960 și 1970, să redea Evului Mediu titlurile lui de noblețe. Totuși, entuziasmul unora i-a făcut să 1
Școala de la Annales, curent istoriografic apărut în Franța, la finalul anilor 1920, fondat de Lucien Febvre (1878-1956) și Marc Bloch (1886-1944) în jurul revistei „Annales” (n. red.)
12
I S T O R I A E V U L U I M E D I U
înlocuiască o caricatură cu alta, legenda neagră cu aceea poleită, și să facă din Evul Mediu o vârstă de aur din care nu au reținut decât reușitele. „Reabilitarea“ a ajuns astfel o banală enumerare a unor lucruri evidente despre frumusețea catedralelor, profunzimea acelor Summa theologica, ingeniozitatea inginerilor, admirabila spiritualitate a misticilor și abnegația pelerinilor. Sunt combătute „ideile de-a gata“ și „prejudecățile“ despre Evul Mediu obscurantist, chiar dacă astfel sunt și mai puternic subliniate, pentru a le denunța falsitatea. Régine Pernoud se bucură să dezvăluie observațiile infantile ale elevilor sau ale mediilor lipsite de cultură, a căror absurditate o poate demonta, pentru a conchide că Evul Mediu a fost o epocă ideală. Numai că a forța uși deschise nu a dus niciodată înainte cunoașterea. Evul Mediu are, așadar, și în ziua de azi, detractorii și elogiatorii lui, precum Martin Blais în Sacré Moyen Âge (1997) sau Laure Verdon în Le Moyen Âge. Dix siècles d’idées reçues (2014). În Regards sur le Moyen Âge (2011), Sylvain Gouguenheim consideră că o parte a părerilor despre „anii întunecați ai Evului Mediu au revenit“ din cauza „unui parti-pris ideologic“, drept care notează: „Mi se pare clar că ideea anilor întunecați nu se potrivește cu perioada medievală.“ Firește. Dar trebuie să avem grijă să nu cădem în excesul invers. Asta ne și amintește Jacques Heers în Le Moyen Âge, une imposture „Important nu mi se pare nici să ducem până la capăt, în legătură cu unul sau altul dintre subiecte, reabilitarea acestui «Ev Mediu» și nici să ne referim, fiindcă așa am ales să facem, la un soi de vârstă de aur în care totul avea o altă calitate umană, într-o societate mai liniștită.“ La fel gândește și Jacques Le Goff, poate cel mai bun cunoscător al mentalităților medievale. Respingând „jocurile derizorii ale legendei de aur a Evului Mediu, prin care este substituită legenda întunecată a veacurilor trecute“, istoricul pledează Pentru un alt Ev Mediu care nu este „nici o groapă, nici un arc de pod, ci un mare avânt creator întrerupt de crize, nuanțat de decalaje, conform regiunilor, categoriilor sociale și domeniilor de activitate“. Și apoi, acest alt Ev Mediu „este un Ev Mediu complet, care se elaborează la fel de bine plecând de la sursele literare, arheologice, artistice, juridice ca și de la cele nu demult încredințate medieviștilor puri“. Studiul acesta, care s-a folosit de toate
cuvânt- înainte 13
mijloacele posibile, care împacă rigoarea științifică și empatia umanistă, nu exclude sentimentele: Jacques Le Goff mărturisește că a fost atras de Evul Mediu la 12 ani, citindu-l pe Walter Scott, și că simte permanent o „anumită nostalgie“ pentru acea perioadă. Pentru a înțelege o epocă, trebuie să o iubești, dar nu cu o iubire oarbă. Într-o astfel de stare de spirit am încercat să lucrez, iată de ce mă refer la „splendoarea și ticăloșia“ acelor o mie de ani de creștinătate în care, nici mai mult nici mai puțin decât în oricare alte epoci din istoria omenirii, s-au amestecat umbre și lumină. Mai rămâne să definim limitele geografice și cronologice ale subiectului. Din punct de vedere geografic, expresia „Ev Mediu“ nu are sens decât pentru ceea ce se cheamă Eurasia. Fiindcă este încadrat între Imperiul Roman și Renaștere, nu are sens decât pentru regiunile care au cunoscut aceste două fenomene. Esențială este, evident, Europa, dar o Europă „de la Atlantic la Urali“ și din Islanda la Eufrat, căci nu am avea cum înțelege istoria regatelor creștine ale Occidentului fără a ști ce se întâmpla, în aceeași vreme, dincolo de Bizanț și pe malurile Nilului. Că ne place ori nu, istoria Europei este intim legată de aceea a Orientului Apropiat și Mijlociu; evenimentele de la Paris au repercusiuni la Bagdad și invers. Și la bine și la rău, suntem și solidari și rivali, deci interdependenți, în Evul Mediu ca și acum. Una dintre axele majore ale acestui studiu va fi, prin urmare, evoluția raporturilor de forțe, a conflictelor, a comerțului și a schimbului de idei dintre Occident și Orient. Cât despre limitele cronologice, Evul Mediu începe atunci când dispare Imperiul Roman și se termină când se impune Renașterea. În amonte, o entitate politică, în aval, un act al civilizației. Așadar, frontiere instabile și eterogene. Chiar trebuie fixate date precise ale începutului și ale sfârșitului, ca în cazul unui individ? În istorie, „sunt pentru cuplul continuitate/schimbare, în detrimentul noțiunii de ruptură“, scrie Jacques Le Goff, a cărui ultimă lucrare, din 2014, poartă un titlu relevant: Faut-il vraiment découper l’histoire en tranches?1 În cazul de față, felia ar fi groasă și indigestă, întrucât marele istoric ar fi ispitit să lărgească epoca medievală mult dincolo de granițele ei tradiționale: o mie șapte sute de ani, începând din 1
„Chiar trebuie să tăiem istoria în felii?”
14
I S T O R I A E V U L U I M E D I U
secolul al II-lea până în al XIX-lea: „Întinsa durată pertinentă a istoriei noastre mi se pare acest îndelungat Ev Mediu, care a ținut de prin secolul al II-lea sau al III-lea, pentru a muri încet, sub loviturile Revoluției industriale, între secolul al XIX-lea și zilele noastre.“ Adevărații gropari ai Evului Mediu ar fi, așadar, James Watt, Adam Smith și emulii lor; cultul inovației tehnologice și inseparabilul său complice, capitalismul liberal, au pus capăt civilizației medievale. Numai că îi mai găsim urme și în anumite comportamente actuale, așa că aș fi tentat să cred că adevărata ruptură are loc la începutul erei electronice: computerul e cel ce a ucis Evul Mediu; internetul și aplicațiile lui inaugurează nu doar o nouă civilizație, dar și o mutație în natura umană. Dacă îmi este permis să mă refer la anumite amintiri personale, am uneori impresia că ies direct din Evul Mediu: cu ce era diferită generația bunicilor de cele ce au trăit în secolul al XII-lea, generație care locuia în satele din vestul țării, în case cu o singură încăpere cu pământ pe jos, fără apă și electricitate, în promiscuitate, amenințată continuu de tuberculoza care provoca decese premature? Nu ține de noi să facem aici o filozofie a istoriei. Decupajul tradițional poate fi discutat, dar și-a expus deja dovezile prin care se susține. Mintea omenească are nevoie de repere, de structuri, de borne, de balize, fără de care sunt posibile orice confuzii și orice amalgamări. Or, exact asta este pe cale de a se produce în epoca noastră, care nu acționează pentru a respecta diferențele, așa cum ne place să repetăm, ci să le șteargă în folosul unui multiculturalism care seamănă mai degrabă cu un talmeș-balmeș cultural, în sensul figurat al expresiei. Fenomenul aduce atingere istoriei ca, de altfel, și mentalităților colective. Prin urmare, cartea de față este și o reacție la destructurare, adică la demolarea sensului istoric la care asistăm. Din rațiuni pedagogice și de claritate a expunerii, decupajul tradițional situa Evul Mediu între anul 476, cel în care își termină existența Imperiul Roman în Occident, și 1492, cel al descoperirii Americii, așadar o mie șaisprezece ani. Trebuie să fim de acord că este vorba despre o precizie exagerată și despre o alegere arbitrară. Dar, dacă alegerea datelor poate fi discutată, faptul de a le alege e indispensabil. Cu condiția de a ține minte că datele nu sunt decât niște repere, este fundamental să recurgem la ele pentru
cuvânt- înainte 15
ca istoria să nu fie ceva confuz, un amestec fără cap și coadă așa cum a ajuns pentru tinerele generații. Fără îndoială, s-o spunem fără menajamente, deja e prea târziu: istoria nu se mai învață; vagul amestec economico-sociologico-ideologic care a înlocuit-o în gimnazii și în licee stă la baza tuturor amalgamurilor, prejudecăților și derivelor minților tinere, hrănite cu o cultură a fărâmiturilor. Iată de ce, fără a-mi face iluzii, dar cu toată puterea, reiau limitele tradiționale: perioada numită Ev Mediu pornește pe la anul 400, la începutul secolului al V-lea, și se încheie pe la 1500, la sfârșitul secolului al XV-lea. Această perioadă de o mie o sută de ani nu este nici un fluviu lung și liniștit, nici o interminabilă stagnare. Pe bună dreptate, în mod tradițional distingem trei etape. Din secolul al V-lea până în al X-lea, pe când, în Occident, regatele barbare se zbat să își facă loc în spațiul fostului Imperiu Roman, Orientul ia un nou avânt, mai întâi prin Bizanț, apoi prin ieșirea sclipitoare în arenă a marilor califate ale Damascului și ale Bagdadului; e timpul marilor iluzii specifice tinereții, fie ea a civilizațiilor sau a indivizilor; e timpul când la monarhia universală visează și Iustinian I, și Carol cel Mare, și Al-Mansur. Între anii 1000 și 1300, Occidentul înflorește din nou; e marea epocă a creștinătății în care, sub conducerea unei papalități triumfătoare, se încearcă o vastă sinteză a credinței și a rațiunii și începe uriașa luptă împotriva Islamului; este vârsta rațiunii unei civilizații care și-a găsit reperele și valorile. Numai că și civilizațiile sunt muritoare, iar sfârșitul Evului Mediu, de la 1300 la 1500, este cu deosebire dramatic, suportând asalturile ciumei, războiului și ale foametei, acești cavaleri dezlănțuiți ai Apocalipsei; e timpul tranziției către o altă lume. E artificial decupajul? E prea schematic? Până acum, istoricii nu au descoperit ceva mai bun. Ori asta, ori haosul, ori decupajul în felii, ori amestecul confuz și indigest. Studiul unei perioade de o mie o sută de ani nu se poate realiza fără decuparea cronologică. Istoria înseamnă timpul care trece, iar la scara indivizilor, ca și la aceea a societăților, săgeata timpului călătorește într-o singură direcție. Totul se înlănțuie ineluctabil, mecanic, implacabil, într- o suită riguroasă de cauze și de efecte, iar sarcina istoricului este să aducă la lumină aceste cauze și efecte, să disece mecanica
16
I S T O R I A E V U L U I M E D I U
destinului. Omul secolului XXI vrea să se convingă că nu există fatalitate; determinismul îi rănește orgoliul. Ar trebui să i se admită realitatea, ceea ce ar fi mai degrabă liniștitor: tot ce s-a întâmplat nu ar fi putut să nu se întâmple; în istorie nu este loc pentru „dacă“ și toate încercările de reconstrucție fictivă, prin modificarea cutărui ori cutărui parametru, țin pur și simplu de domeniul romanului. Să rezumăm. De ce e necesară o nouă istorie a Evului Mediu? Într-o oarecare măsură, pentru a include informațiile recente, dar, mai ales, ca reacție împotriva vulgarizărilor deformatoare și a sabotajului programatic al modului în care se învață istoria. Acest demers nu are nimic „reacționar“ sau retrograd, în cazul în care nu se consideră că a pune lucrurile în ordine logică și cronologică, că a data evenimentele și personajele, că a aminti că istoria este un flux care pleacă din punctul A către punctul B, fără cale de întoarcere, nu înseamnă o inițiativă retrogradă. Totodată, este vorba despre a reaminti că Evul Mediu este o epocă la fel ca toate celelalte, nici infern, nici paradis, că tot ce s-a întâmplat este perfect omenesc și, deci, de înțeles, analizabil, explicabil, necesar. Au existat cruciade, masacre, himere; avem și noi jihadiștii noștri, autorii noștri de genocide și mereu aceleași himere religioase, dar cu mai puține scuze, dat fiind progresul cunoașterii științifice. Nu se pune însă problema nici de a compara, nici de a acorda note morale, ci de a reaminti ce a fost acel mileniu medieval, splendorile și ticăloșiile lui din punct de vedere politic, economic, social, cultural, urmând coloana vertebrală a istoriei care este cronologia. Un ultim cuvânt: a condensa o mie de ani de istorie în cinci sute de pagini este o provocare. Nu trebuie deci să ne surprindă prescurtările, simplificările, selecția și inevitabilele lacune. Suntem în fața unei sinteze ample care urmărește să scoată în evidență axele și actele esențiale ale unei epoci în cursul căreia s-au modelat mentalitățile occidentale. Istoria nu este o știință exactă; bazată pe un anumit număr de fapte, lasă loc întins interpretării istoricilor, care, la rândul ei, depinde mult de normele și valorile vremii în care aceștia trăiesc. În definitiv, iată de ce se poate scrie la nesfârșit aceeași istorie care, de fapt, nu este niciodată aceeași. Esențial este să nu fie sacralizată cutare ori cutare versiune. Față de acest trecut
cuvânt- înainte 17
îndepărtat, se impune o oarecare detașare, dacă nu chiar o nuanță de ironie sau de umor, respectând, în același timp, materialitatea faptelor. Important pentru istoric este să știe să relativizeze importanța evenimentelor pe care le relatează și să nu transforme în sfinți actorii tragi-comediei umane.