Chris colfer taramul povestilor 1 vraja dorintelor preview

r

Vraja Dorint, elor

CHRIS COLFER Ilustrat, ii de Brandon Dorman

Traducere din limba engleză Mihaela Doag

Bunicii mele, pentru că mi-a fost primul editor și pentru că mi-a dat cel mai bun sfat primit vreodată în materie de scris: „Christopher, cred c-ar trebui să aștepți să termini școala primară înainte să-ți faci griji că ești un scriitor ratat.“

r

„Într-o bună zi vei fi crescut îndeajuns de mare ca să începi să citești din nou povești.“ C.S. Lewis

r

P ROLOG

Î N TÂ L N I R E A R E GI N EL OR Temnița era un loc înfricoșător. Torțele atârnate pe pereții de piatră răspândeau o lumină slabă, tremurătoare. Pe ziduri se scurgea o apă puturoasă venită din șanțul care înconjura palatul. Șobolani mari se fugăreau pe podea, căutând ceva de mâncare. Nu era un loc în care să poată trăi o regină.

Era puțin trecut de miezul nopții și domnea o liniște deplină, tulburată doar de vreun scrâșnet stingher de lanț. În tăcerea apăsătoare, ecoul unor pași se auzea pe 9

culoare, semn că cineva tocmai cobora scara în spirală care dădea în temniță.

O tânără se ivi pe scări, înveșmântată din cap până în picioare într-o pelerină lungă, de culoarea smaraldului. Își croi cu băgare de seamă drum pe lângă celule, atrăgând atenția prizonierilor dinăuntru. Cu fiecare pas mergea mai încet în timp ce inima îi bătea din ce în ce mai năvalnic.

Prizonierii erau împărțiți în funcție de gravitatea faptei. Cu cât înainta în interiorul temniței, cu-atât mai cruzi și mai primejdioși erau cei închiși acolo. Privirea ei era ațintită asupra ultimei celule, în care se afla un prizonier special, păzit de un străjer puternic, ales anume pentru această sarcină.

Femeia venise să-i pună o întrebare. Era o întrebare simplă, dar care o măcina zi de zi, care n-o lăsa să doarmă nopți la rând și pe care o visa chiar și în puținele clipele când reușea să închidă un ochi.

O singură persoană putea să-i ofere răspunsul la această întrebare și persoana cu pricina era după gratii, în celula din fața sa.

– Aș vrea s-o văd, îi spuse femeia străjerului.

– Nimeni n-are voie s-o viziteze, îi răspunse bărbatul, aproape amuzat de cerere. Asta e porunca familiei regale.

Femeia își dădu jos gluga, dezvelindu-și fața. Avea o piele albă ca zăpada, părul negru ca abanosul și ochii verzi ca frunzele pădurii. Se dusese vestea despre 10

frumusețea ei în tot regatul, iar povestea ei se răspândise încă și mai departe.

– Maiestate, vă rog, iertați-mă! se scuză străjerul uluit și făcu repede o plecăciune până-n pământ. Nu așteptam oaspeți de la palat.

– Nu-i nevoie să-ți ceri iertare, îi zise femeia. Dar, te rog, nu spune nimănui că am fost aici astă-seară!

– Desigur, încuviință omul.

Femeia se întoarse cu fața spre gratii, așteptând ca acestea să se ridice, dar străjerul încă ezita.

– Sunteți sigură că vreți să intrați acolo, Maiestate? o întrebă el. Nu se știe de ce-i în stare.

– Trebuie s-o văd, zise femeia. Cu orice preț.

Paznicul începu să învârtă de o manetă mare, rotundă și gratiile se ridicară. Femeia trase aer în piept și înaintă.

Străbătu un culoar mai lung, mai întunecat, unde se ridicară mai multe rânduri de gratii și bariere, lăsându-se apoi în urma ei. Într-un final ajunse la capătul culoarului unde se ridică și ultimul rând de gratii și intră în celulă. Înăuntru era închisă o femeie. Stătea pe un scăunel în mijlocul celulei și se uita pe o ferestruică.

Abia după câteva clipe reacționă la prezența vizitatoarei. Era prima dată când venea cineva să o vadă și n-a trebuit să se uite ca să știe cine era: putea fi o singură persoană.

– Seara bună, Albă ca Zăpada! îi zise cu o voce blândă.

11

– Seara bună, mamă vitregă! îi răspunse Albă ca Zăpada cu un glas tremurat. Sper că ești bine!

Deși Albă ca Zăpada își repetase în minte exact ce avea să-i spună, acum îi era aproape imposibil să mai rostească vreun cuvânt.

– Am auzit că tu ești regina acum, îi zise mama vitregă.

– Așa e, îi răspunse Albă ca Zăpada. Am moștenit tronul, întocmai cum și-a dorit tata.

– Așadar, cărui fapt îi datorez onoarea? Ai venit să vezi cum mă usuc pe picioare? o întrebă mama vitregă.

Avea un glas puternic și autoritar; se știa că și cei mai puternici bărbați se topeau ca gheața când o auzeau vorbind.

– Din contră, spuse Albă ca Zăpada. Am venit să înțeleg.

– Să înțelegi ce? o întrebă mama vitregă pe un ton aspru.

– De ce… Albă ca Zăpada șovăi. De ce ai făcut ceea ce ai făcut. Și, odată ce spusese în sfârșit lucrul ăsta, Albă ca Zăpada simți că i se luă o piatră de pe inimă. Pusese în sfârșit întrebarea care o chinuia. Jumătate din încercare era gata.

– Sunt multe lucruri despre lumea asta pe care nu le pricepi, zise mama vitregă, întorcându-se să se uite la Albă ca Zăpada.

12