imprint coordonat de Marian Coman
Seria
COPIII TIMPULUI
Copiii timpului
Copiii distrugerii
Copiii memoriei
Traducere din limba engleză de Mihai‑Dan Pavelescu
Editori: Ana
LOTTS NICOLAU, Cătălina NICOLAU
Imprint coordonat de Marian COMAN
Coperta: Adnan VASILE
Redactor: Alexandru ENE
Corector: Irina GAVRILAȘ
Tehnoredactor: Alexandru CSUKOR
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TCHAIKOVSKY, ADRIAN
Copiii memoriei / Adrian Tchaikovsky; trad. din lb. engleză: Mihai‑Dan Pavelescu. – București: Armada, 2026
ISBN 978‑606‑43‑2098‑8
I. Pavelescu, Mihai‑Dan (trad.) 821.111
Adrian Tchaikovsky
CHILDREN OF MEMORY
Copyright © Adrian Czajkowski 2022
First published 2022 by Tor an imprint of Pan Macmillan, a division of Macmillan Publishers International Limited
Copyright © Nemira, 2026, pentru prezenta ediție în limba română ARMADA este un imprint al Grupului editorial NEMIRA
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări și închirierea acestei cărți fără acordul scris al editorului sunt strict interzise și se pedepsesc conform Legii dreptului de autor.
ISBN 978‑606‑43‑2098‑8
Pentru Irene Pepperberg și Alex
CE A FOST ÎNAINTE
E poca TE rraformării
I
Cu mii de ani în urmă, oamenii de pe Pământ au pornit spre stele. În cadrul proiectului de terraformare inițiat de Avrana Kern, ei au început să remodeleze lumi pentru a le face ospitaliere vieții terestre. Sfârșitul a sosit, însă, atunci când se finaliza abia o singură planetă – tocmai proiec tul personal al lui Kern. O criză politică pe Pământ a dus la un război ca tastrofal care a otrăvit planeta natală a oamenilor, a regresat civilizația într‑o eră a ignoranței și a declanșat un atac electronic ce a fost transmis în spațiul cosmic pentru a ucide omenirea oriunde putea fi găsită.
II
Pe Lumea lui Kern, habitatul Avranei căzuse deja victimă unui sabo taj, dar ea se salvase sub formă de minte artificială încărcată într‑un com puter, de unde veghea asupra planetei pe care o recrease. Un nanovirus evolutiv, care fusese eliberat pe planetă cu scopul dezvoltării de primate, pe care Avrana nu avusese ocazia să le implementeze, și‑a început, în schimb, activitatea asupra unei varietăți de nevertebrate, în special asu pra unei specii de păianjen.
III
În alt sistem stelar, pe planetele vecine pe care le‑au botezat „Damascus“ și „Nod“, o mână de terraformatori au supraviețuit atacului electronic. Unul dintre ei, Disra Senkovi, a folosit același nanovirus pentru a evolua
caracatițe și a construi o civilizație pe planeta acvatică Damascus. Erma Lante și alții au mers, în schimb, pe Nod, unde au găsit un ecosistem străin, prima formă de viață cu adevărat extraterestră pe care omenirea o descoperise vreodată.
IV
Pe Nod trăia o formă de viață microbiană compozită, capabilă să‑și în registreze în celule toate experiențele prin care trecuse. După ce a desco perit și a analizat biologia terestră, organismul nodan a colonizat‑o pe Lante și pe camarazii ei, devorându‑i, reconstruindu‑i și devenind ei. Printr‑o interpretare greșită și tragică, entitatea s‑a răspândit apoi pe Damascus și a distrus civilizația octopodă de acolo în timp ce încerca s‑o înțeleagă, lăsându‑le pe octopode să trăiască pe orbită și în spațiul cosmic (și în criză). a l D oil E a r ăsări T și E poca N av E lor ‑ a rcă
Pe Lumea lui Kern, păianjenii portiizi au dezvoltat, pe parcursul mai multor generații, o societate complexă, incluzând tehnologie organică și sisteme informaționale organice realizate de colonii de furnici.
Oamenii de pe Pământ au revenit, treptat, în spațiul cosmic, redesco perind înregistrările predecesorilor și coordonatele misiunilor de terra formare. Urmările războiului transformaseră planeta într‑o ruină toxică, așa că, în disperare de cauză, au fost construite nave‑arcă, care au plecat în imensitatea cosmosului, pornind de la promisiunea că există alte lumi pregătite pentru omenire.
VII
Nava‑arcă Gilgamesh a ajuns la Lumea lui Kern și a întâlnit atât por tiidele, cât și inteligența artificială a Avranei Kern. După ce au ajuns în pragul războiului, portiidele i‑au infectat pe oamenii din Gilgamesh cu o versiune a aceluiași nanovirus care le adusese pe ele pe calea spre rațiune, reducând hăul dintre specii și îngăduindu‑le oamenilor să devină Oameni, cu „O“ mare. O specie evoluată, capabilă să le recunoască pe portiide ca fiind tovarăși întru rațiune, cu care își pot împărți lumea.
E poca E xplorării
VIII
Generații mai târziu, o navă umano‑portiidă, care transporta o instanță a Avranei Kern, a ajuns la Nod și Damascus, întâlnind atât civilizația octo podă, cât și organismul nodan. Kern a constatat că acesta din urmă era ex trem de doritor să cerceteze un univers mai larg, după ce contactul cu oamenii îi arătase adevărata dimensiune a existenței. Kern a convins entita tea că prin comunicare va căpăta stimulul de care avea nevoie, pe când de vorarea n‑ar fi făcut decât să reducă universul la copii ale sale. Între locuitorii Lumii lui Kern, Damascus și Nod au fost încheiate acorduri pașnice, înce putul preliminar al unei societăți interstelare pentru toate speciile. IX
Ulterior, după ce au avut acces la cercetări interzise până atunci din ca uza riscului de infectare nodană, savanții octopozi au testat o perfecționare a motorului unei nave stelare. Aceasta permitea călătoria cu viteze supralu minice în limitele relativității, îngăduind noii culturi combinate să se depla seze rapid între stele. Misiunile lor sunt acum numeroase, dar cea mai importantă dintre ele este căutarea și contactarea altor forme de viață, indi ferent dacă acestea sunt extraterestre, rămășițe ale erei terraformării sau chiar nave‑arcă ale Pământului ruinat care încă se străduiau să găsească un cămin.
PERSONAJELE PRINCIPALE
TE rraforma T orii și lumil E lor
Avrana Kern – Lumea lui Kern
Disra Senkovi – Damascus
Erma Lante – Nod
Baltiel, Rani, Lortisse – Nod
Renee Pepper – Rourke
Alex Tomasova – Rourke
Mikhail Elesco – Rourke
E chipajul N av E i ‑ arcă ENkiDu
Heorest Holt – Comandă
Halena Garm – Securitate
Olf – Inginerie
Mazarin Toke – Știință
Esi Arbandir – clasicistă
Dastin Gembel – secund Știință
E chipajul N av E i por T ii DE skippEr
Bianca – păianjen portiid, la comandă
Avrana Kern – inteligență încărcată
Miranda – interlocutor
Portia – păianjen portiid
Fabian – păianjen portiid
Paul – octopodă
Jodry – om
Gothi și Gethli – corvide
o am EN ii DE p E i mir
Liff – fetiță
Părinții ei
Molder – unchiul ei
Garm – porc de pază
Arkelly – consilier
Yotta – fetiță, prietena lui Liff
Văduva Blisk
Miranda – învățătoare
Portia – vânător
Fabian – inginer
Paul – artist
BĂTRÂNUL MARINAR 1
E poca arc E i
c u mulT T imp î N urmă
1 Trimitere la poezia „The Rime of the Ancient Mariner“ („Balada bătrânu lui marinar“), a poetului englez Samuel Taylor Coleridge (1772‑1834). Samuel Taylor Coleridge, Balada bătrânului marinar, cu ilustrații de Gustave Doré, tra ducere de Procopie P. Clonțea, prefață și tabel cronologic de Ștefan Avădanei, coll. „Opera Magna“, Editura Institutul European, Iași, 2005 (n. tr.).
Nu cu un scâncet, ci cu un vuiet mare1.
Nava îl îndopase pe Heorest Holt cu toate substanțele chi mice potrivite pentru a‑i asigura o revenire liniștită la viață, dar el nu fusese pregătit pentru ceea ce părea să fie sfârșitul lumii. Trecuse doar o clipă subiectivă de când fuseseră cu toții în Comandă, discutând despre țintă și sărbătorindu‑și succesul. Esi Arbandir, clasi cista lor vorbăreață, chiar preparase ceva alcoolic și băubil, utilizând imprimantele vechi din Enkidu.
Succesul lor: ajunseseră mai departe decât fusese vreodată oricare dintre ai lor, erau mai bătrâni decât ajunsese vreodată cineva. Un frag ment de Pământ care urma să supraviețuiască împotriva tuturor pro babilităților. Nava încă rezista și, deși Olf de la Inginerie enumerase cu durere avariile și sistemele moarte, simplul fapt că el trăia ca să vor‑ bească și ei trăiau ca să audă părea să înșele toate probabilitățile; să în șele chiar și certitudinile, incluzând până și moartea însăși. Ei supraviețuiseră. Reușiseră. Aproape două mii și jumătate de ani de că lătorie silențioasă și rece prin vid. Iar acum colectaseră până și date.
1 Parafrazare a ultimului vers din poezia „The Hollow Men“ [„Oameni găunoși“ (trad. Mircea Ivănescu)/„Cei goi pe dinăuntru“ (trad. Șerban Foarță & Adriana Carmen‑Racoviță)], a poetului american‑britanic T.S. Eliot (1888‑1965). T.S. Eliot, Tărâmul pustiit și alte poeme. 1909‑1962, ediție bilingvă, traduceri de Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu și Șerban Foarță & Adriana‑Carmen Racoviță, prefață de Ștefan Stoenescu, cronologie de Ioana Zirra, note de Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu și Ștefan Stoenescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2022 (n. tr.).
La trezirea precedentă, Holt căpătase o mulțime de speranțe. Sistemul stelar spre care porniseră se afla acolo și, cu toate că asta n‑ar fi trebuit să fie cine știe ce surpriză, planeta era, de asemenea, acolo, detectabilă imediat. În jurul stelei‑mamă se roteau paisprezece lumi, dintre care una, a cincea de la soare, fusese aleasă de Străbuni ca fiind suficient de asemănătoare cu Pământul pentru a fi transformată într‑un paradis. Sau cel puțin așa susțineau clasiciștii, și cu ce alte informații mai puteau lucra sărmanii oameni fugari? Pe măsură ce băutura curgea, ei șase speculaseră despre ce i‑ar putea aștepta acolo. Olf vorbea despre o planetă virgină, amenajată pentru ei de strămoșii lor incredibil de îndepărtați și apoi părăsită, aidoma unor bunuri cu ambalajele încă intacte. De parcă, cumva, Străbunii ar fi fost vizionari, știind de apro piata lor asolizare, precum și de faptul că echipajul lui Holt le va suc ceda, eoni mai târziu. Că ei reconstruiseră o planetă ca „răsplată dreaptă pentru cei care vor veni“ și după aceea plecaseră discret. Și, în trucât băutura curgea, ideea nu mai păruse atât de scandaloasă. Toastaseră pentru ea. Clasicista Esi vorbise despre ce ar mai fi putut lăsa Străbunii: mașinăriile intacte, arhivele de cunoștințe, minunile epocii lor pierdute. Poate că Străbunii înșiși, trăind într‑o societate per fect reglementată, aveau să‑și primească cu brațele deschise rudele să race. „De pe Pământ?“ ar fi zis ei. „Crezusem că acolo n‑a mai rămas nimeni! Veniți, veniți și împărtășiți‑vă din belșugul nostru!“
Șeful Științei, Mazarin Toke, bătrân și chel – de fapt, toți aveau țes tele ca niște ouă, lipsite de orice fir de păr din cauza stazei criogenice, dar el fusese pleșuv încă de dinainte să fie criogenizați –, ieșise din somn orb și cu o mână și un picior veștejite. Se împăca destul de greu cu situația. Îi imprimaseră un scaun mobil și‑l avea pe secundul lui, Gembel, pentru a‑i servi drept mâini și ochi, dar băutura îl făcuse acru și morocănos, chiar dacă sărbătorea împreună cu ei. Probabil că Străbunii erau încă acolo, proclamase el, dar, fiind izolați de Pământ, degeneraseră în sălbatici și trăiau ca animalele într‑o lume concepută să le satisfacă toate nevoile și să nu le ridice nicio problemă. „Probabil că va trebui să‑i vânăm pentru carne“, declarase el cu o bucurie ursuză și toți își dăduseră ochii peste cap, dar toastaseră cu el oricum.
Doar Halena Garm nu apăruse la masa improvizată ca să ovațio neze viitorul. Ea încercase să afle mai multe despre planetă, despre
destinația lor. Nu era treaba ei, îi strigaseră ei veseli. „Ba da!“, răspun sese femeia. Ea era șefa Securității și ce problemă mai mare avea Securitatea decât planeta însăși? Pe ea n‑o îngrijorau animalele sau Străbunii atavici. Grija ei o reprezentau cei aflați la putere pe noua pla netă, care n‑ar fi fost încântați să vadă apărând din senin o navă plină cu rude îndepărtate. „Vor avea propriile lor probleme“, spusese ea. „Iar noi vom fi doar o problemă în plus“.
Ca atare, încercase să readucă instrumentele navei la funcționali tate deplină, pe când ceilalți sărbătoreau. O dată, doar o dată, susți‑ nuse că exista un semnal. O transmisie venind dinspre globul acela îndepărtat. Dar nava nu înregistrase decât paraziți și Halena nu mai reușise să prindă semnalul, iar în cele din urmă renunțase, dezgustată. Într‑un sfârșit, se pregătiseră să revină în staza criogenică. Olf se silise să se dezmeticească din efectele alcoolului și rulase toate verifi cările corespunzătoare – raportul final al Ingineriei fusese ca un duș rece pentru ceilalți. Nava era pe roșu la aproape toți parametrii. „A fost gata să nu reușim“, își spuseseră unul altuia. Însă acum erau foarte aproape. Doar un pas mic peste abisul înghețat, către noul lor cămin. Poate că planeta aceea nevăzută fusese botezată și avea locuitori care‑i știau numele și istoria lungă și plină de întâmplări. Poate că cea mai im portantă criză cu care urmau să se confrunte sărmanii refugiați de pe Pământ avea să fie cea a diplomației – negocierea pentru situri de aso lizare și spații de locuit. Dar Holt se simțise optimist în privința aceea. Avea să fie responsabilitatea lui și știa că o poate face, indiferent de compromisurile necesare. La urma urmelor, era în joc soarta rasei umane. El avea să găsească o cale.
Totuși, poate că pe planetă nu existau oameni care s‑o boteze și care să prezinte obstacole diplomatice. Poate că era un paradis, așa cum pro miseseră clasiciștii. Nu exista o societate avansată a Străbunilor cu plete argintii; nu existau nouveau primitivi, neafectați de intervenția umană, triburi barbare sau maeștri mistici cu puteri mentale stranii; nu existau animale vorbitoare, ca în basmele pentru copii. În acest caz, onoarea le revenea lor, Echipajului Principal al lui Enkidu, ultimii descendenți ai Pământului Antic. Vorbiseră în jurul mesei, rostind nume istorice și nume puternice, nume pline de semnificație, nume care se rostogoleau liric de pe limbă. În cele din urmă se ajunsese la căpitanul Heorest Holt,
șeful Comenzii. Plin de afecțiune, el îi privise pe fiecare în parte: echi pajul lui, oamenii lui, prietenii lui. Esi, viața și sufletul petrecerii; Olf, mic și de încredere; Mazarin, înverșunat, cu tânărul Gembel reum plând paharul bătrânului; până și severa Halena, care fusese, până la urmă, convinsă să li se alăture. Ei se instruiseră și se antrenaseră lao laltă – toți mai puțin Gembel, căruia nu i se îngăduia oricum să scoată vreo vorbă ca să se facă cunoscut. Spre deosebire de multe dintre echi pajele navelor‑arcă, li se dăduse timp să se remodeleze în jurul propri ilor lor colegi până când se potriviseră ca piesele unui puzzle. Erau o echipă. Și făcuseră treabă. Străbătuseră mulți ani‑lumină în haosul acesta de sisteme care cedau, bazându‑se doar pe hărți fragile, recupe rate din habitate orbitale moarte de milenii. Iar steaua era acolo; și pla neta era acolo; și speranța era acolo.
— Imir! se adresase el tuturor și ridicase paharul. Cu toată sinceritatea, în momentul celebrărilor n‑ar fi putut pre ciza motivul alegerii numelui aceluia. Îi privise peste nasul său lung și le spusese că este profund, important și plin de înțeles, având, în ace lași timp, ideea vagă că provenea dintr‑o poveste veche, pe care o ci tise în copilărie. O poveste cu păsări vorbitoare și conflicte și o viață nouă, construită pe ruinele a ceva vast și teribil. Iar „Imir“ păruse un nume destul de bun pentru toți, chiar și pentru Mazarin Toke, așa că toastaseră pentru el. După aceea fusese timpul să se dezmeticească ia răși din alcool și să revină în paturile din camera criogenică. Dacă el ar fi vrut să stea și să aștepte până ajungeau pe planetă, atunci nepoții copiilor copiilor pe care Holt nu avea să‑i aibă niciodată ar fi îmbătrâ‑ nit și ar fi murit înainte de asolizare.
Și acum era aici. Câteva clipe mai târziu. Secole mai târziu. În plin proces de trezire, cu grație și calm, gata să pună lumea nouă pe picioare; însă ceva detonase. Brusc, tot aerul din incinta criogenică ținu neapărat să iasă, iar el, Holt, stând în capul oaselor și căscând, fu smuls din cap sulă și trântit pe podea. Simți cum o duzină de furtunuri și conducte cu diferite grade de intimitate îi fură trase din corp și știu că va muri. Totuși, nu muri. Aerul urlă pe lângă el spre nicăieri, apoi încetă s‑o mai facă exact când Holt era sigur că nu mai exista aer care să plece undeva. Puntea de sub el se zgudui în urma închiderii tunătoare a pereților etanși.
Luminile se stinseră. Tot ce putea face era să zacă, să se adune, să caute ultimele zdrențe din grația și calmul de care se simțise atât de plin cu o clipă înainte. Și el era Comandantul. Ar fi trebuit să intre în acți une, să le spună tuturor ce să facă. Doar că nu știa ce să facă, nu știa ab solut nimic.
Exista o lumină. Doar una micuță și roșie. Încercă să ajungă la ea, izbuti să‑și găsească picioarele, apoi descoperi peretele în modul cel mai neplăcut când își aminti greșit dimensiunile camerei criogenice. Mâna lui tremurătoare găsi un șir de întrerupătoare. Degetele își amin‑ teau cum să deschidă un canal de comunicații, ceea ce era minunat, întrucât restul corpului său nu avea nimic util cu care să contribuie.
— Sunt Holt, rosti el în vidul care pârâia de electricitate statică. Sunt Comandantul. Ce se‑ntâmplă?
După prea mult timp, se auzi vocea nesigură și întreruptă a lui Olf: Ingineria, singurul departament de la care Holt chiar dorea să audă vești.
— Căpitane, spuse Olf. Heorest. Stabili. Suntem stabili. Cred că suntem stabili.
Și, ca și cum ar fi avut nevoie de asigurarea lui Olf înainte de a continua, luminile din camera criogenică se reaprinseră. Holt se uită în jur, își scoase halatul deschis la spate, în care dormise, și căută în dulapuri un combinezon de navă. Capsula lui Olf era deschisă și ca pacul atârna sub un unghi alarmant. Capsula lui Holt se închisese brusc după ce‑l ejectase. Desculț, comandantul se împletici să vadă situația celorlalte. Capsula Halenei era goală, însă capacul nu era com plet închis, fiind blocat de furtunuri. Imaginea respectivă nu era de‑ loc încurajatoare. Sigur că da, poate că femeia fusese dezghețată simultan cu el, dar își revenise mai repede. Părea, totuși, mai probabil ca Olf să fi simțit mai întâi nevoia de a fi protejat de Securitate decât pe aceea de a fi Comandat. Esi și Mazarin continuau să fie în stază. Aparent, nu era nevoie de Știință și toți știau despre clasicistă că va fi ultima trezită, exceptând cazul în care unul dintre Străbuni era drept în fața lor. Doar că, în vreme ce toate afișajele lui Esi erau colorate în chihlimbariu tolerabil, cele ale lui Mazarin erau fie roșii, fie complet negre. Olf îi amenajase o capsulă nouă după dezastrul pe care i‑l cauzase ultima, dar probabil că sistemele deficitare făcuseră parte integrantă din Mazarin, nu din
navă. Bărbatul murise, și asta era tot. Nu fusese omul cu care să te în țelegi cel mai ușor, dar fusese „unul dintre noi“.
Holt începu procedura de trezire a lui Esi și‑l apelă de la distanță și pe Gembel, noul șef al Științei. În timp ce aceștia erau dezghețați, in tră în legătura cu Olf ca să afle cât de rea era situația. Pentru că el nu voia să‑și facă treaba fără un Echipaj Principal complet. Pentru că nici măcar nu voia să se gândească să revină aici pentru a găsi mai multe lumini roșii și mai puțini prieteni.
Olf arăta mai mărunt decât fusese anterior, stafidit după criogenie, iar combinezonul părea o trenă în jurul lui, așezat pe marginea scaunului.
— Decelerare, rosti el. Căpitane. Heo. Am făcut tot ce am putut. Am rulat toate verificările…
— Știm, spuse Holt. Spune‑ne situația.
Enkidu supraviețuise drumului de mulți ani‑lumină de la Pământ, navigând prin adâncurile vaste și silențioase ale spațiului cosmic cu o activitate minimă a sistemelor, doar energie de bază și sistemele de cri ogenizare: miile de capsule – menținând în viață echipajul principal, plus populația numeroasă din cală. Procentajul minuscul din popula ție pe care reușiseră să‑l ia de pe Pământ. Iar pe drum se întâmplaseră diverse avarii, desigur. Olf și Holt, cărora li se adăugaseră membri ai echipajului selectați aleatoriu, ieșiseră din somnul lor lung, ca de moarte, pentru a le repara, însă, în general, totul decursese conform planului. Pentru că, deși cosmosul era plin de pericole, în mare parte era pustiu, iar pustiul acela nu împingea toleranțele navei până la punc tul de rupere.
După aceea ajunseseră, în sfârșit, la sistemul planetar spre care că lătoreau de un timp mai lung decât istoria consemnată a civilizației lor și fuseseră nevoiți să încetinească. Pe când Enkidu descria o curbă în jurul soarelui, folosindu‑i atracția gravitațională pentru a economisi combustibil în procesul de decelerare, ceva din carcasa erodată de vid a navei foarte vechi se fracturase.
— Am… am… am pierdut, spunea Gembel, cuprins de o emoție in tensă, la care se adăuga bâlbâiala lui naturală pentru a‑i sugruma cu vintele. Unsprezece mii nouăzeci și patru de unități de cargo, domnule. Unsprezece… Unsprezece mii… nouăzeci… și patru… domnule.
— Creatorul să ne ierte!
Esi Arbandir, ieșită între timp din capsulă, puse o mână pe brațul lui Holt, iar el îi atinse degetele. Apoi îi îndepărtă mâna. O îndepărtă fiindcă trebuia s‑o facă, și întrebă:
— Care‑i situația actuală? Integritatea carcasei? Putem, măcar, să ajungem pe orbită?
Olf încuviință din cap, lucrând cu Enkidu pentru a crea modele ale avariilor și ale gradului lor de înrăutățire atunci când nava avea să fie supusă unor tensiuni suplimentare. Tensiunea încetinirii. Tensiunea modificării traiectoriei de la o linie dreaptă la o curbă orbitală. Certitudinile letale ale matematicii.
— Va fi dureros, răspunse el.
Proiecțiile lui prinseră viață pe displayurile tuturor. Imediat, Halena Garm începu să le manipuleze, concepând o desfășurare a navetelor lor, a transportoarelor, ba chiar și a dronelor; cum puteau ele acționa ca tampoane pentru a menține laolaltă bătrâna Enkidu, cheltuindu‑și pro pria integritate în vederea protejării navei‑mamă. Holt se gârbovi în sca unul lui și ei doi se contraziseră reciproc, pe când comandantul trecu în revistă toate celelalte rapoarte. Înaintea detonării, Olf încercase deja să evacueze o parte din încărcătură – văzuse problemele, dar nu și gra vitatea pe care urmau s‑o capete. Halena trezise o echipă de securitate și o mobilizase ca să se ocupe de oameni, numai că oamenii de care ar fi trebuit să se ocupe dispăruseră acum, împreună cu o bucată lungă de o jumătate de kilometru din navă. Unsprezece mii nouăzeci și patru de unități de cargo. Adică capsule criogenice. Adică oameni.
Esi avea propriile‑i modele, folosind aceleași sisteme pe care Halena le utiliza drept contraforturi structurale. Ea încerca să salveze încăr cătura pierdută, însă cea mai mare parte a acelei încărcături nu mai putea fi recuperată. Fusese zdrobită, fărâmițată, lipsită de putere. Oamenii muriseră în timp ce dormeau, având ca ultimă amintire îm barcarea de pe Pământ petrecută cu peste două mii șase sute de ani în urmă, obiectiv vorbind. Poate că existau lucruri mai rele. Și poate că aveau să apară și mai multe, întrucât nava abunda acum de avarii și vulnerabilități – carcasa și toate lonjeroanele, traversele și pereții in terni erau presărați cu probleme.
— Nu, îi spuse Holt și femeia îl privi fix, trădată, cu ochii înroșiți, dar fără lacrimi, pentru că staza criogenică te deshidrata. Salvăm ce avem.
