INTRODUCERE Magor: Mai toată viața mea am încercat să evit conflictul. Nu cred că de discuții mi-a fost frică, ci pur și simplu am avut impresia că dacă nu există conflict, viața nu are cum să fie altfel decât bună. „Rufele murdare nu se spală în public“ a fost replica pe care o auzeam cel mai des și am băgat-o bine la cap. Problema comunității în care am crescut, însă, nu era că rufele nu se spălau în public, ci mai degrabă că nu se spălau și punct. Sigur, în aparență, oamenii din jur erau adulți civilizați, care îmi spuneau că problemele importante se discută. Însă una este ce spunem și cu totul alta este ce facem. Iar strategiile de conviețuire la care eram martor nu aveau nimic de-a face cu confruntarea, discuțiile inconfortabile sau cu prezentarea și argumentarea opiniilor proprii, ci mai degrabă cu păstrarea iluziei armoniei, indiferent ce simți, ce crezi, ce îți vine să faci. Poate nu e deloc o întâmplare că mâncarea mea favorită e „Taci și înghite“. O mâncare populară, extrem de simplă și de
22
Magor Csibi
raluca anton
prezentă în viețile noastre, care mi-a definit și mie, și multor altora filozofia de viață. Și am înghițit multe, poate prea multe, iar grosul nu are de-a face cu nimic culinar, din păcate. Am învățat mult prea puțin, spre deloc, despre emoții sau sentimente, însă am înțeles că nu e bine să ți le arăți decât dacă se încadrează în categoria a ceea ce noi numim „emoții pozitive“. Și chiar și pe ele trebuia să ți le exprimi într-un cadru bine definit, fără să exagerezi. Copilul cuminte era cel care tăcea, care asculta, care accepta părerile celor care aveau autoritate, fără să pună întrebări. Am învățat că a fi respectuos și amabil reprezintă niște virtuți și că tot o virtute e să te și comporți conform așteptărilor fiecărui om cu care interacționezi. Iar aceste așteptări deseori veneau în categorii diferite. O categorie pentru părinți, una pentru vecini, una pentru bunici, una pentru școală, iar momentele de autenticitate se trăiau doar alături de ceilalți copii, când adulții nu erau de față. Am învățat că există o limită atunci când vrei să pui întrebarea „De ce?“. E în regulă să întrebi o dată, însă dacă întrebi de două ori deja intri pe nisipuri mișcătoare. Nu ai de unde să știi dacă interlocutorul se va amuza, se va enerva, își va exercita autoritatea să încheie discuția sau pur și simplu te va ignora până te plictisești să mai fii curios. Mi-a luat câteva decenii să învăț din nou această întrebare și să înțeleg că dacă am curajul și deschiderea s-o repet de mai multe ori, am șanse reale să ajung la miezul problemei cu care mă confrunt. Aveam senzația că preocuparea adulților din jurul meu era să mă împiedice să fac asta. Și era normal. Prea multe de ce-uri duc la discuții inconfortabile. Duc la conversații pentru care investim mult timp
ÎNȚELEPCIUNEA CONFLICTULUI
23
și energie ca să le evităm. Nu de alta, dar nu ne dorim cu toții „să fie bine?“. Păi cum ar putea să fie bine dacă noi ne contrazicem, dacă exprimăm și altceva în afară de amabilități goale, stăpânire de sine sau o aparentă mulțumire reconfortantă? Preferăm, în loc de întrebări, o porție zdravănă de „Taci și înghite“. Fixăm repere exterioare și ne spunem în fiecare zi că dacă nu dăm glas problemelor, ele nu există. Dacă din exterior părem bine, ar trebui să ne simțim la fel și în interior. Nu? Un lucru pe care l-am observat încă de când eram mic este cum se schimbă dinamicile și comportamentele la diversele întâlniri în care se consumă alcool. Parcă, parcă în astfel de momente apar niște discuții în contradictoriu, niște conflicte și se zic niște lucruri care altfel nu ar fi acceptabile, pentru că strică armonia grupului. Când întrebam de ce zic oamenii astfel de lucruri, de ce vorbesc diferit în astfel de momente, mi se răspundea că alcoolul ne face să spunem prostii. Practic, ne pune cuvinte în gură, cuvinte pe care altfel noi nu le-am avea. Ne transformă. Nu, nu are legătură cu cine suntem noi sau cu gândurile noastre, nu are legătură cu cantitatea de lucruri înghițite în fiecare zi, nu are legătură nici cu omul. E doar alcoolul. Bine, are puțină legătură și cu omul. Asta explică de ce unii vorbesc mai mult, mai direct și mai liber, iar alții reușesc până și sub influența acestui ser miraculos să înghită și să rămână introvertiți. Tot în copilărie am înțeles că oamenii din a doua categorie petrec mai puțin timp printre noi. Am observat că cei care tac și înghit mereu, indiferent de situație, și se afundă în sinea lor, ajutați de muncă, de alcool sau de orice altceva, tind să pățească câte ceva. Nu făceam statistică, nu cercetam fenomenul, doar constatam.
24
Magor Csibi
raluca anton
Însă dorind mereu să simt că aparțin, mi-am dat seama destul de devreme cât de important e să-mi mulez personalitatea pe audiență. Mi-am dat seama devreme ce premiază diferiți adulți și ce fel de atitudini duc la dezaprobare sau provoacă supărare, așa că am început să dezvolt diverse com portamente pentru diferite audiențe. Aveam un tip de comportament față de bunica, cea care era, cel puțin în aparență, mai îngăduitoare, și un alt tip cu bunicii care cereau mai multă strictețe. Pe când în primul caz primeam apreciere dacă arătam în orice moment cât de deștept și descurcăreț sunt, în al doilea învățam că a fi mai tăcut, mai discret, mai obedient mă va ajuta mai mult să-mi fie bine. Am învățat că nu trăirile sau părerile mele contează, ci ce fel de față arăt spre exterior, ce fel de comportament afișez în diverse medii. Eram un copil acasă, un alt copil la școală, un alt copil cu prietenii sau cu familia extinsă și un mix între toți acești copii când eram singur. Iar cu cât vocile multitudinii de copii care reușeau să se adapteze la mediu câștigau teren, cu atât mai mult vocea mea când eram singur se pierdea. Am început să nu mă mai raportez la mine, la gândurile sau la trăirile și emoțiile mele, ci mai degrabă la așteptări. Era mai simplu. Așteptările celorlalți erau mai clar exprimate, iar trăirile mele erau confuze, mereu schimbătoare. Teoretic aveam o voce proprie, dar vocea se hrănea aproape exclusiv cu aprecieri și păreri din exterior, deseori în defavoarea celor proprii. Adaptarea însă nu era totală și necondiționată. Nu alegeam să mă adaptez la toți oamenii din jurul meu, ci mai degrabă făceam o hartă mentală a oamenilor care aveau puterea să-mi influențeze direct calitatea vieții și încercam să mă adaptez la aceștia, deseori fără să fac nici cel mai mic gest
ÎNȚELEPCIUNEA CONFLICTULUI
25
pentru a mă adapta la cei care nu intrau în acest cerc restrâns al celor care îmi influențau viața. Adică eram în paralel și un copil foarte cuminte, foarte amabil și bine-crescut pentru unii, și un copil guraliv, îndrăzneț sau scăpat de sub control pentru alții. Mă supraadaptam pentru o parte din oamenii din viața mea și mă subadaptam când venea vorba de ceilalți. Sau îi ignoram. Altfel spus, înghițeam doar când și unde eram nevoit s-o fac. Supraadaptarea mi-a mai creat o credință puternică, care m-a însoțit mulți ani din viață, și anume credința că dacă te cerți cu oamenii care îți sunt apropiați, relația nu va rezista și vei ajunge să pierzi persoana de lângă tine, indiferent dacă vrei sau nu acest lucru. Dacă nu era așa, cum de oamenii din jurul meu nu prea se contraziceau și nu prea se certau niciodată, nici măcar în momentele în care aveau perspective diferite? La un moment dat, cineva se impune, iar celălalt/ ceilalți sunt nevoiți să-i accepte decizia. Cearta se evită cu orice preț. Iar dacă cumva ți-a scăpat ceva din multele lucruri înghițite până atunci și ai avut un moment în care ai ieșit din scenariul stabilit, îndată ce trece valul de emoții, datoria ta este să repari relația, deseori înghițind înapoi broasca râioasă care tocmai ți-a scăpat pe gură într-un moment de neatenție. Adică cere-ți scuze, spune-i, indiferent cu cine ai vorbit, că nu asta ai vrut să zici sau că ai exagerat și dă-i o șansă vieții să revină la cursul normal. Până după ce am trecut de 35 de ani, nu cred că am avut parte de nicio ceartă reală, asumată cu oameni la care chiar am ținut, fără să încerc să repar disensiunea pe loc, cu orice preț, chiar și dacă acest lucru venea la pachet cu capitularea mea totală. Pur și simplu opțiunea asta nu exista în capul meu. Când nu mai puteam să înghit, când tensiunea devenea
26
Magor Csibi
raluca anton
prea mare, preferam să închei capitolul în mintea mea și să încerc să dispar discret, în loc să mă confrunt. Nu știam că aș putea alege să mă și exprim, să-mi asum opinia, să mă confrunt sau să caut o soluție implicându-l și pe celălalt. Meciul se juca doar în capul (și probabil sufletul) meu, acolo unde am îndesat tone de gânduri, păreri sau emoții incomode de-a lungul anilor. Culmea, viața mea nu era nici bună și nici măcar lipsită de conflicte. Când îți faci un scop din a evita orice conflict, e posibil să atragi în jurul tău doar oameni care vor căuta dinadins astfel de situații. La un moment dat începe să-ți fie greu să-ți dai seama la ce să te adaptezi și la ce nu, să înțelegi care sunt alegerile tale și care nu. Evitarea conflictului, lipsa confruntării și a oglinzilor în care ai putea să te uiți în aceste momente de care fugi te vor face să te îndoiești de tine, de cine ești, de ce simți, de care sunt alegerile tale și să-ți dai seama ce apare aleatoriu în viața ta. Așa am ajuns ca după trei decenii de viață să mă întreb în fiecare dimineață dacă viața de manual pe care o trăiesc e oare chiar a mea. Cu o relație care bifează toate aspirațiile de-a lungul vieții, cu un loc de muncă la care teoretic chiar ai visat cândva, te trezești dimineața și nu înțelegi de ce te simți mai degrabă ca un pensionar obosit de viață, nu ca un om în floarea vârstei. Tot refaci în fiecare dimineață ecuația vieții tale, cu plusuri și minusuri și, deși pe hârtie ieși mereu pe plus, tu tot simți o presiune în zona stomacului și un sentiment vag, care îți spune cu o voce subțire, abia audibilă că nu asta este ceea ce-ți dorești. Iar tu alegi să faci ce ai învățat mereu, să taci și să înghiți. Pur și simplu plusul extern nu se oglindește în intern, dar tu continui să mergi înainte.
ÎNȚELEPCIUNEA CONFLICTULUI
27
Atât de mult m-am străduit să evit conflictele externe, încât am reușit să scap și de cele interne. Nici măcar cu mine n-aveam voie să mă cert. Norocul nostru e că oricât de mult ne-am strădui, capacitatea fiecărei persoane de a înghiți, de a ignora, are niște limite. Și chiar și în momentele în care vocea ta reală, internă este prea slabă să se exprime, ea nu va dispărea, continuând să te încurce în diverse feluri. Cu lipsă de energie și chef, cu lipsă de motivație, cu momente de panică și anxietate, cu episoade de depresie. Iar cu fiecare astfel de episod reușește să-ți transmită din ce în ce mai tare că ceva nu e în regulă. În astfel de momente apar și mecanismele noastre de autoapărare. Creierul care generează scenarii din ce în ce mai negre în cazul în care pui capăt relației sau îți dai demisia de la muncă. Vocile din cap care îți șoptesc că la vârsta asta ar trebui să fii capabil să menții o relație stabilă și de lungă durată sau să mergi înainte chiar dacă nu-ți mai place drumul. Îți proiectezi în minte percepțiile tuturor în cazul în care ar interveni eșecul și tu nu ai mai putea continua. Ce va spune lumea, ce vor spune părinții, ce vor spune prietenii și cunoscuții? Supraadaptarea este construită în jurul strategiei de a nu dezamăgi niciun acționar important din viața ta și tocmai de aceea perspectiva de a dezamăgi mai mulți sau chiar pe toți deodată devine insuportabilă. Iar evitarea te face să mai aștepți o zi, o săptămână, o lună sau un an. În cazul meu, chiar mai mulți. Având o problemă, dar folosindu-ți toată energia ca să negi că ai avea probleme. Mi-am dat seama cât de mult încercam să-mi ignor vocea interioară în ziua în care cineva m-a întrebat într-un taxi, la Budapesta, dacă sunt interesat de un loc de muncă pe un alt continent și am răspuns că da înainte ca omul să-și termine
28
Magor Csibi
raluca anton
fraza. Tot ce n-am exprimat ani de-a rândul a ieșit incontrolabil la suprafață și am simțit o ușurare imensă. Am simțit că am primit o șansă să încep o nouă viață, de la zero, fără ca ea să vină la pachet cu asumarea, conflictul sau explicațiile. Toți trebuiau să-și dea seama că oportunitatea era prea bună ca s-o refuz și să înțeleagă. Chiar dacă oportunitatea era ultimul lucru la care mă gândeam, aveam o șansă să fug de viața mea fără să pară că fug, fără să-mi asum sau să exprim opiniile neexprimate până atunci. Era bula de oxigen de care aveam nevoie. Și cea care a fost cât pe-aci să mă înece total. Că ce să vezi, poți să scapi de relație, de job, de tot ce ai construit cu ochii la alții și nu la tine, dar de tine nu ai cum să scapi, indiferent cât de departe te-ai duce. Iar eu, fugind de conflictele neasumate pe care le aveam cu alții, am dat de conflictele neasumate cu mine. Și, la mii de kilometri de cunoscuți, de prieteni și de toate reperele mele, fără posibilitatea de a mă distrage cu altele, a trebuit să mă așez cu mine la masă. La o întâlnire departe de a fi ideală. Nopți nedormite, anxietate generalizată, atacuri continue de panică și întrebarea: Acum, fără reperele vechi, cine sunt eu? Ce a mai rămas din mine? Sună groaznic, știu. Exact așa s-a și simțit. Trăgeam de mine ca să mai trec de câte o zi, într-un film prost care chiar nu-mi aparținea și în care absolut toate reperele îmi erau străine. Însă acest consum de energie a venit cu daruri neașteptate. Neavând energie pentru nimic, am fost forțat să aleg câteva bătălii de care chiar nu aveam cum să fug. A trebuit să confrunt oamenii care îmi cereau să mă adaptez fără să încerce să se adapteze și ei la mine, nici măcar puțin. A trebuit să trasez limite. A trebuit să aleg cu grijă în ce îmi investesc
ÎNȚELEPCIUNEA CONFLICTULUI
29
timpul. Și, în tot acest proces, vocea mea interioară a început să se audă din ce în ce mai tare. Pentru prima dată în viața mea, după patru luni de muncă, nu numai că am ales să-mi renegociez contractul, lucru pe care nu îl mai făcusem până atunci, ci am stabilit și niște borne de la care nu m-am abătut nici când mi s-a zis în față să-mi iau bilet și să mă întorc acasă, ca apoi, după două zile de incertitudine, să primesc exact ce am cerut. Tot ca o premieră, am început să exprim clar care îmi sunt așteptările și când am simțit că limitele mele sunt forțate, nu m-am sfiit s-o spun. Și tot atunci am învățat, sau probabil am reînvățat, ceva ce știam și în copilărie, anume că nu trebuie să fii cineva ca să poți avea prieteni. La clubul de alergare, oamenii nu îmi știau nici măcar numele real, darămite istoricul sau realizările din carieră și totuși numărul prietenilor creștea de la o zi la alta, de data aceasta fără efort, fără adaptare. Au apărut primele certuri reale, asumate, însă acum nu mai era vorba despre lucruri adunate, înghițite, nerostite la timp, ci erau mai degrabă conflicte ce țineau de valorile noastre și de felul în care ne raportam la viață. Perioada aceasta grea a fost cu siguranță cea care m-a readus pe mine în viața mea. Conflictul cu mine, pe care după zeci de ani de evitare n-am mai avut cum să-l ocolesc, m-a făcut nu doar să mă cunosc, ci mi-a permis și să încerc, pas cu pas, să mă reîmprietenesc cu propria persoană. Drumul început atunci este departe de a fi unul drept. Un pas înainte, poate câțiva înapoi, dar per total vocea mea devine din ce în ce mai puternică odată cu trecerea timpului. Nu mă mai simt obligat să performez mereu. Nu mai trebuie să intru în orice competiție. Nu mai trebuie să câștig cu orice preț. Nu mai trebuie să fac ca să fiu. Sau ca să am valoare.
30
Magor Csibi
raluca anton
Încep să-mi accept mediocritatea și chiar să mă bucur de unicitatea umanității mele, care nu diferă cu nimic de unicitatea altor oameni. Aș putea să spun că sunt un grăunte de nisip într-un deșert infinit. Însă, fiind secui, aș spune mai degrabă că sunt un cartof mic într-un ogor de cartofi de proporții uriașe. Calitatea vieții mele s-a îmbunătățit enorm în ultimii ani. Am învățat ce înseamnă îndeajuns de bine. Am învățat să nu caut acel „mai mult“ mitic. Am învățat să mă bucur de ce am, nu de ce aș putea să am. Și am început să fiu mulțumit. De mine, de viață, chiar și de oameni în general. Să caut binele, nu ce lipsește. Însă fără conflict n-aș fi avut șansa să ajung aici. În toți anii în care am încercat să nu mă cert cu nimeni nu am făcut altceva decât să mă ignor constant pe mine însumi, cu orice preț. Iar lipsa conflictului m-a costat. Destul de mult, aș putea spune. De-asta am ales să vă spun această poveste, dar și povestea altor oameni. Nu cred că am fost singurul copil care a învățat de timpuriu ce înseamnă să fii cuminte. Care a auzit că „Taci și înghite“ nu este doar un fel de mâncare (delicioasă de altfel). Care a dedus că în viață e mai important ce cred alții despre tine decât ce simți sau crezi tu. Care a învățat că însuși cuvântul conflict este un cuvânt negativ, iar conflictul se evită cu orice preț. Pentru noi este această carte. Ca să citim și să trăim propriile povești și să învățăm că avem nevoie de conflict. Nu de ceartă, de conflict. Adică de acea diferență de opinii care ne arată că suntem diferiți, dar complementari. Care ne ajută să ne oglindim în ceilalți. Care ne ajută să setăm mai bine limitele. Și care NE ADUCE MAI APROAPE.
ÎNȚELEPCIUNEA CONFLICTULUI
31
Sper să citești aceste rânduri, apoi să alegi să spui povestea ta mai departe prietenilor, oamenilor care te înconjoară, iar împreună să facem ca termenul „conflict“ să nu fie doar acceptabil, ci și „iubibil“.
Raluca: Mi-am dorit să nu tratez conflictul ca pe o problemă de comunicare sau de negociere, ci ca pe un spațiu în care devin vizibile identitatea, valorile, atașamentele, nevoile, limitele și sensul pe care îl dăm propriei vieți. Mi-am dorit să nu vorbesc despre cum putem gestiona mai eficient conflictul sau despre ce spune acesta despre noi înșine și despre ceilalți, ci să răspund la întrebarea: Cum ne poate transforma conflictul atunci când alegem să îl trăim conștient? Mi-am dorit să mut centrul de greutate dinspre controlul conflictului spre transformarea omului care îl traversează. Pentru că eu cred cu tărie că un conflict este spațiul în care devin vizibile diverse procese psihologice și numeroase oportunități pe care este păcat să nu le valorificăm. Pe parcursul cărții veți vedea cum conflictul dezvăluie: valori, nevoi, frici, identități, credințe, atașamente, loialități invizibile și sens. Tot conflictul este cel care amplifică sau activează sistemul nostru de atașament, mecanismele de apărare, memoria emoțională, tiparele relaționale, relația cu puterea, relația cu vulnerabilitatea și relația cu controlul. În cele doisprezece povești veți descoperi oameni care trec prin conflict, însă fiecare răspunde la o altă întrebare sau traversează un alt proces psihologic. Cel puțin așa am privit
32
Magor Csibi
raluca anton
eu această incursiune în frânturi din existența acestor oameni și-au pus vulnerabilitatea pe masa dialogului, dorindu-și să facă vizibile părți din ei cu scopul de a veni în întâmpinarea întrebărilor fiecăruia dintre noi. Invitațiile psihologice ale acestei cărți sunt descrise mai jos sub formă de concepte și întrebări la care să încerce fiecare dintre voi să răspundă în relație cu propria persoană pe parcursul lecturii: • Diferențierea sinelui, pornind de la întrebarea: Sunt eu egal cu performanța mea? • Repararea atașamentului, pornind de la întrebarea: Mai putem rămâne conectați după ce ne-am rănit? • Acceptarea perspectivelor diferite, pornind de la întrebarea: Pot înlocui presupunerile cu curiozitatea? • Flexibilitatea psihologică, pornind de la întrebarea: Pot rămâne fidel valorilor mele chiar și în disconfort? • Acceptarea costurilor valorilor, pornind de la întrebarea: Sunt dispus să plătesc prețul pentru ceea ce consider important? • Reconstrucția identității, pornind de la întrebarea: Cine sunt când pierd rolurile care mă defineau? • Discernământul relațional, pornind de la întrebarea: Când nu mai susține o relație dezvoltarea? • Congruența, pornind de la întrebarea: Cât timp pot trăi împotriva propriilor valori? • Reglarea emoțională, pornind de la întrebarea: Pot rămâne prezent atunci când emoțiile sunt intense? • Diferențierea între control și influență, pornind de la întrebarea: Ce depinde de mine și ce nu?
ÎNȚELEPCIUNEA CONFLICTULUI
33
• Construirea sensului, pornind de la întrebarea: Ce sens are acest conflict în viața mea? • Libertatea psihologică, pornind de la întrebarea: Cine aleg să devin în mijlocul conflictului? Conflictul ne invită să ne oprim, să ne uităm la noi înșine, să îl înțelegem pe celălalt și să acceptăm diferențele dintre noi, să alegem, să ne asumăm costuri, să ne rescriem povestea și să fim mai liberi. Privind lucrurile astfel, putem vedea conflictul drept un catalizator al dezvoltării psihologice.