ROMÂNESC -LEGEA INSTRUCȚIUNII PUBLICE (1864………………………...……….……...pag

Între Orient și Occident. Țările Române în secolul al XIX-lea – procesul de modernizare MODERNIZAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ROMÂNESC - LEGEA INSTRUCȚIUNII PUBLICE (1864)

Prof. Mihăiță SIMION Colegiul Energetic Rm Vâlcea

Unirea Principatelor române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, a creat condițiile favorabile ce au dat naștere unui interes pentru promovarea culturii românești prin răspândirea învățăturii către întregul popor, orientare menționată încă din 1844 de Ion Ghica, în Însemnări asupra învățăturii publice. Acesta preconiza un învățământ normal pentru amândouă Principatele: zece școli normale aveau să pregătească, cu aceeași programă și în același spirit, 6000 de învățători crescuți în ideea unirii politice a celor două țări. Unificarea legislativă, economică, socială, dar nu în ultimul rând culturală era următorul pas semnificativ din istoria Principatelor Unite. După înființarea Comisiei Centrale a Principatelor Unite, a urmat crearea Consiliului superior al instrucției publice, misiune ce a revenit Comisiei centrale de la Focșani pentru elaborarea unei legi cu scopul desăvârșirii unificări legislației școlare. De asemenea marile personalități ale momentului, M. Kogălniceanu, C.A Rosetti, V. Boeierescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Al. Odobescu, Petrache Poenaru, I. Maiorescu au căutat să pună în practică principiile Revoluției de la 1848, militând pentru obligativitatea învățământului primar, pentru o instrucție egală, integrală și gratuită. În mesajul din 6 decembrie 1859, Alexandru Ioan Cuza menționa că intrucțiunea trebuie să fie la îndemâna tuturor claselor. Dacă o instrucțiune superioară cuprinzând facultăți ... nu este obligatorie, instrucțiunea elementară și primară ne este neapărat necesară pentru a răspândi o viață nouă în toată țara. Eu țin numaidecât ca fiecare locuitor să știe în curând a scrie și a citi. Pusă în discuție încă din anul 1863, viitoarea lege a instrucției publice prevedea: obligativitatea instrucțiunii în școlile comunale și primare de oraș, și fixarea de către stat a unui minimum de salariu învățătorilor comunali pe care însă să-i plătească comunele și numai în imposibilitatea plății să se recurgă la stat. Datorită tensiunilor politice dintre anii 1862-1863, sarcina formulării noului proiect de lege trece în atribuția lui Vasile Boerescu, fost director al Eforiei Școalelor din Țara 99

Între Orient și Occident. Țările Române în secolul al XIX-lea – procesul de modernizare Românească înaintea înfăptuirii Unirii, decizie ce au împărtășit-o majoritatea membrilor Consiliului superior al instrucției publice. În octombrie 1863, proiectul instrucțiunii publice era aprobat de Consiliu, urmând a parcurge traseul pentru promulgarea oricărei legi. După lungi dezbateri, legea este votată și aprobată în cadrul Adunării Generale, iar la 25 noiembrie 1864 Legea asupra instrucțiunii publice este promulgată prin decret de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Textul legii era împărțit în două pasaje: Dispoziții generale și Instrucțiunea privată. În cadrul Dispozițiilor generale, instrucția era împărțită în două categorii: publică și privată. Cea publică era divizata în: primară (școli primare la sate și orașe), secundară (licee, gimnazii, școli reale, de belle arte, profesionale-pentru băieți, școli secundare de fete) și superioară (cu 4 facultăți: litere, științe matematico-fizice, drept și medicină). Corpul didactic era împărțit în patru grade: învățători/învățătoare, pentru școlile primare sătești; institutori/institutoare, pentru școlile primare orășenești; profesori de școli secundare, profesori de facultăți. Administrația se exercita prin trei organisme: ministru, Consiliul permanent al instrucțiunii și Consiliul general al instrucțiunii. Autoritatea supremă aparține ministrului, ea executându-se prin mijlocirea Consiliului permanent al instrucțiunii publice. . Cele două Consilii aveau în atribuții elaborarea manualelor școlare, întocmirea programelor școlare sau întocmirea raportului de final de an școlar. Cea mai importantă prevedere a legii consta în noutatea introducerii principiului gratuității si obligativității. Se prevedea realizarea unui recensământ al copiilor în vârstă de școală, iar părinții ce nu își îndemnau copii spre școală erau sancționați cu amenzi. Durata școlii primare la sate, cât și la orașe era de trei ani; durata liceului era fixată la 7 ani, iar gimnaziul la 4 ani. Durata școlilor secundare de fete era modificata de la 7 ani la 5 ani de studiu. În ceea ce privește școlile reale și profesionale, legea numește cu titlu de reale școlile profesionale, aplicative, pentru băieți, având un caracter secundar. Cele 4 facultăți: de Drept, de Științe, de Filosofie și Litere, de Medicină aveau durata studiilor între 3 și 5 ani, după cerințele fiecăreia. Legea aduce în discuție și pregătirea profesorilor de licee și facultăți prin constituirea de Școli normale superioare pentru însușirea teoriei învățământului (pedagogia). Nu sunt uitate nici drepturile si obligațiile profesorilor, institutorilor și învățătorilor. Profesorii universitari beneficiau de o clauză privilegiată, acordându-se

Între Orient și Occident. Țările Române în secolul al XIX-lea – procesul de modernizare inamovibilitate, iar scutirea de executare a serviciului militar era aplicabilă pentru toate cadrele didactice. Printre principiile și prevederile legii care au avut efect imediat se pot enumera: Caracterul unitar al școlii primare de la sat și oraș, rezultat din uniformizarea programei școlare; consacrarea liceului unitar în programa căruia disciplinele umaniste sunt proporționale cu cele științifice, urmărind formarea culturii generale; apariția cadrului legal pentru școlile tehnico-profesionale; principiul imuabilității profesorilor universitari; necesitatea pregătirii pedagogice a cadrelor didactice; obligativitatea concursurilor publice pentru ocuparea posturilor din învățământ. Legea Instrucțiunii publice are meritul incontestabil de a fi formulat principiile fundamentale pentru organizarea învățământului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Principiile în baza cărora s-a decis structurarea şi funcționarea învățământului sunt consecința tentativelor de optimizare a acestui sector, înregistrate la sfârșitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a veacului următor. Legea reprezintă un progres important în legislația școlară având la bază principii moderne, fiind punctul de plecare a viitoarelor proiecte de lege.

Prevederile sale modernizatoare, deşi au purtat amprenta lipsurilor materiale şi umane, au contribuit la responsabilizarea oamenilor de școală care au perseverat pe linia concretizării lor. De asemenea, consolidând statul național și fiind primul pas către modernizarea ulterioară a societății românești, Legea instrucțiunii publice dezvolta necesitatea formării conștiinței cetățeanului care trebuia să participe la consolidarea independenței naționale, fapt realizat în 1878.

BILIOGRAFIE:

Dumitrașcu, Gheorghe, Istoria învățământului din Vâlcea în anii României moderne, Ed. Fântâna lui Manole, 2018, p. 195-196. Isar, Nicolae, Gudin, Cristina, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Editura Universității din București, 2004. Legea nr. 1.150 din 25 noiembrie 1864 asupra instrucţiunii a Principateloru-Unite-Române http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/21331. Teiușan, Popescu, Ilie, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963. http://www.istorie-pe-scurt.ro/prima-lege-moderna-a-invatamantului-romanesc-legeainstructiunii-publice-din-1864/ https://identitatea.ro/prima-lege-moderna-invatamantului-romanesc-legea-instructiuniipublice-din-1864/