27 minute read
Copiii din centrele de plasament. Dincolo de poveşti auzite
Oana Ciucă Lázár
Când am auzit prima dată de Asociaţia de Poveste, m-am gândit imediat la basme, poveşti, copii fericiţi cu multe baloane mov. Şi cam atât. A mai trecut iarăşi o perioadă bună de timp, să zic un an, şi m-am întâlnit pe trotuar, în drumul meu către cafea, cu mulţi, mulţi copii veseli care coborau dintr-un autobuz. Printre ei l-am zărit pe Claudiu al nostru, adică Claudiu Şolea, care se plimbă cu bicicleta prin tot oraşul şi distribuie revista Capital Cultural. E voluntarul Sibiului, aşa-i zic eu, pentru că îl văd peste tot: la Filarmonică, la Capital Cultural, la Jazz, la Astra Film. Dar unde nu-l vezi că face voluntariat?! Şi aici era tot în calitate de voluntar, cu zâmbetul până la urechi. Şi mi-a spus că a dus copiii din centrele de plasament la plimbare, prin muzeu. „Ştii tu, că ţi-am mai spus eu de Asociaţia de Poveste…”. Şi atunci s-a aprins la mine în cap o luminiţă. Deci, Asociaţia de Poveste se ocupă de copiii din centrele de plasament. Iar de acolo, toate s-au legat ca un puzzle. Art-terapeuta Kristina Raţiu Demuth avea să-mi spună într-un alt context că la atelierele ei vin şi copii din centrele de plasament şi era foarte impresionată. Altă dată, am revăzut voluntarii de la Asociaţia de Poveste cum treceau prin faţa redacţiei noastre către patinoarul din capătul străzii, cu grupuri de copii din centrele de plasament. Şi aşa, indirect, am ajuns să aflu tot mai multe despre implicarea oamenilor din comunitate în diferite proiecte de sprijin pentru copiii din centrele de plasament.
Advertisement
În judeţul Sibiu există cinci centre de plasament de tip rezidenţial, de stat, cu aproape 250 de copii. De unde vin aceşti copii? Nu sunt neapărat copii orfani, numărul acestora e mic. Sunt copii care se află în situaţii de dificultate, care provin din familii cu probleme (părinţi abuzivi care îşi bat copiii şi/sau îi trimit la cerşit, copii abuzaţi sexual), mai e categoria copiilor părăsiţi şi orfanii. Pe siteul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Sibiu puteţi găsi informaţii despre fiecare centru în parte. Eu am vrut să aflu mai multe despre aceşti copii şi nevoile lor, chiar de la voluntarii care merg în centre şi fac teme cu ei, se joacă sau îi ascultă şi îi îmbrăţişează. Aşa că am pornit o discuţie mai amplă cu voluntari de la Asociaţia de Poveste, apoi cu art-terapeuta Kristina Raţiu Demuth, dar am invitat-o să scrie despre experienţa ei şi pe colega mea, Cristina, care mai bine de un an a lucrat cu copii ce provin din medii defavorizate.
Lucrările care ilustrează materialul au fost realizate de adolescenţi din Centrul de plasament pentru copii cu dizabilităţi Turnu Roşu, în perioada iunie 2021- martie 2022, în cadrul atelierelor de art-terapie Farbenlicht, sub îndrumarea Kristinei Raţiu Demuth.
Asociaţia de Poveste a fost înfiinţată în 2017. Echipa de aici a gândit şi a implementat programe dedicate tinerilor din centrele de plasament privind responsabilizarea, integrarea în comunitate sau orientarea în carieră. Totodată, în ultimii ani s-au axat pe partea psihologică şi le-au oferit tinerilor posibilitatea de a lucra cu psihoterapeuţi şi art terapeuţi. Am povestit cu Carmen Butnăraşu, preşedinta Asociaţiei de Poveste, despre vizitele lor în centrele de plasament, proiectele pe care le desfăşoară, schimbările pe care le-au observat în ultimii ani, dar şi despre nevoile reale ale acestor copii.
Carmen, de cinci ani eşti prezentă în centrele de plasament din Sibiu. Care e imaginea tinerilor de acolo pe care o vedem noi, din partea asta a comunităţii, care n-am fost niciodată într-un centru de plasament?
În cadrul trainingurilor pe care le fac cu viitorii voluntari am avut ocazia să aflu viziunea oamenilor care nu au mai avut contact cu centrele de plasament. Majoritatea persoanelor au încă foarte bine fixate în minte imaginea centrelor vechi, apărute în toată presa imediat după 1989. Mulţi oameni îşi imaginează că în instituţiile statului copiii suferă de foame, că nu au haine, că trăiesc în condiţii improprii. Dincolo de situaţia materială, oamenii se aşteaptă ca aceşti copii să fie foarte cuminţi atunci când cineva vine în vizită, să fie dornici de a fi băgaţi în seamă şi foarte sociabili.
Şi cum stă de fapt situaţia?
Realitatea e că tinerii din centrele de plasament sunt doar copii obişnuiţi. Din fericire, în prezent beneficiază de condiţii bune de locuit şi hrană. Au parte de trei mese plus o gustare, zilnic. Unii dintre voluntarii noştri ne-au spus că în centre sunt condiţii mai bune de locuit decât în apartamentele unde ei stau în chirie. Copiii instituţionalizaţi nu sunt diferiţi de cei crescuţi în familii atunci când vine vorba de aspiraţii, dorinţe sau preocupări. La fel ca alţi copii de vârsta lor, joacă fotbal şi elastic, sar coarda şi se dau cu bicicleta, câteodată temele le dau bătăi de cap şi le plac desenele animate, iar cei care au telefoane stau absorbiţi cu orele în faţa ecranului. Ceea ce lor le lipseşte e atenţia pe care copiii care cresc într-o familie o primesc. În centrele de plasament copiii sunt împărţiţi în grupe de 12-15, fiecare grupă fiind îngrijită de un educator. E imposibil ca o singură persoană să acorde fiecărui copil atenţia de care are nevoie.
Şi cum văd aceşti copii viaţa dincolo de centrul de plasament? Cum cred că e societatea, în general, din discuţiile pe care le-aţi avut cu ei?
Viaţa dincolo de centrul de plasament e, din păcate, un concept destul de abstract. Majoritatea tinerilor nu reuşesc să îşi facă planuri coerente în ceea ce priveşte părăsirea centrului de plasament şi a felului în care se vor descurca singuri. La această stare de confuzie contribuie foarte mulţi factori. Pe de-o parte, tinerii nu au parte de responsabilizare în cadrul centrelor de plasament rezidenţiale şi nici de o pregătire adecvată în ceea ce priveşte deprinderile de viaţă independentă. Ei
cresc cu impresia că mereu va exista o persoană care să le ia hainele de la spălătorie, că vor avea o femeie de serviciu care să facă curăţenie, că dacă nu vor să facă ceva, nu există repercusiuni. Pe de altă parte, sunt obişnuiţi să primească. Primesc nenumărate cadouri de Crăciun şi de Paşte, primesc haine, dulciuri şi telefoane. Primesc, primesc şi iar primesc, fără vreo explicaţie, indiferent că merg la şcoală sau nu, indiferent de felul în care ei se comportă. Astfel, se dezvoltă foarte puternic mentalitatea de asistat social şi trăiesc cu impresia că lor cineva va trebui să le dea ce au nevoie şi va trebui să aibă grijă de ei, chiar şi după ce părăsesc sistemul de protecţie. Mai apoi, societatea nu e mai deloc incluzivă. Am observat că avem această latură darnică, vrem să le dăm lucruri, dar cam atât. Am fost martora a nenumărate situaţii în care copiii din centrele de plasament au fost catalogaţi în diverse feluri, au fost ocoliţi sau supuşi bullying-ului. Ei cresc cu acest comportament al oamenilor din jurul lor şi învaţă să fie temători, umili, poate chiar brutali în comportament din dorinţa de a se apăra.
Ce-i aşteaptă „afară”, după ce pleacă dintr-un centru de plasament?
Nu-i aşteaptă foarte multe la ieşirea din sistem. Există câteva organizaţii care se ocupă de integrarea tinerilor instituţionalizaţi odată ce aceştia părăsesc centrul de plasament, dar din păcate sunt mult prea puţine, iar majoritatea tinerilor trebuie să se descurce singuri. E foarte dificil ca la 18 ani să devii brusc adult, să locuieşti singur, să găteşti, să plăteşti taxe, să mergi la muncă, când tu ai trăit toată viaţa într-un sistem care nu te-a învăţat cum să faci aceste lucruri. Cât timp stau în centrul de plasament, alocaţia le intră într-un cont la care au acces doar la 18 ani. În funcţie de timpul petrecut în protecţia statului, suma din acest cont poate fi mai mică sau mai mare. În general vorbim de 10-15.000 lei la care tinerii au acces atunci când devin majori. O sumă foarte mare pentru o persoană care a primit până acum 28 de lei lunar, bani de buzunar. Cheltuiesc mare parte din bani pe telefoane scumpe, haine şi chirii exorbitante. Aşa-zisele cheltuieli de prestigiu. Când banii se termină, cei mai mulţi dintre ei ajung pe străzi. Există şi cazuri în care rudele tinerilor, părinţi sau fraţi, îşi aduc aminte de ei la împlinirea majoratului, îi iau acasă şi le fac diverse promisiuni, iar după ce se termină banii din fondul de alocaţie îi scot în stradă. Acestea sunt situaţiile pe care le-am observat cel mai frecvent în rândul băieţilor. Fetele văd ca scăpare din sistem măritişul. Marea lor majoritate visează să-l găsească pe Făt-Frumos şi să se căsătorească. Din păcate, de cele mai multe ori ajung în relaţii abuzive. Care a fost impactul vostru asupra calităţii vieţii lor, de când aţi început să lucraţi cu ei?
Simpla prezenţă a voluntarilor în centre a avut un mare impact. Brusc, într-o zi, nişte oameni au început să îi viziteze. Fără să fie plătiţi sau să ceară ceva la schimb. Mai mult, au venit fără cadouri, dulciuri şi haine. Îmi amintesc că la început aveam des discuţii cu copiii, cărora nu le venea să creadă că noi ne ducem pur şi simplu acolo în fiecare săptămână, fără să fim plătiţi. Apoi era şocul că nu le ducem nimic. În primele vizite într-un centru de plasament, auzim foarte des întrebarea „ce ne-aţi adus?”, iar răspunsul „nimic” sau „două ore din timpul meu” e nou pentru ei. Cred că aceste vizite au un impact imens asupra copiilor. Cuvântul „voluntar” are o însemnătate aparte pentru tinerii instituţionalizaţi. Voluntarii sunt acei oameni cărora le pasă pur şi simplu, iar asta e ceva foarte important, să îi pese cuiva de tine şi atât. Mai apoi, faptul că există oameni dispuşi să îi asculte, care nu îi judecă, care se duc în centre şi le acordă toată atenţia lor, îi ajută să se simtă importanţi, să simtă că şi ei contează. De-a lungul anilor am intervenit în ceea ce priveşte responsabilizarea, integrarea în comunitate, orientarea în carieră, am oferit sprijin psihologic, emoţional şi educaţional. Cred că toate aceste demersuri au dus la creşterea stimei de sine a copiilor, a încrederii în forţele proprii şi la dezvoltarea unor abilităţi de viaţă independentă.
Ce vă propuneţi anul acesta şi în următorii ani? Care sunt visele Asociaţiei de Poveste?
Pe termen scurt, ne dorim să consolidăm echipa care lucrează în mod direct cu tinerii din centre, respectiv voluntarii noştri şi personalul centrelor de plasament. Prin proiectul de la Maratonul Internaţional Sibiu neam propus să le oferim sprijinul de care au nevoie prin art terapie, grupuri de suport şi grupuri de învăţare. Mai apoi, ne-am propus să oferim pe termen nedefinit sprijin psihologic copiilor din toate cele patru centre de plasament, prin sesiuni de psihoterapie de grup şi individuale, dar şi prin art terapie de grup. Bineînţeles, vom continua să mergem săptămânal în centrele de plasament, să organizăm ieşiri şi excursii şi să oferim consiliere în privinţa carierei. Pe termen lung, visăm să ne mărim capacitatea şi să putem oferi consiliere individualizată fiecărui copil instituţionalizat. Ne dorim să existe un loc unde copiii să poată veni ca să ceară sprijin în orice fel de problemă, fie ea legată de şcoală, carieră sau alte nevoi personale. Un loc la care ei să poată apela chiar şi după ce părăsesc sistemul de protecţie a copilului şi să primească sprijin. 45
Anamaria Savastre este voluntară a Asociaţiei de Poveste de trei ani. În tot acest timp a învăţat că nimic nu e ceea ce pare şi că de cele mai multe ori, cel mai „problematic” copil e şi cel mai rănit. Crede că trebuie să avem răbdare pentru a afla povestea şi traumele, ca să putem înţelege pe deplin acţiunile acestor copii.
Când ai ajuns în Asociaţia de Poveste şi în ce context?
M-am înscris în Asociaţia de Poveste în aprilie 2019. Cu un an înainte îmi luam inima în dinţi, îmi lăsam tata şi muma în urmă, vorba cântecului, şi mă mutam în Sibiu (eu fiind din Galaţi), pentru job de data asta. Voluntariatul a fost mereu pe lista mea de priorităţi, iar această mutare mi-a adus şi timpul necesar pentru a o face. Aşa că m-am mobilizat, m-am documentat şi am dat peste această asociaţie. Restul... e chiar poveste.
Ce ştiai înainte de copiii din centrele de plasament?
Nimic concret. Doar ideile comune: în centrele de plasament ajung copiii care nu au o familie. Sunt îngrijiţi aici de către „stat” până la vârsta de 18 ani când... vor fi aruncaţi în stradă.
Care era percepţia ta?
Pe scurt: copii abandonaţi cu multe nevoi, atât materiale, cât şi afective. Dacă nevoi materiale avem cu toţii, mai mari sau mai mici, eram de părere că aceşti copii au nevoie cel mai mult de afecţiune. Pentru a fi şi ei la rândul lor capabili să o arate mai departe în vieţile lor de adulţi.
Care e acum?
Nevoia de afecţiune într-adevăr e cea mai mare. E singurul lucru pe care l-am înţeles încă de la început. Restul datelor însă s-au schimbat după ce am ajuns în centre. Am aflat că nu toţi copiii de aici sunt abandonaţi. Majoritatea au familii, dar de cele mai multe ori sunt defavorizate şi cu probleme. Unii dintre copii aleg să vină în centre, în încercarea disperată de a scăpa de situaţia de acasă. Alţii sunt luaţi de pe străzi, unde cerşesc sau se droghează. Unii sunt fericiţi că au ajuns aici, alţii se simt prizonieri şi încearcă cu orice ocazie să fugă. Pentru că, indiferent cât de rău este, aceea e singura realitate ştiută de ei şi e „acasă”. Iar copiii nu vor fi „aruncaţi” în stradă când împlinesc 18 ani. Dacă îşi vor continua studiile, statul le va asigura necesarul până la vârsta de 26 de ani.
Cum te-a marcat această experienţă?
Eu luasem contact şi înainte cu familii şi copii din medii defavorizate, aşa că partea aceasta am gestionat-o destul de bine. Am dat însă şi de poveşti de-a dreptul cutremurătoare, de genul celor pe care le auzi la ştirile de la ora cinci. Şi credeţi-mă, atunci când îţi sunt relatate de un copil de zece ani, au cu totul alt impact asupra ta.
Am înţeles astfel că acele ştiri nu sunt doar nişte poveşti, că sunt realitatea cuiva şi, de cele mai multe ori, sunt mai aproape decât credem. Experienţa asta m-a învăţat, încă de la început, că nimic nu e ce pare şi că de cele mai multe ori, cel mai „problematic” copil e şi cel mai rănit. Că trebuie să ai răbdare pentru a afla povestea şi traumele, pentru a putea înţelege acţiunile lor. Ştiţi copiii aceia care cerşesc vara pe la terase? Care sunt goniţi şi batjocoriţi de toată lumea? Am cunoscut câţiva în centre. Sunt minunaţi. Sunt cei mai iubăreţi. Te pupă şi te îmbrăţişează încontinuu. În mintea lor fac ceea ce trebuie acolo. Cerşesc nu pentru că sunt obligaţi de părinţi (cel puţin nu direct), ci pentru că ei cred că aşa îşi ajută familia şi fraţii mai mici. Gândiţi-vă mereu la asta înainte de a-i izgoni. Iar dacă vedeţi o tipă îmbrăţişând copiii străzii random, să ştiţi ca aia sunt eu. Cred că acesta e modul în care m-a schimbat această experienţă: nu mă mai sperie întunericul. Acum caut întrerupătorul. Pentru că lumină există peste tot. Trebuie doar să vrei să o găseşti.
Câte ore pe săptămână/lună faci voluntariat şi ce presupune asta?
Merg o dată pe săptămână la CPU (Centrul de Primire în Regim Urgenţă Prichindelul) şi petrec câte două-trei ore cu copiii. În principiu suntem echipe de câte doi voluntari şi încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul, să includem diferite jocuri care au şi scop educativ. E mai mult pe simţit. Ajungem acolo şi vedem care e atmosfera. Dacă toată lumea e veselă, începem să ne jucăm, dacă nu... ne adaptăm. De cele mai multe ori copiii au nevoie să se descarce, aşa că suntem acolo pentru ei, să îi ascultăm şi să le dăm sfaturi. Uneori se lasă cu mai multe lacrimi, alteori cu un „ahaaaa” sincer şi, de fiecare dată, cu multe îmbrăţişări.
Ce ţi-ai dori să se schimbe la cei din jur legat de prejudecăţi, când vine vorba de centrele de plasament?
Mi-aş dori ca toată lumea să înţeleagă că nu e nimic în neregulă cu aceşti copii. Că nu sunt defecţi şi deloc mai prejos decât copiii noştri. Majoritatea sunt de o inteligenţă extraordinară, iar capacitatea lor de adaptare este uimitoare. Au avut doar neşansa unui astfel de început şi pentru asta trebuie să muncească mai mult. Iar aici trebuie să intervenim noi şi să încercăm să echilibrăm balanţa. Pentru că merită. Toţi.
Ce înseamnă pentru tine empatia?
Empatia înseamnă să te pui în pielea celuilalt şi să încerci să îi înţelegi motivele din spatele acţiunilor. Să încerci, pentru că de reuşit nu reuşeşti. Pentru că oricât de multe crezi că ştii, nu ştii totul. Resorturile interioare, percepţia, experienţele anterioare, traumele schimbă toată povestea. Iar cel mai important lucru (şi cel mai greu) este să nu judeci.
„Ce ne-aţi adus? Două ore din timpul meu!”
Adelina Constantinescu este voluntară a Asociaţiei de Poveste din 2021. Merge săptămânal la două centre de plasament din judeţul Sibiu: Centrul Gulliver şi Centrul de Plasament din Turnu Roşu. Împreună cu încă doi colegi îi ajută pe copii la teme, desenează, se joacă cu ei, îşi adaptează activităţile în funcţie de nevoile copiilor. Ce primeşte ea înapoi? Zâmbete şi îmbrăţişări. Am întrebat-o ce înseamnă pentru ea această experienţă, ce le povesteşte prietenilor din jur despre copiii din centrele de plasament:
„Cred că voluntariatul în centrele de plasament, prin intermediul Asociaţiei de Poveste, este una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Sprijinul copiilor şi tinerilor din centrele de plasament din judeţul Sibiu nu este o treabă foarte uşoară, iar fără o coordonare eficientă poate să iasă foarte uşor haos. Trainingul de recrutare ca voluntar şi îndrumările constante m-au ajutat enorm să înţeleg diferenţa dintre milă şi empatie, de exemplu.
Timpul pe care îl petrec cu ei acolo este, pentru mine, o adevărată bucurie, dar şi o provocare, o responsabilitate. Este absolut minunat să simţi că eşti aşteptat cu drag şi cu nerăbdare, să vezi toate acele zâmbete largi şi senine. Am descoperit că zâmbetul şi îmbrăţişarea sunt cele mai naturale şi sincere gesturi pe care le au, iar dacă le primeşti, cu siguranţă o fac pentru că simt asta, nu pentru că aşa trebuie. Interacţiunea cu cei mici m-a schimbat foarte mult şi m-a făcut să văd lucrurile uşor diferit, să înţeleg nevoia de sprijin şi atenţie de care aceşti copii au nevoie. Ei nu au nevoie de mila noastră, ci de ajutorul nostru în a-i integra în societate. Am fost sfătuiţi încă din timpul trainingului să îi privim ca pe nişte prieteni. Recunosc că şi eu, înainte de a intra în „miezul problemei”, am făcut această greşeală de a-i privi cu milă, dar vă spun din surse sigure că e cea mai mare greşeală. Diferenţa dintre milă şi empatie este enormă şi e important să nu le confundăm.
Cred că nevoia lor cea mai mare este aceea de a fi ascultaţi şi sprijiniţi. Sunt copii foarte capabili, care pot deveni cetăţeni de bază a acestui oraş şi e păcat să le tăiem aripile sau să-i catalogăm greşit. Pe lângă acestea, au nevoie de multă consiliere psihologică şi ajutor specializat pentru depăşirea anumitor traume ale trecutului. Şi mai au nevoie şi de multe, multe îmbrăţişări.
În acelaşi timp, eu sunt conştientă că în haosul modern în care trăim, sunt destul de puţine persoane care au timp să se implice într-o acţiune de voluntariat. Dacă nu ai tu timp să mergi şi să îţi petreci două ore pe săptămână alături de copiii dintr-un anumit centru, nu este nicio problemă. Timpul e o resursă de care dispunem din ce în ce mai puţin, dar hai să îi ajutăm totuşi pe oamenii care fac asta şi sunt acolo. În luna decembrie este plin de pachete în toate centrele de plasament. Nu vreau să atac intenţia bună a oamenilor care le donează. Din contră, mă bucur că sunt încă oameni care fac bine pentru semenii lor. Cu toate acestea, nu cred că asta e soluţia. Copiilor li se formează impresia că aşa se întâmplă în viaţa de zi cu zi şi că aşa trebuie, să primească. Nu trebuie să le formăm imaginea de asistat social până la urmă. Hai să investim acei bani în dezvoltarea lor emoţională şi empatică, dar şi a oamenilor din jurul lor. Anul acesta, în cadrul Maratonului de la Sibiu, avem un proiect care vizează Familia de Poveste. Pe lângă echilibrul şi dezvoltarea psihică şi emoţională a copiilor este necesară şi îndrumarea, sprijinul şi coordonarea de către un specialist în psihoterapie şi art-terapie a educatorilor şi chiar a voluntarilor noştri. Şi noi avem probleme personale sau poate lucruri emoţionale din trecut, nerezolvate. Este important ca oamenii care doresc să ajute să o facă puţin mai responsabil şi să toarne apa la rădăcină.
În vremurile actuale avem nevoie atât de mult de empatie şi să îi ajutăm pe cei din jurul nostru. Cred că perioada pandemică şi cea actuală, legată de război, ne-a demonstrat destul de mult că lucrurile materiale nu le pot înlocui niciodată pe cele sufleteşti. Bucuria pe care o simţi când primeşti un cadou e plăcută, dar cea pe care o simţi când dăruieşti este extraordinară.
Claudiu Şolea e alături de copiii din centrele de plasament dinainte să se înfiinţeze Asociaţia de Poveste. De curând a propus mediului academic sibian câteva teme de cercetare privind abandonul şcolar şi lipsa competenţelor pentru viaţa independentă a tinerilor din centrele de plasament care sunt în desfăşurare acum. Spune că e important să vorbim cu cei din jur despre situaţia acestor copii şi tineri şi să criticăm acele atitudini sociale care duc la excluziune socială.
Faci voluntariat pentru multe asociaţii din domenii diferite, însă toate sunt legate de educaţie. Asociaţia de Poveste are un loc special pentru tine. Care simţi că e rolul ei în comunitate?
Spre deosebire de alte organizaţii care acţionează în sistemul de protecţie specială, Asociaţia de Poveste şi-a propus încă de la începuturi să schimbe acele mentalităţi şi comportamente care îngreunează integrarea copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi. Pentru DGASPC şi centrele din subordine, dincolo de activităţile şi conduita voluntarilor care servesc ca model pentru angajaţi, asociaţia reprezintă şi un partener cu sprijinul căruia aceştia pot răspunde cu promptitudine nevoilor beneficiarilor, prin asigurarea resurselor umane şi financiare necesare unor intervenţii educaţionale - îmbunătăţirea performanţelor şcolare prin ajutor la teme şi pregătirea pentru examene - şi prin alte acţiuni care le dezvoltă acestora competenţele necesare unei vieţi independente: terapie, art-terapie, orientare profesională, ateliere tematice, excursii, tabere. În tot acest timp, asociaţia a atras atenţia comunităţii sibiene cu privire la nevoile copiilor şi tinerilor din sistemul de protecţie socială, încurajând, de exemplu, experienţele diverse, de învăţare, de-a lungul unui an în locul cadourilor cu ocazia sărbătorilor. Pentru mediul neguvernamental din Sibiu, după părerea mea, Asociaţia De Poveste se remarcă prin transparenţa organizaţională şi printr-un spectru de activităţi care se extinde continuu. În ceea ce mă priveşte, ca voluntar al asociaţiei, am facilitat participarea la evenimente sportive, încheierea unui parteneriat între Filarmonica de Stat Sibiu şi Centrul de Plasament Gulliver şi propunerea către mediul academic sibian a unor teme de cercetare a câtorva dintre problemele tinerilor instituţionalizaţi din judeţ, cum sunt abandonul şcolar şi lipsa competenţelor pentru viaţa independentă.
Care sunt sugestiile tale pentru oamenii din comunitate care ar vrea să se implice pentru o mai bună integrare a copiilor din centrele de plasament în societate?
Părinţii să se informeze şi să vorbească cu copiii lor despre copiii din centrele de plasament, mai ales atunci când aceştia din urmă le sunt colegi. Pagina de Facebook a Asociaţiei De Poveste poate fi folosită ca sursă de informare, iar evenimentele publice ale asociaţiei oferă ocazia copiilor din comunitate să interacţioneze cu cei din centre. Profesorii, diriginţii şi şcolile, în general, să comunice mai mult cu angajaţii centrelor şi să le ofere acestora sprijin şi direcţie pentru a susţine efortul de învăţare al copiilor şi tinerilor instituţionalizaţi. O vizită în centre o dată pe lună i-ar ajuta să înţeleagă mai bine situaţia acestora. Noi, restul comunităţii, să ne informăm, să vorbim cu cei din jur despre situaţia acestor copii şi tineri şi să criticăm acele atitudini sociale care duc la excluziune socială. Dacă ne permite timpul, să participăm la acţiuni de voluntariat ale organizaţiilor non-guvernamentale sau ale instituţiilor statului şi, dacă nu, să susţinem financiar astfel de iniţiative.
Prin prisma voluntariatului tău în centrele de plasament, ce crezi că ar putea fi îmbunătăţit la instituţiile statului astfel încât lucrurile să meargă mai bine?
Mi-aş dori ca angajaţii DGASPC şi cei ai Consiliului Judeţean să petreacă mai mult timp în centrele de plasament/casele de tip familial. Sunt sigur că o astfel de experienţă i-ar ajuta să ia decizii mai bune în ceea ce priveşte infrastructura, modul de organizare şi funcţionare a acestora, precum şi alocarea resurselor umane.
„Cred că este nevoie să reformulăm felul în care ne uităm la copiii din centrele de plasament. Să căutam să vedem întâi omul, dincolo de povestea sa de viaţă”
Kristina Raţiu Demuth este artterapeut acreditat, membru EFAT (European Federation of Art Therapy) şi fondatoarea spaţiului Farbenlicht, un spaţiu pentru artă, art-terapie şi cercetare creativă. Aici lucrează cu copii şi adulţi, în cadrul cursurilor, workshopurilor şi şedinţelor individuale de art-terapie. Din 2020 a început să lucreze cu tineri din centre de plasament care se confruntă cu tulburări de ataşament, tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie, reacţii depresive şi tulburări emoţionale. Prin art-terapie, ea propune un mod blând prin care ei îşi pot accesa puterea creativă şi vindecătoare. Spune că cea mai mare reuşită de până acum, în munca cu copiii din Turnu Roşu, este faptul că mulţi dintre ei au devenit conştienţi de însemnătatea propriului potenţial creativ şi cum să-l folosească activ în modelarea spre bine a propriilor trăiri, minţi, vieţi.
Care este provocarea pentru tine, ca specialist, în lucrul cu copiii din centrele de plasament?
Ceea ce m-a bulversat puternic şi încă continuă să mă bulverseze, e lipsa lor de încredere în propria capacitate de a crea, de a crea orice. Practic au un blocaj profund al creativităţii la o vârstă timpurie. Desigur, când creativitatea este blocată în acest mod, asta îmi dă un feedback legat de profunzimea condiţionărilor emoţionale şi mentale ale copilului. „Programele” care rulează la nivel de inconştient colectiv, în rândul acestor copii, sunt copleşitoare. Când spun programe, mă refer la un mindset fix, un set de idei dogmatice şi devitalizante, hrănite la nivel de societate, atunci când ne gândim, în mod general şi pe pilot automat, la copilul din centrul de plasament. Şi ideile astea devin vocea lor interioară, oglinda lor, viaţa lor. O cruce inutilă în plus, pusă pe
umerii lor. Personal, mă antrenez să văd şi să întâmpin fiinţa copilului cu ochii inimii întâi şi ulterior cu ochii minţii. Iar ordinea asta e vitală în a păstra echilibrul şi perspectiva de ansamblu. Altfel, te descurajezi şi cazi în capcana (hiper)activismului. Când te apropii de un copil din acest spaţiu sacru al inimii, vezi în primul rând copilul şi ţi se relevă o altfel de înţelegere asupra poveştii sale de viaţă. Când te apropii din spaţiul minţii, cazi prea uşor şi des în capcana activismului şi încerci să găseşti soluţii în locul lor. Te pui pe tine în rolul de salvator şi pe ei în rolul de victimă şi astfel îi privezi de experienţe esenţiale. Mai departe, ştim cu toţii unde duce, pe termen lung, acest tip de intervenţie: nicăieri sau în acelaşi cerc vicios, întreţinut de dinamica unui triunghi dramatic (victimă- călău- salvator).
Cum îi ajută pe copii şedinţele de artterapie să-şi exprime mai bine emoţiile?
Dacă scopul de bază al intervenţiei art-terapeutice este acela de a susţine copilul în procesul său personal de vindecare, prin refacerea relaţiei cu propria-i creativitate, atunci este o intervenţie hrănitoare. În timp şi cu răbdare, copilul va putea să folosească limbajul vizual ca metodă eficientă de modelare şi alchimie a stărilor şi emoţiilor sale. De regulă, copilul mic foloseşte limbajul vizual în mod instinctiv şi intuitiv pentru a da o formă emoţiilor. Din păcate, cu cât condiţionarea spirituală, emoţională şi mentală a copilului se întâmplă la o vârstă mai fragedă, cu atât glasul intuiţiei devine mai plăpând şi atunci e nevoie de un cadru sigur în care copilul este susţinut să-şi reamintească cum să folosească acest limbaj vizual, spre binele său.
Care sunt cele mai des întâlnite situaţii în lucrul cu copiii din centrele de plasament? Traumele lor?
Se vorbeşte mult despre traumele copiilor din centrele de plasament şi deloc despre felul subtil prin care noi (cei care vrem să ajutăm) îi retraumatizăm şi îi ţinem captivi în spaţiul traumei, pentru că îi victimizăm. Vedem abandonul, abuzul, trauma, dizabilitatea, neputinţa şi de abia ulterior OMUL, fiinţa integră din spatele poveştii ei de viaţă. Nu vreau să minimalizez trauma. Însă cred că este nevoie să reformulăm felul în care ne uităm la copiii din centre. Să căutam să vedem întâi omul, esenţa divină, dincolo de povestea sa de viaţă. Aşa îi lăsăm persoanei demnitatea şi eventual, prin acest dar al empatiei reale, o ajutăm să devină responsabilă pentru ceea ce trăieşte. Cum se poate forma o nouă reţea cognitivă?
În cazul copiilor, e important ca ei să experimenteze situaţii de viaţă care îi împuternicesc, îi hrănesc cu adevarat şi îi responsabilizează. Situaţii care să le faciliteze contactul cu esenţa şi creativitatea lor. În cazul adultului, asumarea responsabilităţii pentru propria decondiţionare emoţională, mentală, spirituală şi încrederea de a merge pe un drum al autocunoaşterii până la capăt, consider că este o atitudine/acţiune elementară care desigur duce şi la formarea de noi reţele cognitive (benefice). Ba mai mult, acest proces te readuce treptat în acel spaţiu sacru de unde ţi-ar fi o bucurie să-ţi trăieşti viaţa. În spaţiul inimii.
Cum crezi că pot ajuta adulţii din jur, copiii din centrele de plasament?
Cea mai valoroasă schimbare, din punctul meu de vedere, este ca tot mai multă lume să descopere bucuria procesului de decondiţionare emoţională, mentală, spirituală. Să facă din acest proces o rutină zilnică, o responsabilitate pe care s-o abordeze cu încrederea că este cel mai valoros lucru pe care îl poţi face pentru tine şi pentru cei din jur. O lume care face din acest proces de vindecare interioară o prioritate, devine o lume-casă pentru noi toţi. O lume cu răni de abandon vindecate, o lume în care nu mai este nevoie de centre de plasament, pentru că nu vor mai exista copii abandonaţi.
Care sunt micile schimbări pe care le putem face noi, din comunitate, care să aibă un efect/o semnificaţie importantă pentru ei?
Să ne „reprogramăm” percepţia astfel încât să-i vedem, în primul rând, ca fiinţe integre şi capabile. Nu victime. Nu copii abandonaţi. Deci un mare NU faţă de orice atitudine de victimizare. Cu asta îi paralizăm. Şi să empatizăm cu ei în mod real. Tradus în practică, asta ar însemna să avem încredere în ei, să le predăm responsabilităţi şi să încetăm să facem lucruri în locul lor, sub pretextul că-i ajutăm. Ei sunt capabili şi au nevoie ca noi să le oglindim acest adevăr şi să încetăm să-i asaltăm cu lucruri materiale.
