In Memoriam Nr 82

In Memoriam Revistă de opinie şi renaştere moral spirituală •Aprilie 2017 • Nr. 82 F o n d a t ă , în 1996, l a S u c e a v a • R o m â n i a PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2017

ACADEMIA ŞI BISERICA LA CEAS ANIVERSAR

 PIMEN DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

CUVÂNTUL PREFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu ­ Tatăl, iar de la noi arhierească binecuvântare.

rostit cu prilejul Adunării Generale solemne a Academiei Române, dedicată împlinirii a 150 de ani de la semnarea de către Domnitorul Carol I a decretului privind convocarea şedinţei inaugurale a Societăţii Academice Române, devenită ulterior Academia Română, şi 150 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Academiei Române, luni, 3 aprilie 2017.

IUBIŢI CREDINCIOŞI, Bucuria sărbătorii Învierii Domnului este darul lui Dumnezeu; această bucurie sfântă o trăim în adâncul inimii noastre şi o mărturisim cu salutul pascal: “Hristos a înviat!” la care răspundem: “Adevărat a înviat!”; încredinţarea noastră nestrămutată în adevărul faptului Învierii este temeluită pe înseşi cuvintele Mântuitorului spuse apostolilor Săi: “Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia” (Mat. 17, 22 – 23). Mântuitorul după ce a înviat, S­a arătat, pe rând, până la înălţarea Sa la cer, femeilor mironosiţe, apostolilor şi fraţilor, adică oamenilor adunaţi în jurul apostolilor, “prin multe semne doveditoare […] vorbind despre împărăţia lui Dumnezeu” (F.A. 1, 3). Faptul învierii Mântuitorului ne­a dat încredinţarea neclintită că şi noi vom învia cu trupul la obşteasca înviere (I Cor. 15 – 20); această încredinţare ne­a fost împărtăşită şi în cuvintele: “Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40); de aici înţelegem că viaţa noastră nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, ci ea continuă, sufletul fiind nemuritor; la obşteasca înviere sufletul se va uni cu trupul care va fi un “trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 44); dacă la obşteasca înviere toate trupurile vor învia, nu toate trupurile se vor împărtăşi de slava lui Dumnezeu; credinţa cea dreaptă, faptele de milostenie, viaţa de sfinţenie chezăşuiesc învierea spre viaţa veşnică întru fericire (Ioan 5, 29). În limbajul Sfintei Scripturi şi cel al slujbelor pentru cei morţi, moartea noastră cu trupul se numeşte adormire, iar trezirea din acest somn se numeşte înviere. La obşteasca înviere, nu numai omul ci şi întreaga

Împlinirea a 150 de ani de la semnarea de către Domnitorul Carol I a decretului privind convocarea şedinţei inaugurale a Societăţii Academice Române (1/13 august 1867) şi a 150 de ani de la înfiinţarea Bibliotecii Academiei Române reprezintă pentru poporul român un strălucit jubileu, având în vedere contribuţia majoră a acestei nobile instituţii la cultivarea limbii, culturii, artei, ştiinţei şi spiritualităţii româneşti, precum şi la afirmarea şi promovarea acestora în Europa şi în lume. Permanent alături de popor, aşa cum au subliniat în operele lor marii istorici ai neamului, Biserica Ortodoxă Română a binecuvântat şi susţinut încă de la început acest proiect naţional, care, cu jumătate de secol înainte de realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, a adunat în comuniune de cuget şi simţire cele mai strălucite personalităţi din toate provinciile româneşti: din „România de peste Milcov” (trei membri), din „România de dincoace de Milcov” (patru membri), din Transilvania (trei membri), din Banat (doi membri), din Maramureş (doi membri), din Bucovina (doi membri), din Basarabia (trei membri) şi din Macedonia (doi membri). La numai un an de la începutul activităţii sale, Societatea Academică Română a primit în rândurile sale, la 15 septembrie 1868, pe Episcopul cărturar Dionisie Romano al Buzăului, în anul următor, la 15 septembrie 1869, a fost ales în înaltul for academic preotul şi profesorul Sava Popovici Barcianu, revoluţionarul de la 1848, iar la 7 septembrie 1871 ­ după patru ani de la şedinţa inaugurală a Societăţii Academice Române, Mitropolitul Andrei Şaguna, „Mesia” sau „Apostolul Ardealului”, a fost cinstit

(urmare în pagina 3)

(urmare în pagina 2)

Pagina 2

Academia şi Biserica la ceas aniversar cu titlul de membru de onoare al Societăţii Academice Române, devenită apoi, la 29 martie/10 aprilie 1879, „Academia Română”. Acestor personalităţi, deopotrivă slujitori ai Bisericii şi ai Academiei, le­au urmat cu timpul numeroşi alţi ierarhi,

preoţi şi teologi, care prin lucrarea lor pastorală, culturală, ştiinţifică sau patriotică au ridicat prestigiul ambelor instituţii, contribuind la consolidarea cooperării dintre ele, spre binele şi propăşirea naţiunii române. Sărbătorind acum 150 de ani de la fondarea Bibliotecii Academiei Române, amintim contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea acesteia şi a Colecţiilor Academiei. Mitropoliţii Iosif Naniescu şi Iosif Gheorghian, episcopii Melchisedec Ştefănescu şi Dionisie Romano, împreună cu alţi ierarhi, precum şi o mulţime de stareţi şi preoţi cărturari au dăruit acestei Biblioteci o mulţime de manuscrise de o valoare unică, multe împodobite cu miniaturi preţioase, numeroase tipărituri, vechi şi noi, ieşite de sub teascurile tipografiilor bisericeşti vreme de peste patru veacuri, documente istorice de o importanţă deosebită pentru reconstituirea istoriei naţionale, piese arheologice, monede vechi, diverse obiecte de artă bisericească. Însă, din nefericire, această cooperare benefică dintre Biserică şi Academie, bazată pe încredere şi stimă reciprocă, a fost în mod dramatic curmată de decretul din 9 iunie 1948, prin care prestigioasa Academie Română a fost transformată în Academia Republicii Populare Române, iar cei mai mulţi dintre membrii ei, 114, consideraţi „indezirabili” de către regimul comunist, printre care şi ierarhi, preoţi şi teologi ai Bisericii Ortodoxe Române, au fost excluşi, izolaţi, iar unii, chiar supuşi pentru o lungă perioadă de timp unui crunt proces de „reeducare”. De reţinut este faptul că au fost menţinuţi ca membri ai Academiei Republicii Populare Române numai 19 membri titulari şi 15 membri de onoare. Anul acesta, 2017, fiind Anul comemorativ al Patriarhului Justinian Marina şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, trebuie să mărturisim faptul că, în pofida noilor condiţii istorice şi politice de după anul 1948, mulţi dintre membrii Academiei au rămas într­un fel sau altul alături de Biserică, unii chiar au elaborat şi tipărit, în Editura Academiei sau în periodicele Academiei, studii şi articole de mare importanţă pentru cunoaşterea trecutului şi contribuţiei Bisericii Ortodoxe Române la formarea limbii române şi la cultivarea unităţii naţionale, la dezvoltarea IN MEMORIAM

artelor creştine, a culturii bisericeşti şi laice, la apariţia şi dezvoltarea tiparului, la promovarea literaturii române, a învăţământului românesc, dar şi la apariţia celor dintâi aşezăminte sociale şi medicale etc. În acelaşi timp, Biserica noastră a publicat în revistele ei, semnate cu pseudonim sau chiar cu numele adevărat, numeroase studii elaborate de foşti membri ai Academiei, care nu mai aveau voie să publice în revistele de stat sau erau urmăriţi de cenzura comunistă. În acest sens, Patriarhul de vrednică memorie Justinian Marina (1948 ­ 1977) a ocrotit mai mulţi academicieni persecutaţi de regimul comunist sau a ajutat familiile acestora. Menţionăm aici doar situaţia dramatică a academicianului Constantin C. Giurescu, al cărui fiu, prof. Dinu C. Giurescu, vice­preşedinte al Academiei Române, îşi aminteşte într­un interviu faptul că în timpul detenţiei tatălui său, după ce casa şi bunurile familiei au fost confiscate, familia sa a fost găzduită, cu aprobarea Patriarhului Justinian, pentru o vreme, între anii 1951 şi 1953, în casa parohială a Bisericii „Sfânta Maria”, din apropierea cimitirului „Sfânta Vineri”, de către preotul profesor de istorie Niculae Şerbănescu, iar după anul 1953, în casa parohială a Bisericii Mavrogheni, „având sprijinul statornic al părintelui Grigore Burluşeanu”. În aceeaşi casă de la Mavrogheni, în aceeaşi perioadă şi cu aprobarea aceluiaşi Patriarh Justinian, locuia şi renumitul academician, din nefericire atunci proscris de regimul comunist, Simion Mehedinţi, savant geograf şi pedagog creştin, fost absolvent al seminariilor teologice de la Roman şi Bucureşti. După anul 1989, odată cu izbăvirea de regimul comunist, au fost reabilitate raporturile fireşti tradiţionale dintre Biserică şi Academie. Astfel, în anul 1990, noua conducere a Academiei Române a reabilitat memoria ierarhilor, preoţilor şi teologilor ortodocşi excluşi din Academie în anul 1948 de către regimul totalitar, iar, în anii care au urmat, noi slujitori ai Bisericii au fost primiţi în cel mai important for al excelenţei ştiinţifice şi culturale româneşti. În această ultimă perioadă, Academia Română şi Patriarhia Română au iniţiat mai multe programe comune, dintre care cel mai important este elaborarea Istoriei monahismului românesc în trei tomuri masive şi valoroase, iar bunele relaţii, cultivate cu respect reciproc de ambele instituţii, ne îndreptăţesc să sperăm la o permanentă cooperare fructuoasă pentru binele poporului român. La acest moment jubiliar binecuvântat, felicităm pe domnul Ionel Valentin Vlad, Preşedintele Academiei Române, pe domnii vicepreşedinţi şi pe toţi membrii Academiei Române, precum şi pe toţi ostenitorii Bibliotecii Academiei Române. Totodată, ne rugăm Milostivului Dumnezeu să le dăruiască tuturor sănătate şi fericire, precum şi mult ajutor în activitatea lor academică, iar apropiatele sărbători ale Sfintelor Paşti să le aducă tuturor lumină, pace şi multă bucurie!

† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 3

PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2017 creaţie a lui Dumnezeu, cerul şi pământul se vor împărtăşi de veşmântul duhovnicesc, de o înnorire, după cum spune Mântuitorul în Sfânta Sa Evanghelie (Mat. 19, 28); atunci va fi “cer nou şi pământ nou”, după cum citim în Cartea Apocalipsa (21, 1). Faptul “înnoirii” omului şi al întregii creaţii, credincioşii Bisericii noastre îl mărturisesc prin pregătirea pentru întâmpinarea marii sărbători a Învierii Domnului; astfel, fac ordine şi curăţenie în casele lor de locuit şi chiar în gospodărie, văruiesc atât interiorul cât şi exteriorul caselor cu var care are culoarea albă, simbolul luminii slavei lui Dumnezeu şi, odată cu aceasta, se înnoiesc şi cu haine pentru trup, iar pentru suflet se înnoiesc prin Sfânta Taină a Pocăinţei, mărturisindu­şi păcatele şi se împărtăşesc cu Preasfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos; în timpul slujbei la biserică ţin în mână lumânarea aprinsă. Chipul înnoit al omului înviat şi al întregii creaţii ne este sugerat, înfăţişat în sfintele icoane, pictate după canoanele – regulile sfintei noastre Biserici Ortodoxe; nimbul de aur care înconjoară capul sfântului, fondul de aur al icoanei arată tocmai starea de sfinţenie, de înnoire petrecută după obşteasca înviere; în icoana ortodoxă totul este înfăţişat într­un fel, exprimat în cuvinte consacrate, anume: “dematerializat dar nu derealizat; realist dar nu naturalist”; totul este duhovnicesc şi nimic pământesc (ICor. 15, 44);privindu­le şi rugându­ne înaintea lor înţelegem şi simţim că trupurile lor sunt cu adevărat temple ale Duhului Sfânt; sfinţii sunt înfăţişaţi în stare de rugăciune, de rugăciune împreună cu celelalte persoane sfinte pictate pe pereţii sfântului locaş de închinare; ei se roagă împreună cu noi, simţim, deci, duhul de comuniune între ei, între ei şi noi şi, cu toţii împreună, înălţând către Domnul rugăciuni de cerere, de laudă, de mulţumire şi slăvire a lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, purtătorul de grijă, ajutătorul şi Mântuitorul tuturor celor care­L iubesc, Îl cinstesc şi­L mărturisesc prin faptele de milostenie, de ajutorare a “fraţilor prea mici ai Mântuitorului” (Mat. 25, 40). DREPTMĂRITORICREŞTINI, Trăim într­o lume foarte frământată, tulburată sufleteşte; o lume, care tot mai mult pare că se înstrăinează de respectarea şi împlinirea legilor şi poruncilor lui Dumnezeu, porunci şi legi care sunt ca nişte făclii călăuzitoare pe calea vieţii pământeşti, pe calea vieţii care duce la dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Psalmul 118 este una din călăuzele, unul din dascălii, povăţuitorii şi pedagogii care ne învaţă cum să trăim viaţa noastră pământească pentru a putea dobândi pe cea cerească. Poruncile lui Dumnezeu, împlinindu­le, ne dau pricepere, înţelepciune, tărie sufletească în toate cele pe care le gândim şi le înfăptuim. Greu a fost de trăit creştineşte în timpul regimului Nr. 82 – Aprilie 2017

comunist – ateu, dar astăzi se pare că este şi mai greu; toate s­au răsturnat, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “cu josul în sus”: educaţia tineretului în şcoală, statutul familiei, legiuit de Dumnezeu care înseamnă căsătoria dintr­un bărbat şi o femeie şi nu ca în Sodoma care a fost pedepsită “cu ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Dumnezeu” (Fac. 19, 24), “nedreptatea şi hoţia sunt la ele acasă” şi multe, multe fapte străine şi chiar potrivnice legilor lui Dumnezeu, dăunătoare atât trupului cât şi sufletului omului şi nu în ultimul rând, naturii creaţiei lui Dumnezeu prin poluarea atmosferei şi modificările genetice care şubrezesc sănătatea şi scurtează viaţa tuturor: a oamenilor, a animalelor, a plantelor, ş.a. Să ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să străbatem hăţişul atâtor stări de lucruri nefireşti luând pildă de la înaintaşii noştri care au trăit în timpul regimului comunist – ateu; să ne pilduim de la mărturisitorii şi martirii credinţei noastre creştine care au umplut temniţele, de la cei care au dus crucea trăirii creştine în afara temniţelor, ţara întreagă fiind o “temniţă” în care omul nu avea dreptul şi libertatea de gândire şi înfăptuire pentru păstrarea a tot ce înseamnă valoare de ordin religios, moral, cultural şi chiar economic. Facem amintire în acest cuvânt pastoral doar de o singură persoană fără a uita pe majoritatea covârşitoare a fiilor Bisericii şi ai neamului nostru românesc, anume de Părintele Patriarh Justinian care a stat dârz la cârma corabiei Bisericii, conducând­o pe valurile vieţii, atât de învolburate, cu înţelepciune şi dăruire apostolică; astfel, a asigurat slujirea în biserici a Sfintelor Taine, păstrarea şi îngrijirea valorilor de patrimoniu naţional, desfăşurarea neîntreruptă a învăţământului teologic, a publicaţiilor bisericeşti; a povăţuit clerul şi credincioşii ca în slujirea şi trăirea vieţii lor, să fie prezentă şi slujirea socială, ajutarea celor aflaţi în lipsuri şi necazuri; a promovat dragostea pentru muncă, ca fiind “cea mai de preţ comoară pentru om” (Pilde 12, 27). IUBIŢI CREDINCIOŞI, Să trăim cu deplina încredinţare să nu ne împuţinăm sufleteşte, “Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Gal. 6, 7), ştiind că “porţile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos” (Mat. 16, 18). Rog pe Bunul Dumnezeu ca Sărbătoarea Sfintelor Paşti să o trăiţi cu pace, sănătate, întru bucuria mântuirii! În ziua luminată a Sfintelor Paşti vă întâmpin cu salutul pascal: HRISTOS A ÎNVIAT! Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul statornic rugător,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR IN MEMORIAM

Pagina 4

Mărturii şi file de istorie din vremuri de prigoană

Biserica Ortodoxă Română, în multiseculara sa existenţă, a avut numeroase oprelişti de îndurat, printre care şi cea a regimului totalitar, care a încercat să enclavizeze viaţa acestei instituţii divino umane, pe care dorea să o limiteze la aspectul ei liturgic, sacramental. Această încercare de „întemniţare” a Bisericii Ortodoxe Române s­a făcut sistematic, folosindu­se pârghiile constituţionale, precum emiterea de legi, decrete şi dispoziţii care urmăreau lovirea în ierarhia superioară, în clericii şi monahii Bisericii strămoşeşti. Prin aceste măsuri restrictive se încerca ruperea Bisericii Ortodoxe Române de societate, marginalizarea locului şi rostului ei în societate ca factor de stabilitate, de ordine morală şi socială, rolul ei istoric şi cultural de netăgăduit. În ultima perioadă au apărut multe publicaţii şi documentare cu privire la această perioadă frământată din istoria Bisericii lui Hristos din România strivită de tăvălugul comunist, contribuţii care au expus suferinţa ierarhilor marginalizaţi, oprimaţi, trimişi în recluziune monastică1 ori scoşi abuziv din scaune, precum şi suferinţa grea, martirajul sutelor de clerici care au suferit deportări şi lagărul comunist pentru că L­au iubit pe Hristos mai mult decât propria lor viaţă2. Alături de ierarhi, clerici şi credincioşi, şi vieţuitorii mănăstirilor au suferit foarte multe traume care au lăsat răni sângerânde în sufletele miilor de călugări şi călugăriţe nevoiţi să ia drumul pribegiei în urma dispoziţiilor autorităţilor de stat. Aceştia, în mod perfid, şi­au mascat intenţiile diabolice de a destabiliza unul dintre pilonii Bisericii străbune ­ monahismul ­, prin emiterea unor legi (decrete) care loveau crunt în cinul monahal. Primele restricţii în ceea ce priveşte cinul monahal şi formarea sa teologică şi duhovnicească au apărut odată cu măsurile de separare a Bisericii de şcoală. Decretul nr. 175/ IN MEMORIAM

1948 conţinea o reglementare privind învăţământul, care menţionează faptul că: „Este organizat exclusiv de stat, pe temeiul unităţii de structură, şi este aşezat pe baze democratice, populare şi realist ştiinţifice”3. Acelaşi act normativ stipula că „toate şcolile confesionale sau particulare de orice fel devin şcoli de stat”. Mănăstirile din România primesc o nouă lovitură prin Decretul nr. 176/1948, care stipula că toate clădirile şi bunurile mănăstirilor ce au servit pentru funcţionarea instituţiilor de învăţământ intrau în proprietatea statului, fiind confiscate de la Biserică4. Legile represive au fost sistematizate în Decretul lege nr. 177/1948, care, de fapt, reglementa raporturile dintre Stat şi Biserică5. Acest decret acorda aparent libertate religioasă şi ocrotea cultele religioase, dar, în realitate, le supunea unui control strict al puterii seculare, justificând abuzurile şi ingerinţele regimului în viaţa Bisericii. Cu unele modificări, această lege a reglementat raporturile dintre Biserică şi Stat până în anul 2002, când a fost abrogată6. Observând forţa extraordinară a monahismului românesc, care a dat Bisericii şi istoriei neamului oameni destoinici, mari patrioţi, iubitori de frumos şi bine, dreptate şi adevăr, autorităţile de stat au iniţiat mai multe legi care urmăreau desfiinţarea în timp a cinului monahal sau cel puţin reducerea numărului călugărilor şi călugăriţelor, aşa încât aceştia să poată fi uşor de urmărit şi controlat. Este limpede de ce se temea regimul comunist atât de mult de monahi: monahismul, ca supremă exprimare a misticii ortodoxe, dar şi ca o puternică forţă în cadrul Bisericii, avea un imens potenţial de influenţă asupra credincioşilor. Prin urmare, a fost supus unei legislaţii speciale, urmărindu­se umilirea sa prin diferite mijloace. Monahii au luptat împotriva comunismului, au luptat pentru libertatea religioasă, au luptat împotriva enclavizării şi excluderii Bisericii din viaţa societăţii. În acest sens, aducem în discuţie referatul Ministerului de Interne din anul 22 octombrie 1955. Acest document considera monahismul românesc o problemă, fiind catalogat ca formă de manifestare antisocială, antipopulară, oferind găzduire unor nuclee ale legionarilor şi sprijin moşierilor şi burghezilor care căutau adăpost în mănăstiri, eludând legile statului7. Odată puse tunurile roşii pe acest pilon al Bisericii Ortodoxe Române, rapoartele ostile şi acţiunile sufocante au continuat. Se vorbea de o „armată neagră” a Bisericii, formată din monahi şi monahii; se făcea des referire la pericolul ce­l reprezentau mănăstirile prin puterea lor economică, prin înrâurirea spirituală asupra maselor populare, dar şi asupra intelectualilor8. De aceea, „recomandările” adresate forului suprem al Bisericii Ortodoxe Române constituiau vădite acţiuni de subminare a monahismului şi diminuare a influenţei sale. Se cerea desfiinţarea seminariilor monahale din mănăstiri, excluderea din monahism a multor călugări intelectuali, interzicerea accederii monahilor la formele de învăţământ superior, închiderea mănăstirilor recent înfiinţate, confiscarea averilor mănăstireşti şi impunerea unor restricţii severe privitoare la intrarea în cinul monahal etc.9 Atitudinea Patriarhului Justinian faţă de măsurile preconizate de regim a fost una de dezaprobare categorică. Cu prilejul Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 5

Mărturii şi file de istorie din vremuri de prigoană lucrărilor Sfântului Sinod din 15 decembrie 1958, Patriarhul a declarat că se va opune oricărei încercări de reducere a numărului de vieţuitori din mănăstiri, acestea fiind măsuri guvernamentale, nu bisericeşti, care încalcă dispoziţiile canonice10. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost pus în faţa unei situaţii extreme: aceea de a lovi în propriul său trup, de a destabiliza monahismul, care de­a lungul istoriei a fost leagănul culturii şi spiritualităţii româneşti. De aceea, în şedinţa din iulie 1959, forul legiuitor al Bisericii Ortodoxe Române a pus în discuţie şi a aprobat Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române11. Acest act normativ avea menirea, cu siguranţă, de a încerca o atenuare a măsurilor ostile pe care puterea politică le preconiza la adresa personalului monahal şi a mănăstirilor, în general. Pe lângă multe prevederi restrictive, acest regulament înăsprea condiţiile de intrare în cinul monahal. Este evident că, în raport cu planul maximal al regimului de distrugere a vieţii monahale din România, autorităţile comuniste nu au considerat satisfăcător acest Regulament aprobat de Sfântul Sinod, în fruntea căruia se afla Patriarhul Justinian Marina. De aceea, la doar trei luni după aprobarea acestuia, Guvernul se va grăbi să emită Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, prin care monahismul românesc a fost puternic afectat. Acest act normativ diabolic poate fi considerat al doilea atentat la viaţa monahală din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, după distrugerea sistematică a mai bine de 200 de mănăstiri şi schituri ortodoxe transilvănene în anii 1761­176212. Decretul, deşi destul de succint, a fost baza de pornire a prigonirii miilor de monahi şi monahii care au trebuit să părăsească viaţa călugărească şi să se integreze forţat în viaţa laică. În fapt, el completa Decretul nr. 177 din 4 august 1948, privind regimul general al cultelor. Redăm textul decretului care a pricinuit multe lacrimi şi multă suferinţă: „Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române decretează: Art. 1 ­ Decretul 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase, se modifică după cum urmează: După art. 7 se introduce art. 7ą, având următorul cuprins: Art. 7 ­ Monahismul poate funcţiona numai în mănăstirile autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu şi la pensia de stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei. În cazul când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică mănăstirilor şi schiturilor existente. Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ioan Nr. 82 – Aprilie 2017

Gheorghe Maurer Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Stoica Bucureşti, 28 octombrie 1959, Nr. 410" Efectele aplicării acestui act legislativ au fost dezastruoase. Mii de călugări şi călugăriţe au fost izgoniţi din aşezămintele monahale, obligaţi să renunţe la veşmântul şi voturile monahale, să se căsătorească şi să se angajeze într­una din „fabricile patriei”. Mănăstirile şi schiturile au fost pustiite, iar cei doritori să depună voturile monahale au fost împiedicaţi, căci prin acest decret drumul către mănăstiri a fost încercuit cu sârmă ghimpată. Consecinţele acestui act normativ, prin care autorităţile de stat au „biciuit” Biserica Ortodoxă Română, au fost dramatice şi fără precedent. (va urma) Note: Pr. prof. dr. Ioan Dură, „Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaune şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944 1981", în: Altarul Banatului, XIII şLIţ (2002), 10 12, pp. 33 35. 2 Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată, România, 1944 1989, Institutul Naţional de Studiere a Totalitarismului, Bucureşti, 1998, pp. 3 7. 3 Decret 175/1948 publicat în Monitorul Oficial, nr. 177/ 3 aug. 1948, decret abrogat prin Legea nr. 7 din 8 ianuarie 1998, privind declararea ca abrogate a unor acte normative. 4 Decret 176/1948, publicat în Monitorul Oficial, nr. 177 din 3/08/1948. 5 Decret nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, text corectat conform rectificării apărute în Monitorul Oficial nr. 204 din 3 septembrie 1948. 6 Patriarhul Teoctist a înaintat un memoriu Ministerul Culturii şi Cultelor, înregistrat cu nr. 3676/16 august 2001, în care cerea Guvernului României să ia în discuţie abrogarea unor articole din acest decret care contravin prevederilor Constituţiei României, fiind un atentat la libertatea religioasă a membrilor Bisericii. 7 C. Aioanei, C. Troncotă, „«Desfiinţaţi mănăstirile» un ordin care nu a mai sosit”, în Magazin istoric, XXXII (1988), nr. 8 (377), august, p. 29. 8 C. Aioanei, Frusinica Moraru, „Biserica Ortodoxă Română în luptă cu «diavolul roşu»”, în: Altarul Banatului, XII (LI) ş2001ţ, 1 3, p. 89. 9 C. Aioanei, Cristian Troncotă, „Contra «Armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor»”, în: Magazin Istoric, XXX (1996), 1 (ian.), p. 5. 10 Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc (1948 1985), Iaşi, Polirom, 2001, p. 90. 11 Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II., Iaşi, Ed. Trinitas, 2002, p. 255. 12 Dr. Sebastian Dumitru, „Aspecte ale vieţii monahale ardelene”, în: Revista Teologică, Serie Nouă, 2008, 2, 2008. 1

† Timotei Prahoveanul Episcop-vicar Al IN MEMORIAM

Pagina 6

Curăţia preafrumoasă a lui Iosif şi roada binelui fără planificări temporale

Săptămâna cuprinsă între sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim şi Învierea Domnului este cunoscută în tradiţia liturgică ortodoxă sub denumirea de Săptămâna Mare. De ce este adjectivată astfel? Este „mare” pentru că sunt zilele în care Dumnezeu­Omul lucrează la mântuirea şi răscumpărarea noastră de sub chingile morţii şi ale păcatului. Deci sunt zilele lui Dumnezeu, şi nu ale omului. Sunt zilele recreaţiei omului în vederea îndumnezeirii ca stare de comuniune deplină şi total transparentă cu Dumnezeu­Treimea prin Cuvântul Întrupat, Care a redat frumuseţea chipului Său din om distorsionat de păcatul neascultării, a reinfuzat firea omenească cu harul cel de viaţă făcător şi necreat al Învierii ca biruinţă asupra morţii care este atrofiere a gustului şi a dorului pentru dragostea şi părtăşia eternă cu Preasfânta Treime. Astfel, toată Săptămâna Mare nu este decât o reiterare a zilelor creaţiei din Facere prin lucrarea dumnezeiască şi omenească directă şi mai intimă a lui Hristos: atunci zilele începeau dimineaţa, pentru că „toate erau bune foarte” (Fac. 1, 31) şi pline de lumină;acum în Săptămâna Mare zilele încep seara prin slujba Deniilor, care sunt îndemn la priveghere după cuvântul Domnului din grădina Ghetsimani: „Şi le­a zis: De ce dormiţi? Sculaţi­vă şi vă IN MEMORIAM

rugaţi” (Lc. 22, 46), pentru că „noaptea păcatului” a întunecat firea omului celui zidit după chipul Logosului întrupat şi este nevoie de o covârşire prin lumina îndumnezeirii, care se împropriază prin asceză şi împlinirea poruncilor, dar şi pentru că „Mirele vine în miezul nopţii şi fericită va fi sluga pe care o va afla priveghind” (Troparul Deniei din Sfânta şi Marea Luni); atunci „toate erau bune foarte”; acum sunt toate stricate şi desfigurate de dispreţul omului faţă de Dumnezeu, de bătaia şi răutatea pe care omul I le aplică lui Dumnezeu­Omul, de scuipatul omului pe obrazul Celui care este Faţa lui Dumnezeu printre oameni, de divorţul asumat al omului faţă de Dumnezeu, soldat cu iluzia că Acesta poate fi omorât sau prins în urâţenia morţii; atunci omul era creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), acum omul vrea să distrugă chiar pe Prototipul Său prin priviri piezişe, calomnii mincinoase, ironii muşcătoare, sfidări maliţioase şi ţintuire atroce pe Cruce. Tot acest paralelism este esenţializat într­o stihiră de la slujba Deniei din Sfânta şi Marea Luni: „Însumi am venit să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, cu al cărui chip M­am îmbrăcat de bunăvoie Eu, Ziditorul, bogat fiind cu Dumnezeirea şi să­Mi pun sufletul Meu răscumpărare pentru dânsul, Cel ce sunt nepătimitor cu Dumnezeirea”. Deci, Săptămâna Pătimirilor este Mare, pentru că dinspre Dumnezeu­Omul grăieşte numai Jertfa ca expresie a dragostei Lui nemărginite („Şi nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? Dar Iisus tăcea” ­ Mt. 26,62­63), grăiesc cinstitele Lui Pătimiri, care sunt „lumini de mântuire” (Sedealna I, Denia din Sfânta şi Marea Luni), iar dinspre om grăieşte doar rumoarea răzbunării, a cruzimii şi a falsei convingeri că Dumnezeu poate fi exterminat. Sunt „Mari” zilele acestea pentru că, atunci când omul Îi „dăruieşte” lui Dumnzeu doar nimicul urii şi al refuzului, El ne dăruieşte doar belşugul dragostei Lui infinite şi fără nici o condiţie. Patriarhul Iosif - paradigmă a curăţiei şi preînchipuire a lui Hristos Cartea Facerii ne spune că Iosif, fiul patriarhului Iacov şi al Rahilei, „era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă” (39, 6). Desigur, această frumuseţe era un reflex al verticalităţii constante, al bunătăţii, al dragostei şi al curăţiei interioare, pe care le avea: când este vândut ismaeliţilor pe douăzeci de arginţi de către fraţii săi şi ajunge în Egipt (Fac. 37, 28), el nu se răzbună pe aceştia care au venit să ceară grâu: „Acum însă să nu vă întristaţi, nici să vă pară rău că m­aţi vândut aici, că Dumnezeu m­a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Fac. 45, 5); când este siluit de către soţia lui Putifar să accepte desfrâul cu ea, el fuge şi respinge oferta păcătoasă, păstrându­şi integritatea spirituală, a sufletului şi a trupului (Fac. 39, 2­ 18). Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 7

Curăţia preafrumoasă a lui Iosif şi roada binelui fără planificări temporale Astfel, patriarhul Iosif a stat „ca un diamant necuprins de patimile păcatului” (stihiră din cântarea a VIII­a de la slujba Pavecerniţei din Sfânta şi Marea Luni); „s­a robit cu trupul, iar sufletul şi l­a păzit nerobit” (Icosul Deniei din Sfânta şi Marea Luni) prin fuga premeditată şi nepregetată din faţa murdăriei desfrânării. Patriarhul Iosif ne învaţă că fuga de oferta distructivă a păcatului este unicul şi firescul reflex al sufletului curat şi plin de bunătate. Curăţia sufletului este indiciul adevăratei fidelităţi faţă de viaţa în Dumnezeu şi „adevărata îmbrăcăminte de lumină a hainei sufletului” nostru, care ne înlesneşte intrarea în „cămara cea împodobită a Mântuitorului”. Desfrânarea este semnul trădării iubirii lui Dumnezeu prin logodirea cu păcatul, care desfigurează şi înjoseşte cu adevărat omul. De aceea patriarhul Iosif este prefigurarea Domnului Hristos: era iubit de tatăl lui, Iacov (Fac. 37, 3­4), aşa cum şi Dumnezeu­Omul este iubit de Tatăl Cel Ceresc (Mt. 3, 17); „fraţii lui îl pizmuiau” (Fac. 37, 11), aşa cum şi iudeii, fraţii de neam ai Domnului, „din invidie L­au dat în mâna lui Pilat” (Mt. 27, 18); a fost „dezbrăcat de haina cea lungă şi aleasă” şi aruncat într­un puţ, ca mai apoi să fie vândut pe douăzeci de arginţi şi haina lui să fie înmuiată în sânge de ied (Fac. 37, 23­31), aşa cum şi Domnul Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi (Mt. 26, 15), a fost „dezbrăcat de hainele lui”, punându­I­Se „o hlamidă roşie”, ca mai apoi să fie răstignit şi pus în mormânt; Iosif le­a dat grâu şi argint fraţilor săi când au venit în Egipt (Fac.42, 25) , aşa cum şi Domnul ne dă celor care suntem fraţi ai Săi „grâul cel ceresc” al Trupului Său şi „argintul” Sângelui Său cel sfânt (In. 6, 48­58). Smochinul neroditor - săvârşirea binelui nu are termene Pericopa evanghelică a uscării smochinului neroditor prin blestemul Domnului constituie o mare piatră de poticneală şi cruce a raţiunii. Cei necredincioşi, dar şi cei credincioşi ar putea să se întrebe: cum poate Domnul să blesteme, El care este numai dragoste? Cum poate să fie atât de crud cu natura? Cum poate să fie atât de nedrept cu acest smochin, mai ales că nici „nu era timpul smochinelor” (Mc. 11, 13)? Deci, într­un fel nu era îndreptăţit la a avea roade, pentru că nu era sezonul acestora. Pentru a găsi un răspuns adecvat, nu cred că strică să facem puţin recurs la modul cum sunt cultivaţi şi cum cresc smochinii. Se ştie că smochinul, o plantă mediteraneeană, are nevoie de multă căldură şi lumină, dând rod de două ori pe an, primăvara şi toamna. La smochin, spre deosebire de alte plante, fructul apare înaintea frunzelor sub formă de muguraşi atârnaţi pe creangă. Odată cu dezvoltarea acestora, cresc şi frunzele, care, dacă sunt afectate, trebuie ajustate ca să nu împiedice formarea fructului de smochin. În acest caz, prezenţa frunzelor pe ramurile de smochin este un Nr. 82 – Aprilie 2017

indiciu clar al prezenţei fructelor. Sau orice smochin care are frunze ar trebui să aibă şi fructe. Smochinul din Evanghelie avea frunze, dar nu avea rod (Mc. 11, 13). Deci, ar fi putut să aibă rod, de vreme ce avea frunze, chiar dacă „nu era vremea smochinelor”. Poate era un smochin mai atipic. Astfel, chiar dacă „nu era timpul smochinelor”, el dădea impresia, prin frunzele pe care le avea, că are fructe. Însă totul s­a dovedit a fi o reală iluzie creată de prezenţa frunzelor. Într­o interpretare alegorică, am putea spune că aşa este şi omul, ca smochinul neroditor: prin iluzia frunzelor unei vieţi spirituale superficiale şi exterioare dă imaginea unui suflet roditor, dar ulterior se dovedeşte că nu este în stare să aducă rodul pocăinţei capabil de transfigurare a vieţii celei vechi la viaţa cea nouă întru Hristos. Sau, cum ne spune Avva Agathon, omul este ca şi pomul: „Osteneala trupească este frunza, iar rodul este păzirea celor dinlăuntru, adică paza minţii”. Iar dacă omul se rezumă doar la frunza ostenelii trupeşti, după cum ne spune acelaşi Avva Agathon, atunci „orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Mt. 7, 19). Mai mult, binele şi roada bună nu au nevoie de soroace sau termene pentru a fi săvârşite. Ele trebuie săvârşite oricând şi oriunde. Nu putem să spunem că acum nu este sezonul binelui, pentru că fapta bună şi roada pocăinţei nu au nevoie de planificare calendaristică. Când vine vorba de bine şi de roada pocăinţei „disponibilitatea trebuie să fie integrală”, după o expresie a părintelui Nicolae Steinhardt. Deci, binele şi duhul de pocăinţă nu ar trebui să aibă deadline. Prin urmare, prima Denie din Săptămâna Mare ne învaţă că frumuseţea curăţiei şi fuga de păcat ca vector de nezdruncinat al vieţii spirituale, precum şi săvârşirea binelui şi aducerea roadelor de pocăinţă, fără scuza concentrată „nu este vremea acum”, constituie şansa noastră de a trăi Învierea lui Hristos ca pe propria noastră înviere. În loc de concluzii „Vă rog să faceţi rugăciuni pentru mine către Domnul ca să dobândesc o credinţă vie şi lucrătoare în El, neomorâtă de patimi, ci având puterea Crucii şi a morţii, şi a înmormântării, şi a Învierii Lui. A Crucii, prin nelucrarea păcatului; a morţii, prin lepădarea cea mai deplină a răutăţii; a mormântului, prin renunţarea la închipuirile produse în suflet de lucrurile supuse simţurilor; a Învierii, prin bogăţia virtuţilor şi a belşugului cunoştinţei adevărului Lui şi prin ridicarea cugetării de la cele stricăcioase la înălţime, ca să devin de un trup şi de un suflet cu El” (Sfântul Maxim Mărturisitorul). † Ignatie Mureşeanul Arhiereu-vicar Al Episcopiei Ortodoxe Române A Spaniei şi Portugaliei, IN MEMORIAM

Pagina 8

Ciocnirea civilizaţiilor Întreaga lume priveşte consternată cum, de câteva săptămâni, Occidentul a devenit ţinta atacurilor terorismului islamist care nu se mai termină. Cu ştirile legate de atentate, petrecute în spaţiul Orientului Apropiat sau Mijlociu, eram obişnuiţi, dacă putem vorbi despre obişnuinţa cu moartea violentă a unor oameni. Dar pentru Europa, un spaţiu pentru care siguranţa cetăţeanului era intangibilă, faptul că ţările din Vest au devenit o zonă teribil de fragilă, de vulnerabilă în ce priveşte stabilitatea şi securitatea personală este halucinant. Oamenii sunt sfătuiţi să rămână sechestraţi în case, transporturile sunt blocate. Teama, panica sunt trăirile frecvente în aceste momente. Existenţa pare să fie mai mult o luptă pentru supravieţuire decât ceva de care să te bucuri. Pentru fundamentalişti viaţa proprie nu are nici o valoare, ci doar numărul victimelor făcute prin diferite mijloace. Abilitatea manipulatoare care deţine puterea asupra conştiinţelor unora a reuşit ca viaţa, fie şi a unei persoane, să nu mai conteze deloc. Doar moartea ei, da. Însă ce­i face pe terorişti să se detoneze sau să ucidă oameni nevinovaţi, bineştiind că la rândul lor vor muri? Putem vorbi despre curaj, în acest caz, de curajul de a renunţa la viaţă pentru a răspândi moarte? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt uşor de găsit. Diferenţa dintre eroism şi sinucidere, dintre curaj şi inconştienţă în minţile fundamentaliştilor nu există. Curajul este aproape o contradicţie în termeni fiindcă reprezintă o dorinţă puternică de a trăi ce ia forma uşurinţei de a­ţi da viaţa, spunea un scriitor britanic, Gilbert Chesterton. Sinucigaşul se sacrifică pe sine în numele morţii. Pentru el mulţumirea şi satisfacţia supremă sunt atunci când ştie că

lasă în urmă cât mai mulţi decedaţi. Eroul, în schimb, se jerfeşte pe sine în numele vieţii celorlalţi şi se apropie prin aceasta de martiraj. Un soldat, dacă vrea să­şi salveze camarazii înconjuraţi de duşmani, trebuie, pentru ca să le croiască drum afară din încercuire, să asocieze o puternică dorinţă de a trăi cu o ciudată nepăsare faţă de moarte. El nu se poate îndepărta de moarte decât dacă tot timpul stă la un pas de ea. Eroul nu se agaţă de viaţă, căci atunci ar fi un laş şi nu i­ar putea scăpa pe semenii săi. Nici nu trebuie să aştepte să vină moartea peste el, căci atunci ar fi un sinucigaş şi ar pieri. Trebuie să caute să câştige viaţa celorlalţi într­un spirit de indiferenţă furioasă faţă de cea proprie, e nevoie să dorească viaţa ca pe apă şi totuşi să bea din moarte ca dintr­un vin. Reacţia agresivă a islamismului în Occident are multe cauze. Unii afirmă că gestul Vestului de a schimba regimurile politice în unele din ţările Orientului Apropiat şi Mijlociu, Irak, Libia, Egipt, Siria, Afganistan, spre a implementa democraţia de tip european, fără să­şi dea seama că politic e imposibil, îşi are preţul, plătit acum scump. Alţii cred că este provocată de agresiunea la fel de violentă a liberalismului nestăpânit, propovăduit de societatea europeană secularizată, lipsită de reperele morale şi religioase creştine care odinioară au stat la baza ei şi au condus­o la progresul neîntrecut de nimeni până acum. Cert e un singur lucru. În Apus vine să se instaureze o altă civilizaţie, o altă ordine religioasă, străină de el, unde multe reclamate ca drepturi primordiale de europeni sunt de negândit pentru imigranţi. Augustin Păunoiu

ISTORIA CA VIITOR - III DISCURSUL DOAMNEI ANA BLANDIANA LA CLUJ Este diferenţa dintre un proces fizic şi unul chimic. Mai periculos decât terorismul pentru definiţia şi supravieţuirea Europei este bagajul spiritual şi cultural pe care îl aduc noii veniţi şi care – prin aplicarea libertăţilor europene şi prin dezechilibrul demografic fără speranţă dintre băştinaşi şi emigranţi – vor înlocui cultura şi spiritualitatea europeană. „Înăuntrul nostru suntem la fel. Cultura este cea care face diferenţa” observa cu mii de ani în urmă Confucius. Europa se simte ameninţată nu pentru că vin spre ea sute de mii de fiinţe umane care au nevoie de adăpost şi a căror primire reprezintă o scădere a propriului ei nivel de viaţă, ci pentru că aceste fiinţe umane au o mentalitate şi cultură (religia fiind o importantă parte a acesteia) extrem de deosebite, fără a avea intenţia şi poate nici capacitatea de a se adapta la regulile de viaţă şi formula culturală a celor dispuşi să îi găzduiască. Însăşi toleranţa europeană este privită nu ca o calitate, ci ca o formă de slăbiciune, şi chiar este, în măsura în care în toleranţa faţă de ceilalţi nu se cuprinde şi respectul faţă de propria noastră definiţie şi curajul de­a ne­o apăra. În celebrul său discurs intitulat „Lumea sfărâmată”, ţinut IN MEMORIAM

în 1978 la Universitatea Harvard, Alexandr Soljeniţîn – cel care reuşise să declanşeze nu numai sfârşitul comunismului ca sistem, ci şi sfârşitul comunismului ca iluzie – vorbea despre declinul curajului în Occident „un declin sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în lumea intelectuală”. Chiar dacă o întâmplare aberantă ca cea petrecută în urmă cu câteva săptămâni în Italia, când statuile romane au fost ascunse de paravane pentru ca nudurile antice să nu jignească ochiul preşedintelui iranian, ar părea să îi dea dreptate, eu nu împărtăşesc pesimismul marelui scriitor şi cred dimpotrivă că tot răul este spre bine şi criza de conştiinţă pe care o traversează azi Europa va funcţiona ca un factor regenerator. Pentru că eu sunt convinsă că intuiţia lui Malraux se referea la nevoia de a ieşi din exclusivitatea interesului material pentru a ne redescoperi valorile spirituale şi culturale, religia fiind una dintre ele.Ne­am redescoperi astfel definiţia legată întotdeauna de necesitatea patetică de a crede cu adevărat în ceva, o credinţă în care să se cuprindă inclusiv încrederea unuia în altul, manifestată nu prin like­uri date cu uşurinţă şi indiferenţă din vârful tastelor,ci printr­o întoarcere la relaţiile Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 9 Anul Comemorativ

Profesorul de teologie Teodor M. Popescu, un martir În documentele Securităţii, profesorul de teologie Teodor M. Popescu (1893­ 1973) figurează ca unul care „nu este înscris şi nu face parte din nici o organizaţie politică”. Cu toate acestea, a fost anchetat, arestat, torturat şi închis, iar viaţa i­a fost curmată într­un atentat al comuniştilor. N­a cochetat nici măcar cu ideea de legionarism, ba chiar a fost ameninţat de aceştia când nu a primit la examene studenţii legionari. A fost considerat însă „duşman al poporului” şi „uneltitor al regimului”, propagator al unor „idei duşmănoase către preoţi”. Eminentul profesor, doctor în teologie la Atena şi specializat la Leipzig şi la Paris, a fost unul dintre cei mai oneşti şi exemplari dintre cei care au ţinut prelegeri de la catedra Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Scrierile sale sunt şi astăzi la loc de cinste în bibliografia studenţilor. Între 1927 şi 1959 Teodor M. Popescu a fost profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Capitală. După venirea comuniştilor la putere, a fost urmărit de Securitate, iar în 1959, arestat şi interogat cu metode deloc blânde timp de o lună, după care a fost condamnat la 15 ani de temniţă grea. Într­o notă a Securităţii apare drept unul dintre cei care au prigonit studenţii legionari, neacceptându­i la examene. Profesorul a fost urmărit şi suspectat, ca toţi profesorii şi oamenii din apropierea Bisericii. I s­a reproşat că a fost introdus în Facultatea de Teologie de liberali. Teodor M. Popescu a fost trimis într­o delegaţie la Winnitza pentru a se documenta în problema masacrului lui Stalin. Pe tema aceasta a vrut să publice un articol în ziarul „Universul”, dar i­a fost refuzat, astfel încât textul despre cutremurătoarele crime ale sovieticilor s­a păstrat în manuscris acasă la profesor, el făcându­l cunoscut clericilor într­un cerc

preoţesc. Articole precum „De la Nero la Stalin” şi „Anticreştinismul comunist”, publicate înainte de instaurarea comunismului în Revista BOR, nu aveau să treacă neobservate de puternicii zilei, care au început să caute în trecutul oricărui om aflat în postura de persoană publică. Frazele care erau considerate un delict sunau cam aşa: „Comunizarea omenirii presupune ateizarea ei. (...) Religia este primul obiectiv al atacului comunist”. Un agent informator scria în nota sa că Teodor M. Popescu a iniţiat între profesorii şi studenţii de la Teologie o colectă de întrajutorare a profesorului Ion Gh. Savin, proaspăt eliberat de la Sighet, aşadar o altă vină. Vasile M. Popescu, fratele profesorului, consemnează în cartea „Un martor al crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu” că lui Teodor i s­a propus atât intrarea în Francmasonerie, cât şi în Securitate, dar el a refuzat, spunând: „Nu­i slujesc decât lui Dumnezeu!” Istoricul George Enache a lansat ipoteza că marele profesor a fost închis pentru că era unul dintre stâlpii de nădejde ai Patriarhului Justinian Marina. Eliberat de la Aiud în 1964, prin decretul de graţiere colectivă a deţinuţilor politici, profesorul a continuat după aceea să ducă o viaţă plină de umilinţe, neavând voie să­şi reia munca la catedră. Patriarhul Justinian i­a dat o jumătate de normă în Administraţia Patriarhală, angajându­l să diortosească lucrări de teologie. A murit după ce nişte agenţi ai Securităţii l­au bătut noaptea pe stradă, unde l­au lăsat în agonie. Şi­a trăit viaţa de după eliberarea din închisoare fără resentimente. „Mă rog pentru sănătatea tuturor celor care m­au cercetat şi m­au judecat”, spusese profesorul Teodor M. Popescu, două astfel de fraze fiind consemnate, culmea!, chiar în notele Securităţii. Daniela Şontic

ISTORIA CA VIITOR - III umane directe,nemijlocite,în care atât de demodată, ridiculizata noţiune de suflet să­şi recapete conţinutul şi stima. Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul criză este notat prin două semne: pericol şi oportunitate. În cazul nostru pericolul nu mai trebuie demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim la propria noastră definiţie culturală şi la propria noastră conştiinţă istorică. Pe acest fundal nesigur şi încărcat de nelinişte, noi – şi mă refer de data aceasta chiar la români – asemenea fiecăruia dintre celelalte popoare, avem obligaţia nu numai să ne urmăm destinul, ci să­l şi înţelegem. Suntem aşezaţi pe o linie pe care harta Europei a fost îndoită de multe ori şi este mereu ameninţată să se rupă. Datoria noastră este nu doar să facem tot ce putem pentru acst lucru să nu se întâmple, ci şi să ne încăpăţânăm să rămânem mereu pe partea dinspre Occident a eventualei rupturi. Pentru că nu numai noi avem nevoie de Europa, oricât Nr. 82 – Aprilie 2017

de critic am privi­o, ci şi Europa are nevoie de noi, oricât de puţin şi­ar da seama că în experienţa suferinţei trăită de noi cei din Est, s­a conservat o autenticitate umană – cu tot ce poate fi bine şi tot ce poate fi rău într­o astfel de sintagmă – pe care, prin integrare, o aducem ca pe o zestre patrimoniului comun european. Căci suferinţa este un patrimoniu, un patrimoniu care, în toate epocile, a fost în stare să genereze cultură. Şi dacă, aşa cum spunea Lovinescu, „cultura este finalitatea tuturor societăţilor”, şansa noastră, a noastră şi a Europei, este să ne apărăm cultura, pentru ca să ne salvăm prin ea. Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este încă mai necesară azi, în overdoza de libertate ,când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei. Căci să nu uităm, poeţii nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel. IN MEMORIAM

Pagina 10

Întoarcerea eternă a rapsodului în satul românesc

Când îşi făcea apariţia într­o strânsură de oameni, pictorul Ion Grigore părea a pogorî din frescele zugrăvite de mâna lui în bisericile presărate pe tot cuprinsul României. Monumentalistul, orchestratorul iscusit şi inspirat al unor mari suprafeţe pictate, meşter cu ucenici la Academie, artistul era, totodată, un maestru al detaliului, urmaş vrednic al caligrafilor din vechime. Cu aceste înzestrări a izbutit să se exprime firesc şi dezinvolt în registre aparent dihotomice. A trecut cu nonşalanţă şi profit artistic în chipul cel mai natural cu putinţă de la frescă la icoană, de la poemul simfonic la suavitatea şi interioritatea liedului. Biblia şi satul au fost temele predilecte ale artei sale, inepuizabile, fertile şi consonante cu talentul şi disponibilităţile lui spirituale. Pentru dânsul, artist cu obârşii într­un sat de pictori, Corni, Suceava, pe malul Siretului, nu departe de ctitoria rareşiană de la Probota, lumea aceasta era sacră. Ion Grigore şi­a păstrat chiar de departe intacte legăturile cu baştina dintr­o nevoie organică de respirare. N­a rupt cu totul contactele nici cu lucrarea pământului. Nu mai trudea, venind acasă verile ca în studenţie, la câmp, dar măcar grijea cu privirea drăgăstoasă ţarina şi chiar trebăluia când era la Corni în grădina din jurul casei, pe care şi­a ridicat­o în bătătura părintească să fie acoperiş sufletului nostalgic. Vieţuia cu satul în inimă şi când se găsea la depărtare de acesta. Răsăriturile, asfinţiturile se petreceau mereu în lăuntricitatea încăpătoare a fiinţei sale. IN MEMORIAM

Bucureştii, în care stătea cât avea de predat la Universitate, nu stinsese tânga după sat, ci o amplificase. Hâtru de felul lui, mustind de un humor asemuitor celui al humuleşteanului, cu care era afin, Ion Grigore a zugrăvit satul cu o gravitate a sfinţeniei. A fost iconarul care, când se aşternea la lucru, se ruga şi se smerea. Imaginile ieşite de sub pensula sa sunt voit naive. Subtilităţile compoziţionale şi cromatice, particulara împrăştiere a culorii într­o ţesătură punctiformă îl învederează pe artistul de stirpe, cu un fel al său personal şi inconfundabil de a scruta lumea. Fineţea de paingăn a liniilor, a detaliilor aminteşte de vechii noştri frescari, dar şi de virtuozitatea şcolii flamande. Meşterul a izbutit să catifeleze tuşele cu modelul luchianesc în minte şi să sloboadă lumina în tablouri aidoma impresioniştilor şi post­impresioniştilor. Toate aceste influenţe au trecut însă şi s­au filtrat prin simţirea şi gândirea artistului, nutrită din ancestrala spiritualitate a ruralităţii româneşti. În sufletul creatorului, ca într­un miraculos alambic, s­a petrecut sinteza şi a luat naştere propria viziune. Când satul, de care Ion Grigore era impregnat în fiecare atom al fiinţei sale, a fost ameninţat cu dispariţia, el a pictat cu o îndârjire şi mai mare case, biserici, ogoare, grădini, livezi, păduri, oameni. A făcut­o cu simţământul că ar putea salva măcar ceva de sub tăvălugul pustiitor al totalitarismului, pornit să distrugă temelia noastră. Binecuvântat a fost gestul acestui pictor, poate unul din ultimii de la noi cu satul în glas, ca să parafrazăm o zicere celebră. Vieţuind şi ostenind astfel, Ion Grigore a lăsat semne în arta românească de care poate fi mulţumit. Şi­a rânduit şi eternitatea la ţară, acolo unde s­a întors, coborând în huma din care s­a ivit stelar ca plin de har şi dăruit rapsod al satului românesc, al satului natal, Corni, de pe valea Siretului, în părţile Fălticenilor, căruia i­a dus vestea în tot cuprinsul românesc. Grigore Ilisei Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 11

Dragă prietenă, Ortodoxia este, pentru tine, o uşă închisă Cehii n­au inventat doar berea. Doar la ei găseşti Kofola, un fel de Coca­Cola la vremuri de necaz. Sau un fel de Cico din vremurile noastre apuse. Pahar după pahar, în tihn­alunecat, Kofola ne­a fost un prieten de nădejde. Mie şi prietenei cu care, într­un mic sat ceh, povesteam în adâncurile nopţii. Felurite idei am tot perindat în tăcerea somnului celorlalţi până când, povestea a alunecat, precum Kofola, spre gânduri despre credinţă, om şi Dumnezeu. Prietena mea crede, ceea ce în ţara Podului Sfinţilor este o minune. Crede nu în Budda, nu în Allah, nu în Osho (decât puţin), nu într­un Arhitect Universal, ci în Iisus Hristos, cel răstignit şi înviat. ­Dar tu? Eşti catolic sau protestant? ­Ortodox. Ce înseamnă ortodoxia? Ortodocşii sunt creştini? Nenumărate întrebări, care fiecare se rezuma în acel „vreau să ştiu mai multe despre credinţa ta”, repetat cu insistenţă. La un moment dat, Kofola se terminase, iar plicurile de ceai deveniseră singurul ajutor. Târziu, în zorii acelei tulburătoare nopţi mi­am dat seama cât de abrupt, cât de alunecos şi cât de încurcat e drumul Damascului pentru prietena mea. Şi­mi venea să mă cert cu Însuşi Dumnezeu pentru asta. Când soarele răsărise, ne­am dat seama că, pentru niciunul dintre noi nu era timp de odihnă şi că îndată va trebui să fim la datorie. Dar oare mai are un creştin timp de odihnă? Mi­am amintit apoi că ortodoxia nu poate fi cunoscută cu adevărat din vorbe, oricât m­aş strădui. Că ortodoxia nu este manifest de partid şi nici ghid moral pentru o viaţă uşoară. Că ortodoxia este viaţă cu ceilalţi în Hristos şi că pentru a o cunoaşte, Liturghia este vitală. În Praga am dat de vechiul lăcaş al husiţilor, Catedrala Sf. Nicolae, unde am putut intra fără să scot vreo coroană sau vreun leu. Ghidul de acolo, teolog ca mine, mi­a explicat prin detaliate desene cum ajung în două din cele cinci biserici ortodoxe ale oraşului. Voiam să­mi îndrept paşii spre Catedrala Sfinţilor Chiril şi Metodie. ­Am înţeles unde e. Dar oare o pot vizita, este deschisă? ­Da, da. Cred că da. După câteva zeci de minute de buimăceală pe pavajele străduţelor din Praga, amorţit de frig, am găsit biserica­ stindard a oraşului şi a Cehiei întregi, Catedrala Sfinţii Chiril şi Metodie. Dar sfinţii ce odată deschideau inimile moravilor cu porunca iubirii, astăzi stăteau, pentru mine şi pentru alţii, închişi îndărătul unui lacăt serios. Am dat de o uşă cu sonerie. Din a treia încercare, în uşa deschisă de un deget de iveşte o faţă, ce mai apoi devine tot mai vizibilă. E grec, probabil preot. Nu poate să­mi deschidă, că nu e program. Dar se va ruga pentru mine. Un gând m­a fulgerat, totuşi. Dacă în locul meu era altcineva, cu probleme mai serioase decât o simplă curiozitate? Dacă peste câteva zile, în faţa acelei uşi va apărea şi va suna în zadar draga mea prietenă? Uşile ortodoxiei stau închise în ţara unde câteodată ai putea crede că există mai multe biserici şi statui de sfinţi decât credincioşi. Nr. 82 – Aprilie 2017

Deşi am stat răbdător la explicaţiile fratelui teolog husit, nu intenţionam atunci să caut şi o a doua biserică ortodoxă. Voiam să prind în obiectivul camerei mele apusul Podului Carol. Pe deasupra, era târziu şi mă plimbam prin cartierele unui oraş imens. Un ceh cu freză afro, foarte amabil, m­a convins totuşi că „în jumătate de oră eşti acolo şi înapoi”. Am ajuns cu metroul în doi timpi în unul din acele cartiere nevizitate de turişti, unde peste tot simţi în nări respiraţia trecutului comunist. Cumva, deşi nimeni de pe străzi nu ştia, am dat de o mică biserică ortodoxă, ascunsă în mijlocul unui cimitir. Călcând pe noroi, observ că e deschisă şi mă bucur. În plus, dau de un arhimandrit rus, ce mă cadoriseşte rapid cu un pumn de bomboane. Câtă diferenţă între lacăte şi bomboane! Prind curaj şi mă îndrept spre colţişorul bisericii, unde se vând cărţi şi obiecte. Îl întreb despre cărţi în limba cehă. Întrebarea îl inconfortează niţel. De după rafturi întregi de rusă şi slavonă, scoate patru sau cinci cărţi în cehă, editate precum cărţile religioase de la noi prin anii 2000. „It’s a gift for you” şi mi le oferă. Cinci cărţi în cehă. Restul în rusă şi slavonă. Pentru că la Biserica Adormirii Maicii Domnului se slujeşte doar în slavonă. La fel ca în alte trei biserici ale Pragăi. Doar la „Sfinţii Chiril şi Metodie” se slujeşte şi în greacă şi în engleză şi în cehă. Şi cine ştie o dată la cât timp vine şi rândul limbii cehe? Mi­am adus aminte atunci de cuvintele acelui minunat om, ierarhul Kallistos Ware: Trebuie să ne angajăm în slujirea celor sărmani. Să ieşim din gogoaşa noastră, să mergem în întâmpinarea celuilalt, să-L descoperim pe Hristos în aproapele nostru. Să ne inspirăm de la nebunii întru Hristos care merg înaintea nevoiaşilor, a lepădaţilor, a prostituatelor, a beţivilor, a tuturor acestor proscrişi ai pământului pe care clerul respectabil nu-i va întâlni niciodată. Nici bomboanele, nici bucuria de a fi găsit biserica, nici cărţile primite nu mi­au putut împiedica plânsul isteric din drumul spre metrou. Ortodoxia este, pentru tine, draga mea prietenă, o uşă închisă. De pe străduţele pavate, de după colţurile lor şi de după zidurile catedralelor goale, locuitorii aceste ţări, trăind în lume fără nădejde şi fără Dumnezeu, strigă cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26). Iar cei care­L închid pe Domnul Vieţii în spatele lacătelor sau al slovelor, nu le aud, aşa cum nu aud chiar temutul cuvânt al Domnului Savaot: „De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta. (Iezechiel 3:18). Cât despre tine, draga mea prietenă, mă voi ruga Acelui Răstignit Care, de pe Podul Sfinţilor priveşte cu nemăsurată tristeţe, să­ţi dăruiască visul american. Poate acolo, pe pământul necălcat de apostoli, vei găsi un nou apostol al neamurilor care să fie pentru tine ceea ce eu, poate, nu voi putea fi vreodată. Cu drag, Serafim IN MEMORIAM

Pagina 12

Bibliotecile de-a lungul istoriei Din anul 1995, omenirea serbează, pe 23 aprilie, Ziua Internaţională a Cărţii şi a Drepturilor de Autor. Este o iniţiativă a UNESCO, ocazie pentru instituţii de pretutindeni de a promova cartea şi, implicit, lectura. Cu cât trece timpul şi publicaţiile online tind să „fure” tot mai mulţi cititori, care, altfel, s­ar fi regăsit între filele cărţilor, cu atât mai importantă ne apare miza acestei zile. România s­a aliniat la această zi internaţională şi a făcut chiar un fericit pas înainte. Pe 14 aprilie 2005, ziua de 23 aprilie a fost decretată „Ziua Bibliotecarului din România”, aşa că această dată cuprinde sărbătorirea simultană a cărţilor, a autorilor, cu drepturile lor şi a bibliotecarilor. Data de 23 nu a fost aleasă întâmplător, ea este ziua în care doi coloşi ai literaturii universale au murit: William Shakespeare şi Miguel de Cervantes. În Spania, această dată se sărbătoreşte printr­ un Festival al Trandafirilor, în onoarea Sfântului Gheorghe, iar legătura cu cărţile este că femeile după ce acceptau florile de la bărbaţi le ofereau câte o carte. Povestea frumoasă a cărţilor ca factor major în civilizarea umanităţii începe odată cu posibilitatea de a le multiplica uşor, posibilitate dată de apariţia tiparului cu litere mobile, inventat de Johannes Gutenberg (1398­1468). Chiar dacă ideea de a tipări le venise cu mult timp în urmă chinezilor, aceştia punând­o în aplicare prin presarea hârtiei sau mătăsii în blocuri de lemn în care erau gravate litere, sistemul era suficient de greoi, încât accesul la carte să fie destinat doar elitei societăţii, şi nu maselor largi. Prima bibliotecă publică Dar chiar şi după ce tipărirea cărţilor devenise ceva obişnuit, achiziţionarea lor nu era la îndemâna oricui, aşa că apariţia bibliotecilor publice de împrumut a fost ceva firesc. Prima asemenea bibliotecă de împrumut pentru public a apărut pe teritoriul actual al României, graţie iniţiativei tipografului Josef Klapka, fiul unui farmacist ceh, care a ajuns şi primar al Timişoarei între anii 1819 şi 1833. Acest tipograf a reuşit să deschidă într­o clădire în care actualmente funcţionează Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Timiş o bibliotecă care conţinea şi o sală de lectură, dar care dădea şi cărţi în regim de împrumut, pe bază de abonamente contra cost. După ce a devenit primar al Timişoarei, Klapka nu a mai putut să se ocupe de bibliotecă, aşa că a vândut­o familiei Behel, iar biblioteca a funcţionat până după Revoluţia de la 1848. În amintirea acestei realizări culturale importante, pe zidul clădirii a fost montată în anul 2007 o placă ce conţine inscripţia „Biblioteca Klapka Timişoara, 15 mai 1815". Prima bibliotecă publică, dar care nu oferea cărţile în regim de împrumut, a fost Biblioteca Teleki, din Târgu Mureş. Această bibliotecă a fost deschisă în anul 1802 din iniţiativa contelui Samuel Teleki, cancelar al Transilvaniei, care în timpul călătoriilor sale de studii prin Europa, când a vizitat biblioteci publice şi private, s­a convins de importanţa acestora pentru cultura şi civilizaţia unei zone. Contele Teleki a învăţat cum este organizată o bibliotecă şi a început să colecţioneze cărţi, aflându­se în legătură cu savanţi din Europa. El a reuşit o adevărată performanţă, aducând în cadrul colecţiilor sale cele mai importante cărţi apărute până în acel moment, circa 40.000 de volume scrise în latină, greacă, engleză, franceză, germană, maghiară şi română. Un fapt deosebit de îmbucurător este că această primă bibliotecă de la noi funcţionează şi astăzi, îmbogăţită prin înglobarea Bibliotecii Bolyai a Colegiului Reformat din Târgu Mureş şi prin diverse donaţii. Prima bibliotecă atestată documentar este şi mai veche, legată de o mănăstire distrusă în vremea marii invazii tătare din anul 1241 ­ Mănăstirea Igriş, fondată de Ordinul călugăresc catolic cistercian în anul 1179. Prima soţie a Regelui Béla al III­lea (n. 1148/1149 ­ 1196) , Ana de Châtillon, era originară din Franţa, aşa că a ctitorit Mănăstirea Igriş ca abaţie filială a mănăstirii călugărilor cistercieni de la Pontigny, primii călugări vieţuitori ai acestui locaş de cult fiind aduşi chiar de acolo. Această mănăstire a fost distrusă în timpul invaziei tătare din anul 1241, reconstruită apoi, dar destinul ei a fost unul greu încercat, fiind iarăşi distrusă în timpul răscoalei cumanilor, spre finalul secolului al XI­lea, iarăşi refăcută şi apoi în 1500 închisă definitiv, în urmă venind şi ocupaţia otomană, care a distrus­o pentru

IN MEMORIAM

totdeauna, ruinele ei fiind găsite la câţiva kilometri de comuna Igriş din judeţul Timiş. Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, cu un buget anual de peste jumătate de miliard de dolari şi circa 4.000 de angajaţi, este cea mai mare din lume. Ea este practic Biblioteca naţională a Americii, 30 de milioane de cărţi se găsesc în trei clădiri din capitala SUA, şi nu doar cărţile dau valoarea imensă a acestei biblioteci, dar şi manuscrisele, hărţile, înregistrările, benzile desenate, filmele, obiectele de artă aflate în cadrul acestei instituţii imense. La Biblioteca Congresului se află una dintre cele patru biblii existente în lume tipărite de Gutenberg, prima formă a Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, şi alte documente şi cărţi rare. Directorul acestei faimoase instituţii se numeşte Librarian of Congress (Bibliotecarul Congresului), este numit de preşedintele SUA, la recomandarea Senatului. De la înfiinţarea sa până acum, Biblioteca a avut 14 directori. Mari biblioteci dispărute De­a lungul istoriei, multe biblioteci, adevărate comori ale culturii, s­au pierdut. Dintre acestea amintim: Colecţia minoică de tăbliţe de argilă din Knossos, Colecţia regelui asirian Sargon al II­ lea din Uruk, Bibliotecile din Nippur şi Ninive, Biblioteca din Cartagina, unde au fost arse în anul 146 î.Hr. de către trupele romane jumătate de milion de cărţi, Cărţile Sibilinice din Roma, arse într­ un incendiu din anul 83 î.Hr., celebra Bibliotecă din Alexandria, unde s­au pierdut peste 700.000 de role de pergament şi papirus, Colecţia Templului lui Herodes din Ierusalim, distrusă din ordinul împăratului Titus Flavius Vespasianus, mii de cărţi arse în Constantinopol în secolul al VIII­lea din ordinul împăratului bizantin Leon al III­lea Isauricul (care a promovat iconoclasmul la rang de religie de stat). Odată cu apariţia şi dezvoltarea internetului a luat amploare şi procesul de digitizare a cărţilor şi de creare a bibliotecilor virtuale. Acestea pot fi accesate de oriunde, cărţile clasice sunt ferite de degradare, însă dispare şi plăcerea de a întoarce paginile cu care generaţii întregi s­au obişnuit. Avantajele acestor noi tipuri de biblioteci sunt multiple. Spre exemplu există posibilitatea de a ajunge la oricâţi doritori de imagini scanate care redau aspectul original al lucrărilor (ne imaginăm cum ar fi să atingă paginile scrise de Eminescu câteva mii de oameni… s­ar distruge rapid), textele scanate pot fi utilizate cu uşurinţă în cadrul altor lucrări, eliminarea riscului de pierdere a bibliotecilor prin foc sau calamităţi naturale ori războaie, cărţile putând fi copiate şi salvate în diverse locuri, protejarea lucrărilor originale, care pot fi păstrate în siguranţă fizică, în timp ce variantele electronice pot fi accesibile multor cititori. De­a lungul timpului, mulţi oameni înstăriţi şi­au donat cărţile către biblioteci sau şi­au folosit averea pentru înfiinţarea de biblioteci, însă poate unul dintre cei mai importanţi este Andrew Carnegie (1835­1919), om de afaceri şi mare filantrop american de origine scoţiană, unul dintre primii „regi” ai oţelului. Carnegie este considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din istorie şi, cu atât mai mult, o vorbă a sa este de natură să ne impresioneze: ‘Cine moare bogat moare dezonorat”. El nu a vrut să moară dezonorat, aşa că a fost şi unul dintre cei mai mari filantropi, spre finalul vieţii donându­şi cea mai mare parte a averii. Cu banii lui s­au construit circa 3.000 de biblioteci în SUA şi Anglia, a donat bani către peste 7.000 de biserici din întreaga lume, a susţinut cercetarea, ştiinţa, arta. Dan Crlea Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 13

Cuvinte despre Brâncuşi Constantin Brâncuşi s­a născut la data de 19 februarie 1876 (stil vechi, adică 2 martie stil nou). Părinţii săi, Nicolae şi Maria erau moşneni, adică ţărani liberi, proprietari de pământ. Născut în cătunul Hobiţa, comuna Peştişani, Gorj, a învăţat carte la Peşteana. După terminarea a 4 clase primare este trimis cu oile. La vârsta de 10 ani fuge de acasă la Tg. Jiu unde nimereşte la un boiangiu (vopsitor de textile). Aici printre culori cu hainele curcubeu de la vopsele îl găseşte maică­sa, care îl ia de mână şi îl duce acasă la Hobiţa. După vreo 3 ani fuge din nou, de data asta la Slatina, unde intră băiat „bun la toate” la un cârciumar. După 4 luni se hotărăşte să plece şi de la Slatina dar, nu e hotărât încotro să o ia, Piteşti sau Craiova. Dă cu banul şi iese Craiova. La Craiova îl găsim la un cârciumar şi anume, Ion Zamfirescu. Dar, înainte de asta, a stat câteva luni la o crâşmă de lângă gară, unde programul era 450 scularea pentru trenul de dimineaţă, culcarea la ora 1 noaptea. Aşa că se mută la Ion Zamfirescu unde umplea paharele clienţilor. Ca tuturor copiilor, lui Brâncuşi i­a fost drag cuţitaşul cu care scobea, încrusta bucăţele de lemn. Din cuţitaşul lui ieşeau lucruri care îi uimeau pe clienţii paharelor. La un moment dat s­a prins cu muşterii localului că va face o vioară, o taină sonoră pentru el. Prinsoarea a fost ţinută şi după o vreme, din scândurelele subţiri ale unei lăzi de portocale lustrite cu sacâz topit şi cu strunele întinse sub căluş, vioara apăru ca o minune. Vestea lăţindu­se printre clienţii paharelor, pe care băiatul Brâncuşi le umplea, aceştia trimiseră să se încerce vioara, după un ţigan lăutar. Venit, pipăind smerit şi cu neîncredere instrumentul, asupra căruia i se cerea o părere competentă, ţiganul nostru, după ce s­a asigurat că nimic nu­l ameninţă şi nici o păcăleală nu­l încearcă, luă curaj, o aşeză sub bărbie şi o!!! minune vioara răsună sub arcuşul lui ca o vioară adevărată. Mirarea a fost mare şi vestea se lăţi imediat. Între clienţii localului un patron de manufactură care fabrica perii, pe nume Greceanu, intui geniul lui Brâncuşi. Cu multă greutate, Greceanu obţinu pentru Brâcuşi un loc la Şcoala de Meserii din Craiova. Absolvent cu premiul întâi al acestei şcoli, se înscrie la şcoala de Bele­Arte din Bucureşti, pe care o termină tot cu lauri, după 2 ani. Cu asemenea calităţi înăscute şi mulţumită muncii sale stăruitoare, artistul Brâncuşi, în numai câţiva ani, reuşeşte să cucerească cel dintâi loc în sculptura românească. Dar Parisul îl atrage, îşi adună câţiva bănuţi şi o ia pe jos spre Paris. Ajunge la Viena, unde câteva luni face practică la fabrica de mobilă „Thonet” şi unde obţine un certificat de sculptor în lemn. Pleacă mai departe dar se îmbolnăveşte de tifos şi este internat într­un spital din Basel. Aici lasă maicilor care l­ au îngrijit un Hristos răstignit din humă arsă. După lungi popasuri, în iulie 1904 ajunge la Paris unde intră cântăreţ bisericesc la Biserica Română. Câştigul era mic, aşa că spală vase într­un mare restaurant. Patronul restaurantului era om bun şi Brâncuşi se hotărâ să­i facă pe ascuns bustul, ceea ce şi făcu. Timpul îşi lungea paşii şi ziua prezentărilor la Salonul Oficial sosise. Cărând opera într­o roabă, şi după peripeţii hilare, el arătă temutei comisii, a Salonului Oficial, bustul birtaşului. Spre marea cinste, mai ales a Comisiei, care a presimţit grăuntele de geniu în opera lui Brâncuşi, bustul a fost primit şi aşezat chiar în incinta Salonului la loc de cinste pentru un necunoscut, sau mai bune zis, al ţârcovnicului Brâncuşi. La deschiderea Salonului a fost ziua de consacrare a lui Brâncuşi. Ziarele şi revistele franceze elogiază geniul artistului. Şi ziarele din România scriu elogios despre românul Brâncuşi. Marele sculptor Rodin doreşte să­l cunoască. Şi într­adevăr se cunosc, şi Brâncuşi intră în atelierul lui Rodin ca practicant, dar nu stă decât un an, spunând că „la umbra marilor stejari nu creşte nimic”. Şi dispare vreo 3 ani, nimeni neştiind nimic Nr. 82 – Aprilie 2017

de el. Apare din nou la expoziţia din 1912 cu „Pasărea Măiastră”. Între timp îşi cumpără a treia locuinţă cea din Impasse Rousin, care cuprindea atelierul propriu­zis, bucătăria, camera de zi, dormitorul şi forja. Îşi lucrează singur mobila şi pipa cu care fuma. În 1913 prima expoziţie în SUA la sala Armory Act din New York. În 1920 expune la Paris portretul „Prinţesei X”, care a declanşat un imens scandal. A intervenit poliţia şi lucrarea a fost retrasă, deoarece dădea naştere la interpretări nedorite. A lipsit din expoziţie doar o oră, fiind expusă din nou la intervenţia criticilor. S­a reîntors în România în 1924, apoi în 1937­1938 a lipsit de la inaugurarea de la Tg. Jiu în semn de protest, deoarece „Coloana Recunoştinţei fără de sfârşit” era amplasată pe toloaca unde se ţinea şi târg şi ţăranii legau vitele de Coloană. Deosebit de fascinantă este compoziţia „Adam şi Eva” (1916­1919) realizată iniţial în două lucrări separate, reunite apoi într­o singură lucrare, scoţând în evidenţă formele aspre de o frumuseţe primitivă. ”Adam este dedesubt, Eva deasupra”, spunea Brâncuşi. „Ea este fermecătoare, inocentă. Ea este fertilitatea, un mugure deschis, o floare germinată. Adam cultivă pământul. Trudeşte şi asudă”. Nu fără sens, scria profetic în 1930. Paul Marand: “Către anul 2000, operele lui Brâncuşi, vor împodobi pieţele lumii întregi”. Unii autori l­ au numit pe sculptor „vrăjitor de forme noi”, alţii „profet”. Giulio Argan îl face „filozof”, a fost asemuit cu artiştii paleoliticului ai artei egiptene sau bizantine. „Un sculptor delicat şi foarte personal”, scria Apollinaire. Exigent, el îşi alegea cu grijă materialele. Ştim că prefera piatra gălbuie din vechile catacombe ale Parisului, aceea din care a cioplit „Cuminţenia Pământului”, şi nu rareori se ducea să o caute şi o căra singur în spinare. Cuminţenia Pământului – 1907­ expusă la Bucureşti în 1910, primită bine de critică şi de public, invocă timpul, îl aşteaptă, nici resemnată, nici agresivă, cu naiva convingere că va fi auzită. E o tristeţe pietrificată, fără lacrimi, ca zâmbetul copilului, ale cărui noţiuni despre moarte n­au încolţit. Materie care pulsează. Pentru Brâncuşi, lemnul, lutul, piatra şi metalul nu mai aveau secrete. După ce înfruntase dârz aceste elemente, artistul ajunsese să le subjuge şi stăpânească, găsise cheia şi poseda ceea ce se cheamă în limbaj folcloric „iarba fiarelor”. La orice oră din zi intrai în atelier îl găseai aşternut la muncă, în luptă cu materia nărăvaşă pe care artistul reuşea să o domesticească. Lucra toată ziua desfăşurând un travaliu crâncen, răbdător şi foarte chibzuit. Nu era spontan. Nu lăsa nimic la voia întâmplării. Într­adevăr totul era serios şi profund cugetat, încât elaborarea şi procesul de metamorfozare, de facere şi refacere a unei opere dura adesea zeci şi zeci de ani. „Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi­a spus ce trebuie să fac...... Câte o dată durează săptămâni întregi până când piatra vorbeşte”, spunea Brâncuşi lui Modigliani. „Abia atunci ciocanul trebuie să cadă încet, nuanţat, să ia din piatră, parcă s­o mângâie, nu s­o spargă”. Călătorea în provincie, de unde, aducea în atelier grinzi vechi de stejar din demolări. „Gândeşte­te, spunea Brâncuşi, că stejarul din faţa ta este un bunic înţelept şi sfătos. Vorba daltei tale trebuie să fie respectuoasă şi iubitoare. Numai astfel îl poţi mulţumi”. „Tăind piatra şi lemnul cu liniştea sufletească şi înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers direct la esenţe, la expresivitatea formelor primordiale, la sâmburii vieţii şi ai cosmosului”, scria în 1965 Geo Bogza. Constaantin Brâncuşi a făcut ilustraţie de carte, a pictat uleiuri, a făcut schiţe şi desene. La rândul său a fost pictat sau desenat de prietenii săi artişti: Lily Steiner, Eugen Drăguţescu, (urmare în pagina 14)

IN MEMORIAM

Pagina 14

Congresul american este format în mod dominant din declaraţi creştini În timp ce numărul americanilor care se declară a fi creştini a scăzut în ultimii ani, peste 9 din 10 membri ai Congresului spun că ar fi creştini. Astfel, 91% dintre viitorii membri ai Congresului se declară a fi creştini, se arată într­o analiză a celui de­al 115­lea Congres al SUA. Aproximativ 67% dintre republicanii din Congres sunt protestanţi, în timp ce 27% sunt catolici. Între democraţi, 42% sunt protestanţi şi 37% catolici. Centrul de Cercetări Pew a analizat diferitele identificări religioase din Congres şi le­a comparat cu studiile privind identificarea religioasă la nivelul ţării. Astfel, în SUA 21%

dintre locuitori se declară catolici, în timp ce 71% dintre americani se identifică drept creştini. În Congres, cei mai mulţi protestanţi sunt baptişti: 72. Urmează metodiştii, episcopalii, prezbiterienii şi luteranii. Doar doi din cei 293 de republicani ai noului Congres sunt necreştini, ambii fiind evrei. Din cei 242 de democraţi, 28 sunt evrei, 3 budişti, trei hinduşi, doi musulmani şi un unitarian universalist. Kyrsten Sinema este singurul republican din Congres care se descrie ca neafiliat religios, în timp ce 10% dintre democraţi au refuzat să îşi declare vreo afiliere religioasă. De fapt cei neafiliaţi religios sunt cei mai slab reprezentaţi în Congres. În timp ce conform Centrului de Cercetări Pew aproximativ 23% din populaţia americană se declară neafiliată religios, reprezentarea lor în Congres este de 0,2%. Comparând cu alte Congrese, de exemplu al 87­lea (activ în 1961 şi 1962) avea 75% protestanţi şi 19% catolici; cel actual are 56% protestanţi şi 31% catolici. catholica.ro

Cuvinte despre Brâncuşi Benedict Gănescu, Marcel Iancu, Amedeo Modigliani, etc. „Nu căutaţi forme obscure sau mistere. Este bucuria pură pe care v­o ofer. Priviţi în sculpturile mele numai ceea ce se vede....” Amintind de tezaurele faraonilor, arta lui e mai mult decât o artă clasică, e, în sensul cel mai nobil şi mai pur al cuvântului, o artă primordială. Brâncuşi a venit să uimească lumea apuseană tocmai la vreme, fără a­şi renega ţara, obârşia, înfruntând civilizaţia industrială şi era nudurilor. Sculptura a fost astfel înnoită. Fără tăgadă, din 1909, sculptura modernă începe cu Brâncuşi. Sculptura lui nu seamănă nici cu ce a fost înaintea ei şi nici cu ce a urmat. Brâncuşi a ajuns la esenţa formei cioplind şi înlăturând tot ceea ce s­a altoit pe esenţă. Prin aceasta atinge universalul, pentru că esenţa formei este universală. În 1926 expune la New­York la Galeria Brummer. Are un proces cu vama americană deoarece o lucrare în cupru „Pasăre în văzduh” a fost socotită ca piesă industrială şi nu lucrare abstractă. În 1928 este din nou în America, unde avea mulţi admiratori şi cumpărători, şi unde câştigă şi procesul. Francezii îl pronunţau BRÂNCUSI, americanii BRANCUSI. Brâncuşi la proces: „doar după 12 ani de învăţătură, în 1906, am îndrăznit să mă numesc sculptor”. Şi le arată certificatele. Judecătorul ordonă uşierului înzorzonat de lanţuri şi aurării să arate publicului piesa încriminată. Uşierul se execută şi ridică în lumina năvalnică din sală „Pasărea în zbor”, în murmurul de admiraţie al sălii, şoptit de publicul înmărmurit de frumuseţea ei strălucitoare şi în cutremurarea celor ce îl ascultau pe Brâncuşi. La Paris îl vizitau prietenii români şi străini, printre ei prietenul Amedeo Modigliani, compozitorul Etik Satie, scriitorul Edmund Rodignet, cu care va face o vizită în Maroc şi Orientul apropiat. Dintre români îl vizitau scriitorul Panait Istrate, compozitorul Stan Golestan şi Marcel Mihalovici, sculptorul Gh. Anghel, sculptoriţele Irina Codreanu, Cecilia Cuţescu Stark care o perioadă i­au fost eleve. Un fapt mai puţin cunoscut este că în anul 1928 s­a organizat la Moscova o mare Expoziţie de artă franceză contemporană. I s­a acordat o mare importanţă, şi ca atare, s­ a constituit un comitet special al expoziţiei al cărui preşedinte a fost comisarul poporului Anatolie V Lunacearski. Expoziţia era foarte amplă. Ea cuprindea 262 opere trimise din Franţa. Ce artişti erau reprezentaţi? Derain, Vlaminck, Van Dongen, IN MEMORIAM

De Chirico, Campigli, Masereel, Marquet, Modigliani, Seurat, Utrillo. Grupul rus era prezent şi el cuprinzând pictorii şi sculptorii care locuiau la Paris înainte de revoluţie şi rămăseseră acolo. Printre aceştia putem numi pe Annenkoff, Gontsharova, Larionov, Lipschitz, Hanna Orlova, Zadkine, etc. Iată în ce anturaj, cu adevărat strălucit, se afla Brâncuşi la această expoziţie, unde avea expuse 4 lucrări: „Pasărea în spaţiu”, „Leda”, „Vrăjitoarea” şi „Sărutul”. Atât publicul cât şi critica au fost încântaţi de lucrările sculptorului. Vera Muhina publică în presă articole elogioase la adresa lui Brâncuşi. Ne întoarcem în SUA, unde în 1939, Brâncuşi expune la Galeria de Artă Modernă mai multe lucrări – tema – „Arta în timpul nostru”. Ultima lucrare importantă a fost „Ţestoasa zburătoare” în 1943. Începând din 1940, muzeele din întreaga lume îi organizează expoziţii care îl fac faimos. Cea mai mare expoziţie a fost la Muzeul Guggenheim din New York în 1955. Brâncuşi a fost cetăţean român şi francez şi a rămas român şi francez. A lăsat prin testament Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris tot ce avea în atelierul său (peste 80 de sculpturi), cu condiţia ca atelierul să fie transformat în muzeu şi restaurat în starea sa originală. Donaţia mai cuprinde şi sute de fotografii făcute de el, cu lucrări, prieteni şi atelierul său. Iniţial a făcut donaţia către statul român, dar conducătorii de atunci au refuzat­o spunând că arta lui Brâncuşi e artă decadentă, fără valoare, asta se întâmpla în 1956. Constantin Brâncuşi este un pionier al sculpturii moderne abstracte. Lucrările lui în bronz, marmură, piatră, ipsos şi lemn se caracterizează printr­o formă pură, elegantă şi reţinută şi printr­o finisare rafinată. A fost inspirat de arta populară românească, arta africană şi de părintele sculpturii moderne Auguste Rodin. „Am vrut să fac un lucru, spunea Brâncuşi, care să pomenească nu despre o singură pereche, ci despre toate perechile de oameni care s­au iubit şi s­au perindat pe pământ înainte de a­l părăsi. Pentru că fiecare sculptură a mea este generată de un simţământ lăuntric profund”. Constantin Brâncuşi a murit la Paris în ziua de 16 martie 1957. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse. Dorel Ursachi, Siret Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 15

File despre postul românilor din secolul al 17-lea În perioada Postului Mare din anul 1653, Patriarhul Macarie al III­lea al Antiohiei, împreună cu însoţitorii, se afla în Moldova, unde păstorea Sfântul Mitropolit Varlaam, iar în anul următor, în Ţara Românească. Fiul şi diaconul Patriarhului, Paul din Alep, a consemnat în jurnalul său obiceiurile românilor legate de Postul Sfintelor Paşti, ceea ce constituie astăzi o amintire de nepreţuit despre strămoşii noştri din acea perioadă. În anii 1653 şi 1654, Patriarhul Macarie al III­lea al Antiohiei a călătorit spre Moscova, prin Ţările Române, ca să primească ajutoare pentru Biserica sa, încercată din greu în Imperiul Otoman. În Moldova şi Valahia, suita Patriarhului oriental, din care făcea parte şi fiul acestuia, diaconul Paul, a fost primită cu toate onorurile, Paul reuşind să consemneze toate cele văzute în jurnalul său, păstrat până în zilele noastre. Pentru materialul de faţă am folosit ediţia din 2014 a „Jurnalului de călătorie în Moldova şi Valahia” al diaconului Paul din Alep, tradus şi adnotat de Ioana Feodorov. Astfel, în lunea din prima săptămână a Postului Paştilor din anul 1653, Patriarhul Macarie a mers la dregătorul care făcea cercetarea târgoveţilor obligaţi să închidă crâşmele şi să nu scumpească produsele. La amiază, după ce s­a bătut toaca în mănăstiri, cum se spune la Triod şi în zilele noastre, Patriarhul Antiohiei a mers la slujba Ceasurilor. La fiecare început de slujbă a unui ceas erau bătute clopotele, ca să se ştie ce se cântă (de trei ori pentru Ceasul întâi; de două ori a câte trei bătăi pentru Ceasul al şaselea şi de trei ori a câte trei bătăi pentru Ceasul al nouălea). După încheierea ceasului al nouălea, când se cântau „Fericirile”, au bătut toaca şi clopotul mic, semn că urma slujba Vecerniei. Ne spune apoi Paul că „aşa au făcut în toată vremea Postului, până s­a isprăvit”. Pavecerniţa Mare a fost săvârşită mai târziu, când se înserase deja. Canonul cel Mare a fost cântat de două coruri, iar otpustul „Stăpâne mult­Milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru...” l­a rostit, după rânduială, cel mai mare, adică Patriarhul Macarie. În această vreme, credincioşii stăteau în genunchi şi s­au ridicat „doar când a isprăvit”. După încheierea slujbei, înainte de plecarea acasă, toţi cei de parte bărbătească au mers şi i s­au închinat Patriarhului, inclusiv copiii. „În vreme ce ieşea el [Patriarhul Macarie], i s­au închinat toate femeile. Aşa s­au purtat cât a ţinut Postul”, conchide scriitorul oriental. Miercuri, în prima săptămână a postului, atunci când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, au bătut în „clopotul cel mare, adică cel de aramă, ca semn pentru Liturghia Darurilor”. Cântarea „Să se îndrepteze rugăciunea mea” a fost intonată mai întâi de preot, în Altar, apoi de cele două străni de încă patru ori şi a şasea oară a început cântarea preotul în Altar, iar corurile au încheiat­o. În acea zi se săvârşea slujba aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, fapt pentru care Patriarhul a coborât la chinonic şi s­a închinat în mod special la icoana sfântului, binecuvântând ulterior poporul. După otpust, toţi au luat de la Patriarhul Macarie anafură şi s­au închinat la icoana Sfântului Ioan Botezătorul. La sfârşit, Patriarhul a stat în mijlocul bisericii şi i­a binecuvântat pe toţi credincioşii, bărbaţi şi femei, în timp ce aceştia ieşeau din biserică. Nr. 82 – Aprilie 2017

Mâncare aspră Diaconul Paul din Alep relatează în jurnalul său şi felurile de mâncare care li s­au dat în timpul Postului Mare din anul 1653. Astfel, el spune că la masă nu aveau „decât fasole bătută şi mazăre, adică fasole gătită fără ulei, ca un fel de linte, şi varză murată”. Vin nu se bea decât sâmbăta şi duminica, după rânduială, însă toată lumea, după cum spune povestitorul, bea suc de mere (cidru). Domnitorul Vasile Lupu le­a trimis, totuşi, oaspeţilor orientali, ca mângâiere, bere şi mied în zilele de joi şi vineri din prima săptămână a postului. Oamenii îşi puteau procura, totuşi, şi altfel de produse alimentare, care nu se găseau în Moldova şi se puteau mânca în post. Astfel, „negustorii aduceau din Rumelia (estul Bulgariei şi Greciei, la graniţa cu Turcia) ulei şi măsline, icre, caracatiţă, zeamă de lămâie, humus, orez, fidea şi altele de acest fel”. Mai departe, diaconul antiohian vorbeşte despre pivniţele din mănăstiri şi casele oamenilor înstăriţi, cu bolţi mari de piatră, unde se ţineau butoaiele cu vin. Tot acolo, ne spune Paul din Alep, „au un loc pentru zarzavat, căci înainte de venirea iernii şi a zăpezii, ei fac provizii de pătrunjel şi ceapă. Praz se găseşte foarte mult şi este dulce... Apoi iau de acolo zarzavat şi mănâncă de câte ori doresc, mai ales în postul acesta. La mănăstire, după masa de miercuri seara se posteşte neîntrerupt până vineri­seară”. În prima săptămână din post, vineri­seară, după ceasul al zecelea din zi au bătut doar clopotul cel mic şi apoi s­a intrat în biserică. În mijlocul bisericii au fost aşezate un tetrapod şi lumânări, în faţa icoanei Maicii Domnului. „Stareţul a rostit şase strofe din acatist în [prima] Sâmbăta Acatistului, dar nu mai mult de atât, căci rânduiala la ei este să rostească şase [strofe] în ajunul fiecărei sâmbete din post”. În Sâmbăta Sfântului Teodor, după Liturghie şi pomenirea celor adormiţi, Patriarhul Macarie a împărţit tuturor anafură, iar apoi, stând în strana lui, a luat cu o lingură din tăvile cu colivă ale tuturor celor care veniseră cu prinoase la biserică. Se înţelege că anume în acea biserică majoritatea credincioşilor erau boieri sau oameni înstăriţi. La sfârşit, ne spune autorul jurnalului: „Părintele nostru Patriarh a ieşit înaintea lor la uşa bisericii, după rânduială, şi i­a binecuvântat, pe când ei ieşeau în linişte, doi câte doi, până ce au ieşit şi femeile. Toate arătau ca nişte împărătese, cuviincioase şi smerite. Nu ieşeau tinerii înaintea vârstnicilor, ci aceştia [vârstnicii] treceau totdeauna înainte. Câtă răbdare şi evlavie! Nici unul dintre ei nu fremăta, nu se plângea. Şi aşa, pe frigul şi pe gerul acela, ei stăteau cu toţii smirnă, fără căciuli, cu capul descoperit, în linişte deplină, fără a schimba o vorbă de la începutul până la sfârşitul slujbei”. Iată cum erau înaintaşii noştri care mergeau la biserică în secolul al 17­lea! Diaconul Paul din Alep a surprins direct acestea, pentru că participa la slujbe, iar indirect, pe oamenii din stradă sau din auzite chiar pe cei care nu se împăcau cu legile. Toate cele relatate despre slujbele şi evlavia românilor din veacul al 17­lea ar trebui să fie pentru noi nu atât aducere aminte, cât mai ales o oarecare mustrare pentru lipsa noastră de răbdare şi îndărătnicia pe care o avem, deşi condiţiile de viaţă sunt acum mult mai confortabile. Pr. Eugeniu Rogoti IN MEMORIAM

Pagina 16

A fost inaugurat ediculul Sfântului Mormânt

Ediculul Sfântului Mormânt din Ierusalim a fost inaugurat la 22 martie, în urma lucrărilor de restaurare şi conservare efectuate de experţi ai Universităţii Tehnice din Atena. La evenimentul istoric au fost prezenţi Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă şi Patriarh Ecumenic; Preafericitul Părinte Teofil al III­lea, Patriarhul Ierusalimului, dar şi reprezentanţi ai mai multor Biserici creştine din lume. Reprezentantul Patriarhiei Române a fost arhim. Teofil Anăstăsoaie, reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan. Echipa de experţi ai Universităţii Tehnice din Atena a renovat edificiul aflat deasupra mormântului unde a fost aşezat Trupul Mântuitorului Iisus Hristos după Răstignirea Sa. „Cetatea Ierusalimului a serbat un eveniment istoric, şi anume, ceremonia care a marcat definitivarea lucrărilor de conservare şi restaurare la ediculul Sfântului Mormânt, adică la cubiculumul unde se păstrează Mormântul

Domnului Iisus Hristos. Lucrările au început anul trecut, după Sfintele Paşti, şi acum au fost finalizate. La eveniment au fost prezenţi Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic; Preafericitul Părinte Teofil al III­lea, Patriarhul Ierusalimului, dar şi alţi oaspeţi şi donatori, care au ajutat la finalizarea acestui proiect important. Au fost prezenţi Francesco Paton, Custodele Ţării Sfinte; Arhiepiscopul Nouran Manoughian, Patriarhul Armean al Ţării Sfinte; Arhiepiscopul Pierbattista Pizzabala, Administratorul Apostolic al Patriarhiei Latine a Ţării Sfinte; Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale ş.a. Toate aceste personalităţi au fost prezente în faţa Sfântului Mormânt, unde a avut loc ceremonia de inaugurare a acestor lucrări de definitivare şi de prezentare”, ne­a declarat arhim. Teofil Anăstăsoaie, reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte şi Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a mulţumit apoi donatorilor şi sprijinitorilor care au ajutat la restaurarea acestei importante biserici, de care se leagă toată istoria creştinătăţii. În timpul lucrărilor de restaurare a fost descoperită lespedea pe care a fost aşezat Trupul Mântuitorului Iisus Hristos. Fiecare piatră a construcţiei a fost desprinsă şi curăţată de impurităţi, apoi a fost aşezată la locul ei. De asemenea, au fost introduse şuruburi din titan în structura de rezistenţă şi a fost restaurată pictura. Edificiul a avut nevoie urgentă de aceste lucrări după ce o perioadă îndelungată a fost expus unor factori de mediu precum: apă, umiditate, fum de la lumânări etc. Arhid. Ştefan Sfarghie Redactor şef: Dr. Dragoş Corlăţeanu COLECTIVUL DE REDACŢIE

Preot dr. Viorel Ioan Vârlan; Carmen Veronica Steiciuc; Dr. Ioan Ieţcu; Tiberiu Cosovan Preot dr. Theodor Damian; Secretar de redacţie: Elena Daniela Vârlan Fotoreporter: Gherhard Onesciuc REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Fundaţia „IN MEMORIAM” Str. Trandafirilor f.n. — SUCEAVA Tel.: 0230 - 522 980 0744 - 622 346; e-mail: viorel_varlan@yahoo.com

www.ziarulinmemoriam.ro

ISSN 2065 – 460X Prezenta publicaţie conţine şi texte preluate din ziarul “Lumina”

IN MEMORIAM

Nr. 82 – Aprilie 2017

Pagina 18

Ansamblul arhitectural In Memoriam, Biserica Naşterea Maicii Domnului Arhitect: Doru Olaş

Ctitori ÎNALT PREASFINŢITUL PIMEN, ARHIEPISCOPUL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR .

Ctitori noi: Cezar şi Mirela-Camelia Ghivnici Dragoş Corlăţeanu Gavril Mîrza Constantin Sofroni Călin Rodica Î.P.S. Nathaniel Preot Alexandru Râşca Preoteasa Mary Râşca Maria Viorica Râşca Violeta Beclea Szekely Cornelia Pârcu Mihai şi Olimpia Burlacu Elena Stanciu Minodora Vasilcu Rucsandra Sârbu de Bota Doru Damian Boşcoianu Sidor şi Maria Bulgaru Păstorel şi Iuliana Macoveiciuc Adrian şi Olga Hâncu Bogdan şi Ruxandra Hâncu Horst şi Viorica Romankiewicz Traian şi Irina Cocriş Sorin şi Lăcrămioara Airinei Niculae şi Georgeta Murariu Vasile şi Viorica Teodorescu Radu şi Liliana Solomon

IN MEMORIAM

Sorin şi Maria Brumă Cristian şi Mariana Popescu Adrian şi Daniela Chichifoi Liviu şi Marica Anechitei Alexandru şi Maria Râşca Elena Angelescu Radu şi Oana Ulea Virgil şi Carmen Păcurariu Viorel şi Maria Nuţu Toader şi Veronica Mihăilă Cornel şi Aurelia Prepeliuc George şi Maria Niculescu Sina von Eisenstein Viorica Lidia şi Vasile Vargan Cristian şi Rodica Prelipceanu Alexandru şi Maria Iacoban Alin şi Daniela Gaftoneanu Traian şi Adela Mazăre Ioan şi Lăcrămioara Herghelegiu Nestor şi Rodica Buburuzan Genoveva şi Radu Ionescu Ioan şi Rodica Florişteanu Ileana şi Ioan Buzdugan Nicolaie şi Florica Honceriu Bogdan şi Mihaela Muraru

Ioan şi Iulia Lazăr Costel şi Doiniţa Chelariu Ioan şi Elena Lungu Ioan şi Brânduşa Ciutac Nicolae şi Rodica Oprea Viorica şi Vasile Doroftei Niculina şi Marin Vasiluţ Laura şi Iosif Gălăţean Cătălin şi Marlena Anton Dragoş şi Viorica Croitor Clara Demetra Avram Adela şi Gheorghe Ivaşcu Dimitrie şi Lenţuca Litvinchevici Mihai, Doina Coman şi Elena Cornel şi Maria Bercoci Dana, Floarea şi Vasile Hâncu Doru şi Maria Muha Neculae, Tatiana şi Florin Cheaptanaru Paul şi Brînduşa Leucă Maria Turtureanu Ştefan şi Viorica Miroţoi Constantin şi Dorina Savu Sorin, Gabriela şi Miruna Ignat Elena Popescu Nr. 82 – Aprilie 2017