Revista Inmemoriam nr. 81

In Memoriam Revistă de opinie şi renaştere moral spirituală •Decembrie 2016 • Nr. 81 F o n d a t ă , în 1996, l a S u c e a v a • R o m â n i a PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS † P I M E N, DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

BIRUINŢĂ PRIN JERTFĂ. DEMNITATE PRIN UNIRE. Slujitori ai Bisericii pe front şi la Unirea din 1918 Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul României, susţinut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial, luni, 28 noiembrie 2016:

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu ­ Tatăl, iar de la Noi, arhierească binecuvântare. „Hristos se naşte, slăviţi­L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi­L! Hristos pe pământ, înălţaţi­vă! Cântaţi Domnului tot pământul. Lăudaţi­L popoare, că S­a preaslăvit” (Catavasie la Naşterea Domnului) Iubiţi credincioşi, Acestea sunt cuvintele pe care le auzim la slujba sărbătorii Intrarea Maicii Domnului în biserică; ele ne anunţă că se apropie marea sărbătoare a Naşterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos, „Cel născut din sânurile Tatălui mai înainte de toţi vecii”. Faptul naşterii Fiului lui Dumnezeu cu trup este Taina cea mai presus de înţelegerea ei cu mintea; această Taină o înţelegem,în parte, prin credinţă, care este puterea şi darul lui Dumnezeu. Taină minunată şi preaslăvită! Cerul de unde s­a pogorât Fiul lui Dumnezeu, acum este peştera din Bethleem; scaunul de Heruvimi pe care stă, în cer, Mântuitorul lumii, acum este Fecioara Maria; Creatorul cerului şi al pământului din nemărginita Sa iubire de oameni, S­a întrupat, S­a făcut om pentru mântuirea noastră, a celor care am greşit prin păcatul neascultării începând cu strămoşii noştri Adam şi Eva. Pentru aceasta suntem datori să­L slăvim clipă de clipă, în toate zilele vieţii noastre.Dreptmăritori creştini,Cuvintele „Hristos din ceruri, întâmpinaţi­L” sunt un îndemn sfânt de a ne apropia sufleteşte de Cel ce „a venit la ale Sale”, cum scrie Sf. Ioan Evanghelistul (1, 11); El, Dumnezeu, care este „foc mistuitor” (Deut. 4, 24) arde orice păcat mărturisit la scaunul de spovedanie. Biserica, Mama noastră duhovnicească, ne cheamă să­L întâmpinăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos”, atunci

Primul Război Mondial (1914­1918), cunoscut în istoria românilor şi ca Războiul de Reîntregire a Neamului (1916­ 1919), a reprezentat conflagraţia militară internaţională fără precedent în trecutul omenirii, în urma căreia s­a obţinut, cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale ale românilor, împlinirea idealului unităţii noastre naţionale. A fost necesară o luptă armată a poporului român pentru a împlini ceea ce nu s­a reuşit pe timp de pace, adică unirea tuturor românilor (din Transilvania, Basarabia şi Bucovina cu România), într­un singur stat. În desfăşurarea acestor evenimente, pe lângă oamenii politici ai timpului şi armata ţării, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit un rol de seamă prin clericii şi credincioşii săi mireni. Despre implicarea slujitorilor Bisericii în desfăşurarea Primului Război Mondial s­au scris mai multe cărţi, studii şi articole, care au evidenţiat activitatea de asistenţă religioasă şi social­caritativă a clerului şi cinului monahal, pentru susţinerea poporului român în lupta de eliberare a teritoriilor româneşti ocupate şi realizarea unităţii naţionale. Pentru o mai bună coordonare a activităţilor amintite, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Marelui Cartier General al Armatei Române, în luna mai a anului 1915, ca preotul Constantin Nazarie, profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, să fie numit ca „Protopop al preoţilor de armată” şi „Şef al Serviciului Religios”, fapt care s­a împlinit. Preoţii militari ortodocşi, selectaţi dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au găsit puterea de a sădi în sufletele soldaţilor cuvântul mângâietor şi întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldaţilor, în momente glorioase sau de deznădejde, în momente sublime sau tragice. Activitatea religioasă, pastoral­educativă şi socială a preoţilor militari în timpul războiului a atins o mare complexitate, relevată în mulţimea documentelor păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale. Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania şi împărtăşirea soldaţilor cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, au fost completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului naţional. În acelaşi timp, misiunea preoţilor militari a avut şi multe aspecte practice: educaţia moral­patriotică, educaţia sanitară, organizarea de cercuri culturale, de biblioteci volante,

(urmare în pagina 3)

(urmare în pagina 2)

Pagina 2

BIRUINŢĂ PRIN JERTFĂ. DEMNITATE PRIN UNIRE. Slujitori ai Bisericii pe front şi la Unirea din 1918 de şcoli de alfabetizare, de serbări militare sau literare. Preoţii militari au suportat rigorile pribegiei în munţi, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria şi Bulgaria etc. Atenţia clerului militar a fost îndreptată şi asupra populaţiei civile. Soldaţii decedaţi pe fronturile de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiaşe sau orfani a căror situaţie devenea disperată în condiţiile războiului. Într­o lume sfâşiată de ură şi violenţă privirile şi speranţele oamenilor s­au îndreptat către Dumnezeu şi către slujitorii Lui. De multe ori, în condiţiile operaţiunilor grele la care luau parte alături de unităţile pe lângă care erau ataşaţi, sau în retragere, preoţii au fost puşi în situaţia de a participa direct la lupte, evitând prin intervenţia lor situaţii disperate. Activitatea de pe front a preoţilor români ortodocşi a fost exemplară şi plină de eroism, fiind unanim apreciaţi de comandanţii Armatei Române. Mareşalul Constantin Prezan, erou şi fost membru de onoare al Academiei Române, spunea: „Preoţii şi­au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i­am cerut noi pentru Ţară şi Neam” . Generalul Ioan Răşcanu, Ministrul de Război, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susţinută la 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, a afirmat următoarele: „Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului care a prins în focul său şi a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l­a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”. În timpul Războiului din perioada 1916­1918, mai mult de 250 de preoţi ortodocşi români au însoţit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alţii au fost luaţi prizonieri şi deportaţi. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoţi şi­au pierdut viaţa, fie împuşcaţi de soldaţi din armata germană, fie morţi în urma bătăilor îndurate, fie luaţi prizonieri în lagărele din Germania şi Bulgaria. Peste 200 de călugări şi călugăriţe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoţi au fost anchetaţi, jefuiţi sau alungaţi din parohiile lor de către inamic, alţii au murit împuşcaţi în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoţi au primit misiunea de a rămâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul ocupaţiei, achitându­se în mod lăudabil de misiunea încredinţată, de a se îngriji de soarta răniţilor şi de populaţia civilă. În Transilvania, peste 150 de preoţi au fost aruncaţi în închisorile maghiare, unii fiind condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare. Alţi peste 200 de preoţi au fost deportaţi în vestul Ungariei, în judeţul Ţopron, unde au trăit în condiţii inumane până la eliberarea lor în anul 1919 de către trupele române. IN MEMORIAM

De asemenea, mulţi slujitori ai Bisericii au fost implicaţi în evenimentul însuşi al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco­catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegaţi ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco­catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice­pedagogice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriţi, într­o singură ţară. În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleşi, de asemenea şi slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârşitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într­o atmosferă de profundă emoţie patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu eşti Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinţilor noştri şi ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă şi plecat spre pulbere era sufletul lor, şi trupul lor lipit de pământ…Iar acum mântuire ai trimis nouă şi toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru”. Aşadar, în unire se află puterea şi demnitatea, binecuvântarea şi bucuria unui popor. Dezbinarea, însă, este ucigătoare şi umilitoare pentru un popor, deoarece ea slăbeşte şi degradează viaţa acestuia. Uniţi în „cuget şi simţiri” putem birui dificultăţile şi încercările vieţii. Unirea întăreşte şi înalţă un popor. Să luăm pildă de la corifeii Marii Uniri pe care­i admirăm totdeauna pentru unitatea lor de acţiune şi pentru realizările care au urmat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Biserica, prin rugăciune, cuvânt şi faptă, cultivă darul sfânt al unităţii şi demnităţii naţionale, deoarece adevărata libertate nu se află nici în dezbinare, nici în indiferenţa egoistă, ci ea se află în starea de comuniune şi cooperare pentru săvârşirea binelui comun! Întrucât darul libertăţii şi al unităţii naţionale, simbol al demnităţii poporului român, a fost obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte la fiecare Sfântă Liturghie pe „toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români, din toate timpurile şi din toate locurile, care s­au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea şi demnitatea poporului român”. De asemenea, Biserica doreşte să contribuie, împreună cu instituţiile Statului român, la păstrarea integrităţii României şi a demnităţii poporului român, preţuind astfel jertfa celor ce au luptat de­a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri şi totodată să promoveze pacea şi înţelegerea între popoare. Astăzi, toţi cetăţenii României, toate instituţiile statului şi toate cultele religioase avem datoria să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, spre binele României şi bucuria românilor de pretutindeni. † DANIEL Patriarhul României Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 3

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS când preotul, la Sfânta Liturghie, iese din Altar cu Evanghelia. Ne cheamă în noaptea Sfintelor Paşti prin cuvintele: „Veniţi de primiţi lumină”, adică pe Cel care este „lumina lumii” (Ioan 8, 12). Mântuitorul ne cheamă prin cuvintele Sfintei Evanghelii: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu Vă voi odihni pe voi; luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi­Vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28­29). Mântuitorul, prin glasul conştiinţei noastre, ne cheamă să­L întâmpinăm, cum mărturiseşte fericitul Augustin în ale sale Confesiuni: „Neliniştit este sufletul nostru, Doamne, până ce se va odihni în Tine”. „În ce chip doreşte cerbul isvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat­a sufletul meu de Dumnezeul cel Viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu”, grăieşte Psalmistul David (Ps. 41, 1­2). Mântuitorul ne cheamă la El spunându­ne că, dacă vrem să­L urmăm, atunci, trebuie să ne lepădăm de sine, adică de egoism, şi să ne luăm Crucea, povara nevoinţelor duhovniceşti, povara necazurilor, a încercărilor şi a ispitelor. (Mat. 16, 24) Mântuitorul ne cheamă nu numai să­L întâmpinăm şi să­L urmăm, ci să ne şi împărtăşim cu „Preasfântul Său Trup şi Sânge”; ne cheamă prin cuvintele rostite de slujitorii Sfintelor Taine: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi­vă!” Bucuria întâmpinării Mântuitorului la sărbătoarea Naşterii Sale cu trup este pe măsura pregătirii noastre sufleteşti prin post, rugăciune, faptele de milostenie şi, nu în ultimul rând, prin curăţirea sufletului de păcate în Sfânta Taină a Pocăinţei. Cuvintele „Hristos pe pământ, înălţaţi­vă” înseamnă că, dacă El S­a pogorât din ceruri venind la noi, atunci şi noi suntem datori să ne înălţăm la El sufleteşte. Ne înălţăm când privim cu toată luarea aminte Creaţia lui Dumnezeu, pe om şi natura înconjurătoare, înţelegând puterea şi purtarea de grijă ale lui Dumnezeu, aşa cum mărturiseşte Psalmistul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). „Ce este omul că­Ţi aduci aminte de el? Micşoratu­L­ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste L­ai încununat pe el. Pusu­l­ai pe dânsul peste lucrurile mâinilor Tale, toate le­ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8, 4­6). Ne înălţăm cu mintea şi cu sufletul la cer, la Dumnezeu, în rugăciunile noastre de fiecare zi, rostite cu toată luarea aminte, în casele noastre şi, mai ales, în sfânta biserică în zilele de sărbătoare. „În biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”, este mărturisirea creştinilor care cercetează biserica la sfintele slujbe cu regularitate, aşa cum citim în cartea Faptele Apostolilor: „… în fiecare zi [creştinii n.n.] – stăruiau într­un cuget în templu şi frângând pâinea… lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46­47). Iubiţi credincioşi, Dumnezeu S­a făcut om ca să facă pe Nr. 81 – Decembrie 2016

om dumnezeu, după har, spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii; purtători de Dumnezeu, adică, omul să fie călăuzit permanent în trăirea vieţii sale de „gândul lui Hristos” (Filip. 2, 5). Cei care nu mai au gândul lui Hristos uită şi nesocotesc legile şi rânduielile date de Dumnezeu oamenilor dintru începutul creerii lor, privind între altele, familia, căsătoria constituită din uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Mântuitorul a spus limpede fariseilor care veniseră „să­L ispitească întrebându­L dacă se cuvine omului să­şi lase femeia sa [să se despartă n.n.] – pentru orice pricină. Răspunzând, El a zis: N­aţi citit că Cel ce i­a făcut de la început i­a făcut bărbat şi femeie? Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mat. 19, 3­6). Aceasta este deci familia, căsătoria rânduită de Dumnezeu: un bărbat cu o femeie şi nu un bărbat cu alt bărbat care înseamnă sodomie, păcat pedepsit de Dumnezeu cu ploaie de pucioasă şi foc, în cetatea Sodomei (Fac. 19, 24). Din fericire, bunii noştri creştini au mărturisit, anul acesta, şi în scris, hotărârea sfântă, cerând ca în Constituţia ţării noastre să se înscrie: „Familia este constituită din uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie”. În încheierea acestui cuvânt pastoral, Vă îndemn să nu daţi uitării învăţăturile apostoleşti: „Fiţi dar, următori ai lui Hristos ca nişte fii iubiţi, şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne­a iubit pe noi şi S­a dat pe Sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă.” (Ef. 5, 1­2) „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9­10). „Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.” (Ef. 5, 15­16). „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească, şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom. 12, 1­2). Rog pe Bunul Dumnezeu ca sfintele sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului să le trăiţi cu pace, întru bucuria mântuirii. Anul Nou să fie binecuvântat de Dumnezeu cu belşugul muncii cinstite spre folosul personal şi cel de obşte. Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururi rugător,

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR IN MEMORIAM

Pagina 4

Prima editare a Didahiilor în vremea regimului totalitar -1962 Scrierea Sf. Ierarh Antim Ivireanul,cea mai îndelung studiată de critici, lingvişti şi teologi deopotrivă, dar şi cea mai profundă din punctul de vedere al predicii şi mesajului transmis, fiind în acelaşi timp şi expresia scrisă a geniului lui Antim prin care se inaugurează un nou limbaj al predicii în ţara noastră, o constituie lucrarea numită DIDAHII sau PREDICI. Anterior ediţiei din anul 1962,de care ne vom ocupa,predicile mitropolitului Antim Ivireanul se ‘’bucuraseră’’ doar de câteva ediţii,prima dintre ele,în 1866,la 170 de ani de la moartea sa mucenicească,iar ultima, aceea din 1915,a lui P.V.Haneş, aceasta poate şi datorită faptului că asupra sa atârna nedrept actul de caterisire al Patriarhiei Ecumenice. Ediţia Didahiilor din 1962 publicată sub auspiciile Academiei Republicii Populare Române este cea dintâi ediţie critică a predicilor după cea mai veche copie datată 1722­1725 şi datorată grămăticului Efrem şi păstrată în manuscris la Academia Română (ms.Nr.3460) De fapt este prima ediţie după anul 1945­ anul instaurării regimului comunist în România, urmată de cea din 1972 sub îngrijirea prof. Gabriel Ştrempel aceasta fiind însoţită de un substanţial studiu introductiv. Ediţia din 1962 a fost scoasă într­un tiraj de 7000 de exemplare pe hârtie semivelină, într­un format 20/14 cm, fiind imprimată la Întreprinderea Poligrafică nr.2 din Bucureşti. Introducerea exhaustivă de 67 de pagini semnată de Gabriel Ştrempel este o bogată incursiune în viaţa şi opera de excepţie a mitropolitului Antim, făcând şi o introspecţie asupra valorii literare şi artistice a cuvântărilor sale.Din păcate încă de la început,autorul prefaţei se arată obedient faţă de noile directive ale culturii istoriografiei şi ideologiei vremii, probabil pentru a putea apărea lucrarea.Astfel el spune că:‘’Interesul pentru opera lui Antim Ivireanul sa ivit în penultimul deceniu al veacului trecut, prin publicarea primelor ediţii ale Didahiilor, precedate de studii, mai multe entuziaste decât ştiinţifice ,asupra vieţii şi activităţii sale. Multe dintre adevărurile spuse atunci, cu privire la opera sa, au rămas valabile şi astăzi. S-au strecurat însă şi unele inadvertenţe pe care istoricii literari burghezi al veacului al XX-lea nu s-au străduit să le îndrepte sau nu s-au priceput, transmiţându-le până în zilele noastre.Cât priveşte metoda de cercetare şi interpretare a operei lui Antim Ivireanul, aceasta n-a ieşit din marginile idealismului şi formalismului. Pe de altă parte, biserica oficială, care a sprijinit IN MEMORIAM

publicarea unor ediţii de omilii ale unor predicatori străini (şi nu întotdeauna mai talentaţi decât Antim Ivireanul) na găsit cu cale să tipărească niciodată o ediţie de predici ale marelui mitropolit. Astăzi istoriografia noastră literară, aşezată pe o bază cu adevărat ştiinţifică, valorifică întregul tezaur al literaturii româneşti vechi, pe care o supune unui proces firesc de reconsiderare, în spirit marxistleninist’’. În Introducere, editorul subliniază personalitatea complexă a mitropolitului Antim Ivireanul care îl situează în fruntea valorilor culturale din epoca brâncovenească. Subliniind caracterul progresist şi patriotic al vieţii şi activităţii lui arată:’’Antim Ivireanul s-a făcut ecoul năzuinţelor poporului ca patriot şi ca mitropolit luptând pentru scuturarea opresiunii turceşti şi criticând de la înălţimea amvonului nedreptăţile sociale din vremea sa.Critica acestor nedreptăţi n-a plăcut nici istoriografiei burgheze, cum n-a plăcut nici boierimii contemporane,căci numai aşa ne putem explica de ce a fost trecută vădit, sub tăcere de toţi cei care s-au ocupat de Antim Ivireanul în orânduirea trecută’’. Este trecută în revistă epoca în care şi­a desfăşurat activitatea mitropolitul Antim, viaţa lui tumultoasă, realizările pe plan cultural, bisericesc şi social concluzionează că Antim Ivireanul este primul mare orator bisericesc în limba română care înlocuieşte cazania seacă şi stereotipă ce se citea în biserică, cu predica vie legată de viaţa de toate zilele, menită să biciuiască şi să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creştine şi eticii sociale.Din punct de vedere literar şi artistic predicile depăşesc tot ceea ce s-a scris şi s-a tipărit în româneşte până la acea dată prin expresivitate, vigoare şi lirism’’. PREDICILE conţin, în ordinea redării, următoarele: 28 de predici la diferite praznice împărăteşti închinate Domnului Iisus Hristos şi Maicii Sale, la câteva duminici ale Postului Mare ,la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, la Sfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, la cei mai mari mucenici şi ierarhi ai Bisericii (Dimitrie şi Nicolae), la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil,două întâmpinări către Domn, cuvântarea sa la instalarea ca mitropolit al ţării Româneşti, trei cuvântări la înmormântare şi o învăţătură la Taina Spovedaniei. Deşi tipărită în condiţii grafice de excepţie cu o copertă frumoasă, legată artistic, lucrarea PREDICI a mitropolitului Antim Ivireanul a avut totuşi o soartă tristă. Când lucrarea era gata de a fi expediată din tipografie către librăriile din ţară, un ordin venit de sus în Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 5

Au fost înfiinţate Mitropolia celor două Americi şi Episcopia Canadei Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române s­au întrunit vineri, 28 octombrie 2016, în şedinţă de lucru. ‘edinţa a fost prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi a avut loc în Sala Sinodală a Reşedinţei Patriarhale. În cadrul şedinţei, informează Basilica.ro, Ierarhii au aprobat hotărârea Congresului Arhiepiscopiei celor două Americi de înfiinţare a unei noi Episcopii în Canada şi a Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi (care are în componenţă două Eparhii: Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Statelor Unite ale Americii şi Episcopia Ortodoxă Română a Canadei). Cu acest prilej, IPS Părinte Arhiepiscop Nicolae a fost ridicat la rangul de Mitropolit. De asemenea, PS Părinte Ioan Casian de Vicina a fost ales Episcop Ortodox Român al Canadei. Anunţul a fost făcut de Patriarhul României care şi­a manifestat bucuria şi i­a felicitat pe cei doi Ierarhi. „Suntem foarte bucuroşi că această nou înfiinţată Episcopie Ortodoxă Română a Canadei va permite o activitate pastorală mai intensă, dar şi o reprezentare a Bisericii noastre în faţa autorităţilor de stat din Canada. Avem certitudinea că cei care nu sunt încă în legătură directă cu Patriarhia Română vor avea o şansă în plus de a comunica prin intermediul noii Episcopii. Dorim sănătate, bucurie şi mult ajutor de la Dumnezeu Preasfinţitului nou ales al Canadei, PS Ioan Casian de Vicina. IPS Părinte Nicolae, noul Mitropolit al celor două Americi, va face toate cele necesare pentru întronizarea la Montreal a noului Episcop la momentul potrivit din punct de vedere organizatoric, a subliniat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.”

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a precizat că ceremonia de ridicare în demnitatea de Mitropolit a IPS Arhiepiscop Nicolae va avea loc duminică, 30 octombrie 2016, în Catedrala Patriarhală, după Sfânta Liturghie. Întronizarea propriu zisă va avea loc la Chicago, în prezenţa unei delegaţii a Patriarhiei Române, la o dată care va fi anunţată ulterior. După cuvântul rostit de Părintele Patriarh, Înaltpreasfinţitul Părinte Nicolae a mulţumit ierarhilor şi i­ a asigurat că misiunea Bisericii Ortodoxe Române va fi continuată în SUA. „Vă mulţumesc pentru înţelegerea pe care o aveţi faţă de misiunea noastră de pe cele două continente: America de Nord şi America de Sud. Astăzi am făcut un pas înainte pentru o mai bună organizare. Mulţumim Bunului Dumnezeu care ne­a luminat pe toţi şi ne­a încurajat să continuăm acest plan.” Noul episcop ales al noii înfiinţate Episcopii ortodoxe Române a Canadei, PS Părinte Episcop vicar Ioan Casian de Vicina, a spus că acest deziderat, al unei Episcopii Ortodoxe Române în Canada, s­a împlinit după 32 de ani. „Mă bucur foarte mult de acest moment. Aş vrea să exprim mulţumiri membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care m­au primit acum mai bine de zece ani şi mi­ au încredinţat această misiune, sub binecuvântarea IPS Părinte Nicolae, să păstorim românii de peste ocean. Acest deziderat al românilor de a avea o Episcopie în Canada devine o realitate după 32 ani şi va permite o activitate pastorală intensă şi o reprezentare a comunităţii româneşti la nivelul celorlalte jurisdicţii ortodoxe.”

Prima editare a Didahiilor în vremea regimului totalitar -1962urma unei informări ‘’binevoitoare’’ a oprit întreg tirajul de la difuzare propunându­l chiar pentru topire.Era de neconceput ca în plină epocă de formare a omului nou după modelul sovietic să fie imprimată şi distribuită o carte de predici cu un conţinut eminamente creştin prin librăriile de stat.Stupoarea era cu atât mai mare cu cât cei de la cultură şi de la partid îşi dăduseră acordul iniţial pentru tipărirea cărţii. În acest moment deosebit de greu, Dumnezeu a lucrat însă prin patriarhul Iustinian Marina (1948­1977) care aflând de intenţia autorităţilor de a topi întreg tirajul, a intervenit la Academia Română şi la alte organe în drept şi a achiziţionat întreg tirajul pe care l­a distribuit apoi fiecărei parohii din Patriarhia Română. Aşa se face că PREDICILE mitropolitului Antim Ivireanul au fost salvate şi au ajuns în bibliotecile parohiale­ e drept cu circuit închis­ şi la îndemâna slujitorilor sfântului altar care le­au avut la mână folosindu­le în activitatea lor de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Până astăzi în parohii se găseşte această lucrare de excepţie, care după anul 1990 a fost reeditată de mai multe ori, ultima ediţie Nr. 81 – Decembrie 2016

apărând în editura Basilica a Patriarhiei Române cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel şi sub îndrumarea aceluiaşi profesor acum academician Gabriel Ştrempel şi a Arhim.Mihail Stanciu, stareţul mănăstirii Antim din capitală. Să ne aducem aminte aşadar, în acest An omagial închinat lui, de acest mare ierarh cărturar şi să împlinim sfatul pe care ni­l dădea în 1988 un alt mare ierarh cărturar mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului:’’Când intrăm în mănăstirea lui în Bucureşti, să ne gândim la el şi să lăsăm să ne cadă o lacrimă pe lespedea acestui destin tragic şi nedrept. Ea, lacrima îl va îmbrăca din nou în veşmânt arhieresc, îi va pune mitra pe capul său înţelept,îi va da cârja în mâinile sale de artist şi-l va reaşeza în scaunul său de cinste, cu metanie şi cu evlavie. Sfântul nostru Antim Ivireanul!’’(O lacrimă pe un destin tragic, Antim Ivireanul, Telegraful Român 5­6 şi 7­8/1988). † VISARION Episcopul Tulcii IN MEMORIAM

Pagina 6

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: „Nu vom supravieţui fără întoarcerea la Dumnezeu!” I. „Ştiinţa m-a dus la Dumnezeu!” -Domnule profesor, cum aţi ajuns Dumneavoastră, un om de ştiinţă, să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu? – În primul rând am fost crescut de o mama religioasă care m­a dus la biserică de mic. Mi­aduc aminte, din clipa în care am putut să merg, mă ducea la biserică şi­mi dădea “Paşti mari”, cum se spunea, şi eu eram foarte încântat fiindcă în zona în care m­am născut toată lumea se pregătea intens pentru cea mai mare sărbătoare: nu era lucru în casă care să nu fie scos pentru a fi spălat, casa era văruită şi întotdeauna mama ne făcea haine noi pentru a ne duce la biserică. Deci din acest punct de vedere, am venit în contact cu divinitatea din clipa în care am deschis ochii. Mai târziu, spre onoarea învăţătorilor mei din clasele elementare, niciunul n­a îndrăznit să ne facă politică atee, să ne spună de pildă că nu există Dumnezeu, ba chiar în unele clase erau preoţi; mi­aduc bine aminte că începeam cu slujbă, terminam cu slujbă la care, copii fiind, participam cu destul de multă bucurie. Mai târziu, prin clasa a cincea, a şasea, chiar am fost în corul bisericii şi ştiu şi acum multe cântece bisericeşti care m­au atras dintotdeauna. Poate atunci am simţit plăcerea ritualului ortodox. Mi­au plăcut enorm de mult şi sunt şi acum cântece care se cântă în strană Duminica şi care­mi plac, iar uneori, când sunt singur, le intonez. Apoi am plecat din sat şi am venit la oraş, unde am făcut şcoală cu caracter ateu. Liceul şi facultatea aveau un caracter rigid, strict ştiinţific şi se evitau termenii religiei; era dominantă ideologia comunistă, nici nu se punea problema altfel. Atunci a început deruta. -Aveaţi în faţă două concepţii total diferite… ­Mama, experienţa, oamenii, mentalitatea omului simplu erau pentru Dumnezeu, iar ştiinţa era atee. Deci unde e adevărul? Şi atunci am început să­mi pun întrebarea dacă ştiinţa e singura care prezintă adevărul. Unde se face trecerea între neviu şi viu ? Dacă e adevărat, cum spune ştiinţa, că s­ a plecat de la structuri fizice – pământul care a fost un bulgăre de foc şi care apoi se răceşte etc– cum oare nişte pietre ajung să vorbească, să devină oameni ? Şi am început să studiez, să­mi pun problema , să găsesc care este momentul de trecere de la neviu la viu, de la anorganic la organic. Pentru asta a trebuit să citesc mult peste materia cuprinsă în programul pe care­l făcusem eu ca medic. Sigur ca da, nu puteam să­mi contrazic profesorii în facultate, la vremea aceea, era destul de periculos, deşi îmi dădeam seama de o serie de lucruri; erau lucruri care, cel puţin pentru mintea mea, nu reprezentau adevăruri. Normal că nu îi contraziceam, dar mi­am spus că în clipa în care voi termina facultatea, am să caut de unul singur răspuns la întrebarea care mă preocupa. Deci această derută: există Dumnezeu sau nu există? Trebuia să rezolv dilema! Am ales medicina pentru faptul că, punându­mi întrebarea “ce sens are viaţa?”, mi­au venit următoarele răspunsuri: Să te bucuri ca un copil! Dar crescând, copilul înţelege că viaţa nu aduce numai bucurii, ci şi necazuri. Să suferi! Mi­am spus: cui serveşte suferinţa? Nimănui! Atunci nu pot să răspund la întrebarea asta. Ce pot să fac cu viaţa? Să cunosc! Şi când voi ajunge la maturitate, probabil prin cunoaştere, să încerc să răspund dacă pot să găsesc sensul vieţii sau nu. Şi atunci mi­am împărţit cunoaşterea şi mi­am făcut un program exact din clasa a XII­a, pe care şi astăzi îl urmez… Am început cu literatura din liceu, pe urmă am parcurs istoria culturii, a civilizaţiilor, a religiilor, apoi filosofia: am început filozofia clasică, pe urmă m­am ocupat de filozofia orientală care păreau doi versanţi ai unui munte. -Şi toate aceste căutări v-au îndreptat spre Dumnezeu… ­Cam pe la 36 de ani, într­o seară, gândind şi punând întrebări, dintr­odată mi­am spus: nu există alt răspuns decât IN MEMORIAM

răspunsul religiei! Ca pomii să existe, ca viaţa să existe , trebuia să existe o raţiune divină în cosmos. Deci Dumnezeu există!…Din clipa aia, de la 36 de ani, convingerea mea a fost că eu reprezint a miliarda sansă de a fi şi că pentru ca eu – miliardimea de sansă – să exist, cineva, o raţiune de dincolo de mine, a pledat pentru mine. De aceea eu sunt dator faţă de şansa de a mă naşte om şi nu frunză, nu câine sau orice altceva, astfel încât să ajung la cunoaştere prin cultură. Mi­am spus atunci că am datoria să spun ce­am înţeles din viaţa care mi­ a fost dată. Şi­atunci m­am hotărât să scriu! Problema se punea cum să scrii: să spui că există Dumnezeu, imaginaţi­vă, nu putea publica nimeni la vremea aia. Şi­atunci mi­a venit în minte metafora ”inteligenţa materiei”. Cartea a avut un ecou extraordinar! Erau şi membrii de partid care o citeau şi mă întrebau: “Dumneata crezi că pietrele au inteligenţă?” “Nu, domnule, e metaforă!” Dar dacă tipul era unul spiritualizat îi spuneam: “Da, domnule, are!” Erau două răspunsuri! Evident că nu puteam să fiu naiv, să mă duc în gura lupului, n­aveai nicio şansă să te prezinţi în felul ăsta! II. “Întotdeauna El mi-a răspuns, în tăcere” – Care a fost drumul pe care l-aţi parcurs către ceea ce aţi numit “Inteligenţa materiei”? – Mi­aduc aminte că, din tot ce­am citit eu, de sufletul meu s­a lipit persoana lui Iisus. Când redactam cartea, m­am chinuit ca redactorul să lase cuvântul Iisus – pus într­un context foarte departe de ce spune literatura canonică, dar să apară cuvântul Iisus. Sub nicio formă n­am reuşit! „Nu şi nu!, nu ne­o publică nimeni!” Am reuşit cu greu să strecor cuvintele “ca la nunta din Cana Galileii“. Atunci am avut această şansă pentru că am vorbit despre dezobişnuirea de alcool prin hipnoză. Li se dădea pacienţilor să bea apă, li se spunea că e alcool şi că le face rău şi ei chiar se simţeau rău… Şi­atunci am spus că, prin hipnoză, apa se transformă în vin întocmai ca la nunta din Canna Galileii. Am folosit termenul tocmai pentru că voiam ca ceva din recuzita religiei să intre acolo! Cineva să înţeleagă că nu mi­e străină credinţa. Dar cuvântul Iisus n­am reuşit să­l strecor! Numai bine că redactorul a plecat în Occident, tocmai el, cel care a insistat să mă convingă că nu­mi publică nimeni cartea…. Apoi am pus lucrurile cap la cap începând de la prima undă de lumină – cine a citit cartea, ştie! Ce­a fost înainte? Şi spun mereu că în momentul zero nu ştim ce­a fost. Dar din momentul acela zero a început Universul. Cum e posibil să se nască ceva din nimic? Şi atunci spun, momentul unu trebuie să fi fost o inteligenţă, inteligenţa materiei! Era tot ce puteam să spun, imaginaţi­vă! Nu puteam să spun Dumnezeu sau inteligenţa divină. Şi aşa cartea a trecut foarte repede, au îmbrăţişat­o toate categoriile de intelectuali, au citat­o inclusiv P. S. Antonie Plămădeală şi Părintele Galeriu. – Lucrul asta se întâmpla în … – În 1981. Cartea a avut un succes extraordinar un an de zile, până a început „Meditaţia transcedentală” şi atunci totul s­a întors împotriva mea. Anchete, tot soiul de lucruri urâte. Trecută sub tăcere, interzisă, copiată în zeci de exemplare de cine vrea s­o citească, toata lumea vorbea despre ea, până în ‘90 când s­au schimbat lucrurile şi atunci am putut să spun: “Dumnezeu există!”. Dar lumea a înţeles că prin expresia “inteligenţa materiei” mă refeream de fapt la “inteligenţa divină”. Acesta a fost drumul meu către credinţă. – Din ceea ce spuneţi rezultă două demersuri: o cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale tradiţională şi o cunoaştere pe cale raţională, prin cercetările întreprinse de Dvs. – Aţi amintit două demersuri, trebuie să vă spun că este şi al treilea, acela de comunicare cu ceea ce numim raţiunea divină. Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 7

Prof. Dumitru Constantin Dulcan: „Nu vom supravieţui fără întoarcerea la Dumnezeu!” – Vorbiţi de experienţe directe cu Dumnezeu? – Să spunem aşa, deşi mie mi se pare că ar fi prea orgolios, prea pretenţios din partea mea să spun că am un dialog cu Dumnezeu. Spun simplu că am avut de multe ori răspuns la rugăciune. Dar am sesizat ceva atunci: că nu am răspuns dacă spun din buze ”Doamne, ajută­mă şi dă­mi ceea ce îmi lipseşte!”, ci ca totdeauna îmi răspundea în tăcere când trimiteam din inimă un impuls. Gândul trecea prin inimă şi aşa mă rugam în situaţii grele. Şi am avut răspuns imediat. Să vă dau un exemplu. Plecăm noi după revoluţie în Germania cu Dacia unui coleg despre care ni s­a spus că e o maşină bună şi care ne­a lăsat pe drum. Ne­a tractat un sârb, ne­a luat banii, ne­a lăsat într­un sat, s­a întunecat, a început să ningă, să plouă, era întuneric, veniţi din Est, fără niciun ban. Atunci am spus: ”Doamne, ştii că suntem singuri şi n­avem nimic, fă ceva, Doamne şi ajută­ne!” Cred că n­au trecut 2­3 minute şi opreşte o maşină, coboară din ea o doamnă şi vorbeşte întâi în germană – eu nu ştiam germană. Sesizând că nu ştim, dă să plece. Atunci colegul meu, profesor în Târgovişte, zice: ”Franceză vorbiţi?” “A, oui!” Şi atunci spune în franceză exact ceea ce eu am spus în gând: “Ştiu, sunteţi din Est, sunteţi străini, aţi rămas cu maşina în pană, n­aveţi bani, n­aveţi nimic şi trebuie să vă ajute cineva…”. Aşa a spus, adică exact ce­ am gândit eu. Întotdeauna când m­am rugat, mi s­a răspuns cu ceva din mintea mea ca să văd că vine de acolo. Sunt multe astfel de momente, dar care toate s­au întâmplat numai după ce am scris “Inteligenţa materiei”. – Aţi scris despre Inteligenţa materiei pentru ca apoi Ea să vă răspundă… – Am avut chiar ieşiri din timp, am ştiut ce se va întâmpla a doua zi la ora H! Sau am ieşit dintr­un accident iminent în timp ce ceilalţi din maşină au rămas muţi, cu inima în gât. Atunci am fost sigur şi stăpân pe mine, că asta este singura cale şi, în loc să opresc, ceea ce ar fi însemnat dezastru, măresc viteza. Şi mă strecor printre doi, la milimetru. Atât de sigur eram, că am început să râd, spre disperarea celorlalţi. Adică răspunsul a fost ca să înţeleg că vine dintr­o zonă în care Raţiunea aceea te ascultă, te aude. Şi am înţeles că Dumnezeu este în primul rând afect, sentiment, este iubire! Eu spun ce­am înţeles şi ce sufletul meu mi­a spus. Sigur că Dumnezeu a făcut lumea prin raţiune, dar cred că a făcuto din iubire. Asta e convingerea mea, experienţa mea concretă. Am spus: nu o impun nimănui, dar am dreptul la opiniile mele. III. “Dumnezeu a intrat în sufletul meu!” -Dumnezeu e în dialog cu noi, dar un altfel de dialog decât cel cu care suntem obisnuiţi noi, oamenii. În sensul că noi spunem câteva cuvinte din suflet si Dumnezeu ne răspunde cu nişte lucruri care ni “se întâmplă”, cum obişnuim să spunem. – Corect. Şi răspunsul e un dialog în definitiv, dar mi se părea atunci prea preţios să spun că eu am un dialog cu Dumnezeu. – Dar orice om care sta la rugăciune şi care primeşte un răspuns e în dialog cu Dumnezeu… – Eu am citit mult despre Iisus, nu numai literatura canonică ci şi apocrifă, şi am văzut ca El tot timpul spunea: ”nu eu ci Tatăl din mine”. Eu cred că Dumnezeu este dublura tuturor lucrurilor. Mulţi m­au combătut şi mi­au spus: “Dumneata eşti panteist!” Şi ce e rău dacă spun că tot ce e în Universul ăsta e făcut de Dumnezeu şi că el se află înapoia tuturor lucrurilor? Te deranjează că este peste tot, vrei neapărat să fie undeva anume, în centrul Nr. 81 – Decembrie 2016

universului? Pe mine nu mă deranjează să Îl văd peste tot. Asta e viziunea mea şi aşa rezultă din fizică cuantică, un argument pe care am să-l invoc aici. Fizică cuantică spune clar: mai întâi experienţele făcute în laborator au demonstrat cu privire la două subparticule pereche care se învârt în sens invers fiecare – mişcarea de spin – că dacă uneia îi schimbi spinul şi cealaltă se schimbă imediat. Să zicem că luăm două ceasuri care se învârt în sens invers; dacă schimbi acele unuia, imediat celălalt se schimbă automat; dacă îl duc pe unul la capătul Universului, şi acolo se schimbă instantaneu. Şi o altă experienţă făcută în Franţa, în ’83: se ia un foton, se împarte în două şi se trimit jumătăţile prin fibră de sticlă la 7 km distanţă. Apoi li se dă drumul să iasă din conducte. Cei doi fotoni gemeni vin şi se unesc din nou, ca şi cum fiecare ştia unul de celălalt. De aici s­a dedus că există o inţeligenţă dincolo de noi, la nivel de subparticulă. – Dumnezeu pare să acţioneze dinlăuntrul materiei… – În profunzimea materiei s­a calculat ca la dimensiunea de 10 la minus 23 – imaginaţi­vă infinitul mic!­ există o raţiune, o inteligenţă care ţine toate subparticulele, universul atomic aflat la baza universului, în forma atomului care constituie Universul; şi tot ce vine din profunzimea materiei ia formă la noi; materia pare corp solid, dar în realitate totul este energie, pentru că şi Dumnezeu este energie şi informaţie. Această informaţie care vine de undeva înseamnă o raţiune care emite. Ce raţiune poate să emită în Cosmos o informaţie? Nimic altceva decât raţiunea lui Dumnezeu. El este cel care a constituit tot fundalul universului, mai mult, la baza universului stă o lege morală. Mi se pare extraordinar! Şi vreau să discut aici aspectul cercetat de mine: creierul respectă un cod etic, adică tot ceea ce este negativ, gândul, emoţia, are ca efect în corpul nostru schimbarea reacţiei din alcalin în acid, ceea ce înseamnă boală, moarte etc. Tot ceea ce este pozitiv: generozitate, credinţă, bunătate, compasiune pentru semeni se cheamă în chimie alcalinitate, adică sănătate şi viaţă. Tot ce e negativ produce rau, tot ce e pozitiv are un efect bun. Mai mult, creierul prelucrează, procesează informaţia în zone diferite: tot ceea ce este negativ o face într-o zonă şi ceea ce e pozitiv în altă parte. Şi atunci intrebarea: creierul este o masă anatomică – discuţia o purtăm neurologic, şi nu poate să aibe inteligenţă, să facă distincţia între bine şi rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoaştere, este conştiinţa! De unde vine conştiinţa? Din marea conştiinţă cosmică: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseşte pur şi simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă care este calea greşită, eronată, care poate să ducă la suferinţă, la boală şi la moarte. Creierul, în ultimă instanţă, respectă un cod etic care este codul religiilor, un cod intelectual de bun simţ. Am spus două lucruri: că deşi ateii cred că sunt fără Dumnezeu, sigur Dumnezeu nu e fără ei! Şi al doilea lucru, cred că Dumnezeu preferă un ateu care respectă toate lucrurile bunului simţ decât un credincios care cum iese din biserică, începe să înjure vecinii … Primul îl respectă pe semenul său fiindcă bunul simţ îi spune să facă aşa. El nu ştie că respectă o lege morală, cum spune Kant: “legea morală din mine şi cerul înstelat de deasupra capului”. După opini mea, este mai preţuit de Dumnezeu faţă de celălalt care se duce de ochii lumii la biserică fără a fi neapărat mai bun… Articol relatat de portalul Lavi Enrose. IN MEMORIAM

Pagina 8

ISTORIA CA VIITOR - II DISCURSUL DOAMNEI ANA BLANDIANA LA CLUJ Pentru că, deşi pare că nu are legătură, primele semne de îmbolnăvire gravă a unei societăţi apar la nivelul celulei ei de bază, prin slăbirea legăturilor de familie despre care vorbeşte David Cooper în „Moartea familiei”. Totalitarismele secolului trecut au încercat să pună ideologiile deasupra coeziunii familiale temându­se de sâmburul dur al tradiţiei pe care aceasta îl conţinea. Îmi amintesc cum învăţam la şcoală despre eroul Pavlik Morozov, un elev în clasa a VI­a care îşi denunţase bunicul chiabur, vinovat că încercase să ascundă, pentru a nu­i fi confiscate de puterea sovietică, nişte grâne. Iar în arhivele CNSAS se găsesc câteva sute de dosare ale unor copii momiţi sau forţaţi să devină denunţători ai propriilor profesori sau ai propriilor familii şi obligaţi să­şi mintă părinţii păstrând secretul. Coeziunea familiară era privită ca un potenţial oponent în cele mai irespirabile perioade ale represiunii ,pentru că retragerea în interiorul familiei, ca în ultima redută împotriva nebuniei, a fost cea mai generală formă de rezistenţă, pasivă, dar de neînfrânt. Cu atât mai tulburător apare azi felul în care moleşirea, obosirea unei societăţi prea bine hrănite, prea hedoniste, prea puţin spiritualizate se manifestă nu numai prin scăderea rigorilor morale şi­a tradiţiilor, ci şi prin scăderea natalităţii, consecinţă directă a diminuării coeziunii familiale. Curios, în cazul Europei de azi, este felul în care se reacţionează la această situaţie oarecum obiectivă şi,evident, periculoasă : în loc ca statele să­şi intensifice programele de stimulare economică a creşterii natalităţii (în condiţiile în care cifra medie de copii pe familie este la europeni 1,2, iar la islamici 8) ultimul trend politically correct în Europa este legalizarea căsătoriilor unor familii care în mod natural nu pot face copii. Nu e singura dintre reacţiile europene care face să­mi vină în minte misterioasa psihologie a balenelor care, din când în când şi din motive necunoscute, înoată spre câte un ţărm şi ies din lumea lor, sinucigându­se. În orice caz, nu putem să nu recunoaştem că cel de­al treilea mileniu a început mai curând catastrofic. Abia începuseră să se estompeze puţin ecourile nazismului şi comunismului, cele două atât de ruşinoase nebunii ale secolului douăzeci, că o altă absurditate şi mai totală – terorismul – a inaugurat, s­ar putea spune, noul secol printr­o crimă fără precedent în istoria umanităţii, distrugerea turnurilor gemene, chintesenţă a născocirilor tehnice science fiction, a intensităţii fanatismului de tip medieval şi a perversiunilor sado­masochiste de serie neagră. Dar caracterul spectacular conferit de transmisiunile în direct nu trebuie să şteargă în ochii noştri filiaţia între crimele secolului trecut (care era, din nefericire, al nostru) şi crimele noului secol. Ura, ca un combustibil al istoriei, nu este o descoperire de dată recentă: ura comunistă de clasă şi ura nazistă de rasă sunt conectate prin legături periculoase la ura sinucigaşă de tip mărturisit religios a teroriştilor. Amintiţi­vă că deschiderea, chiar parţială, a arhivelor sovietice a arătat că teroriştii anilor ’70, ’80 se antrenau în poligoanele ţărilor din Est şi că în atentatele din Irlanda, din Ţara Bascilor sau din Orientul Mijlociu se găseau mereu arme de producţie cehă sau sovietică. Amintiţi­vă mai ales în ce măsură, la o privire atentă, prin tragedia iugoslavă, care a încheiat secolul XX, se relevă epilogul în acelaşi timp al comunismului şi al nazismului şi prologul apocalipsei din 11 septembrie. Pentru că, precum în cazul tinerilor educaţi să se sinucidă,

IN MEMORIAM

popoarele balcanice – care aveau aerul de a se devora reciproc într­un război religios de tip medieval – nu erau prada unei brusce nebunii naturale, ci a unei piese politice ai cărei actori nu ştiau că erau numai actori, nici chiar atunci când erau omorâţi pe scenă. “Islamismul ţine de ideologia politică nu de credinţa religioasă – scrie Thierry Wolton, autorul unei recente şi monumentale Istorii mondiale a comunismului –, de aceea el a putut înlocui comunismul falimentar şi deveni un nou spaţiu pentru utopie”. O observaţie subtilă şi ciudat de adevărată, căreia nu aş avea să­i adaug decât observaţia că falimentarul comunism a lăsat în urmă nu numai o jumătate de continent în paragină, ci şi genialele metode de manipulare care continuă să funcţioneze chiar aplicate la ideologii de sens contrar. Iar dintre manipulări cea mai periculoasă şi cea mai longevivă a fost şi este încercarea de a estompa sau chiar de a şterge memoria. Societăţile din secolele trecute, indiferent de forma lor politică şi cu precădere cele de dinaintea apariţiei comunismului ca idee, erau nişte societăţi bazate pe memorie. Societăţile tradiţionale aveau memoria în centrul devenirii lor. O generaţie călca în urmele paşilor generaţiilor precedente Erau nişte societăţi tradiţionale în care fiii făceau ceea ce făcuseră părinţii şi părinţii ceea ce făcuseră bunicii. Deci, într­un anumit sens, era uşor să păstreze continuitatea, era uşor să descopere ce este esenţial. De altfel, ceea ce era esenţial era stabilizat, era tabuizat, era transformat în mit şi trecea din generaţie în generaţie. Într­o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicaţii, chiar clima) este infinit mai greu să stabileşti ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm. Şi, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât ştiind ce au trăit ei. De aici importanţa manualelor şi orelor de istorie din programa şcolară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generaţiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societăţii omeneşti, şi în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorinţa oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu ştim ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi şi nici să recunoaştem în ce măsură trecutul se oglindeşte în viitor. „Cunoaşterea este recunoaştere” spunea Aristotel. Una dintre cele mai citate fraze în ultimul deceniu al secolului trecut a fost fraza lui André Malraux despre secolul 21 care „va fi religios sau nu va fi deloc”. Se va fi gândit Malraux la religia islamică? Pentru că, dacă da, este vorba de o adevărată premoniţie a delirantelor războaie programate pentru răzbunarea cruciadelor şi­a credinţei fanatice într­un Dumnezeu căruia i se aduc jertfă crime şi sinucideri. În orice caz terorismul având ca fundal sau ca pretext religia a devenit principala problemă a secolului 21. Sau cel puţin aşa li se pare politicienilor care conduc această lume. Pentru că, de fapt, zecile de atentate cu sutele sau chiar miile lor de morţi nu reprezintă nici pe departe un pericol comparabil cu cel al înaintării lente şi insidioase a milioanelor de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva din interior cultura şi mentalităţile Europei secolului 21, înlocuindu­le cu imperativele unor convingeri de tip medieval. (va urma) Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 9

Gastronomie şi nobleţe la Castel În drumul de la Târgu Frumos la Roman, pe stânga, după Trei Iazuri, printre coroanele monumentale ale unor arbori seculari, se zăresc turnurile şi turnuleţele unui castel ce pare de poveste. Nu multă lume ştie că aici se află poate cea mai strălucitoare vatră nobiliară românească. Miclăuşeni, cum se numeşte Castelul, a fost sălaş de boieri din vremea lui Alexandru cel Bun, de la 1410, când domnul i­a făcut danie prin uric vornicului său Miclăuş o întinsă moşie. S­au ridicat rând pe rând pe domeniul Miclăuşeni, numele de mai târziu al aşezării, conace, castele şi o biserică, cei care au însemnat toposul cu cele mai de preţ podoabe au fost boierii dintr­o ramură a legendarei familii nobiliare moldave a Sturzeştilor. Câteva generaţii au lăsat pe acest pământ peceţi de neşters. Dimitrie Sturza a ctitorit în 1821­1823 o biserică impunătoare, una de familie, dar în jurul căreia s­a ţesut ceva mai târziu, prin stăruinţele Mitropolitului Veniamin Costache, rudenie a Sturzeştilor, viaţă monahală. Însă cea mai chipeşă dintre zidirile înălţate la Miclăuşeni a fost cea a lui George Sturza. Acesta a construit în 1884­1904, pe temeliile unui aşezământ mai vechi în formă de cruce, un castel ce avea magnificenţa celor de pe valea Rinului. Se înfăţişa ca o neasemuită dantelărie din piatră, cu turnuri zvelte ca nişte minarete şi cu pereţi exteriori placaţi cu semne heraldice în basorelief, vestitoare de ascendenţe genealogice glorioase. Castelul şi parcul englezesc de 45 de hectare, o adevărată rezervaţie dendrologică din vremea lui Alecu Sturza, alături de impozantele şi modernele grajduri şi de manej, constituiau cadrul unic şi somptuos al unei vieţi ce se derula cu fastul marilor curţi europene. Totodată, aici exista un viguros centru de iradiere spirituală, ilustrat şi de impresionanta bibliotecă de 60.000 de volume, multe cărţi rare, incunabule de mare valoare, preţioase manuscrise, din care unele, scăpate de prăpădul războiului şi al Armatei Roşii, ce a avut aici bivuac, au ajuns în tezaurul Academiei Române. Miclăuşenii au fost şi tărâm al rugii şi nevoinţei monahiceşti. În 1947, la 21 aprilie, ultimul vlăstar al acestei seminţii nobiliare, Ecaterina, a donat Eparhiei Romanului castelul, biserica, parcul de 30 de hectare şi dependinţele, spre a fi mănăstire. Ecaterina s­a călugărit, fiind tunsă în monahism cu numele Macrina. Comuniştii, aidoma sovieticilor în anii războiului, au devastat domeniul şi au închis chinovia. Castelul a primit destinaţii nepotrivite, ce­ au dus la degradare şi ruinare. Piesele de mobilier, adevărate opere de artă, cărţile şi colecţia de arme au avut aceeaşi soartă. Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile ca Biserica să fie cea chemată să făptuiască renaşterea comorii de altădată. După ce la începutul anilor 2000 Miclăuşenii au intrat în patrimoniul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, s­a trecut Nr. 81 – Decembrie 2016

nu doar la reconstrucţia zidirilor distruse, proces de lungă durată şi costisitor, ci şi la refacerea ţesutului spiritualităţii ce a înflorit aici cândva. S­a reluat sub conducerea maicii stareţe Mihaela Stroescu firul vieţii monastice. Pe lângă

mănăstire îşi desfăşoară cam din acelaşi timp activitatea Centrul social­cultural „Sfântul Ilie”, coordonat cu vocaţie de maica Parascheva Călmăţuianu, o monahie cu un larg şi bogat orizont cultural, absolventă de Teologie şi înainte de intrarea în mânăstire, de Filosofie. Miclăuşenii au devenit prin manifestările culturale pe care le găzduiesc periodic, un loc căutat de oamenii din cuprinsul României şi de pretutindeni: sunt atraşi de Miclăuşeni pentru că găsesc aici mângâiere sufletească şi desfătare intelectuală. Bunele obiceiuri nobiliare sturzeşti şi­au reînnodat cursul. Sub aceste auspicii s­a înscris la început de an 2016 un gest cu tâlcurile lui adânci şi de folos nu doar material, ci şi spiritual. E vorba de lansarea unei cărţi ce continuă o selectă tradiţie naţională, cea gastronomică, căreia i­a dat relief eclatant o întreagă falangă de figuri ilustre, de la Sanda Marin la Păstorel Teodoreanu. ‘Cartea de bucate boiereşti”, cu subtitlul ‘Reţete adunate, cercetate şi adaptate la Castelul Sturza de la Miclăuşeni“, a apărut la Editura Doxologia, într­o elegantă ţinută grafică, îngrijită de Florentina Călmăţuianu, cu reţete descrise de Paula Şoiman, bucătarul­ şef al Castelului Sturza, şi ilustrată cu har, într­o savuroasă manieră ludică, de Cristina Tănase. Publicarea acestei ediţii, ce fructifică o tradiţie reînnoită a acestui istoric loc, face parte din demersurile constante ale celor care se grijesc azi de tezaurul Miclăuşenilor, de redare a strălucirii de odinioară. Însăşi lansarea, cu ţinuta sa aleasă şi numeroasa participare, a semănat fericit cu seratele din salonul nobiliar de altădată al familiei Sturza. ­Comoara pierdută a fost, iată, regăsită. Grigore Ilisei IN MEMORIAM

Pagina 10

Este religia retrogradă? Întrebarea ar putea să­i supere – şi pe bună dreptate – pe oamenii credincioşi, dar trebuie pusă din cauza vocilor (nu foarte multe, dar foarte zgomotoase) care vor să trimită credinţa în Evul Mediu şi­i clamează apropiata dispariţie. În opinia acestor comentatori, religia nu mai are ce căuta în lumea hi­tech a mileniului 3. Sigur, ar putea să­şi pună problema: raportat la ce moment ne aflăm în mileniul 3, dar asta nu e decât o ironie a sorţii lor… Pe de altă parte, trebuie să ne punem întrebarea pentru că nu putem ignora şi nu trebuie să minimalizăm tendinţele secularizante care se manifestă în diferite părţi ale lumii. Acestea înseamnă în mod concret o îndepărtare de Biserică, uneori şi de credinţă, a unei părţi a populaţiei, plus presiuni ale unor grupuri de interese în vederea restrângerii rolului jucat de religie în societate. Se înregistrează, de asemenea, insistenţe tot mai mari privind aşa zisa “corectitudine politică”, cu severe implicaţii atât în zona moralei – deci implicit şi a religiei –, cât şi în ceea ce priveşte identitatea comunitară: suntem în situaţia schimbării semnificative a structurii europene profunde, din toate punctele de vedere: cultură, tradiţii, religie, etnii etc. Cifre îngrijorătoare Conform sondajelor de opinie, în Franţa, între octombrie 2011 şi martie 2012, deci în numai 5 luni, procentul celor care se declară fără nici o credinţă a crescut de la 30% la 35%. Un fenomen similar se petrece în Marea Britanie, dar nu există cifre clare şi de încredere. Se afirmă doar că Anglia nu mai e creştină”, citându­se surse conform cărora procentul credincioşilor ar fi scăzut sub 50% pentru prima dată în istoria naţiunii. O situaţie la fel de neclară este în Suedia, unde Biserica naţională afirmă că are ca membri 63% dintre suedezi, dar un sondaj susţine că 80% s­ar fi declarat atei. Cifre ridicate de non religiozitate se mai înregistrează în Olanda (56,3% necredincioşi), Cehia (79,4%) Estonia (75,7%) şi, la capătul celălalt al lumii, Japonia (75%). Şi totuşi… Aşadar, credinţa e pe cale de dispariţie? ‘Şi asta din cauză că nu mai “rimează” cu vremurile pe care le trăim? Dacă ar fi adevărat, ar trebui să se înregistreze un fenomen clar şi logic: religia să atingă valori statistice spectaculos prăbuşite mai ales în statele cele mai dezvoltate. Aşa cum Marx aştepta victoria comunismului în ţările cele mai industrializate – lucru care nu s­a întâmplat, invalidându­i din start teoria, ceea ce, în paranteză fie spus, nostalgicii comunismului par să nu fi băgat de seamă – , tot astfel, azi, tinerii neomarxişti se aşteaptă ca puterea economică, ştiinţifică, financiară etc. să scoată credinţa de pe scena statelor respective. Notând în treacăt că, din 2005 până în 2014, numărul catolicilor a crescut la nivel global cu 17,8%, cifră aflată peste creşterea demografică generală în acelaşi interval de timp, să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce este cel mai relevant: topul statelor lumii după Indicele Dezvoltării Umane, aşa cum apare în Raportul Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Cel mai recent document de acest tip a fost publicat la 2 noiembrie 2011. Ne­am oprit la primele 50 de ţări. Conform acestui clasament, cu excepţia Olandei (locul 3, 56,3% neafiliaţi religios) şi a Japoniei (locul 12, 75%), covârşitoarea majoritate a statelor cu nivel de trai ridicat sunt majoritar sau chiar profund religioase. Abia pe locul 27 mai apare Cehia cu 34,2% necredincioşi şi 45,2% refuzând să răspundă, iar pe locul 34 Estonia, cu 75,7% cetăţeni fără religie. Există în schimb ţări precum Norvegia (locul 1), Suedia (10), Islanda (14) sau Danemarca (16) în care religia majoritară e Biserică Naţională, în cazul danezilor fiind menţionată ca atare şi în Constituţie. Iată, fără alte comentarii, nivelurile de religiozitate ale statelor

IN MEMORIAM

din partea de sus a clasamentului de dezvoltare umană: 1. Norvegia 81% 2. Australia 73% 3. Olanda 43,7% 4. SUA 77% 5. Noua Zeelandă 100% 6. Canada 80,1% 7. Irlanda 93,8% 8. Lichtenstein 93% 9. Germania 70% …. 50. România 99,3% Statul şi Biserica În acelaşi timp, dacă religia ar fi anacronică, ba chiar – după unele voci – luptând împotriva progresului, în mod firesc statele lumii, în primul rând cele mai democratice şi mai avansate dintre ele, ar trebui să se cam îndepărteze de cultele religioase, să nu le ofere sprijin şi facilităţi. Or, conform unui studiu realizat de Reprezentanţa Patriarhiei Române la Bruxelles, în mai toată Uniunea Europeană cultele sunt finanţate de stat, iar donaţiile nu sunt impozitate. Politica diferă, fireşte, de la ţară la ţară: în Franţa şi Irlanda, cultele nu primesc bani de la stat, în schimb Luxemburg asigură ­Bisericii finanţare integrală. În toate ţările UE, însă, statele nu percep impozit pe locaşurile de cult, donaţiile făcute cultelor nu sunt taxate, iar personalul cleri­ cal beneficiază fie de un sprijin direct, fie de scutiri de taxe şi impozite pentru facilitarea misiunii sale. Asistenţa religioasă în instituţiile publice este finanţată de stat. Totodată, în majoritatea statelor europene, venitul realizat de culte din activităţi lucrative este scutit de impozit dacă este reinvestit în activităţi de interes public, printre care se numără şi activităţile culturale. În toate ţările cuprinse în studiu, donaţiile directe – chetele, colectele, plăţile făcute cu ocazia serviciilor religioase – nu sunt impozitate, iar sumele primite de personalul de cult din aceste fonduri nu sunt nici ele impozabile. De asemenea, în multe ţări ale Uniunii Europene, personalul de cult beneficiază de reduceri ale contribuţiilor sociale, iar producerea şi comercializarea obiectelor de cult beneficiază fie de scutire de taxe (inclusiv cele vamale), fie de exonerarea parţială de alte taxe şi impozite. De partea cealaltă a Oceanului Atlantic, în 1894, cultelor din Statele Unite le­a fost acordată oficial scutirea de impozit, dar acest lucru funcţiona tacit încă de la fondarea statului! O falsă opoziţie În aceste condiţii, e ridicolă ideea că dezvoltarea modernă, din toate punctele de vedere (democraţie, economie, cultură, ştiinţă, mentalităţi etc.), ar implica automat îndepărtarea de Dumnezeu. Din contră, sunt azi numeroase exemple de cercetări care au ajuns la limita dincolo de care oamenii de ştiinţă recunosc că nu mai pot exista decât explicaţii de natură divină. Omul contemporan, trăitor şi activ în civilizaţia de tip occidental, are foarte puţin timp liber, inclusiv puţin timp pentru a gândi. De aceea, e uneori uşor de zăpăcit. Aşa cum există tineri cultivaţi care, în mod aproape inexplicabil, militează împotriva vaccinării copiilor, tot astfel există unii cărora li s a inoculat ideea că a crede în Dumnezeu e desuet, opus modernităţii, şi de aceea ruşinos. Este motivul pentru care există atei, dar şi oameni care cred sincer şi profund, însă se feresc să mărturisească asta! Nu în ultimul rând, este limpede că România modernă n­ar fi fost ceea ce este, ceea ce a reuşit să fie înainte de venirea la putere a comuniştilor, fără rolul extraordinar jucat de credinţa în Dumnezeu şi de Biserică. Credinţa nu frânează, ci ajută dezvoltarea! Tudor Călin Zarojanu Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 11

Dar dacă... Întrebat dacă lumea e mai rea ca odinioară, un gânditor a răspuns că nu, dar s­au înmulţit mijloacele de a face răul. Interesant că răspunsul a fost comentat, dar, în maratonul evenimentelor care mai că se anulează unul pe altul, nimeni nu se gândeşte la o soluţie. Se pare că aceia care fac răul şi îl promovează sunt mai eficienţi în mijloace până într­acolo încât fac din om un mijloc pentru cel repede doritor a­l folosi pentru scopul sau interesul propriu. La vremea lui, Kant spunea că omul trebuie să fie scop şi niciodată mijloc, subliniind că aşa trebuie să fie şi pentru Dumnezeu. Un ideal iluminist, adică al unui timp ce nu se întoarce... Nu recunoaştem, dar omul începe să semene mereu mai mult cu ucenicul vrăjitor pornind de la principiul baconian că „ştiinţa este putere”, actualizându­l cu „informaţia este putere”. Parcelarea ştiinţei şi tehnologiei în domenii şi subdomenii i­a adus glorie necontestată, dar a şi dis­ tanţat­o de conştiinţă, care nu se ridică la înălţimea ei. Acum, se aude mereu mai mult strigătul SOS, în primul rând SOS natura, distrugerea ei fiind sinonimă cu un atentat sinucigaş propriu celui care pune pe „a avea” mai presus de „a fi”. N­ar trebui să uităm o clipă pilda dată de Iuda, care cu cei treizeci de arginţi primiţi ca plată pentru Mântuitorul lumii şi­a cumpărat… spânzurătoarea. Soluţiile parcelare, ce­i drept, rezolvă probleme locale, dar efectele colaterale se întorc ades ca un bumerang, înfăţişat morbid în scenariile apocaliptice. De observat că, în aceste condiţii mereu mai ostile, până şi mulţi credincioşi nu mai văd lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în timpul dăruit spre a­I răspunde lucrător spre întoarcere. La vremea sa, Pascal spunea „Nu m­ai căuta, dacă nu m­ai fi găsit”, doar că parcă am pierdut până şi sensul căutării, având noi doar „target­uri” precise, musai de atins în timpul prescris. Unde suntem? Cum nimic nu e nou sub soare şi mai toate au fost spuse, căutăm răspuns în poezie ca „stare de a fi”, şi aflăm la Rilke un diagnostic al răului ce bântuie secolul: „Ei însă sunt şi nu mai ştiu că sunt”. Aşa e, suntem şi nu mai ştim că suntem, şi asta în ciuda potopului informaţional care, fără a fi luat în seamă, sporeşte dorul de a fi. Nu vi se pare că prin toate, ca un ecou, recunoaştem dorul de a fi? De aici nemulţumirea continuă şi tot de aici culpabilizarea celorlalţi şi victimizarea proprie în tot felul de scenarii conspiraţioniste. De fapt, noi suntem cei care conspirăm împotriva noastră şi o facem, cum se vede, cu succes… năprasnic, pentru ca, încet­încet, să fim înconjuraţi de ravagiile urii. Şi nu de Nr. 81 – Decembrie 2016

azi, de ieri, ci parcă dintotdeauna, doar că odată, de mult, utopia încerca să compenseze ceva din „răul veacului”. O făcea spre consolare, dincolo de care nu a trecut niciodată. Încotro să privim? S­a spus că frumuseţea salvează lumea, dar cum conceptul are o bogată încărcătură subiectivă (nu­i frumos ce­i frumos, e frumos ce­mi place mie!), nu o dată e pângărit fără milă. Salvatoare cu adevărat rămâne frumuseţea ca sublim al adevărului. Căutăm deci, urmând pe Eclesiast, în trecut şi­l întâlnim spre luminare pe Shakespeare, care, în sonetul 66, scrie ca şi cum ar fi făcut­o azi în zori: „Mă uit scârbit la tot, şi­aş vrea să mor/ Decât să­l văd slăvit pe ticălos./ Iar pe sărman de râsul tuturor,/ Să­l văd tăgăduit pe credincios,/ Pe vrednicul de cinste oropsit,/…Pe cel făr­ de prihană pedepsit/ …Şi adevărul vorbă de netot/ Şi strâmbul poruncindu­le la drepţi/ Mă uit scârbit la tot şi bun rămas! Dar dacă mor, iubirea­mi cui o las?” Sună ca un comentariu la cuvintele psalmistului: Când se urcă sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni. Într­o lume în cădere, iubirea aduce bucuria de a fi dimpreună cu Cel cu al Cărui chip ne asemănăm şi, atunci, de îndată auzim ca un imperativ al răspunderii: „Iubirea­mi cui o las?”. Copleşitoare întrebare, cam cât istoria noastră cu multele pagini îndoliate sau înroşite de sângele celor nevinovaţi. Şi apoi, fără iubire, singur, omul nu doar că nu e fericit, dar pur şi simplu nu „este”, pentru că, zidindu­l din iubire, Dumnezeu a suflat peste el duh de viaţă. Dumnezeu Însuşi este Iubire şi noi fii ai Iubirii Lui, doar că ne­am rătăcit până la uitare. Dumnezeu nu ne uită şi nici nu ne părăseşte, aşteaptă răbdător clipa reîntoarcerii pentru care a pregătit toate întru bucurie. Întrebarea în sine, „Dar dacă mor, iubirea­mi cui o las?”, este ca o definiţie a condiţiei umane pe care, parafrazând cunoscutele cuvinte carteziene, am defini­o: „Amo, ergo sum”. Hristos­Mântuitorul ne­a lăsat spre zidire duhovnicească iubirea Sa prin care trecem de la moarte la viaţă ca punte a înveşnicirii. Datori suntem de­a pururi în a­I urma cu vrednicie „porunca” cea nouă care le cuprinde ca într­o binecuvântare pe toate: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v­am iubit pe voi”. Aşa este pentru cei care încearcă şi, doar un pas făcând, simt ca o eliberare prezenţa Luminii iubitoare şi răbdătoare, singura şi adevărata bucurie îndelung râvnită pe care s­o lăsăm moştenire celor care vin. Elena Solunca Moise IN MEMORIAM

Pagina 12

Mărturii pentru eternitate: Dumitru Oniga, Urme Gulagul românesc a fost una dintre cele mai diabolice invenţii totalitare, menite să decapiteze o ţară întreagă, trimiţând după gratii vârfurile diverselor categorii sociale (intelectualitatea, ţărănimea, mica burghezie, clerul, etc.), fruntaşii vieţii politice interbelice sau înalte nume ale creaţiei artistice. Sute de mii de români au cunoscut oroarea închisorilor politice, violenţa şi atrocităţile spaţiului carceral, regimul de exterminare impus la Canal, numai pentru că făceau parte din acele categorii sociale care trebuiau să dispară, pentru că purtau un nume ce trebuia şters din istorie sau pentru că aveau opţiuni (intelectuale, politice, etc.) ce nu corespundeau cu „linia” trasată de partidul unic. Femei, bărbaţi, uneori chiar şi adolescenţi abia ieşiţi din copilărie, aceşti români au fost încarceraţi pentru o vină imaginară şi condamnaţi în urma unor procese în care declaraţiile erau smulse sub cele mai cumplite torturi, într­un experiment ce merită pe deplin titlul de „fratricid naţional”, aşa cum l­a definit Ruxandra Cesereanu. 1 Tabloul sumbru al experienţei carcerale în perioada cea mai neagră a dictaturii comuniste (până în 1964, când deţinuţii politici – atâţia câţi mai rămăseseră – au fost eliberaţi, rămânând sub stricta supraveghere a Securităţii) poate fi refăcut din numeroasele mărturii pe care le­au publicat după 1989 victimele regimului totalitar, texte studiate astăzi de tinerele generaţii cu cea mai mare atenţie: Ion Ioanid, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Grigore Caraza, Ilie Tudor, Florin Constantin Pavlovici, Zosim Oancea, Dumitru Bejan, Oana Orlea, Lena Constante, pentru a nu aminti decât câteva nume din lungul şir de victime. Lângă acestea, un loc aparte în galeria mărturisitorilor îl are bucovineanul Dumitru Oniga. Regretatul nostru concetăţean, care a fost un model de demnitate umană şi de conduită creştină, ne­ a părăsit în toamna aceasta, nu fără a fi lăsat o suită impresionantă de scrieri. Alături de volume de poeme pline de muzicalitate şi nostalgie (Cântece triste ; Lumină şi iubire; Novissima tristia; Planta acvatică; Fiorduri; Iubiri; Lumini – sublime lumini ) posteritatea trebuie să reţină volumul de memorii intitulat sugestiv Urme, ce dezvăluie ororile închisorilor politice pe care Dumitru Oniga le­a cunoscut şi înainte, şi după război. Ediţia a II­a, apărută la editura Pre­Text din Câmpulung Moldovenesc în 2014, cu o prefaţă de dr. Alis Niculică, reia integral conţinutul primei ediţii (2009), păstrându­i atât încărcătura emoţională cât şi rigoarea în relatarea cronologică a parcursului unei vieţi, cu precizia pe care numai o memorie foarte exersată o poate avea. Născut la Stupca pe 14 august 1925, într­o familie de bucovineni cu origini ardelene (emigraţi în secolul XVIII peste Carpaţi din cauza persecuţiilor religioase), tânărul Dumitru are ghinionul ca la 16 ani un nefericit hazard să­i orienteze destinul spre zona plină de umbră a suferinţei. La Suceava, în momentul rebeliunii legionare din 1941, elevul „pe post de gură­cască” este rănit de un glonte rătăcit şi, fără a fi participat efectiv la activităţile legionare din acei ani când el se afla la o vârstă foarte fragedă, este urmărit tot restul vieţii de stigmatul unei culpe teribile, pe care de fapt n­a avut­o. Glonţul ricoşat nu se ştie de unde în acea zi fatidică de 22 ianuarie 1941 avea să­i transforme viaţa în calvar. În urma ajutorului primit de la Frăţiile de Cruce pentru cheltuielile medicale este trimis în închisorile antonesciene timp de 3 ani, până în 1944, când situaţia din ţară se schimbase dramatic. Tânărul bucovinean cunoaşte o scurtă perioadă de libertate, în care încearcă să­şi continue studiile şi să­şi găsească un rost, asemenea tuturor celor aflaţi la vârsta marilor idealuri. Numai că pe 15 mai 1948 este arestat împreună cu un grup de elevi de la Şcoala de subingineri din Baia­Mare, pentru că noul regim adus de tancurile sovietice abia îşi începea programul de devitalizare şi supunere a românilor, prin acţiuni în forţă, menite să transforme în roboţi ascultători pe aceia care mai aveau cât de cât curaj şi rectitudine morală. „După aceea, au trecut mulţi, mulţi ani de închisoare, carcere, IN MEMORIAM

izolări, înfometări şi situaţii limită, când viaţa atârna de un fir de păr, când, deseori, erai mai bucuros să mori şi totul să se termine, indiferent cum, chiar într­o groapă comună”, după cum spune autorul la pagina 154 a acestui cutremurător volum de memorii, care în traseul lui narativ simplu, onest, relatează grozăvii la care, poate, generaţiile de azi n­ar rezista. Spaţiul carceral a fost pentru Dumitru Oniga nu numai locul unei rezistenţe totale faţă de barbaria torţionarilor, ci şi locul maturizării, al iniţierii în tainele unei culturi transmise de deţinuţi cu înalte studii şi chiar locul în care poezia ( a lui şi a celorlalţi poeţi, textele circulând pe cale orală) l­a ajutat să treacă peste vicisitudinile zilnice, având ca maeştri pe Nechifor Crainic şi Radu Gyr, întâlniţi în sumbra închisoare de la Aiud. Este uimitor cum în acel spaţiu al deznădejdii ­ în care deţinuţii politici erau torturaţi, subalimentaţi, ameninţaţi şi şantajaţi, izolaţi de tot ceea ce însemna lumea din jur ­, victimele rămâneau până în ultima clipă oameni, coeziunea şi solidaritatea, precum şi credinţa în Dumnezeu fiind singurele mijloace de apărare pe care bestiile cu faţă umană nu le puteau confisca. Cititorul acestor memorii, fie că este sau nu familiarizat cu literatura de detenţie, nu va putea uita gestul lui Leonida Lupaşcu, deţinutul muribund care îi oferă lui Dumitru Oniga, bolnav şi el de tuberculoză, 100 de tablete de hidrazidă, medicamentul care îl salvează. După cum nu vor fi uitate figurile de martiri ai închisorilor conturate de autor cu precizie şi emoţie, cu responsabilitatea asumată a celui ce ştie că trebuie să lase urme. Alexandru, tânărul ieşean care moare la Canal fără a­şi mai revedea iubita, Domnul Drescher, evreul din Dorohoi, „sfânt şi prooroc”, care se eliberează de la Aiud prin moarte, comerciantul de origine alsaciană Mott, care ştie să întreţină speranţa colegilor de detenţie cu veşti fanteziste, Părintele Zosim Oancea din Sibiel, care – ca mulţi alţi preoţi încarceraţi – asigură un minim serviciu religios, cu mari riscuri, celor cu care împarte celula, Ion Gavrilă Ogoranu, unul dintre capii mişcării de rezistenţă din munţi – iată doar câteva dintre numele restituite cu o precizie uimitoare de fostul deţinut politic, pentru ca amintirea lor să dăinuie în eternitate. Nu sunt mai puţin emoţionante paginile ce redau încercarea „vinovatului fără vină” de a­şi întemeia o familie după aşa­zisa lui eliberare din închisoare, când autorităţile comuniste îl trimit în domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, pe malul Dunării. A avut norocul ca Doamna lui, deşi foarte tânără, să fie o adevărată Penelopă, „un suflet curat şi entuziast de copilă, ce nu cunoscuse încă toată răutatea şi otrava lumii acesteia” (p. 258), care l­a aşteptat până după terminarea ultimului episod de calvar, la Periprava. Interferenţa atotputernicei Securităţi în viaţa de familie a celor închişi sau urmăriţi este redată cu amănunte cutremurătoare: pentru a putea supravieţui, pentru un loc de muncă, soţiile erau obligate să­şi renege soţii, divorţând, aşa cum s­a întâmplat şi în cazul familiei Oniga, reîntregită după 1964. Din povestea unei vieţi relatată cu onestitate şi fără ranchiună, cititorul va înţelege că naratorul a ieşit învingător în faţa răului absolut. Prin generozitate şi răbdare, prin credinţă şi prin poezie, Dumitru Oniga a reuşit să transforme o experienţă dureroasă într­ un destin exemplar.Mărturisindu­şi speranţele dar şi deznădejdile din cei aproape 20 de ani de gulag, el a depus mărturie nu numai pentru sine, ci şi pentru condamnaţii dispăruţi înainte ca Istoria să le restabilească dreptul la o piatră de mormânt. Iar dacă gestul etic al rememorării a fost însoţit de gestul creştin al iertării, aceasta înseamnă că urmele lăsate pe hârtie de neobositul mărturisitor vor avea darul de a înconjura cu un halou de eternitate numele celor ucişi pe nedrept. Elena-Brânduşa Steiciuc Ruxandra Cesereanu, Comunism şi represiune în România, Iaşi, Polirom, 2006. 1

Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 13 Cu reverenţă şi smerenie

Expoziţia de grafică „Memoria retinei gulagului românesc” şi filmul documentar „Radu Bercea – Istoria unui destin”, la Ansamblul arhitectural „In Memoriam” Sala de festivităţi din cadrul Ansamblului arhitectural „In Memoriam”­ Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din municipiul Suceava a găzduit joi, sub genericul „Memoria retinei gulagului românesc”, un eveniment în cadrul căruia au fost

prezentate publicului invitat expoziţia de grafică cu titlul omonim, realizată de artistul plastic humorean Radu Bercea, şi filmul documentar autobiografic „Radu Bercea ­ Istoria unui destin”, regia şi imaginea Paul Pelencsar, cea mai bună producţie documentară premiată la cea de­a XXXVI­a ediţie a Festivalului Internaţional de Film, Diaporamă şi Fotografie „Toamnă la Voroneţ”. Un omagiu adus, „cu reverenţă şi smerenie”, unor oameni deosebiţi, care au suferit în temniţele regimului totalitar Adresând la deschiderea manifestării salutul de organizator şi de gazdă, pr. paroh dr. Viorel Ioan Vârlan a subliniat faptul că Biserica „Naşterea Maicii Domnului” şi Fundaţia „In Memoriam” continuă să aducă prin astfel de manifestări un omagiu, „cu reverenţă şi smerenie”, unor oameni deosebiţi, care au suferit în temniţele regimului totalitar. Amintind de recent plecatul în lumea de dincolo, poetul

Dumitru Oniga, şi mulţumindu­i lui Radu Bercea pentru gestul său de a dona fundaţiei cele 33 de lucrări de grafică care alcătuiesc expoziţia, pr. paroh a prezentat programul evenimentului accentuând că se simte mândru că este contemporan cu astfel de oameni. Un film în care Radu Bercea îşi povesteşte viaţa marcată de condamnarea ca oponent al regimului comunist Sarcina de moderator i­a revenit regizorului Paul Pelencsar, care a propus proiecţia filmului şi şi­a exprimat speranţa că, după vizionare, publicul invitat va fi „altfel decât atunci când a intrat pe uşa acestei săli”. Filmul în care Radu Bercea îşi povesteşte viaţa marcată de condamnarea şi stigmatizarea socială ca oponent al regimului comunist l­a determinat pe istoricul prof. univ. dr. Gheorghe Onişoru (primul preşedinte al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, între anii 2000­2006) să contureze contextul în care au fost posibile ororile din închisorile şi coloniile penitenciare de muncă din Insula Mare a Brăilei prin care a trecut artistul humorean. „O acţiune prin care preotul paroh dr. Viorel Ioan Vârlan ne arată că în Bucovina se trăieşte istorie” Evenimentul, realizat în parteneriat cu Colegiul de Artă „Ciprian Porumbescu” Suceava, a avut parte de un moment muzical susţinut de doi elevi recomandaţi şi prezentaţi de prof. Johannes­Raimund Onesciuc: Elvis Buruiană şi Alexandru Cosaciuc. „O acţiune ­ aşa cum a remarcat la final diacolul prof. dr. Vasile M. Demciuc de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava ­ prin care preotul paroh dr. Viorel Ioan Vârlan ne arată că în Bucovina se trăieşte istorie”. Manifestarea s­a încheiat, la îndemnul preotului paroh, cu o colindă cântată de toţi participanţii la eveniment. Tiberiu COSOVAN

PSALM Pe malurile Iordanului căzut Împovărat, de patimi ţintuit, Îţi caut, Doamne, chipul nevăzut, Urmele Tale scurse-n infinit. Spre culmile Libanului, pe stânci, Mă caţăr aşchiat şi urc buimac, S-ascult deasupra râpilor adânci Ecoul vocii Tale peste veac. Pe valurile mărilor din sud Mă zbat din naufragiu spre minuni Nr. 81 – Decembrie 2016

Şi-mi plec urechea, Doamne, să aud Porunca Ta stăpână pe furtuni. Peste pustiul gol şi ars de vânt Încerc să pipăi formele de lut, Tălpile Tale-atinse de pământ Pe Dumnezeu în ele să-L sărut. Cu gust amar de fiere şi oţet, Cu răni adânci de bice şi de spini Adulmec umbra Ta prin Nazaret Să binecuvintezi şi să alini.

Ajută-mi neputinţa s-o răpun, Ispitele ce mă pândesc acum, Ridică, Doamne, blestemul străbun Ce-apasă-ntruchiparea mea de fum. Şi pune, Doamne, mâinile divine, Cuvântul Tău, iubirea Ta deplină, Marele Rău să se transforme-n Bine, Imensul Întuneric în Lumină Dumitru Oniga Aiud, febr.1952 IN MEMORIAM

Pagina 14

Papa Francisc i-a dat Patriarhului Kiril în dar o relicvă Papa Francisc i­a oferit Patriarhului Kiril o relicvă a Sf. Francisc de Assisi, pentru a marca împlinirea vârstei de 70 de ani de către liderul ortodox rus. Preşedintele Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, Cardinalul Kurt Koch, a fost cel care a înmânat cadoul,

marţi, la reşedinţa patriarhală. La întâlnirea din 22 noiembrie, alături de Patriarhul Rusiei şi întregii Rusii au participat Mitropolitul Hilarion de Volokolamks, care conduce departamentul pentru relaţiile externe; Arhiepiscopul Amvrosy de Peterhof, rectorul Academiei Teologice Sankt Petersburg; arhimandritul Filaret şi pr. Alexy Dikarev, vice­preşedinte, respectiv membru al departamentului amintit. Cardinalul Koch a fost însoţit de Arhiepiscopul Celestino Migliore, Nunţiu Apostolic în Federaţia Rusă, şi Mons. Hyacinthe Destivelle, din Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Sanctitatea Sa a salutat oaspeţii şi le­a mulţumit pentru participarea la celebrările marcând cea de­a 70­a zi de naştere. „Privesc această participare ca un gest frumos al Bisericii Catolice şi ca o altă ocazie de schimb de opinii privind agenda noastră curentă”, a spus Preafericirea Sa, conform unui comunicat al Patriarhiei. Liderul rus a amintit de întâlnirea cu Papa în Havana: „Cred că întâlnirea, desfăşurată într­o atmosferă de sinceritate şi fraternitate, a fost semnificativă. Este foarte important că preocuparea noastră comună privind suferinţa creştinilor în lumea de IN MEMORIAM

astăzi, în special în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, a fost în centrul întâlnirii noastre.” A subliniat că „după întâlnirea noastră problema genocidului asupra creştinilor din Orientul Mijlociu a fost ridicată la niveluri înalte în diferite ţări, iar problema a devenit una majoră pe agenda politică. La puţin după întâlnirea noastră s­a ajuns la o înţelegere la Munchen, stipulându­se încetarea focului între forţele guvernamentale şi de opoziţie în Siria.” Primatul Bisericii Ortodoxe Ruse a amintit cu regret înrăutăţirea situaţiei din Siria şi Irak, provocat „nu doar de ostilităţile din Aleppo şi Mosul, ci şi de suferinţele continue ale oamenilor”. „Acţiunilor coaliţiilor existente la lipseşte coordonarea cuvenită, necesară pentru combaterea cu succes a terorismului. Sunt convins că doar acţiuni coordonate împreună pot să ajute la înfrângerea terorismului.” Comunicatul Patriarhiei afirmă că declaraţia de la Havana evidenţiază poziţia comună a Bisericii Catolice şi a Patriarhiei ortodoxe ruse privitoare la situaţia din Ucraina. „Nu de mult, cu ocazia aniversării a 25 de ani de independenţă a statului ucrainean, Papa de la Roma şi cu mine am trimis mesajele noastre”, a spus liderul rus. „Atât Biserica Ortodoxă Rusă cât şi Biserica Catolică sunt angajate în edificarea păcii. Bisericile trebuie să fie ziditoare de pace, nu jucătoare într­un conflict civil grav.” A fost subliniat şi dialogul ecumenic. „Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, pe care îl conduceţi, a organizat a doua întâlnire a grupului comun de cooperare culturală între Bisericile noastre, ambele părţi continuând desfăşurarea a diferite proiecte culturale. Sperăm ca pe 11 decembrie să aibă loc un concert al Corului Mănăstirii Sretensky, al Corului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Ruse şi al Corului Capelei Sixtine în Bazilica Sf. Maria a Îngerilor şi Martirilor. Pe 25 noiembrie, o expoziţie remarcabilă cu capodopere de la Vatican se va deschide la Galeria Tretyakov cu participarea Mons. Giuseppe Bertello, guvernatorul Cetăţii Vaticane. Este un eveniment cultural semnificativ şi, în acelaşi timp, un factor important pentru dezvoltarea relaţiilor noastre bilaterale.” Cardinalul Kurt Koch i­a mulţumit Primatului Bisericii Ortodoxe Ruse pentru primirea călduroasă şi a citit mesajul de salut din partea Papei Francisc pentru aniversarea PF Kiril. În scrisoare se spune: „Doresc să transmit Sanctităţii Voastre, fratele meu iubit în Cristos, asigurarea de dorinţele mele personale de bine şi de rugăciunile fervente cu ocazia zilei de naştere. Mulţumesc Domnului pentru binecuvântările abundente pe care vi le­a dăruit în viaţa Dvs şi în slujirea Dvs ca păstor al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sunt în mod special recunoscător pentru contribuţia Dvs personală la reapropierea dintre Bisericile noastre şi îmi amintesc cu mare emoţie întâlnirea noastră istorică de la Havana.” catholica.ro Nr. 81 – Decembrie 2016

Pagina 15

Situaţia creştinilor din Siria După o perioadă de 40 de ani de stabilitate şi de progres, datorită păcii şi liniştii din ţară, conflictul declanşat în ultimii ani în Siria a afectat foarte mult Biserica Ortodoxă. Războiul civil din Siria a fost precedat de o revoltă antiguvernamentală începută la 26 ianuarie 2011. Proteste paşnice au fost urmate de o represiune a Armatei Siriene, după care manifestaţiile şi actele de revoltă s­au extins în întreaga ţară, la ele participând musulmani suniţi (care reprezintă circa 73% din populaţia Siriei) religioşi şi laici şi membri ai minorităţilor, mai ales kurzi (musulmani suniţi, dar nu arabi). În iulie 2011, dezertori din Armata Siriană au constituit Armata Siriei Libere şi au început să formeze unităţi de luptă. Confruntarea s­a transformat într­un război complex, care opune numeroşi actori şi implică puteri străine. Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului (OSDO), care dispune de o vastă reţea de surse în Siria, într­un bilanţ stabilit la 31 decembrie 2015, vorbeşte despre 260.758 de morţi. „Cea mai mare populaţie de refugiaţi dintr-un singur conflict într-o generaţie” Într­o ţară care număra circa 23 milioane de locuitori înainte de conflict, 13,5 milioane de oameni sunt afectaţi de război sau refugiaţi din calea acestuia, după cum indica Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), la 12 ianuarie 2016. Tot potrivit datelor ONU, aproximativ 486.700 de oameni trăiesc în regiuni asediate de armată sau de rebeli, în locuri unde zeci de persoane au murit din cauza lipsei de alimente şi de asistenţă medicală. Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi declara în iulie 2015 că 4,7 milioane de sirieni s­au refugiat în afara ţării, formând „cea mai mare populaţie de refugiaţi dintr­un singur conflict într­ o generaţie”. Cei mai mulţi refugiaţi sirieni au ales Turcia. Din cei 2­2,5 milioane de sirieni aflaţi pe teritoriul Turciei, numai circa 250.000 sunt găzduiţi în tabere, ceilalţi instalându­se în marile oraşe din ţară. În Liban sunt aproximativ 1,2 milioane de refugiaţi sirieni, iar două treimi dintre aceştia trăiesc într­o „sărăcie extremă”, potrivit ONU. S­au înregistrat 630.000 de refugiaţi sirieni în Iordania, dar autorităţile locale estimează numărul lor la peste un milion. În Irak s­au refugiat 225.000 de sirieni, iar în Egipt 137.000. Peste tot însă, refugiaţii se confruntă cu sărăcie, probleme de sănătate şi tensiuni cu membrii comunităţilor locale, unde trăiesc în structuri provizorii şi în condiţii extrem de dificile. În Siria, aproximativ 12% din totalul populaţiei erau creştini. Dintre aceştia, creştinii ortodocşi reprezentau cel mai numeros grup şi din punct de vedere instituţional sunt reprezentaţi de către cea mai veche patriarhie ortodoxă, Patriarhia Antiohiei şi a Întregului Orient. În zonele din Siria ocupate de Califatul Islamic, mulţi dintre creştini au fost forţaţi să­şi abandoneze casele, dar nu toţi au plecat. Conform ultimelor statistici, în nord­estul Siriei încă mai locuiesc aproximativ jumătate de milion de credincioşi aparţinând Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei şi a Întregului Orient, Bisericii Siriene Iacobite şi celei Apostolice Armene. Biserici şi mănăstiri, monumente de o valoare istorică şi culturală greu de evaluat, au fost distruse de terorişti, iar altele au fost vandalizate. Peste zece mii de creştini şi­au pierdut viaţa (printre ei fiind şi clerici, ucişi cu multă cruzime), alţii au fost răpiţi, între aceştia fiind copii, preoţi şi însuşi Preasfinţitul Pavel, Mitropolit de Alep, fratele Preafericirii Sale Ioan al X­lea, Nr. 81 – Decembrie 2016

Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient. Însă la noi ajung puţine informaţii. Al Jazeera raporta în luna iunie a anului 2016 uciderea de către rebeli a 19 tinere creştine. Din puţinele informaţii, fetele creştine făceau parte dintre copiii răpiţi şi ţinuţi în lagărele de concentrare. Conform unei mărturii a unei tinere salvate, situaţia din lagăre este cruntă pentru tinerii creştini: „Eram trezite înainte de răsăritul soarelui în fiecare dimineaţă şi forţate să recităm rugăciuni islamice. Ne hrăneau cu resturile de la masa soldaţilor, iar apa cu care ne spălam era contaminată. Băieţii erau obligaţi să care armament, iar noi eram pozate şi expuse ca să fim vândute pe internet. Dacă nu ne cumpăra nimeni, eram dăruite soldaţilor jihadişti. Lagărele de formare implică activităţi zi şi noapte, iar când nu era de muncă eram forţaţi să memorăm versete din Coran. Probabil fetele au fost ucise pentru că au refuzat învăţătura islamică. Ei nu stau la discuţii, au putere de moarte şi de viaţă!”, a povestit o tânără creştină siriană salvată, pentru publicaţia Christian Post. Câinii care trebuiau să îl sfâşie s-au îmblânzit doar în câteva momente Veştile care vin din acea parte de lume sunt îngrijorătoare pentru soarta creştinilor. Ultima mărturie este prezentată de către cotidianul Al Jazeera şi este cutremurătoare: un creştin scăpat din lagărele de concentrare din zona oraşului Alep a povestit chinul prin care a trecut în timpul răpirii. Majed el­Shafie a relatat cum primea zilnic un „tratament de lepădare de Domnul Hristos”, aplicat de fanaticii musulmani: „La început mi­au ras capul, turnau peste mine apă cu gheaţă, apoi fierbinte şi iar rece, asta în fiecare zi, la oră fixă. Apoi m­au tăiat şi au pus sare pe răni, m­au electrocutat şi îşi stingeau ţigările de mine… Încercarea cea mare a fost atunci când au adus în celulă mai mulţi câini, pe care i­au eliberat cu scopul ca eu să le devin hrană. M­am pitit într­un colţ, ferind capul şi pieptul. Am închis ochii şi m­am pregătit de durere şi agonie. Dar minune, câinii au venit şi s­au aşezat lângă mine. Au adus alt grup de câini. Dumnezeu şi pe aceia i­a îmblânzit. Dar nu şi pe oameni, căci au urmat zile cumplite de bătăi…”. Sunt cuvintele unui om care nu şi­a lepădat credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos. Iar credinţa i­a fost răsplătită, prin trăirea minunii de a vedea cum câinii care trebuiau să îl sfâşie s­au îmblânzit doar în câteva momente. Situaţia în care îşi desfăşoară viaţa de zi cu zi creştinii din Siria este calea unui martiriu trecut sub tăcere de marile agenţii de presă. Preafericitul Părinte Ioan al X­lea, Patriarhul Antiohiei şi al Întregului Orient, s­a aflat într­o vizită oficială în România, la invitaţia Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Întâistătătorul Bisericii din Antiohia a participat la evenimentele dedicate împlinirii a 300 ani de la moartea martirică a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, precum şi a 550 ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna. Ziarul Lumina

IN MEMORIAM

Pagina 16

În veci, ortodocşi Siteul Moldova Ortodox a găsit o poezie a poetului Adrian Păunescu, care a fost scrisă în 1997, dar pare scrisă ieri: De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei aceasta e credinţa mea creştină, am învăţat cu tălpile să calc, cum am aflat că mâna se închină

Dar nu există-n lume avantaj cu care ar putea să ne îmbie catolici, evanghelici, protestanţi, să ne retragem din Ortodoxie.

Atunci am înţeles că sunt dator să nu cedez cumva vreunei noxe, ci să rămân, cu neamul meu cu tot, fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Precum nici noi pe nimeni nu silim să fie ortodox când nu o simte, noi suntem pe vecie ortodocşi, cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat credinţa lor pe nici un fel de bunuri, nici dacă ar fi fost crucificaţi, nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

Că nu ne poate nimeni mitui s-o părăsim pe mamă în etate din tragicul motiv că pe pământ există alte mame mai bogate.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu în fiece istorică furtună, credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat, prin toţi ai mei, Biserică străbună.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum, când ni-i credinţa însăşi în pericol, îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini, că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi m-am opus căderii în neant şi celor care dărâmau altare şi clopote-n Ardeal am construit şi calendare pentru fiecare.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini ce, dincolo de orice paradoxe, la rândul lor, respectă şi iubesc, pe credincioşii turlei ortodoxe.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’ eu l-am crezut aducător de leacuri şi m-am zbătut ca să apară iar, la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot, o comedie pare tragedia, e în pericol cultul ortodox, se deromânizează România.

Şi-am fost convins că nici un leninism credinţa ortodoxă n-o ajută ci, dimpotrivă, ateismul crunt ar vrea să o transforme-n surdomută.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum, când sumbre acuzaţii se adună, ia-n mână crucea de la Est, ai grijă de biserica străbună.

Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt? A început la Bucureşti să crească un demonism bogat şi indecent, ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra chiar dacă de la fraţi asediul vine, permite-ne să fim în veci creştini, ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi, îi tot mânjesc şi culpabilizează, îi fac răspunzători de bolşevism, îi umplu de lehamite şi groază. E clipa când mă simt dator să spun că nu ne poate frânge vijelia, că nu sunt bunuri pe acest pământ, ca să ne cumpere Ortodoxia. Noi nu putem să devenim mormoni sau, altceva, conform unei reţete, noi suntem ortodocşi definitiv oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete. Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud, această fărădelege epocală: ‘Ortodoxia naşte comunism!’ Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Adrian Păunescu

Redactor şef: Dr. Dragoş Corlăţeanu COLECTIVUL DE REDACŢIE

Preot dr. Viorel Ioan Vârlan; Carmen Veronica Steiciuc; Dr. Ioan Ieţcu; Tiberiu Cosovan Preot dr. Theodor Damian; Secretar de redacţie: Elena Daniela Vârlan Fotoreporter: Gherhard Onesciuc REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Fundaţia „IN MEMORIAM” Str. Trandafirilor f.n. — SUCEAVA Tel.: 0230 - 522 980 0744 - 622 346; e-mail: viorel_varlan@yahoo.com

www.ziarulinmemoriam.ro

ISSN 2065 – 460X Prezenta publicaţie conţine şi texte preluate din ziarul “Lumina”

IN MEMORIAM

Nr. 81 – Decembrie 2016