Opera lui Anghel Saligny

.'.Vi-;;

. ’A

,

-

■ h ■■■

**,

>: .

■V

ACADEMIA ROMANA DISCURSURI DE RECEPŢIUN.E LXIII

OPERA lui ANGHEL SALIGNY ÎNVĂŢĂMÂNTUL TECNIC IN ROMÂNIA DISCURS ROSTIT LA 28 MA1U 1931 lN ŞEDINŢĂ SOLEMNĂ DE

PETRU BOGDAN MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE, PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN IAŞI CU RĂSPUNSUL D-LUI

N. VASILESCU-KARPEN

REGIA M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALA BUCUREŞTI i-9 3 1

ar ă!

*u

V” Ţ

ACADEMIA ROMANĂ D E RECEPŢIUNE

DISCURSURI

LXIII

OPERA lui ANGHEL SALIGNY ÎNVĂŢĂMÂNTUL TECNIC IN ROMÂNIA DISCURS ROSTIT LA 28 MAIU 1931 IN ŞEDINŢĂ SOLEMNĂ DE

PETRU BOGDAN MEMBRU AL ACADEMIEI ROMÂNE, PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN IAŞI CU RĂSPUNSUL D-LUI

N. VASILESCU-KARPEN

!:

REGIA M. O., IMPRIMERIA NAŢIONALA BUCUREŞTI 1931

\

U

m

i

■■'O

\

*

\

<i

S<£

I QJ 01. SUS. OT

ty‘

Biblioteca !u»Mesn8

vRA N C E A v-> . „Duiliu Zdmfirescu'

\ ■

i

V

}

A-.

Domnilor Colegi, Mi-aţi arătat o deosebită bunăvoinţă primindu-mă în mij­ locul D-voastră pentru a ocupă locul, pe care l-a ilustrat Anghel Saligny.

Sarcina aceasta este destul de grea pentru mine, cu atât mai grea, cu cât înlocuiesc pe unul din cei mai însemnaţi bărbaţi ai ţării şi ai ştiinţei tecnice române.

Cinstea ce mi-aţi făcut este prea mare în raport cu slabele mele merite; primesc cu recunoştinţă sarcina, cu care m’aţi onorat, asigurându-vă că-mi voiu da toate silinţele ca să ajut lucrările Academiei Române în limita puterilor mele.

Domnilor Colegi, In cartea I-a din Georgice, Virgiliu povesteşte că pe vremea lui Saturn omul îşi putea satisface cu uşurinţă nevoile. In această epocă de aur pământul dădeâ din belşug omului de toate cele; dar inteligenţa lui eră nedesvoltată, artele nu existau.

Pământul eră locuit de o populaţie ignorantă şi mediocră în ce priveşte inteligenţa.

Luând conducerea cerului şi a pământului Jupiter, din dragoste pentru omenire, a căutat să o ridice din starea de decădere în care se găsea. Pentru aceasta el a ridicat în calea omului diferite piedici, pe care el trebuia să le înlăture prin muncă, pentru a putea ajunge la pace şi belşug. Nevoia a silit pe oameni să gândească, i-a făcut inventivi, i-a silit să muncească; omul iubeşte munca fiindcă prin ea ajunge la un traiu mai bun.

Labor omnia vicit improbus Et duris urgens in rebus egestas.

4 Istoria desvoltării omenirii confirmă în parte această po­ vestire. In clima, uneori blândă a epocei terţiare, strămoşii omului aveau la îndemână hrana, duceau un traiu uşor. (Este epoca de aur a omenirii). Când însă a început perioada glaciară, când în Europa, Asia, America s’au întins gheţarii, antemergătorii omului din părţile nordice căutară adăpost în părţile calde. Acelaş lucru l-a făcut şi omul în epoca quaternară. De multe ori calea cătră tropice era închisă de gheţari, ca cei din Pirinei, Alpi etc., aşa că unii oameni au trebuit să rămână în părţile bântuite periodic de îngheţuri, ninsoare, frig. Viaţa era grea: frigul, foamea, bolile îi decimau. împotriva frigului omul a luptat cu ajutorul focului, care este, după expresiunea unui autor « prima şi cea mai mare invenţie a omului».

Ca să poată duce cu succes lupta în contra naturii aspre şi nemiloase, în contra bolilor, omul a trebuit să cerceteze, fără voie, condiţiile neprielnice în care trăiâ şi să caute mij­ loacele de a le învinge. Fără voie el a trebuit să înceapă o luptă necurmată cu natura şi să inventeze mijloace potrivite pentru a o îmblânzi, ori chiar a o învinge. Nu o curiozitate înnăscută, ci nevoia l-a silit pe om să fie inventiv, să fie activ, să fie gânditor. Alăturea de speculaţiile filozofice, s’au alcătuit ştiinţele practice: muzeele din Apus şi necontenitele cercetări moderne arată că oamenii utilizau în vechime materiile co­ lorante, cunoşteau sticla, extrăgeau metalele, lucrau argilă, etc.

In privinţa preocupărilor şi a activităţii de ordin practic, cei vechi aveau o concepţie curioasă: ocuparea cu ştiinţele practice era considerată ca ceva josnic, vrednic de sclavi şi nedemn de omul liber. Când Arhimede recurge la cântărire, pentru a dovedi că metalul din coroana lui Jupiter eră falsi­ ficat, el se scuzează că este silit să recurgă la o asemenea me­ todă de demonstraţie. Din acest punct de vedere, noi mo­ dernii, avem o concepţie cu totul opusă: ştiinţa aplicată şi cea teoretică se întregesc, se completează în aşa fel, că nu ne este posibil să fixăm o linie de demarcaţie între dânsele. De multe ori cele mai neînsemnate observaţii de laborator au o influenţă hotărîtoare asupra procedeelor tecnice. Când Faraday descopere curenţii de inducţie, el face reflexiunea că avem în faţa noastră un fenomen de sigur interesant, dar

5 care probabil nu va avea urmări practice. Să ne amintim acum că toată uriaşa desvoltare a aplicaţiilor electricităţii se datoreşte tocmai acestor curenţi.

Omul de tecnică actual, nu este numai un om care îşi cu­ noaşte meşteşugul, ci ca să fie desăvârşit, el trebuie să fie * dublat de un savant.

O personalitate puternică în domeniul practic a fost la noi Anghel Saligny. Ce îngrijită cultură teoretică a avut, se vede din faptul, că s’a înscris întâi la Universitatea din Berlin pentru a studia matematicile şi astronomia. Certificatele lui din acel timp sunt semnate de nume celebre: Weierstrass şi Helmholtz.

Anghel Saligny s’a născut în 1854 la 2 Maiu st. v. în Şerbăneşti, jud. Tecuci. Studiile secundare le-a început la Foc­ şani şi le-a terminat în Germania. In 1870 eră încă în Prusia urmând la Politecnica din Charlottenburg. După ce a terminat-o, a funcţionat ca inginer la lucrări hidraulice în nordul Prusiei şi la construirea de căi ferate în Saxonia şi Prusia.

La 1 Ianuarie 1876 .intră ca inginer cl. IlI-a în serviciul de Poduri şi Şosele şi din acest moment şi până la 17 Iunie 1925, când s’a stins din viaţă, el nu cunoaşte odihna. I s’au dat numeroase şi variate însărcinări, pe care le-a executat cu con­ ştiinciozitatea, care nu l-a părăsit nici un moment în viaţă, fiecare din lucrările lui constituind un succes pentru dânsul şi un folos real pentru ţară.

Pentru a schiţă în linii generale această uriaşă şi neîntre­ ruptă activitate, vom căută să redăm diferitele lucrări pe care le-a executat, fixându-le în trei grupe: 1. Lucrări mari pe care le-a studiat şi condus în calitate de director al lucrărilor.

2. Lucrări la care a contribuit în calitate de director al unor servicii ale Statului.

3. Diverse alte lucrări şi preocupări.

I. GRUPA I DE LUCRĂRI A studiat chestiunea construirii Docurilor şi Antrepozitelor din porturile Brăila şi Galaţi, dând «soluţiuni noui şi ime­ diate ». Cu ocazia acestor lucrări introduce pentru întâiaş

6 dată betonul armat în România şi pentru prima dată în ase­ menea construcţiuni..

Fu numit şef al serviciului docurilor în 1884, conducând exploatarea acestui serviciu până în 1901, chiar după termi­ narea lucrărilor.

In 1887 fu chemat să ia conducerea studiilor şi lucrărilor liniei Feteşti—Cernavoda. In această calitate dă o soluţiune nouă podului peste Dunăre. Proiectele podului, elaborate numai cu ingineri români, mulţi din ei foşti elevi ai lui Saligny la Şcoala de Poduri şi Şosele, au fost terminate în 1889.

Licitaţia pentru darea în întreprindere s’a făcut în 1889, iar în toamna anului 1895 lucrările au’ fost terminate şi la 14 Septemvrie 1895 s’a făcut inaugurarea lor.

Podul Regele Carol I a stârnit admiraţia tuturor tecnicienilor străini, iar Regele Carol I, a cărui amintire va dăinui multă vreme printre noi, a caracterizat lucrarea ca «o măr­ turie vădită a tăriei Regatului» şi ca o «lucrare trainică şi nepieritoare care trebuie să arate lumii,, că vrednic este po­ porul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării şi la porţile Orientului».

Ce însemnătate prezintă pentru noi românii acest pod, se vede mai bine din expresiunea întrebuinţată de înţeleptul Suveran, care a spus că acest pod este « cheia de aur a unui viitor strălucit».

In August 1899 Saligny este numit directorul lucrărilor portului Constanţa, în urma morţii regretatului Gheorghe Duca, celălalt mare tecnician al ţării noastre. In această cali­ tate, Saligny lichidează în primul loc întreprinderea Halier, chestiune în jurul căreia s’a făcut pe atunci mult sgomot.

El revede apoi planul lucrărilor, adaptându-1 la nevoile ţării şi punându-1 în acord cu puterea ei financiară. Creiază un basin special pentru exportul petrolului, împreună cu rezer­ voarele trebuitoare; construeşte două magazii cu silozuri, dând astfel o desvoltare necunoscută exportului de cereale; execută în acelaş timp lucrări mai mici necesare bunei funcţionări a portului. Inaugurarea lucrărilor a avut loc în Septemvrie 1909 în prezenţa Regelui Carol I, care la banchet a declarat că portul acesta poate fi privit ca o «mândrie naţională».

7 Cu această ocazie Saligny accentuiază că «numai inginerii români, mai toţi ieşiţi din Şcoala de Poduri şi Şosele, au lu­ crat la conceperea şi executarea lucrărilor portului».

II. LUCRĂRI LA CARE A LUAT PARTE IN CALITATE DE DIRECTOR AL UNOR SERVICII ALE STATULUI După ce în 1882 a fost directorul liniilor de cale ferată ce se construiau atunci între Bârlad—Vaslui şi Adjud—Tg.Ocna, Saligny fu numit şef al Serviciului de cale ferată şi a început lucrările de înlocuire a podurilor de lemn pe linia Buzău—Mărăşeşti prin poduri de fier. In acelaş timp a pro­ cedat şi la înlocuirea podului dela Cozmeşti. In 1887 i se încredinţează conducerea provizorie a serviciului lucrărilor noui din Direcţiunea Generală a C. F. R. In această cali­ tate s’a ocupat de liniile Filiaşi—Tg.-Jiu, Bucureşti—Feteşti, Crasna—Huşi, Leorda—Dorohoi, Bârlad—Vaslui.

In Octomvrie 1895, este numit director general al C. F. R. în locul lui Gh. Duca, demisionat. La propunerea insistentă a guvernului român el acceptă şi direcţia serviciului maritim român, aducând serioase îmbunătăţiri la transporturile pe apă şi ridicând rentabilitatea.

In 1900 i se încredinţează şi direcţiunea Serviciului hi­ draulic, la care se ataşează în 1901 Navigaţiunea fluvială română, precum şi direcţia Şantierului naval din T.-Severin.

In acelaş timp i s’a încredinţat şi Direcţiunea Generală a porturilor şi a Căilor de comunicaţie pe apă.

Ca director a acestor servicii el aduce însemnate îmbunătăţiri porturilor Brăila, Galaţi şi Giurgiu. In această din urmă localitate creiază portul Ramadan, favorizând exportul de petrol în susul Dunării şi importul de cărbuni şi mărfuri pentru Bucureşti.

S’a ocupat de navigaţiunea pe Dunăre, dispunând adân­ cirea părţii navigabile şi organizând un serviciu de semnali­ zare, care a stârnit admiraţia tuturor cunoscătorilor, în special a celor străini. A dispus să se facă o hartă hidrografică a Du­ nării, dela Brăila la Vârciorova şi a dus 1a bun sfârşit trata­ tivele delimitării frontierei fluviale cu Bulgaria.

8 A studiat chestiunea navigabilităţii Prutului şi a frontierei lui. Competenţa lui în materie de lucrări hidraulice la Du­ năre eră aşâ de cunoscută, încât fu consultat, alături de ce­ lebrităţi străine, de cătră guvernul sârbesc, când a fost vorba să se creeze un port la Dunăre în Sârbia.

Sub energica lui direcţiune Serviciul navigaţiunei fluviale române a căpatat o desvoltare aşâ de mare, încât cele mai multe vase, cari circulau pe Dunăre, erau sub pavilion român.

In 1910 se retrage dela serviciile Ministerului de Lucrări Publice, după ce desvoltase o activitate de 35 de ani.

Ca vice-preşedinte al Consiliului tecnic superior a studiat proiectele celor mai însemnate lucrări din ţară, a lucrărilor edilitare ale comunelor, ale concesiunilor, a regulamentelor, etc., a diriguit într’un cuvânt toată activitatea tecnică a ţării.

In 1915 îl găsim la Direcţia generală a Muniţiilor, unde a desvoltat o activitate neînchipuit de intensă, care l-a obosit.

Deşi i s’a primit demisiunea, a rămas totuş preşedinte al Comisiunii consultative de pe lângă Direcţia Muniţiilor.

III. DIVERSE OCUPAŢIUNI încă din 1876, după ce s’a întors în ţară, a fost trimis la recepţiuni de material de cale ferată; a fost însărcinat să stu­ dieze şi să traseze aleele dela sos. Kiseleff. Ca inginer de control sub Gh. Duca, la linia ferată Ploeşti—Predeal, atât înainte, cât şi în timpul răsboiului Independenţei 1877-78, a desvoltat o activitate, care a fost unanim apreciată şi recunoscută şi cu această ocazie a pus în evidenţă «puterea lui de muncă şi priceperea tecnică », ceeace i-a asigurat succesele în viitor.

S’a ocupat de problema indiguirii Dunării, elaborând proiec­ tele trebuitoare. Răsboiul din Balcani la 1913 precum şi cel mondial 1914-19 au împiedicat punerea în aplicare a acestor planuri.

In timpul răsboiului nostru de întregire îl găsim în mi­ siune în Rusia, iar în Octomvrie 1918 Ministru de lucrări publice în cabinetul Generalului Coandă şi apoi în acel pre­ zidat de I. I. C. Brătianu, până în Februarie 1919.

9 A fost consultat la toate lucrările însemnate de transformare a oraşului Bucureşti, când erau primari Pache Protopopescu şi N. Filipescu, precum şi mai târziu în timpul primariatului d-lui Dr. I. Costinescu.

După răsboiu nu a mai ocupat funcţii publice, dar eră sfă­ tuitorul nelipsit al diferitelor comisiuni şi consilii, la cari era chemat, fie pentru a le prezidâ, fie pentru a-şi da avizul. In felul acesta a contribuit la revizuirea serviciilor dela Ministerul de Comunicaţii şi Lucrări Publice şi a fost consultat în pri­ vinţa studiului şi a rezolvirii unor numeroase probleme rela­ tive la lucrări de tuneluri, poduri, etc. . ., de pe liniile de cale ferată din Ardeal, Basarabia, ori Vechiul Regat.

A luat parte nu numai la întreaga activitate tecnică, dar prin aceasta în mod fatal a venit în atingere cu probleme de ordin economic şi financiar. A făcut parte din consiliile de administraţie al Băncii de Scont, al Băncii Marmorosch, Blank, şi a fost censor la Banca Naţională a României, la Societatea de petrol « Steaua ». A luat parte la înfiinţarea primei socie­ tăţi naţionale de navigaţie maritimă «România» şi a Socie­ tăţii anonime române de navigaţie pe Dunăre. A luat parte activă la organizarea Societăţii Comunale de Tramvae Bucu­ reşti, al cărei administrator-delegat a fost neîntrerupt dela 1909 până la moartea sa, 17 Iunie 1925.

A prezidat multe consilii de administraţie la numeroase societăţi anonime, sau a făcut parte din consiliile de adminis­ traţie ale altora. A prezidat Şantierele române dela Dunăre, Creditul pentru întreprinderi electrice, societatea «Mecano»; a făcut parte din Consiliile de administraţie a următoarelor societăţi: Uzinele de fier şi domeniile dela Reşiţa, Societatea « Copşa-Mică şi Cujir », « Credit industrial », Societatea ano­ nimă « Clădirea Românească », etc. . .

Este timpul să relevăm o altă latură a activităţii lui. Din Noemvrie 1884 până la Octomvrie 1914, el a funcţionat ca profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti.

In această calitate a avut ocazia de a cunoaşte elementele distinse ale şcolii, pe cari apoi le angaja la diferite lucrări.

Sub conducerea lui, serii întregi de ingineri au avut norocul să contopească într’un tot armonic cunoştinţele teoretice cu 1

IO

cele practice, aşa încât Saligny a contribuit astfel la desăvâr­ şirea completă a formării lor. Dealtfel a făcut parte din toate comisiunile însărcinate cu organizarea învăţământului tecnic; a fost preşedintele comisiunii pentru înfiinţarea Şcolilor politecnice şi până la moartea lui a fost preşedintele consi­ liului de perfecţionare a Politecnicii din Bucureşti. A contri­ buit, cum vedem, în largă măsură la formarea corpului de elită al inginerilor noştri.

Saligny a făcut parte din societatea care se îngrijea de Gazeta Matematică, revistă atât de apreciată şi care a adus foloase reale tineretului nostru.

A fost membru fondator al Societăţii politecnice, sub ale cărei auspicii apare Buletinul Societăţii Politecnice. A fost şi preşedintele acestei societăţi.

La 1892 Academia Română l-a ales membru corespondent, iar în 1899 membru activ, ca un omagiu ce se aducea unei activităţi atât de strălucite. Intre 1907—1910 a fost Preşedinte al Academiei,. în care timp a contribuit la organizarea ser­ viciilor, stăruind să se voteze Regulamentul fondului de pen­ siuni şi acela pentru serviciile Academiei. Deasemenea s’a ocupat de chestiunea unui nou local pentru manuscrise şi biblioteca Academiei.

Ca om eră modest, timid chiar. Aceasta este o trăsătură caracteristică a multor spirite înalte. Modestia îl făcea să se considere mai puţin meritos. « Nimeni nu ştia mai bine decât mine neajunsurile mele pentru a sta în fruntea celei mai înalte instituţiuni culturale», zice el în cuvântarea de încheiere a activităţii lui ca preşedinte al Academiei Române. « Dacă îmi lipseşte talentul frumoasei cuvântări», zice el mai departe cu aceeaş ocaziune. Da! cuvintele frumoase, «fraza lustruită» explică multe succese, dar ascund de multe ori şi multe lip­ suri. El a scris şi a vorbit puţin, dar întreaga lui activitate, lucrările executate alcătuiesc, în mutismul lor, un monument mai elocvent decât oricare discurs, şi-l clasează nu numai printre marii noştri tecnicieni, ci şi printre tecnicienii omenirii.

Anghel Saligny a fost o mare capacitate şi o mare forţă morală a ţării. A avut viziunea clară a nevoilor ei şi a putut ajută la desăvârşirea acelui program, care ţintea la valorifi-

11

carea produselor ţării, prin exportul lor, în special al cerealelor, lemnului şi petrolului. Un gând care mereu l-a călăuzit a fost acela de a organiză un corp de ingineri, care l-au ajutat în măreaţa operă de ridicare tecnică şi economică a ţării. Cu câtă mândrie stărueşte el asupra faptului, că la portul Constanţa numai ingineri români, mai toţi ieşiţi din Şcoala de Poduri şi Şosele, au lucrat la conceperea şi executarea lucrărilor.

A contribuit la ridicarea corpului inginerilor în aşa fel, că acest corp constituie astăzi un corp de elită, la care toţi privim cu încredere şi admiraţiune.

Cât eră de iubit de ingineri se poate vedea atât din cuvân­ tările rostite cu ocazia festivităţilor de inaugurare a diferitelor lucrări, sau a sărbătoririi a 35 ani de activitate (1910), cât şi din aprecierile publicate cu ocazia morţii lui. In special menţio­ năm No. 11—12 a Buletinului Societăţii Politecnice (1925), număr comemorativ închinat memoriei lui. Articolele căldu­ roase scrise cu această ocaziune întrec cu mult elogiile, ce se publică deobiceiu în asemenea împrejurări, arătând nu numai o necondiţionată admiraţie pentru lucrările lui, dar şi o iu­ bire călduroasă, împinsă până la religiozitate. Din această publicaţiune am luat noi cele mai multe date expuse mai înainte cu privire la activitatea lui Anghel Saligny. Fără exagerare am putea spune că el este Părintele tecnicei în România.

Munca depusă de dânsul îi dă drept la recunoştinţa şi ad­ miraţia poporului român. Suflet larg, inteligenţă vie, el a fost un sclav al muncii şi al datoriei. Nu-1 putem caracteriza mai bine, decât reproducând vorbele Regelui Carol I, care a spus că Saligny «este una din gloriile domniei» Lui. Relevând meritele lui Saligny ne îndeplinim o datorie ele­ mentară de recunoştinţă faţă de dânsul, dar în acelaş timp omagiem toată activitatea desfăşurată de corpul nostru tecnic.

Academia Română se mândreşte că l-a avut membru activ şi Preşedinte al ei, ştiinţa şi ţara îl consideră ca o podoabă a lor.

Activitatea lui Saligny şi a colaboratorilor săi apare şi mai remarcabilă, când o considerăm în cadrul împrejurărilor, în care ea s’a desfăşurat.

12

Neamul nostru a dat dovadă de o uimitoare putere de creaţie pe teren artistic-literar. Literatura noastră populară şi cultă, bisericile, clădirile vechi, sculpturile în lemn, cân­ tecele noastre, mărturisesc cu prisosinţă aceasta. ^ Domnilor Colegi, daţi-mi voie să reamintesc câteva versuri din Heine *): « Spune-mi cine a inventat cândva ceasornicele, împărţirea timpului, minutele şi ora ? trebuie să fi fost un bărbat aşa de trist, că dădea fiori de ghiaţă. El stătea în noaptea de iarnă şi se gândea şi numără ţâţîiturile discrete ale şoriceilor şi ciocăniturile carilor. « Spune-mi, cine a inventat cândva sărutul ? trebuie să fi fost o gură arzător de fericită ».

In poporul nostru a existat şi există guri arzător de fierbinţi, elemente, cari crescute în mijlocul unei naturi capricios de schimbătoare au simţit frumosul, l-au exprimat şi au dat naştere la acele minunate manifestări artistice, care culminează în poezia populară şi în cântecele noastre vioaie şi săltăreţe, împletite din vânt şi lumină.

Oameni cari să se fi ocupat cu împărţirea timpului, cu năs­ cociri, cari să fi numărat în lungile nopţi de iarnă ţâţîiturile şoarecilor, sau ciocăniturile carilor, n’am prea avut. Când a fost vorba de invenţii tecnice ne-am adresat mai mult la străini.

Este interesant să vedem care a fost atitudinea poporului nostru faţă de problemele de tecnică. Vom cercetă din acest punct de vedere: a) atitudinea păturii ţărăneşti; b) atitudinea păturii intelectuale. *) Versurile 25, Nene Gedichte. « Sag mir, wer einst die Uhren erfund Die Zeitabteilung, Minuten und Stund ?

Das war ein frierend trauriger Mann.

Er sass in der Winternacht und sann, Und zăhlte der Măuschen heimliches Quicken Und des Holzwurms ebenmăssiges Picken.

Sag mir, wer einst das Kussen erfund?

Dar war ein gliihend glucklicher Mund.

Er kiisste und dachte nichts dabei.

Es war im schonen Monat Mai, Die Blumen sind aus der Erde- rgesprungen, Die Sonne lachte, die Vogel sungen ».

i3

Atitudinea păturii ţărăneşti Pentru a fixa această atitudine, vom aminti pe de o parte unele date cunoscute, iar pe de alta, ne vom adresă la câţiva din scriitorii noştri.

Creangă în « Amintiri » spune că mama lui ştia să facă multe şi mari minunăţii.

«Alungă norii cei negri de pe deasupra satului nostru şi abăteă grindina în alte părţi, înfigând toporul în pământ afară dinaintea uşii; închegă apa numai cu două picioare de vacă, de se încruceă lumea de mirare ».

La acestea adăugăm câteva date, pe care mulţi din noi le cunoaştem din copilărie, sau chiar din observaţii făcute la o vârstă mai înaintată.

Pentru a abate grindina şi azi, se trag clopotele la biserici şi mănăstiri. Pentru a opri cocoarele din drum, copiii înfig un cuţitaş în pământ. Ca să înceteze ploaia furtunoasă, se aprind lumânările dela Paşti. Dacă e furtună, nu-i bine ca cineva să aibă la dânsul vreun magnet, oricât de mic, ci trebuie să-l arunce.

In materii de medicină se sting cărbuni şi se dă apa să se beie, ca să treacă durerea de cap. Se fac benchiuri în frunte ca să se alunge deochiul. Se ard căţei sub limbă. Se face apel la baba care descântă, dă băuturi, face legători, etc. . .

Puterea de creiare în materie de tecnică e foarte redusă. Ţăranul construeşte căruţe, casele ţărăneşti, morile de apă, ferestraele la munte, piua de bătut, sumanul ori şiacul, etc...

Că ţăranul e curios şi caută să-şi dea seama de mecanismul mai complicat al maşinilor, o ştim cu toţii. Citez în această privinţă din Moş Gheorghe la Expoziţie de d-1 Spiridon Popescu.

Moş Gheorghe fiind în gară « dă cu băţul în şină după ce se uită la grosimea ei, aude sunetul plin şi zice bun! Face câţiva paşi până la încheietura cu şina următoare, priveşte la legătura cu şuruburi groase prinse în mutelci trainice şi spune iarăş bun! Bagă de seamă că şina are talpă prinsă în cârlige sdravene afundate în traverse de stejar şi nu se poate stăpâni ca să nu zică din nou bun! Un om cu un ciocan de fier într’o mână şi cu o cheie pentru mutelci în alta, se apropie

14

de gară cercetând cu deamănuntul închegătura ^ liniei; Moş Gheorghe înţelege despre ce e vorba şi-şi şopteşte dând din cap: asta-i mai bună decât toate ».

Văzând că în gară sunt două perechi de şine, exclamă: « aşaaaa! apoi aice-i regulă, tată, nu-i şagă. . . bun, tată, bun de tot !... auzi d-ta ?. . . multe-i mai vin în cap şi omului istuia!. . . meşteră lume a mai ieşit! ...»

Mai departe zice: « aicea nu-i treabă de car cu boi! aici îi » putere, nu-i jucărie de cărăuşie!. . . fie că face! zău face! că-i meşteră lumea! » Se minunează de soba din tren. Văzând că fochistul şi maşinistul sunt negri de cărbune, se gândeşte: «meşter român trebuie să fie un maşinist de tren,. . . ca să steie el şi să dreagă o stricăciune ceva, cum se poate întâmplă românului la drum !... meşteră lume!... să faci tu o maşină de tren ?. . . Ti-i-i, cât lumea!» II minunează mulţimea de şuruburi şi de rotiţe dela maşină, din cari maşinistul cumpăneşte mersul maşinii; îl mi­ nunează automobilul şi tramvaiul, pe cari nu le înţelege.

Mai citez din I. Mironescu, In drum spre Braniştea, din volumul Oameni si Vremuri.

Moş Gavril căruţaşul spune către studentul Dumbravă: « Mare isnoavă-i şi trinu. Bun cap o mai avut cine l-o mai iscodit. Eu chitesc aşa că trinu, tomobila şi tilifonu cu giurământ că au câte un şfichiu din coada necuratului». Şi mai departe: «Ian dă colo banii dintr’o comoară, ştii tot de cei gălbiori, ca ochişorii mnealui de pe pustii şi să vezi cum nu te-or mai ameţi de cap pe la şcoli, ba că-i aburi, ba că-i mahnet, ba că-i. . . acu eră să-i zic pe nume. Dă-mi mie numai o unghiuţă de a lui Aghiuţă şi de nu te-oiu duce eu pe sus acum până ’n Bra­ nişte. . . să mă şueri. Da, asta-i. . . că n’ai de unde-mi da nici unghiuţă nici perişor, nici cornişor, că doar nici eu, nici mneata nu ne-am ajuns încă cu dracul».

Spune studentului că se dusese să sape într’un loc, unde ştia el că e o comoară: «auziam cum suna căldarea, când dădeam cu cazmaua, dar n’am răsbit la dânsa, pentrucă n’aveam ciolanul de om mort neîngropat. Aveam iarba fiarelor, dar n’aveam osişorul».

*5 Da, în chipul acesta se capătă comorile, după imaginaţia populară. Cu iarba fiarelor se deschide orice lacăt. Mai de­ parte uneori e nevoie de intervenţia lui Scaraoschi. Alteori Făt-Frumos scoate din urechea calului năsdrăvan palate de aur, tot felul de pietre scumpe, etc. . .

Pentru născociri ţăranul are admiraţie, dar rămâne dezarmat în faţa lor, căci nu le înţelege.

Nădejdea în neprevăzut în supranatural, ţine locul cercetării neobosite, care singură a dat bogăţie popoarelor din Apus.

Marea majoritate a populaţiei româneşti are intuiţia pentru ştiinţele naturale, dar în privinţa ştiinţelor fizice ori chimice, fiziologice, mecanică, aplicaţii etc. . ., cunoştinţele ţăranilor, nu pot fi caracterizate nici ca rudimentare; ele sunt sub ni­ velul corespunzător acestei denumiri. In privinţa aceasta el trăeşte din poveşti. « Spune-mi, stăpâne, cum să te duc, ca vântul ori ca gândul ? » întreabă calul năsdrăvan pe Făt-Frumos. Ţăranul crede că repeziciunea vântului este foarte mare, dar că cea mai mare repeziciune este aceea cu care gândul străbate spaţiurile. Cum ştim, în teoria Relativităţii, Einstein pune repeziciunea luminii ca cea mai mare repeziciune realizabilă în natură.

Cam aceasta este în linii generale atitudinea păturii ţărăneşti faţă de problemele de tecnică şi de ştiinţă.

Atitudinea păturii culte Despre o atitudine a păturii culte putem vorbi numai dacă ţinem seamă de timpurile apropiate de noi, timpuri cari coincid cu deşteptarea noastră naţională.

In Moldova constatăm cursuri de inginerie ţinute încă din 1814 de Gheorghe Asachi în limba română, cursuri hotărîte de Domnitorul Scarlat Calimah şi cari se ţineau pe lângă şcoala elinească.

In 1835 Mihalache Sturza înfiinţează Academia Mihăileană, având cursuri de limbi clasice şi modeme, filozofie, drept, inginerie şi zugravituri. Un hrisov al Domnitorului din 1840, hotăreşte că învăţătura publică în Moldova se compune din: 1. Şcoli începătoare în Capitalie şi ţinuturi.

i6

2. Colegia din Iaşi. .

3. Academia cu trei Facultăţi: filozofia, legi şi teologia, ce este orânduită a se învăţă la Seminaria Veniamină, iar pentru cunoştinţele speciale care vor deschide tinerimii o carieră folositoare, s’au urzit: a) Şcoala de inginerie civilă; b) Şcoala de zugrăvituri.

Anuarul Universităţii din Iaşi, tipărit cu ocazia jubileului de 50 de ani dela înfiinţarea ei, cuprinde şi alte date intere­ sante, cu privire la problema învăţământului tecnic. In acel anuar se arată sforţările făcute în Moldova pentru organizarea unui învăţământ superior care cuprindea şi unul tecnic. La 1 Ianuarie 1851, Domnitorul Grigore Ghica hotăreşte înfiin­ ţarea unei Academii în care limba naţională va fi singurul organ al învăţăturii publice. Academia aceasta avea patru facultăţi: juridică, teologică, medicală şi filozofică. Facultatea filozofică avea două secţiuni: litere şi ştiinţe. Intre cursurile secţiunii ştiinţifice găsim: arhitectura, facerea de şosele, po­ duri şi ziduri; desemn topografic, desemn de maşini, con­ strucţii de maşini. Mai găsim tecnologia mecanică teoretică şi aplicată la maşini, alăturea de cursuri teoretice ca: mate­ matică înaltă, geometrie, fizică experimentală, istoria natu­ rală, chimia, etc. . . Se realizează astfel în Academie un în­ ceput de politecnică. Tendinţa aceasta de a introduce ştiin­ ţele aplicate, pe lângă cel teoretic în Academie, rămâne şi în organizarea din 1860 a Universităţii din Iaşi care a înlocuit Academia. Generaţia lui Cuza Vodă şi a lui Mihail Kogălniceanu a înţeles în chipul acesta rolul hotărîtor al Universi­ tăţii în organizarea Statului modern român. In 1860 Univer­ sitatea din Iaşi a început a funcţionâ numai cu trei facultăţi: juridică, teologică şi filozofică. In ultima facultate intrau li­ terele şi ştiinţele. Intre cursurile dela ştiinţe constatăm: geo­ dezie, mecanică aplicată, studiul maşinilor, tecnologia meca­ nică, hidrotecnica, arhitectura, desen. Studiile ştiinţifice se îndreptau spre cariere practice, iar prin o hotărîre oficială se stabileâ că: «Inginerii şi arhitecţii cu diplomă din facultatea filozofică, vor fi întrebuinţaţi de Stat în lucrările respective, cu preferinţă asupra străinilor».

s

i7

Legea Instrucţiunii Publice din 1864 pune capăt acestor sforţări de a se fixă un învăţământ aplicat superior. Această lege dă preferinţă învăţământului teoretic în Universităţile din Iaşi şi Bucureşti şi fixează astfel în suflete tendinţa ce o constatăm de atunci încoace şi pe care o putem caracterizâ scurt prin cuvintele diplomă şi slujbă.

In Muntenia fac sforţări pentru a da ţării ingineri hotărnici, atât Gh. Lazăr (Şcoala lui dela 1818 a fost închisă în 1821), cât şi I. Eliade Rădulescu. In genere mulţi tineri primiau primele elemente de învăţătură în limba română în ţară şi îşi completau apoi cunoştinţele la şcolile din Apus. Regula­ mentul organic prevăzuse şcoli de inginerie atât în Moldova cât şi în Muntenia; realizarea lor s’a făcut mai târziu. In Mun­ tenia se proiectează în 1851 o şcoală de ingineri, care funcţiona prin 1854 cu 13 elevi. După unirea principatelor, Mihail Kogălniceanu caută să realizeze o dorinţă veche a lui, aceea de a vedea funcţionând o şcoală de inginerie, şi în urma sfaturilor lui, în 1864, Domnitorul Cuza ordonă facerea unei Şcoli de punţi, şosele, mine, arhitectură. Absolvenţii ei primiau titlul de conductori. In 1881 se înfiinţează Şcoala naţională de Poduri şi Şosele în Bucureşti.

Sub influenţa unui curent, al cărui strălucit reprezentant eră în Franţa Haller, s’a căutat să se introducă în Universităţi ştiinţele aplicate. Promotorul acestei idei la noi a fost Dr. Istrati. La început s’a creiat în acest scop catedre de chimie agricolă şi tecnologică, nuclee a unor viitoare institute de agro­ nomie şi de chimie tecnologică. Ideia a prins; la Iaşi avem secţia agronomică şi cea a chimiei tecnologice; la Bucureşti avem un splendid institut de chimie tecnologică. Sforţărilor d-lui Prof. Dragomir Hurmuzescu se datoresc secţiunile de electrotecnică înfiinţată, cea din Iaşi în 1910, iar cea din Bu­ cureşti mai târziu. Caracterul secţiunii electrotecnice la Iaşi eră la început mai mult al unei extensiuni universitare: pe lângă studenţii universitari cari doreau să aprofundeze pro­ blemele de tecnică, se primiau, în urma unui concurs, şi ab­ solvenţii şcoalelor superioare de Arte şi Meserii. Tendinţa aceasta a introducerii în Universităţi a unui învăţământ aplicat,, îşi găseşte legiferarea în legea din 1912 sub imperiul căreia

i8

se găseşte şi astăzi învăţământul universitar. Institutele de ştiinţe aplicate s’au desvoltat enorm în urmă şi cursurile lor sunt urmate de un mare număr de studenţi, aleşi din baca­ laureaţi conform legii.

Ultima etapă în evoluţia învăţământului tecnic o constituie transformarea şcolii de Poduri şi Şosele din Bucureşti în Politecnică în 1920 şi înfiinţarea Politecnicii din Timişoara.

Din cele de mai sus, facem următoarele constatări: a) La enorma majoritate a populaţiei noastre nu găsim gradul de desvoltare necesar priceperii ştiinţei şi tecnicei moderne; b) De vreo sută de ani s’au făcut atât în Moldova, cât şi în Muntenia, sforţări pentru înfiinţarea unui învăţământ apli­ cat, modest la început, şi care în cele din urmă s’a fixat în cele două scoale politecnice şi în secţiunile aplicate ale Universi­ tăţilor; c) Din momentul începerii mişcării pentru deşteptarea na­ ţională, moment pe care istoria îl fixează la 1821, poporul nostru a avut de înregistrat numeroase şi adânci schimbări în ordinea politică, socială şi economică, schimbări cari au culminat în închegarea României de astăzi. Un spirit obiectiv ar putea exprima schimbările printr’o expresiune scurtă: progres uriaş într’un interval de timp relativ scurt.

Aceste constatări sugerează imediat o serie de idei relativ la cele ce avem de făcut, de acum înainte, pe teren şcolar, ştiinţific şi tecnic.

Lumea înconjurătoare se găseşte într’o necontenită pre­ facere, o veşnică frământare. Heraclit, filozoful întunecat, cum îi zicea Socrat, a exprimat acest lucru prin cunoscutul dicton Jiăvva qsc, iar Eminescu prin fraza: « veşnic este numai râul, râul este Demiurg ».

Impresiunea de persistenţă, de conservare a stărilor, aşa cum ne-o dau imediat simţurile, este iluzorie; ceeace a existat cu un moment mai înainte, nu mai există în momentul următor, persistenţa în stare este aparentă, simţurile ne ’nşală, sau cum zice iarăs Eminescu «urechea ne minte si ochiul ne ’nsală».

Omul a putut studia aceste schimbări, le-a aflat legile, le do­ mină, ba chiar se foloseşte de dânsele pentru a-şi îmbunătăţi 9

99

19 traiul. Studiul lor se face uneori mai uşor (cazul fenomenelor fizice), alteori mai greu (cazul fenomenelor chimice şi biolo­ gice). In viitor vor domină acele popoare, cari le vor cunoaşte mai bine şi vor şti să se folosească într’o mai largă măsură de dânsele. Deaceea în Apus copiii sunt deprinşi cu studiul fenomenelor acestora încă din şcoala primară: întâlnim acolo la fiecare pas lucrări manuale ale copiiilor, construind când un aparat, când altul sub conducerea profesorului. Bogăţia de material didactic la şcolile secundare din Apus este cunoscută, precum sunt cunoscute şi organizările de muzee în cari ci­ neva surprinde maşinile în toate detaliile lor de construcţie, de mişcare, ca şi în perfecţionările lor. Există acolo un mediu tecnic, nu există la noi. Atunci trebuie să suplinim ceeace ne lipseşte prin sforţări potrivite: încă din şcoala primară tre­ buie organizată mai mult decât se face acum, intuiţia pentru ştiinţele experimentale. Această intuiţie trebuie apoi desvoltată în şcoala secundară. In acest scop trebuie pregătiţi elevii şcolilor normale, viitorii învăţători şi institutori. Am fost câţiva ani profesor la şcoala normală «Vasile Lupu » din Iaşi, una din cele mai bine organizate din ţară, — ştiu că în această direcţie se face foarte puţin. Din acest punct de vedere, si­ tuaţia este alarmantă. Lipsa de bună şi intensă pregătire a profesorilor secundari, în aceeaş direcţie, o întâlnim şi în Uni­ versităţi. Nu se dă atenţia cuvenită lucrărilor practice de la­ borator, cari ar fi în legătură cu predarea ştiinţelor experi­ mentale în şcoli. îmi aduc aminte că în institutele de chimie din Germania erau săli anumite pentru acei ce se pregăteau în vederea profesoratului. Trebuie deci să încercăm să facem şi noi ceeace fac cei din Apus. Dând cuvenita atenţie încercă­ rilor ce trebuie să le facă copiii, vom reuşi nu numai să creăm un mediu mai ştiinţific, dar vom risipi prejudecăţile, vom face ca la ţară, oamenii să capete încredere în medicina ştiin­ ţifică, şi nu vom înregistra cazuri când se prezintă la doctori atunci când este prea târziu. Vom lucra la apropierea claselor sociale: un meşteşugar nu va mai fi privit cu dispreţ, dimpo­ trivă, munca lui se va bucură de toată consideraţia. * Pentru a trezi puterile naţionale şi a le îndrumă spre o activitate mai ştiinţifică, este nevoe de o reorganizare a şcolilor

20

elementare de agricultură şi meserii, înmulţindu-le dacă ne­ voia o va cere ]). Elementele de conducere şi predare tre­ buiesc formate într’un învăţământ superior tecnic organizat potrivit nevoilor ţării. In felul acesta vom înarma mai bine neamul pentru luptă şi vom da posibilitate ca iniţiativele pe teren economic să se exercite cu mai multă amploare ca număr şi intensitate. Cuvintele diplomă şi slujbă trebuesc schimbate în pricepere şi viuncâ, fără a se aşteptă totul dela bugetul Sta­ tului. Greutăţile prin care trecem vor determină, sunt sigur, o schimbare în acest sens. Şi iarăş mă întorc la poetul din Mantua şi la citatul făcut la început: se va adeveri încă odată că, duris urgens in rebus egestas, nevoia dă omului imbold pentru sforţări în multiple direcţii, iar munca stăruitoare îi va asigură reuşita.

Probleme multe şi variate îşi aşteaptă deslegarea. Ţara va ieşi din criză, după cum o vor conduce intelectualii a căror răspundere în momentele de faţă este mai mare decât oricând.

Idealiştii dela 1848 ne-au indicat drumul: iubirea de ţară, adâncă, dezinteresată este pârghia care a ajutat în trecut şi va ajută şi în viitor la scoaterea ţării din greutăţile, în care se sbate. Este însă nevoie de o adâncă prefacere morală. De geaba cântăm « Iarba rea din holde piară. . . între noi să nu mai fie decât flori şi omenie», când activitatea se reduce foarte de multe ori la chestiuni personale. Ca să reuşim trebuie să lăsăm la o parte ambiţiile, interesele personale. Numai o intelectualitate purificată astfel, care ar pune pe primul plan grija de ţară, va reuşi să învingă dificultăţile şi să lase urmaşilor o ţară crescută ca putere şi ca prestigiu.

*). Nevoia aceasta a fost exprimată dealtfel în diferite ocaziuni de câteva per­ sonalităţi proeminente ale vieţii noastre politice şi culturale.

W

1

Bfhliotscc Ju-,' cic-VU:

'

VRA N C t: A „Duili” Zamfiro:-:^»41

/ I

ii

L

RĂSPUNSUL D-LUI N. VASILESCU-KARPEN: Iubite coleg, ai ţinut să te conformi frumoasei tradiţii a instituţiei noastre; ai rostit cuvinte de laudă pentru precedesorul d-tale, vestitul inginer Anghel Saligny; ai vorbit de profesiunea inginerească arătându-i însemnătatea, şi de în­ văţământul legat de această profesiune.

Sunt sigur a fi în asentimentul tuturor colegilor, felicitându-te călduros de această credincioasă urmare — aş putea zice reînviere—nu numai a tradiţiei, dar chiar a unei dispo­ ziţii precise a Statutului nostru; dispoziţie căreia, regret că nu i se supun mulţi dintre aleşii noştri mai noui şi chiar mai vechi.

In ce mă priveşte declar că, dacă cerul mă va ajuta, îţi voiu urmă frumosul exemplu în chiar viitoarea sesiune generală, pentru a nu riscă să mă mai găsesc în strania situaţie de a fi naşul unui coleg atunci când eu singur nu sunt consacrat.

Stimate coleg, cu adevărata d-tale modestie, te temi ca nu cumva cinstea de a te numără printre cei 36 câţi suntem şi sarcina ce-ţi revine din această cinste, să nu fie prea mare în raport cu meritele d-tale; mă grăbesc să te liniştesc. întreaga d-tale activitate ştiinţifică şi didactică, desfăşurată cu continuitate şi perseverenţă, cu vădită dragoste de ştiinţă, justifică cu prisosinţă prezenţa d-tale în instituţiunea noastră, instituţie care n’a greşit în alegerea membrilor ce o compun, o pot afirmă pentru 35 dintre ei, printre cari te numeri şi d-ta. *

v

)

*

i

I;

*

A

22

Dacă nu mă înşel, eşti primul român care te-ai specializat în chimia-fizică încă dela începuturile închegării acestei fru­ moase ştiinţe, la o epocă când unii fizicieni — între cari şi cel ce vorbeşte — şi chiar chimişti, nu o cunoşteau decât din nume.

Chimia-fizică cuprinde un domeniu care face legătura între chimie şi fizică sau care aplică chimiei metodele mai precise, mai profunde, aş putea spune mai ştiinţifice ale fi­ zicei — mai ştiinţifice în sensul că grupează între dânsele, şi prin aceasta le explică, fenomene care păreau disparate; şi tocmai prin aceasta ştiinţa se deosebeşte de empirism.

Teoriile şi cercetările experimentale relative la constituţia materiei, termodinamica sau cel puţin aplicaţiunile ei la fe­ nomenele chimice, teoria soluţiunilor, a disociaţiei corpurilor în soluţiune, aparţin chimiei fizice şi au constituit domeniul cercetărilor d-tale dintre care citez: iuţeala de transport a ionilor; influenţa unei substanţe asupra solubilităţii alteia; teoria lichidelor comprimate; teoria termodinamică a tensiunii vaporilor în legătură cu substanţele dizolvate şi cu asociaţiunea moleculară, etc.

Fenomenele pe care ni le înfăţişează natura şi care, dela cele mai simple până la cele mai complexe, formează obiectul admiraţiunii şi curiozităţii, niciodată satisfăcute a oamenilor de ştiinţă, pot fi cercetate şi explicate — explicate în sensul de a fi grupate în jurul a câtorva principii sau ipoteze — pe două căi: Intâiu pe calea celor 2 principii ale termodinamicei şi anume: principiul bine cunoscut al conservaţiunii energiei, descoperit de medicul Robert Mayer şi acela, mai puţin cunoscut, care poartă numele inginerului Carnot. Şi este interesant de constatat, cu această ocazie, cum me­ dicina şi ingineria care-şi găsesc rădăcinile în ştiinţă şi se reazimă pe ea, au dăruit ştiinţei — ca un omagiu de recunoş­ tinţă — principiile ei fundamentale.

Al doilea mod de explicare a fenomenelor este aşa zisa teorie cinetică, în care ne închipuim că toate corpurile sunt formate din particule în continuă mişcare şi cărora le atribuim anumite proprietăţi. Unele din închipuirile noastre relative la aceste

v

t

23

particule le putem consideră cu certitudine ca realităţi, altele sunt mai puţin certe.

Din unele din publicaţiunile d-tale, stimate coleg, rezultă că în cazurile studiate de d-ta, ambele aceste teorii: termo­ dinamica şi teoria cinetică, conduc la aceleaşi rezultate, şi mi s’a părut că ai trage concluziunea generală a identităţii — în toate cazurile — a celor două teorii.

Socotesc că pentru stabilirea acestei identităţi a rezultatelor, ar trebui demonstrat că însăş principiile termodinamicei sunt consecinţe ale teoriei cinetice.

Lucrul este demonstrat pentru principiul lui Mayer, dar nu cred să se poată demonstra vreodată, că principiul lui Carnot poate fi dedus din teoria cinetică, cu toate sforţările, ce s’au făcut şi se vor mai face de către cei mai renumiţi fizi­ cieni şi matematicieni.

Cercetările d-tale ştiinţifice sunt, ca să zic aşâ, completate cu o deosebită activitate didactică; ca creator al învăţământului chimiei fizice şi al laboratorului respectiv precum şi ca în­ drumător ai numeroşilor elevi pe cari i-ai format la Univer­ sitatea din Iaşi, al cărei distins profesor eşti încă din 1915 şi al cărei rector eşti în momentul de faţă.

Ai publicat cărţi didactice de valoare, dintre care citez în special: Introducerea în chimia-fizicalâ, în care tratezi cu de­ săvârşită competenţă, chestiuni în care se întâlnesc des contribuţiunile d-tale personale.

Pentru toate aceste motive, numele d-tale s’a făcut cunoscut în străinătate şi ai fost răsplătit cu frumosul titlu de Doctor honoris causa al Universităţii din Nancy.

Scumpe coleg, având intenţiunea de a vorbi despre ingineri şi despre meşteşugul lor, teren pe care eşti mai puţin sigur decât pe acela al chimiei fizice, nu ştiu dacă ai dat dovadă de prudenţă, alegând ca să-ţi răspundă un specialist în materie.

Situaţia d-tale din acest punct de vedere, fără a fi disperată, este cam critică pentrucă specialistul, după cum ştii foarte

24

'

bine, se, crede obligat să găsească nod chiar în papură, şi pentrucă pe de altă parte, uzanţele Academiei nu-ţi dau drept nici la replică, nici la părăsirea incintei în timpul răs­ punsului.

De pildă d-ta citezi pe Virgiliu (nici eu nu pot pronunţă Vergiliu), care povesteşte că într’o epocă de aur când pământul dădea din belşug omului de toate cele, Jupiter — din dragoste către omenire — a ridicat în calea omului diferite piedici pe care el trebuiâ să le înlăture prin muncă pentru a puteâ ajunge la pace şi belşug, aceasta, repet, din dragoste către omenire.

Biblia însă ne spune din contră, că Dumnezeu a gonit pe Adam din rai şi l-a obligat să muncească, pentru a-1 pedepsi.

Concilierea între aceste două păreri, în aparenţă cel puţin contradictorii, despre obligaţiunea în care se găseşte omul de a munci, îmi pare totuş mult mai puţin dificilă ca demonstraţia identităţii teoriei cinetice cu termodinamica despre care am vorbit adineauri.

Spre exemplu am puteâ spune, că cine pedepseşte bine, iubeşte bine, şi că acesta este adevăratul motiv al isgonirii lui Adam din raiu.

Asemenea, mă iartă, dar ai judecat activitatea predecesorului d-tale privind-o prin ochelarii cu sticle colorate de cultura şi formaţia d-tale pur ştiinţifică, sticle colorate care au absorbit, în parte, tocmai radiaţiile cele mai caracteristice ale marelui înfăptuitor care a fost Saligny şi anume calităţile sale de or­ dine şi disciplină şi mai cu seamă de mare cunoscător al oa­ menilor pe care-i primea ca colaboratori.

Saligny, conştient de greaua răspundere ce şi-o asumase prin conducerea executării a celor mai mari lucrări tecnice din ţară, nu se mulţumea a cere colaboratorilor săi, ca şi sie-însuş, îndeplinirea strictă a îndatoririlor, ci contribuţia între­ gului lor devotament la buna executare a operei începute.

Cine nu îndeplinea această condiţiune eră îndepărtat fără prea multe menajamente.

De sigur că nu ne-am sbate în dificultăţile de astăzi, dacă am avea mai mulţi oameni ca Saligny, care nu ştia să lege frumos vorbele, dar ştia să înfăptuiască şi înfăptuiâ bine.

25 Intre activitatea d-tale şi aceea a predecesorului d-tale, nu se poate găsi altă asemănare decât aceea a două paralele cari merg alături, şi nu se întâlnesc decât la infinit, pe care-1 putem asemăna cu interesul obştesc.

In istoricul învăţământului superior pe care ni l-ai rezumat, îmi pare că regreţi că Universităţile sunt reduse la învăţământul teoretic, nedându-se desvoltarea cuvenită învăţământului apli­ cat, practic.

Să fie adevărat ? Dar ce sunt facultăţile de medicină umană şi animală? Ce sunt facultăţile de farmacie? Nu constituesc ele învăţământ aplicat? Ori poate înţelegi că ar fi bine ca şi acest învăţământ să fie introdus în facultăţile de ştiinţe.

Dar politecnicele ce sunt altceva decât facultăţi de ingi­ nerie, care dacă nu formal, de fapt, nu fac ele parte din Uni­ versitate în sensul larg al cuvântului ?

Dacă Politecnicelor li s’a dat o organizare separată, aceasta s’a făcut pentru motive de oportunitate momentană, de teama ca aceste instituţii cu aşa de mare înrâurire asupra vieţii eco­ nomice a ţării, după cum singur o recunoşti, şi care se găsesc în plină desvoltare, să nu fie stânjenite în această desvoltare de cadrul mai rigid în care ar fi aşezate, dacă de pe acum ar face formal parte din Universitate. învăţământul tecnic este un învăţământ costisitor, are ne­ voie de laboratoare numeroase, de ateliere, de personal di­ dactic competent şi numeros — deaceea trebuie concentrat în cât mai puţine şcoli, însă bine prevăzute cu tot necesarul unui învăţământ serios.

Ai sfârşit cuvântarea d-tale cu afirmaţiunea că pentru a reuşi şi a ieşi din criză, trebuie să lăsăm la o parte ambiţiile şi interesele personale.

Nici aci nu sunt tocmai de părerea d-tale.

Ambiţia nobilă şi interesul personal bine înţeles, atunci când nu sunt bolnăvicioase, pot să nu fie simpatice, mai ales când sunt aparente, dar coincid cu interesul obştesc, cu interesele ţării şi sunt imbolduri puternice pentru propăşirea acesteia.

26

Scumpe coleg, socotesc că mi-am îndeplinit datoria, te-am necăjit deajuns şi nici nu vreau să abuzez de avantajul ulti­ mului vorbitor.

Deaceea termin, nu spunându-ţi bine ai venit, deoarece te găseşti de cinci ani între noi, ci asigurându-te, că dacă meri­ tele d-tale ştiinţifice, justifică pe deplin alegerea d-tale ca Mem­ bru activ al Academiei Române, relaţiunile pe care le-am avut cu d-ta, în acest interval de cinci ani, ne-au dat prilejul să apre­ ciem, cu toţii, nobleţă caracterului, bunătatea şi curăţenia sufletului d-tale, care ţi-au câştigat afecţiunea şi stima desă­ vârşită a Colegilor d-tale.

- -s’HHSî

4

fi

VnANCEA

\ ,;Ou!ilu Zamfireseu*!

/

,

*

__ ■

DISCURSURILE de RECEPŢJTUNE SCG» MEMBRILOR ACADEftţlEi ROMÂNE

, A. PAPIU-ILARION, Viaţa, operele ţi ideile lui Gheorghe Şincai'- Rssmin , * ' G. BARITIU. — 14 Septemvrie 1869. spuns de 2. G. SION, Alexandru Donici, viaţa şi operele sale, —Răspuns de V. A. URECHTĂ 6 Septemvrie 1870.

3 i>. POENARU, Gheorghe Lazăr şi şcoala română, — Răspuns de G. SION 8 Septemvrie 1871.

4. Dr. AN. FĂTU, Despre încercările făcute pentru desvoltarea ştiinţelor naturale în România, —Răspuns de V. A. URECHIĂ. —27 August 1872.

5. EM.BACALOGLO, Despre Calendar,—Răspuns de ION GHICA.—20 Martie 1880 6. ION GHICA, Ioan Câmpincanu,— Răspuns de B. P. HAŞDEU.— 28 Martie 1880’ 7. Dr. P. VASICI, Despre vegetariani,— Răspuns de Dr. I. FELIX.— 28 Martie 1880' 8. Dr. I. FELIX, Mişcarea populaţiunii României,— Răspuns de P. S. AURELIAN — 4 Aprilie 1880. o. N. TECLU, Relaţiunile între Chimia organică şi anorganică, — Răspuns de V BABEŞ. — 9 Aprilie 1880.

16. Dr. D. BRÂNDZA, Vegetaţiunea României şi exploratorii ei, — Răspuns de GR ŞTEFĂNESCU.—11 Aprilie 1880. u. S. FL. MARIAN, Cromatica poporului român, — Răspuns de B. P. HAŞDEU. — 12 Martie 1882.

12. AT. M. MARIENESCU, Viaţa şi operele lui Petru Maior, — Răspuns de V. A. URECHIĂ. — 5 Aprilie 1883.

13. FL. PORCIUS, Flora din fostul district românesc al Năsăudului în Transilvania, — Răspuns de P. S. AURELIAN. — 19 Martie 1885.

14. GR. COBĂLCESCU, Despre originea şi modul de zăcere al petroleului în general şi particular în Carpaţi, — Răspuns de Dr. D. BRÂNDZA. — 20 Martie 1887.

15. IOS. VULCAN, Dimitrie Cichindeal, date nouă despre viaţa şi activitatea lui, — Răspuns de V. A. URECHIĂ. — 29 Martie 1892.

16. I. KALINDERU, Episcopul Melchisedec, — Răspuns de D. A. STURDZA. — 18 Martie 1894. i7- D. C. OLLĂNESCU, Vasile Alecsandri, — Răspuns de I. C. NEGRUZZI. —.

25 Martie 1894.

18. A. NAUM, Cuvânt de primire, — Răspuns de T. MAIORESCU. — 2 Aprilie 1894.

19. A. D. XENOPOL, Mihail Kogălniceanu, — Răspuns de D. A. STURDZA. — 17 Martie 1895. .

20. Dr. V. BABEŞ, Despre transmiterea proprietăţilor îmmunizante prm sângele ani­ malelor immunizate, — Răspuns de N. KRETZULESCU. 24 Martie 1895.

21. EPISCOPUL N. POPEA, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andreiu Baron de Şaguna, — Răspuns de D. A. STURDZA. — 13 Martie 1900.

22 C ERBICEANU, Viaţa şi activitatea literară a Protosinghelului Isaum Kflmmceanu —Răspuns de D. A. STURDZA. — 17 Martie 1900.

23. IOAN PUŞCARIU, Ugrinus — 1291,— Răspuns de B. PETRICEICU-HAŞDEU. 24 Dr9CONSTANTIN I. ISTRATI, Activitatea ştiinţifică a lui Ion Ghica,— Răspuns de DIMITRIE A. STURDZA. - 5 (18) Aprilie 1902. ŞTEFAN C. HEPITES, Mijloacele de investigaţiune ale Meteorologiei, — Râs25_ ... puns dc Dr I FELIX. — 30 Martie 1903-

26' I0^T ™ Menire^TtUr'dZa! ITIâMartiln(3IAprilief^4m 27 IOANPBOGDAN, Istoriografia română şi problemele ei actuale,

Răspuns

28. D,“MîK4sC™pS5m tendinţele medicinei moderne

— Răspuns de

24 Mame 1908. _ \n Peaiceicu-Haşdeu, - Răspuns 32. NICOLAE GANE, — Bogu GRUZZI. — 13 Maiu (2f Jume) 1909-

V

e

IACOB C. NE-

■

1 J

1

,

T

^

\

' !»

. DUILIU ZAMFi KF.p-O, Popoi nismul îr. literatură^ — Răspuns de TITU MAÎORESCU. — 16 (29) Maiu 34- Dr- AUGUSTIN BUNEA, Stăpânii Ţării> Oltului. — (Postum, fără răspuns).

35. N. IORGA, Două concepţii istorice, —.Răspuns de A. D. XENOPOL. — 17 (30) Maiu T9Î1.

36. MIHAIL G. SUTZU, Despre nurr.-iâmatica română, — Răspuns de DIMITRIE A. STURDZA. —25 Maiu (7 iunie) 1911.

37. T. V. ŞTEFANELLI, Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului Moldovenesc, —Răspuns de D. ONCIUL. —21 Maiu (3 Iunie) 191 1.

38. GR. ANTIPA, Cercetări hidrobiologice în România şi importanţa lor ştiinţifică şi econojnică, —Răspuns de L. MRAZEC. —25 Maiu (7 Iunie) 1912.

39. GENERAL GR. CRĂINICI/ANU, Despre istoria armatei române, —Răspuns de K .

ST. C. HEPITES. —29 Maiu (11 Iunie) 1912.

40. B. DELAVRANCEA, Din estetica poeziei populare, — Răspuns de I. C. NEGRUZZI. —22 Maiu (4 Iunie) 1913.

41. Dr. I. SIMIONESCU, Evoluţia culturii ştiinţifice în România, —Răspuns de Dr. L. MRAZEC. —24 Maiu (6 Iunie) 1913.

42. G. ŢIŢEICA, Din. vieaţa şi activitatea lui Spiru Haret, — Răspuns de ST. C. HEPITES. — 16 (29) Maiu 1914.

43. VASILE PÂRVAN, In memoriam Constantini Erbiceanu, — Răspuns de N. IORGA. —28 Maiu (10 Iunie 1914).

44. I. NISTOR, Un capitol din vieaţa culturală a Românilor din Bucovina, 1774-1857,— Răspuns de N. IORGA. — 21 Maiu (3 Iunie) 1916.

45. OVID DENSUSIANU, Barbu Delavrancea, — Răspuns de IOAN BIANU. — 31 Maiu 1919.

46. ION INCULEŢ, Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică, —Răspuns de P. PONI.—26 Maiu 1919.

47. S. MEHEDINŢI, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, —Răspuns de IOAN BIANU. —6 Iunie 1920.

48. I. LUPAŞ, Nicolae Popea şi Ioan M. Moldovanu, — Răspuns de N. IORGA. — 8 Iunie 1920.

49. SEXTIL PUŞCARIU, Locul limbii ropiâne între limbile romanice, — Răspuns de IOAN BIANU. — 11 Iunie 1920.

50. ŞTEFAN^CIOBANU, Contribui: .eu privitoare la origina şi moartea Mitropolituli^K'Moldovei Dosofteiu, —Răspuns de IOAN BIANU. —28 Maiu 1919.

5i ./0. ROGDAN-DUICĂ, Ti tu Liviu Maiorescu, —Răspuns de SEXTIL PUŞCAfeRlţU. — 25 Maiu I92r.

52. GPI.^BENGESCU, Despre activitatea literară a unor membri ai familiei Golescu în cursul secolului al XlX-lea, — Răspuns de N. IORGA. 53. A. RĂDULESCU, Cultura juridică românească în ultimul secol, — Răspuns de I. C. NEGRUZZI. —3 Iunie 1922.

54. O. GOGA, Coşbuc, — Răspuns de G. BOGDAN-DUICĂ. —30 Maiu 1923.

55- ALEX. LĂPEDATU, Istoriografia română ardeleană, — Răspuns de I. BIANU. — 2 Iunie, 1923.

56. MIHAIL SADOVEANU, Poezia populară,— Răspuns de G. BOGDAN-DUICA. 9 Iunie 1923.

57. DIMITRIE GUŞTI, Fiinţa şi menirea Academiilor,— Răspuns de V. PÂRVAN.— 10 Iunie 1923.

58. C. RĂDULESCU-MOTRU, Andrei Bârseanu şi naţionalismul, — Răspuns de D. GUŞTI. —9 Iunie 1924.

59. PR. N. POPESCU, Dimitric Onciul, — Răspuns de N. IORGA. —3 Iunie 192560. GH. BALŞ, ^începuturile arhitecturii bisericeşti din Moldova, Răspuns de ALEX. LĂPEDATU. — 9 Iunie 1925-/ „% T 61. EMIL RACOVIŢA, Speologia, — Răspuns de Dr. GR. ANTIPA. — 13 Iunie 62. S. DRAGOMIR, Un precursor al unităţii naţionale: Profesorul Consl mânui Vivu*—Răspuns de Dr. I. LUPAŞ. — 1929. ^\/\ / ' 63. P. BOGDAN, Opera lui Anghel Saligny, învăţământul iţi Ro Răspuns de VASILESCU-KARPEN. — 28 Maiu 195»- | \ ^

.

;

Ţa

V N

-4

1