Mărăști ecouri în timp

Veronica Crăciun Mărăști... ecouri în timp: antologie

VERONICA CRĂCIUN este absolventă a Facultății de Litere și Arte, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu Secția Biblioteconomie și a Școlii Postliceale de Biblioteconomie din București. Este bibliotecar la Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea.

Autoare a volumelor: 





Memorie locală – Fond documentar: catalog: 1879 1958, Editor: Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea, Focșani, Editura Atec, 2015.

Biblioteca Publică din Focșani: Incursiune monografică 1912 – 1945, Editor: Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea, Focșani, Tipar S.C. Atec, 2012.

Vrancea: Ghid de biblioturism, Editor: Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea, Focșani, Editura Andrew, 2011;

Veronica Crăciun

Mărăști… ecouri în timp Antologie

2017

Lector carte: dr. Teodora Fîntînaru Consilier editorial: Margareta Tătăruș Design copertă: Răzvan Postolache Foto copertă: Soldați în Primul Război Mondial, sursa: https://asociatiapleniceanu.com/ Fotografii: Colecția personală Petre Mincu, Colecția de Periodice: Frontul Mărășești, Publicația Pentru Neam și țară – Societatea Ocrotirea Orfanilor din Război – 1916-1924, site: www.dacoromanica.ro

Carte sponsorizată de Organizația Civică Vrancea, președinte Camelia-Rodica Hondru

Copyright ©2017 Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate autoarei.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CRĂCIUN, VERONICA Mărăști... ecouri în timp / Veronica Crăciun ; pref. dr.

Teodora Fîntînaru . – Buzău : Editgraph, 2016.

ISBN: I.

Dr. Teodora Fîntînaru (pref.)

821.135.1 – 822 94 (498- Mărăști) (0 : 82 – 822) Tipar: www.editgraph.ro

Mulțumesc bunicilor, Zamfira și Neculai Dogaru, Ioana și Radu Dobrițoiu, pentru că mi-au insuflat dragostea pentru poveștile din vremuri trecute. În mod special însă, mamei Zamfira, bătrânica mică, așa cum îi spuneam noi, nepoții, pentru că întotdeauna poveștile ei rezonau cu sufletul meu.

Mulțumesc părinților, Maria și Ștefan Dobrițoiu, pentru că mi-au oferit o copilărie fericită.

Mulțumesc soțului meu, Costică Crăciun, pentru că mi-a arătat ce înseamnă să-ți iubești cu adevărat semenii. Mi-a fost deopotrivă, prieten, frate, soț.

Motto: Da, uneori plâng.

Dar lacrimile mele nu sunt lacrimile celui slab care-și mărturisește înfrângerea și își pleacă fruntea, ci... sunt lacrimi care picură în tăcerea dimineților, în ceasul când îți aduci aminte de cei căzuți în cale, de cei cari nu mai pot privi înainte spre răsăritul pe care îl nădăjduim dincolo de nouri; lacrimi de pomenire, prinos adus celor cari, deși au murit, trăiesc de-a pururea în cutele cele mai tainice ale inimii noastre.

Maria, Regina României, Lacrimi

Prefață O carte ca un cântec doinit Cartea aceasta, peste care vă aplecați privirile poate cu sfială și curiozitate, are ea însăși o istorie, mai bine zis, o poveste a ei, care s-a născut nu atât dintr-o idee plină de învățăminte, cât dintr-o binecuvântată stare de grație a autoarei.

Om al cărții, care împletește armonios rigoarea cu sensibilitatea și liniștea arhivelor cu tumultul creativ al bibliotecii, autoarea se dezvăluie cititorului în cartea aceasta, întâi de toate ca om al cetății, care dă mai departe, ca într-un ritual al celor aleşi, moştenirea primită de la strămoşi. Tradiţia, devotamentul faţă de pământul natal, dragostea pioasă faţă de cei care au fost şi sunt trăitori în Mărăştiul de suflet, verdele dealurilor şi limpezimea izvoarelor, cântecul prelung al clopotelor peste livezi şi case, peste răspântii şi ştergare înflorate, pe toate le-a moştenit autoarea în amintiri şi în suflet.

Da, în suflet. Pentru că de acolo pleacă toate, şi acolo se întorc toate, cu voia Domnului.

Cartea Mărăşti... ecouri în timp este o carte a îndrăznelii creatoare, pe care doamna Veronica Crăciun, cu elaborată experienţă în ale scrisului, a transformat-o în istorie retrăită, în ofrandă şi în îndemn. În anul Centenarului bătăliilor de la Mărăşti şi Mărăşeşti şi Oituz (1917-2017), doamna Veronica Crăciun şi-a asumat cu bună ştiinţă rolul de a dezveli, în faţa mărăştenilor şi a noastră, comoara câmpurilor de luptă şi a istoriei triumfătoare: sângele eroilor căzuţi la Mărăşti, care se-

9

ntoarce în fiecare primăvară în florile de măr, strigătele de luptă sau de durere ale soldaţilor şi bocetul mamelor care se-aud parcă şi astăzi în adieri sau în freamăt de pădure supusă de vânt şi ploi, şi din nou, verdele îmboldit al păşunilor şi al grădinilor, ca un strigăt mereu înnoit de victorie, de viaţă... Doamna Veronica Crăciun, pe care am avut şi am privilegiul de a o cunoaşte şi de ami fi colegă, s-a aplecat cu temeinicie peste tot ceea ce a însemnat Primul Război Mondial pentru Mărăşti mai cu seamă, dar nu numai, oferindu-ne în această carte informaţii istorice aplicate zonei Mărăştilor, şi faţa nevăzută sau abia întrezărită de noi, cei de astăzi, a unui război şi a idealului său, dar mai ales a oamenilor, de la soldaţi la ofiţeri, de la regi la poeţi, care au trăit războiul, care au povestit despre el şi care au transformat Mărăştiul într-un loc sfânt al eroismului românesc.

Structurată în două părţi şi gândită ca o antologie, cartea Mărăşti... ecouri în timp, este un memento despre trecutul glorios al locurilor natale şi despre rolul pe care îl are Mărăştiul în cartea de istorie a ţării noastre. În fapt, cartea este o pledoarie în favoarea aducerii-aminte, ca a doua natură, pentru ca mărăştenii să poarte recunoştinţa lor totdeauna, generaţie după generaţie, ca pe o floare în buzunarul de la inimă. Să nu uite şi să povestească mai departe...

Cu siguranţă, cartea aceasta va fi o pagină importantă în cartea de istorie a comunei Mărăşti, o dată prin conţinut, apoi, prin faptul că a fost scrisă, cu mintea şi inima, de un om al obştii, un om al locului, pentru care totul a devenit icoană a memoriei, mireasmă de copilărie și rouă mereu proaspătă în suflet.

10

Fără nicio îndoială, cartea aceasta, peste care vă aplecați privirile poate cu sfială și curiozitate, este un dar pentru oamenii locului şi pentru aşezările pitoreşti şi roditoare ale Mărăştiului.

Primiţi-l dragi măreşteni, cu inima deschisă, iar pe autoarea ei primiţi-o cu drag, acolo unde îi este locul: ACASĂ la MĂRĂŞTI. Dr. Teodora Fîntînaru Manager Biblioteca Județeană Duiliu Zamfirescu Vrancea

11

Cuvânt de început Nimic nu-i mai de preț pe lume decât amintirea copilăriei petrecute în căminul părintesc...

Dostoievski

Târziu, în ani, vine o vreme când nostalgia timpului și locului copilăriei pune stăpânire pe întreaga noastră ființă. Sleiți de puteri, necazuri și amintiri, simţim din ce în ce mai des nevoia de acasă, nevoia de a ne întoarce la izvor și a sorbi cu nesaț din apa tinereții fără bătrânețe. În ce mă privește, de câte ori sunt încercată de viață, amintirile din frageda-mi copilărie sunt puntea mea de salvare. Îmi întind cu dărnicie brațele și mă conduc acasă, într-un trecut fericit și lipsit de griji.

Acasă, mă simt copil încă. Învăluite de timp, regăsesc primăverile cu miros amărui de flori de prun și cărăbuşii care ades mi se încurcau prin păr, ploile calde și repezi de vară ce stârneau miros de colb în aer, ori, suavele flori de câmp, răsfirate de-a lungul cărăruiei care ducea pe dealul Vârlanului, şi, mai ales, serile în care mirosul de mămăligă arsă domnea peste întreg satul.

12

Acasă, ascunse-n țintirim, regăsesc braţele puternice ale bunicului matern, care, în iernile aspre, cu zăpada scârţâindu-i sub picioare, mă înălța spre cer să pot prinde vreo stea căzătoare, şi tot acasă, pitite într-un colț de pod, regăsesc poveştile bunicii despre comoara lui Bucur şi Regina Maria, poveşti care, de ceva vreme, tot așteaptă o bunică să le reînnoade firul. Or, dacă pentru mine, așa cum am spus, amintirile copilăriei sunt cele care dau substanță existenței mele, nu la fel au stat lucrurile în ceea ce-i privește pe bunici. Copilăria lor a fost tristă, scăldată în lacrimi, durere și groază. Groază de schije și gloanțe, de foc și pârjol, de vuietul văilor ce gemeau sub bătaia tunului și țăcănitul mitralierelor, de părăsirea în grabă a satului și, de câte alte spaime…

Mărăști... Mărăști este numele satului atât de greu încercat.

Sat mic şi discret, aşezat pe un deal, deasupra unor rîpi oable1, Mărăştiul stă mărturie, peste veacuri, unor remarcabile evenimente istorice. Între 11/24 Iulie și 19 Iulie/1august 1917, valul de foc al Primului Război Mondial a trecut și peste aceste ținuturi de legendă, aducând, cu prețul a mii de victime și distrugeri materiale, o victorie strălucită Armatei a II-a române, condusă de mareșalul Alexandru Averescu.

Despre această victorie, despre vitejia, curajul și puterea de sacrificiu a soldatului român, s-au scris de-a 1

Mihail Sadoveanu. Jertfele, Bucureşti: Editura Tineretului, 1967, p.57.

13

lungul vremii, multe pagini. Au scris literații, redând plastic bătălia, au scris istoricii, căutând a stabili înlănțuirea exactă a evenimentelor, dar povestea războiului, trăit cu sufletul și trupul, au descris-o cei care au fost în focul luptelor, consemnând faptele văzute sau trăite de ei, în jurnale de campanie, notițe zilnice, însemnări de război, memorii etc.

Având privilegiul de a mă documenta în detaliu pentru această carte, am descoperit cu o nespusă bucurie aceste scrieri. În ideea de a cultiva memoria locală și de a o transmite generațiilor viitoare ca pe o moștenire de mare preț, spre știința dragilor mei consăteni, am reunit toate aceste scrieri, sub titlul Mărăşti… ecouri în timp.

Am dorit astfel să le întăresc sentimentul de identitate locală, încurajându-i să fie mândri că s-au născut, trăiesc sau au trăit pe aceste meleaguri.

Antologia surprinde imagini simbol care, pe de o parte, ne relevă chipul unei Românii rănite și al unui război cu multe jertfe, pe de alta, ne ajută să descifrăm starea de spirit a soldatului român de pe front.

Citind cu atenție fragmentele extrase din memorii, jurnale de campanie, notițe zilnice, însemnări de război, cu siguranță veți recupera și reconsidera poveștile moşilor şi strămoşilor mărăşteni2 despre istoria frământată a acestor locuri.

2

În poveștile bunicilor noştri despre: Regina Maria, despre observatorul și fântâna mareșalului Alexandru Averescu, despre eroul mărăștean Simion Popescu, reprezentat pe basorelieful de la Mausoleu, despre comportamentul nemților și rușilor față de localnici, sau despre avioane care brăzdau necontenit cerul etc.

14

Veți avea revelația de a descoperi că toate poveștile țesute de memoria colectivă în jurul acestui eveniment sunt veridice, că n-au fost doar povești spuse de bunici sau străbunici iarna la gura sobei.

Concepută ca un studiu documentar referitor la importanța ofensivei de la Mărăști în Războiul pentru Întregirea Națională, antologia este structurată în două părți.

Prima parte cuprinde o scurtă prezentare a frontului de la Mărăști în contextul Războiului pentru Întregirea Națională precum și a refacerii satului distrus în zilele 9-11 iulie 1917, semnate de autoare.

Partea a II-a reunește fragmente din memorii, jurnale, note de front, însemnări zilnice din război, povestiri despre eroi ai locurilor și din țară, iar la final anexa (legendă eroi locali, decedați, invalizi și văduve de război, denumire cote, fotografii, bibliografie).

Dedic această lucrare, dar de suflet tuturor mărăștenilor, celor de acasă și celor de pretutindeni, având doar dreapta datorie ca, ori de câte ori veți hoinări prin păduri ori pe dealuri (Drăgotești, Vârlan, Alba, Dracea, Țiutea, Pleașa, Șuiu etc.) sau de-ar fi să vă răcoriți în apa curată a Limpejoarei, să vă amintiți cu caldă recunoștință, de cei care, prin jertfa lor, au făcut din Mărăști un punct de referință în istoria Primului Război Mondial.

Din multele scrieri despre Mărăști şi istoria lui, în antologia de față am adunat doar acele scrieri care m-au sensibilizat în mod aparte, care m-au făcut să retrăiesc

15

amintiri vechi şi să mă reîntâlnesc, cu umbre dragi ale trecutului.

Eu, am deschis doar un drum de evocare a celor care au fost, pentru cei care sunt...

Autoarea

16

PARTEA I

Stați în drum, uitați-vă și întrebați: care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună; umblați pe ea și veți afla odihna sufletelor voastre.

Profetul Ieremia VI, 16

17

18

FRONTUL DE LA MĂRĂȘTI ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA NAȚIONALĂ În momentul în care regele Carol I a încetat din viață și nepotul său Ferdinand I s-a urcat pe tronul României (27 septembrie / 10 octombrie 1914), Europa era în plin război. El izbucnise din cauza antagonismului dintre interesele economice și politice ale marilor puteri imperialiste.

De o parte, Antanta: Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, de cealaltă, Puterile Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria. Timp de doi ani România și-a păstrat neutralitatea, însă majoritatea opiniei publice visa la eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei și unirea ei cu Țara, iar acest lucru nu era posibil decât prin intrarea României în război. Țara avea rege tânăr, pe Ferdinand, iar regina lui, Maria3, era urmașa regilor Angliei și a țarilor Rusiei. În ziua de 14 august 1916, Consiliul de Coroană a consfințit decizia de intrare a României în război, de partea Antantei, deși, o parte din elita politică românească prefera o alianță cu Puterile Centrale. Nu i-a fost deloc ușor Regelui Ferdinand, născut german și Principe de Hohenzollern, dar și-a arătat loialitatea față de România: oamenii trec, țara trebuie să-şi urmeze 3

Regina Maria s-a născut la 29 octombrie 1875 și a decedat pe data de 18 iulie1938. După tată, era nepoata reginei Victoria a Angliei, iar după mamă, nepoata țarului Alexandru al II-lea.

19

drumul ei, spre marile destine care-i sunt scrise și eu sunt al acestei Ţări şi numai al ei! 4. Şi tot el spunea: fie ca România să-și învingă dușmanii, așa cum m-am învins eu pe mine însumi 5.

Declarația de război împotriva Austro-Ungariei a angrenat, prin clauzele ei, intrarea în război a Germaniei, Bulgariei și Turciei împotriva României.

Prima campanie. În ziua de 15 august 1916, de Sfânta Marie Mare, clopotele de la toate bisericile anunțau intrarea României în Războiul pentru Întregirea Națională. În aceeași noapte, a început ofensiva pe frontul Carpaților. Trupele române au pus stăpânire pe trecătorile Carpaților Orientali și Meridionali și au pătruns simultan în Transilvania. În câteva zile, au fost eliberate orașele Brașov, Făgăraș, Miercurea-Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Gheorghieni. Pretutindeni, au fost primite cu entuziasm și bucurie de populația românească din Transilvania eliberată. La scurt timp însă, soarta războiului pentru Regatul României s-a schimbat radical. Deruta inamicului provocată de surpriza atacului a fost urmată de o reacție rapidă, bine organizată și susținută cu trupe numeroase. În Transilvania au fost aduse trupe de pe frontul de vest, cu experiență și bine dotate cu artilerie și mitraliere, iar din sud au atacat forțele bulgare susținute de trupele germane. Înfrângerea de la Turtucaia (24

4

Frontul Mărășești, Anul I, nr. 1, Noiembrie 1935, p. 1; Neagu Cosma. Culisele palatului regal, București: Editura Globus, 1990, p. 12.

5

20

august / 6 septembrie 1916) a dezechilibrat definitiv frontul românesc.

Cu toată rezistența românilor, cu toate sacrificiile poporului, armatele germane și austro-ungare, mult superioare armatei române, ca număr și dotare tehnică, au ocupat către sfârșitul anului 1916, aproape două treimi din teritoriul țării (Oltenia, Muntenia și Dobrogea). Bucureștiul a fost ocupat și el, guvernul şi familia regală fiind nevoite să se mute la Iași, care devenise astfel, capitala ţării.

Totuşi, Puterile Centrale nu și-au putut atinge scopul principal pe care îl urmăreau, anume scoaterea României din război și pătrunderea în partea ucrainiană a Rusiei. La începutul lunii ianuarie 1917, după ocuparea orașelor Focșani6 și Brăila, frontul s-a stabilizat pe linia Carpaților Orientali, cursul inferior al Putnei, al Siretului și al Dunării, în sudul Moldovei. Șase luni, bariera ferecată a fost păzită cu sfințenie de ostașii noștri. Șase luni în care soldatul român a trăit în tranșee sau în bordeie săpate în pământ, s-a confruntat cu asprimea gerurilor și a viscolelor, a bolilor și a mizeriei. În toată această perioadă, iarna și primăvara anului 1917, în Moldova s-a desfășurat o activitate febrilă pentru refacerea și întărirea armatei române, care fusese serios afectată după înfrângerile din 1916. În reorganizarea armatei, făcută în condiţii foarte grele, un 6

Cezar Cherciu. Focșanii – O istorie în date și mărturii (sec. XVI1950), Focșani: Editura Andrew, 2010, p. 327.

21

rol important l-a avut misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.

Pe de o parte, căderea Bucureștiului produce valuri de refugiați către Moldova, pe de altă parte, pentru a opri înaintarea trupelor austro-ungare, au fost aduse în Moldova numeroase trupe rusești. Potrivit convențiilor încheiate, aceste trupe urmau să fie hrănite de guvernul rus. Dar, pentru că ele au fost trimise în grabă, până să se organizeze baza lor de aprovizionare de la Odessa, statul român trebuia, peste prevederile acordurilor anterioare, să le dea sub formă de împrumut alimentele necesare.

Din această cauză, precum şi din faptul că în Moldova nu se depozitaseră din timp alimente suficiente, iar cele evacuate la repezeală nu puteau acoperi decât în parte nevoile de hrană, situația devenise destul de gravă, soldații fiind nevoiți, uneori, să mănânce un fel de chisăliță din borhot de prune fierte7. De asemenea, problema locuințelor era deosebit de acută, deoarece, în câteva săptămâni, populația Moldovei aproape se triplase.

La Iași - remarca Regina Maria - îmbulzeala era așa de mare că nu mai era nici o casă liberă. Rușii năvăliseră asupra orașului și puseră stăpânire pe toate clădirile mai bune. În zadar cercetam, nu mai era nici un loc8. O parte dintre refugiați și trupe a fost adăpostită în barăci și în bordeie construite în grabă. Condițiile de 7. Mihail Văgaonescu. Viața în război: Însemnări zilnice de pe front 1916 – 1918, București: Editura Casei Școalelor, 1925, p.198.

8 Maria, Regina României. Resurrectio în: Frontul Mărășești, anul II, nr.7, Mai 1936, p. 5;

22

cazare au fost agravate și de iarna neobișnuit de grea, cu viscole dese și violente, cu geruri de minus 15-20 grade, care nu au încetat mai bine de trei luni. Greutăți serioase erau și în echiparea soldaților. Astfel, unii (trupa) aveau bocancii complect rupți, alții aveau degetele afară din opincile oblojite cu bucăți tăiate din spatele mantalelor; alții purtau vestoane pe piele direct, iar mantalele ori ghebele (sumane) tot cârpindu-le și sucindu-le ajunsese curat „anteriul lui Arvinte”9. Întru ajutorarea acestora, reprezentanții Ministerului de Război au apelat la ajutorul celor rămași acasă, obligând fiecare comună urbană şi rurală din ţară să dea sprijin statului, ca prin ofrande particulare sau cumpărături, din propriile lor mijloace, să strângă cămăşi, ismene, ştergare şi obiele de pânză de cânepă, pentru toţi oamenii mobilizabili din cuprinsul lor, în număr de câte 2 bucăţi din fiecare fel de rufărie şi de fiecare om, afară de obiele care ar trebui să fie câte două perechi şi cari ar putea fi înlocuite şi cu ciorapi.

Acolo unde, prin ofrande particulare nu s’ar putea îndestula toate nevoile, comunele, din propriile lor fonduri, să caute a complecta lipsurile, îndeplinind prin aceasta, obligaţia ce au de a ajuta pe proprii lor cetățeni.10

9

Mihail Văgăonescu, op. cit, p. 182.

Arhivele Statului – Filiala Vrancea, Fond Primăria Comunei Focșani, Dosar 117/1916, fila 2, Secret de mobilizare nr. 55 din 18 ianuarie 1916, emis de Ministerul de Război către toate prefecturile județene; 10

23

Ţara trecea prin momente deosebit de grele. Era iarnă şi lipsa îmbrăcămintei și a lemnelor de foc, foamea, mizeria, cât și concentrarea populației și a armatei în zone restrânse au favorizat apariția și răspândirea unor boli molipsitoare: tifos exantematic, tifos abdominal, scarlatină, angină difterică.11 Ostaşii viteji care porniseră să stea în faţa duşmanului, trebuiau deodată să înfrunte gerul, foamea și boala. Astfel, către sfârșitul lunii decembrie 1916, apar sporadic, primele cazuri de tifos exantematic și de febră recurentă. Însă, în cursul lunilor următoare, acestea se transformă în violente epidemii care fac numeroase victime atât în rândurile populației cât și ale armatei. Moartea - remarca Regina 11

Ibidem, dosar 69/1917, fila 22 adresa nr. 1 din 10 martie 1917, Serviciul medical. Adresă prin care medicul delegat al orașului Focșani, doctorul Macri, semnala administrației locale, faptul că, pe lângă bolile molipsitoare pe care le-a constatat în urma vizitării bolnavilor din oraș (tifosul abdominal, atât printre locuitorii oraşului, cât şi mai ales printre refugiaţi, angina difterică şi crupul difteric, tifosul exantematic sau petichial) și starea sanitară a oraşului era destul de rea: depozitarea gunoaielor, aduse de căruţe prin diferite locuri virane şi grădini din oraş; curţile locuitorilor şi locuinţele lor, mai ales a celor de la periferia oraşului şi chiar prin centrul oraşului a celor lipsite de mijloace, sunt pline de murdărie, gunoaie şi excremente; pe de o parte lipsa braţelor, pe de alta mizeria şi lipsa varului din oraş nu se poate face curăţenie. În special atrag atenţiunea, că gunoaiele depozitate, bălegarul ne scos afară la câmp va produce cu venirea căldurilor un mare număr de muşte, care în scurt timp se vor înmulţi înspăimântător şi va propaga cu siguranţă prin toate casele şi pe toate alimentele toţi microbii de boli molipsitoare .

24

Maria - rărise atât de grozav rândurile încât regimente întregi păreau că s’au topit, şi în suflet mi se strecura spaima când mă uitam la miile de cruci din cimitire12. În ciuda tuturor greutăților întâmpinate, până la începutul lunii mai 1917, armata a fost reorganizată, reutilată, instruită și pregătită pentru noile încleștări.

Campania din 1917 – Frontul din Moldova.

Pentru vara anului 1917, inamicul preconiza dezlănțuirea unei ample acțiuni ofensive executate de Armata a 9-a germană și Armata 1 austro-ungară, intenționând prin aceasta, să nimicească forțele române și ruse de pe frontul din Moldova, să cotropească întregul teritoriu al țării noastre, deschizându-și astfel drum spre Ucraina și spre porturile de la Marea Neagră. Lovitura principală urma să fie dată în sectorul Nămoloasa, să iasă la est de Siret și să continue spre nord în vederea joncțiunii, în podișul Moldovei, cu o grupare operând dinspre Bucovina.

La rândul său, Marele Cartier General Român a conceput proiectul unei ample ofensive. După eșecurile din 1916, se încerca preluarea inițiativei pe Frontul de est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina și românească în sudul Moldovei, în direcția Brăilei.

Detaliile acțiunii erau cuprinse în Ordinul de operație nr.

1638/20 iunie 191713, semnat de comandantul trupelor 12

Maria, Regina României. Resurrectio în: Frontul Mărășești, anul II, nr. 7, Mai 1936, p. 5.

13 Apud: Constantin Căzănișteanu (coordonator); Vasile Alexandrescu. … Mărăști, Mărășești, Oituz : Documente militare, București: Editura Militară, 1977, p. 58.

25

române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei a II-a căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului tot în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta, Averescu a decis desfășurarea unui atac general în întreaga fâșie pe care era desfășurată Armata a II-a14.

Frontul ocupat de inamic - cunoscut sub denumirea de Depresiunea Vrancei - se întindea de la Măgura Cașinului (cota 1167) până la vârful Momîia (cota 625) și era împărțit în trei sectoare principale.

Un prim sector era cel de la Cașin, care se întindea de la Arșița Mocanului până la Haloșul Mic și avea o întindere de 7 km. El era organizat pe patru centre de rezistență. Sectorul era ocupat de trupe din Brigada 8 de munte din divizia 71 honvezi15.

Un al doilea sector – Fundul Lărguței – îngloba forma de teren cuprinsă între Haloșul Mic și dealul Drăganul (cota 603), întinzându-se tot pe 7 km și era prevăzut cu trei centre de rezistență. Sectorul era ocupat de forțe din divizia 1 cavalerie austro-ungară, aflându-se sub comanda feldmareșalului austriac Ruiz von Roxas.

Cel de-al treilea sector – cel al Șușiței – era cel mai lung și cel mai important din întregul sistem de apărare dușman. El ținea de la dealul Drăgan (8 km sudvest de Pralea) până la apa Șușiței, îmbrăcând o formă de teren cu o dezvoltare de front de circa 16 km. Sectorul era foarte bine organizat din punct de vedere al lucrărilor 14

Colonel Ion Cupșa. Mărăști-Mărășești-Oituz, București: Editura Militară, 1967, p. 25-26; 15 Honvezi, soldaţi din armata pedestră austro-ungară.

26

de apărare, fiind conceput într-un lanț de centre de rezistență: Coada Văii Babei - la Încărcătoarea - cota 534 (nord de Mărăști) - satul Mărăști - vârful Momâia și satul Voloșcani. Cele mai importante erau însă: Coada Văii Babei, la Încărcătoarea (cota 711) și platoul Mărăștilor cu o serie de înălțimi descrescătoare (cota 670, 630, 575, 536, 533, 500 și 411).

Acestea erau constituite dintr-un labirint de șanțuri, adăposturi pentru armament, pentru oameni și pentru muniții, înconjurate cu rețele de sârmă pe 6 la 8 rânduri de pari, fiind așezate pe punctele cele mai dominante din teren, la o astfel de depărtare unul de altul, încât să se poată sprijini reciproc cu arme de foc.

Comunicarea între ele, se făcea printr-o tranșee continuă, prin care oamenii puteau să circule în picioare fără să fie văzuți de inamic. Rezervele centrelor de rezistență se aflau mai înapoi la o depărtare care varia de la un centru la altul.

Astfel, centrul Coada Văii Babei avea rezerva în valea pârâului Mirăoarei, în poiana Coada Mirăoarei.

Rezerva centrului Mărăști în cracul de vale din dreptul bisericii Mărăști, la o depărtare de 800 de metri față de centru.

Rezervele de sectoare și subsectoare se găseau mult mai departe. Sectorul Șușița - Putna, cel ne interesează, își avea rezervele în: Cîmpurile, Roșculești și Găurile (pe subsectoare de regimente). În sector se apăra Divizia 218 germană comandată de generalul von Nostritz, întărită cu două regimente din cadrul diviziilor 117 și 22 germane și cu un batalion din regimentul 305

27

din armata austro-ungară. În satul Câmpuri se afla postul de comandă al generalului Gerock, care comanda Divizia din fața Mărăștilor.

Linia pe care se oprise Armata a II-a română și pe care se menținea de șase luni, avea o direcție generală nord-vest - sud-est, urmând înălțimile platoului cuprins între râurile Zăbrăuți și Șușița și paralel cu cursul lor.

La aripa dreaptă, linia frontului se continua spre nord-vest cu aceeași direcție, înspre Măgura Cașinului, depărtându-se de valea Șușiței care, scăpând de împingerea masivului Răchitașului, desena un arc de cerc spre sud-vest, pentru a-și căuta izvoarele în bariera muntoasă de apus a Vrancei.

La aripa stângă, frontul atingea la Răcoasa apa Șușiței, pentru a se continua apoi, dincolo de ea - de astă dată păzit de soldați ruși - pe malul de nord al Putnei, înspre Siret. Atât în spatele, cât și în fața liniei frontului de luptă, terenul forma o serie de creste, aproape paralele, cu aceeași direcție generală, nord-vest - sud-est, tăiate pe văi mici cu pante repezi, acoperite în mare parte de păduri.

Toate aceste văi erau străbătute de numeroase șosele sau drumuri, mai mult sau mai puțin importante; cele mai multe, prin poziția lor, ferite de vedere. Linii ferate înguste se întindeau de-a lungul văilor Putnei și Șușiței. Pe alocuri, erau funiculare pentru exploatări forestiere.

Frontul de luptă al trupelor române a fost împărțit în două sectoare:

28

a) la dreapta, sectorul defensiv sau demonstrativ b) la stânga, sectorul ofensiv Primul sector, defensiv, se întindea de la Arșița Mocanului până la Poiana Încărcătoarea. Misiunea trupelor române din acest sector era ca, inițial, prin atacuri locale, să fixeze pe inamic la teren și să nu-i permită în nici un chip să intervină cu forța în sectorul din stânga, unde se făcea efortul principal de străpungere a frontului.

Cel de-al doilea sector, ofensiv, ținea de la Poiana Încărcătoarea până la marginea de vest a localității Răcoasa.

Nodul orografic16 al regiunii îl formează Poiana Încărcătoarea, la altitudinea de 711 m. De la această înălțime pornesc spre sud-est două coame aproape paralele, despărțite printr-o vale adâncă, prin care curge pârâul Limpejoara. Creasta care mărginește spre vest (dreapta) valea Limpejoarei, poartă în prima ei parte, numele de dealul Fântâna Puturoasă, apoi se continuă cu dealul Mărăștilor, a cărui creastă e jalonată de seria de înălțimi, transformate de germani în centre de rezistență.

La spatele crestei Mărăștilor sunt alte două șiruri de dealuri cu aceeași orientare: dealul Teiușului, despărțit de dealul Mărăștilor prin valea Dracea Mare, apoi dealurile Cotu Roșca și Dealul Mare, ale căror pante coboară în culoarul format de valea Șușiței; dealurile sunt despărțite unele de altele prin văi adânci și 16

Nod orografic, ansamblu montan din care pornesc radiar, culmi încadrate de o rețea hidrografică complexă.

29

păduroase. Celălalt șir de dealuri, ce mărginește spre est (stânga) valea Limpejoarei, poartă succesiv numele de: dealul Drăgoteștilor, dealul Vârlanului, dealul Albei; pe crestele acestor dealuri erau pozițiile trupelor române ale Armatei a II-a, comandată de generalul Alexandru Averescu.

Aceste dealuri sunt mai scunde decât dealul Mărăștilor, din fața lor, cu 50-100 m înălțime; din această cauză, pozițiile inamice, atât de infanterie cât și de artilerie, dominau pe cele românești și aveau un câmp de observație și de tragere mult mai avantajos. Atacarea și forțarea liniei inamice era foarte grea. Malul dealului Mărăștilor, dinspre valea Limpejoarei, era râpos, în unele părți abrupt, ridicându-și creasta la 40 - 100 metri deasupra văii. A escalada prin forță aceste înălțimi râpoase, sub focul încrucișat al redutelor ce flancau toate scobiturile malului, părea o întreprindere riscantă și condamnată la o nereușită sângeroasă. Și totuși, în strategia ofensivei, primul obiectiv ce trebuia cucerit era dealul și localitatea Mărăști.

Satul fusese puternic fortificat și transformat într-un puternic centru de rezistență pe care inamicul îl considera inexpugnabil: Un reduit complet închis, înconjurat de mai multe linii de sârmă ghimpată și două rânduri de tranșee adânci, consolidate cu grinzi de lemn, de fier și de beton armat, iar casele de la marginea satului fuseseră întărite și special amenajate pentru a

30

asigura o rezistență îndelungată în cazul unor lupte de stradă 17.

Pe data de 23 aprilie, în ziua de Sfântul Gheorghe, când codrul era aproape încheiat18, generalul Alexandru Averescu împreună cu regele Ferdinand face o vizită în teren, în faţa Mărăştilor, dorind să inspecteze linia frontului.19 La întoarcere, în drum spre Muşunoaiele, Alexandru Averescu își alege postul de comandă pentru momentul ofensivei proiectate în Poiana Țigăncei, în apropiere de cota 70720. În urma recunoașterilor făcute în teren și a analizei tăriei inamicului, Alexandru Averescu a descoperit tocmai aici partea vulnerabilă a acestei fortărețe. Terenul fiind descoperit, lucrările erau ușor de identificat, și de aceea a hotărât a da în acest sector atacul de străpungere. În vederea începerii și dezvoltării acțiunii ofensive, au fost efectuate o serie de activități pregătitoare. Au fost reparate drumurile existente și amenajate altele noi21; au fost recunoscute toate potecile 17

Vasile Alexandrescu, Costică Prodan. Ofensiva de vară – Mărăști 1917, București, 1999, apud: Horia Dumitrescu. Generalul Alexandru Mărgineanu și Mărăștii, Focșani: Editura Pallas, 2008, p.

276; 18 Expresie populară care înseamnă codru înfrunzit; 19 Cezar Cherciu. Vrancea și ținutul Putnei: Un secol de istorie 1820-1920, p. 251-252; 20 Astăzi, această poiană mai este cunoscută de localnici și sub numele de La observatorul lui Averescu; 21 O parte din drumuri au fost construite de generalul Moșoiu: de la Pralea am apucat pe un drum nou și frumos, care urcă delurile prin

31

de munte care duceau la tranșeele germane, o contribuție notabilă aducând-o locuitorii din zona luptelor22; firele telefonice au fost îngropate pentru a nu fi rupte de focul artileriei inamice; au fost constituite depozite de muniții, hrană și materiale de tot felul. Pozițiile inamice, fotografiate din avioane, erau bine reperate şi cunoscute în cele mai mici amănunte. În spatele frontului, pe terenuri alese și amenajate special, se făceau exerciții aplicative, unitățile și subunitățile prevăzute a participa la ofensivă fiind puse să rezolve situații asemănătoare cu acelea ce le vor reveni pe timpul ducerii acțiunii.

Hartă Armata a II-a Română

pădure, construit de Moșoiu și trupele lui în: Maria Regina României. Jurnal de Război 1917 – 1918, vol 2; 22 Vasile Alexandrescu; Costică Prodan. op. cit. p. 54.

32

Hartă Front cu rețele sârmă inamic

Hartă –Schiță – Cale ferată îngustă

33

Misiunea primită de Armata a II-a română prevedea ruperea apărării inamicului în sectorul său de ofensivă, în cooperare cu dreapta Armatei 4 ruse; izgonirea dușmanului din bazinul Soveja, și ajungerea trupelor române pe cursul superior al râului Putna.

Armata a II-a română, avea în compunerea sa patru divizii grupate în două corpuri de armată. În sectorul din dreapta (defensiv/demonstrativ), sub comanda generalului Gheorghe Văleanu era dispus Corpul IV Armată, constituit din Diviziile 8 și 6, iar în sectorul din stânga (ofensiv), sub comanda generalului Artur Văitoianu, era Corpul II Armată constituit din diviziile 1 și 3.

Brigada 12 infanterie, sub comanda colonelului Stoenescu, era dispusă în teren de la Poiana Încărcătoarea până la Dealul Drăgoteștilor.

Divizia 3 infanterie, comandată de generalul Mărgineanu, ocupa poziția de la Dealul Drăgoteștilor până la satul Răcoasa. Pentru zdrobirea grupării inamice din zona Mărăști, trupele române urmau să coopereze cu mari unități din Corpul VII rus. Misiunea Corpului VII rus era să înceapă ofensiva concomitent cu trupele Armatei a II-a române, să cucerească înălțimea Momâia și să împingă frontul inamic pe linia pâraielor Băjenia, Vizantea și localitatea Irești.

Conducerea operațiilor acestui atac a fost încredințată generalului Mărgineanu, comandantul Diviziei a 3-a.

Intrarea în luptă a trupelor române reorganizate și refăcute a avut loc în prima decadă a lunii iulie 1917.

34

În cursul nopții de 8/9 iulie conform planului de ofensivă stabilit, trupele Diviziei 3 au fost grupate astfel: Infanteria a) În sectorul de nord, între cota 575 (vârful Țurcanu) și cota 500 (dealul Mărăști), Regimentul 18 infanterie și Brigada 5 infanterie (Regimentul 4 infanterie și 2 vânători) grupate astfel: - Regimentul 18 infanterie pe clina de est a dealului Drăgoteștilor, cam la înălțimea cotei 420 (Pârâul lui Andrei), în adăposturile pregătite din vreme; - Regimentul 4 infanterie pe clina de est a dealului Bourului (nord-est cota 475); - Regimentul 2 vânători în valea pârâului Vîrlanului; b) Regimentul 22 infanterie, cu 8 companii infanterie și 2 companii mitraliere, adunate în vâlceaua de la est de Pârâul lui Tudoriță, o companie de infanterie și o companie mitraliere, constituind garnizoana de siguranță a tranșeelor, au ocupat lucrările liniei dintre Pârâul lui Tudoriță și valea Limpejoara; - Regimentul 30 infanterie ocupa cu batalionul I/30 lucrările din linia 1, dintre valea Limpejoara și Răcoasa inclusiv, batalionul II/30 este adunat în vâlceaua de la est de dealul Glesneșului,iar batalionul III/30, la nord de Răcoasa, în valea Râpa Bălicioasă;

35

-

Regimentul 28 infanterie cu batalioanele I, II/28 adunate în valea Dondișului, constituind rezerva diviziei, iar batalionul III/28, formând garnizoana de siguranță a tranșeelor, ocupa lucrările liniei 1 din sectorul de nord, de la Poiana Necoara până la Pârâul lui Tudoriță.

Artileria. Regimentele 1 și 6 artilerie, 5 și 15 obuziere, precum și artileria grea (1 baterie obuziere de 150 mm, două baterii tragere lungă de 120 mm și 2 baterii obuziere grele rusești de 152 mm), ocupă pozițiunile indicate pe crochiul zilei de 9 iulie23.

Luptele propriu-zise au început pe data de 9/22 iulie și au durat o săptămână.

Ziua 9/22 iulie a început cu un puternic bombardament al artileriei române asupra pozițiilor inamice, care avea rolul de a pregăti declanșarea marii ofensive. Deși sensibil îngreuiate de vremea neprielnică, timp de două zile, tragerile artileriei române au înregistrat importante rezultate; s-au distrus cazemate și depozite de muniții de la sud de Mărăști; a fost incendiat satul Mărăști; la nord de Mărăști, artileria a realizat 12 breșe în rețelele de sârmă ghimpată din fața poziției dușmane, dintre care 7 complet și 5 parțial24.

23

Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Armata a II-a, dosar nr. 367, f. 1-12, apud: Constantin Căzănișteanu, Vasile Alexandrescu ș.a. Mărăști, Mărășești, Oituz, București: Editura Militară, 1967, p. 81-82; 24 Colonel Ion Cupșa. Mărăşti –Mărășești – Oituz, București: Editura Militară, 1967, p. 34.

36

În urma acestor efecte, pe data de 10 iulie, ora 23, cu câteva ore înainte de începerea desfășurării marii ofensive, Alexandru Averescu, trimite o telegramă Maiestății Sale Regelui, în care îi comunică: Timpul a favorizat pregătirea atacului. Artileria a putut deschide mai multe spărturi în apărările accesorii ale inamicului și întăririle au fost în diferite părți ruinate. Satul Mărăști incendiat. De comun acord cu comandantul Armatei IV ruse am hotărât a porni infanteria la atac mâine marți 11 iulie ora 4 (dimineaţa n.n.).25 În aceeaşi noapte, a început ofensiva propriu-zisă, ce avea să intre în cartea de istorie a neamului, ca răsunătoarea victorie a Bătăliei de la Mărăşti.

Iată ce povestesc arhivele timpului: la câteva minute după miezul nopții, șiruri lungi și dese de soldați români, coboară dealurile Drăgoteștilor, Vârlanului și Albei, trec prin apa cristalină a Limpejoarei, care-i separă de vrăjmaș, și încep să urce povârnișurile repezi ale dealului Mărăști. Târându-se și agățându-se de tufe, de rădăcini, ascunzându-se după toate năruiturile de pământ, încet, fără zgomot, ca umbrele nopții, nevăzuți și neauziți, soldații regimentelor 18, 4 infanterie și 2 vânători, s-au apropiat la 100 – 200 de metri de liniile dușmane. Aici și-au petrecut restul nopții. Își auzeau inimile bătând. Își înfigeau privirile în întuneric, spre cei

25

Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Armata a II-a, dosar nr. 367, f. 1-12, apud: Constantin Căzănișteanu,Vasile Alexandrescu ș.a. Mărăști, Mărășești, Oituz, București: Editura Militară, 1967, p.

85;

37

de dincolo de linii, cu care, în zori, aveau să se bată26.

La ora 3, Ordinul nr.1010 al Diviziei 3 face cunoscut că atacul începe la ora 4. Batalioanele I și II care formau rezerva diviziei erau gata - în adăposturile lor de pe pârâul Buhăieștilor. Între orele 3 - 3,20, batalionul II ocupă tranșeele după dealul Drăgotești, Bourul și Piscul lui Stănilă27.

11/24 iulie, la ora 3 și 45 de minute, liniștea nopții a fost întreruptă de un bubuit puternic. Întreaga poziție dușmană aflată între Poiana Încărcătoarea și Dealul Mănăstioara, de la sud de Mărăști, a fost luminată și răvășită de exploziile neîntrerupte ale obuzelor românești. Un sfert de oră mai târziu, o rachetă trasă de la punctul de comandă al Diviziei 3 Infanterie vestea începerea atacului: O ploaie de luminițe vestitoare de furtună se oglindeau în apa Limpejoarei. Până la ultimul oștean din tabăra română știa ce însemnau acele steluțe care pâlpâiră câteva clipe, ca la o serbare populară, apoi se stinseră. Urmară câteva minute de tăcere. Acea tăcere plină de neliniște dinaintea pornirii la atac. Apoi, în pragul zorilor, răsună un bubuit formidabil. Un bubuit prelung. Artileria românească își lungise tirul. Și atunci, ca la un semnal, un lanț viu de oameni, cu baionetele la arme,[…] s-au avântat în asaltul dealului 26

Florian Tucă. Triunghiul eroic Mărăşti - Mărășești – Oituz, Iași: Junimea, 1977, p. 32.

27 Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond Armata a II-a, dosar nr. 367, f.

1-12, apud: Constantin Căzănișteanu, Vasile Alexandrescu ș.a. Mărăști, Mărășești, Oituz, București: Editura Militară, 1967, p. 93;

38

Mărăști28. Călăuziți de soldatul Boboc, de loc din Cîmpuri, care cunoștea și pomii de pe deal29, ostașii noştri au pătruns în tranșeele dușmane prin două spărturi făcute în rețelele de sârmă și, ca un fulger, s-a declanșat infernul. A fost o înfruntare cutremurătoare, în care atacator și atacat acționau după deviza care pe care.

Lovind cu baioneta sau cu patul armei, aruncând cu grenada, atacând corp la corp, cele două unități zdrobesc rezistența dușmanilor, reuşind astfel, ca între orele 4 – 5,30 dimineața, să facă prima spărtură în frontul dușman, între cota 536 și satul Mărăști. Altădată, în vremuri de pace, pe aceste dealuri fânețurile se unduiau valuri, valuri în bătaia vântului și în aer înălțau mii miresme, acum, văzduh de foc și fum, miros de praf de pușcă, morți și gemete de durere. Nimic n-a fost însă în zadar, dimineața, pe la ora 6.30, dealul Mărăștiului a fost cucerit, și după un scurt răgaz necesar refacerii forțelor, artileria a lungit tragerea, iar infanteria a reluat înaintarea.

După numai alte 3 ore, ostaşii noștri au cucerit și Dealul Teiușului, distrugând astfel și punctele de rezistență ale duşmanului din linia a doua. Soarele nu se ridicase încă de o suliță deasupra orizontului, când dealul Mărăștilor, cu toate puternicele lui întărituri, era în întregime în mâinile românilor. În același timp, lupte deosebit de violente se desfășoară și în zona satului Mărăști.

28 29

Florian Tucă, op. cit., p. 32-33; Vasile Alexandrescu; Costică Prodan, op. cit., p. 54.

39

Lupta angajată în interiorul localității a fost extrem de violentă din cauza rezistenței inamicului. Un rol deosebit de dificil i-a revenit Regimentului 22 Infanterie, care printr-un curajos atac de front, combinat cu o manevră de învăluire pe la nord, a reușit să ajungă pe înălțimea ce domina localitatea și, tranșee după tranșee, curte după curte, sunt luate pe rând de la nord spre sud.30 Năuciți de bombardamentul infernal și amenințați să fie încercuiți, soldații și ofițerii germani părăsesc în grabă și acest puternic bastion al apărării lor.

La ora 10.00, satul era în întregime în mâinile trupelor române, dar urmărirea inamicului a continuat.

Un nou asalt l-a scos și de pe platoul din spatele satului (la vest de Mărăști, în spatele actualului Mausoleul), unde el își organizase o poziție de rezistență cu șanțuriadăpost, silindu-l să se retragă până pe dealul Viei.

Cucerirea satului s-a soldat cu însemnate pagube materiale: satul fusese în parte ars. Când se simţiră zdruncinaţi şi măcinaţi, germanii incendiară marginea, ca să oprească înaintarea trupelor române. Altă parte a satului, printre care și biserica, a fost dărâmată de proiectilele artileriei române, făcând-o praf și cenușă31.

Tot ce s-a mai putut recupera din biserică a fost doar o singură icoană, care i-a fost oferită Reginei Maria 32.

30

Ibidem p. 57; Coman Vasilescu. Toponimia Comunei Mărăști, București: Tipografia Nicu Grassianny, 1934, p. 21; 32 Icoana i-a fost oferită la data de 8 februarie 1918, la Iași, de câțiva copii din sat însoțiți de primarul Mărăștiului (Maria, Regina 31

40

Din cele 123 de case, cât număra pe atunci Mărăștiul33, 65 au fost complet distruse. Priveliștea era îngrozitoare: aici o casă găurită, dincolo un veston aruncat; mai departe haine în sânge, morți albi cu sânge roșu la gură34; din valea Gogoiului și până în dealul Drăgotești, în aer, stăruia duhoarea grea a miilor de trupuri în putrezire.35 Concomitent cu luptele duse de trupele române, a trecut la acțiune și dreapta Armatei 4 ruse, ale cărei trupe, până în seara zilei de 11 iulie, au cucerit înălțimea Momâia cu cota 625 și satul Voloșcani.

Succesul acțiunii regimentului 22 infanterie a favorizat ocuparea Dealului Mănăstioara (la sud de Mărăști) de către regimentul 30 infanterie. Și astfel, și ultimul bastion al primei poziții inamice din fâșia de ofensivă a Diviziei 3 infanterie, intră în stăpânirea trupelor române. Când s-a lăsat seara, cu adieri ușoare de vânt răcoros, Mânăstioara era în mâinile românilor.

Dar cu câte eforturi și cu cât tribut de sânge! Respirau greu, adânc, cei scăpați de mușcătura plumbilor.

Gemeau lung răniții, cu buzele arse de febră. Morții priveau cu ochii sticloși îndepărtatele stele. Unii dintre ei se stinseseră odată cu aprinderea candelelor stelare36.

României, Jurnal de război. 1917 – 1918, Vol. 2 , București: Humanitas, 2015, p. 399); 33 Cezar Cherciu. Vrancea și ținutul Putnei: Un secol de istorie 1820-1920, Focșani: Editura Neuron, 1995, p.275.

34 Virgiliu Ștef. Serdaru. Războiul nostru. Turtucaia-Mărășești, București: Minerva, 1918, p. 240; 35 Victor Ion Popa. Floare de oțel, Timișoara: Facla, 1985, p. 324; 36 Florian Tucă, op. cit., p. 36.

41

Prima zi de ofensivă a forțelor române și ruse s-a încheiat cu un important succes: o pătrundere de aproximativ 3 km în dispozitivul inamic și o spărtură a frontului pe o lungime 10 km, trupele germane și austroungare fiind silite să se retragă pe un nou aliniament.

12/25 iulie. După spargerea frontului, operațiunile de urmărire a dușmanului au continuat cu aceeași vigoare, fiind eliberate satele, Cîmpuri, Roșculești, Vizantea Mănăstirească, Răcoasa. Înaintarea medie în această zi a fost de 2 km.

Concomitent cu desfășurarea ofensivei de la Mărăști, ofensiva rusă de pe frontul din Galiția (regiune istorică împărțită actualmente între Polonia și Ucraina, n.n.) s-a terminat dezastruos iar trupele Puterilor Centrale au trecut la ofensivă pe toată lungimea frontului și au ocupat orașul Tarnopol (oraș în regiunea Ternopil, Ucraina, n.n.). În încercarea de a stabiliza frontul, Comandamentul Suprem rus, a decis unilateral retragerea Corpului 40 armată rus de pe frontul românesc și transferarea acestuia pe frontul din Bucovina. În aceste condiții, Marele Cartier General român a decis oprirea ofensivei de la Mărăști și anularea ofensivei prognozate a se desfășura pe frontul de la Nămoloasa.

Totuși, la solicitarea generalului Alexandru Averescu, Marele Cartier General a dispus continuarea ofensivei și în zilele următoare, forțând inamicul să-și continue retragerea pe toată lungimea frontului.

Ziua a 3-a a ofensivei, 13/26 iulie, a debutat cu lupte deosebit de violente. În cursul zilei, trupele române au eliberat valea Șușiței și Răchitașul Mic. Până seara,

42

localitatea Soveja a fost eliberată și ea, și ocupată culmea Răchitașului Mare (954 m). Rezultatele zilei s-au concretizat într-o pătrundere de 7 km în dispozitivul inamic.

Deși situația frontului impunea sistarea ofensivei, Marele Cartier General a decis ca frontul să fie împins pe aliniamentul prevăzut în planul inițial: Măgura Cașin Sboina Neagră - valea Putnei - valea Sării. Mai mult decât atât, era necesară urmărirea resturilor diviziei 218 germană pentru a nu i-se da posibilitatea să fixeze un nou aliniament. După lupte de o rară violență, ostașii diviziei 6 infanterie au reușit să cucerească muntele Sboina Neagră și înălțimile învecinate. În seara de 19 iulie/01 august, operațiile ofensive ale Armatei a II-a române au fost oprite. O ultimă acțiune de amploare a mai avut loc în data de 19 iulie cu scopul de a cuceri Măgura Cașinului, dar fără succes.

Purtată timp de nouă zile, după cum spun unii istorici, bătălia de la Mărăști s-a încheiat cu o biruință strălucită a trupelor române. Rupând apărarea inamică pe o lărgime de peste 30 kilometri și pe o adâncime de 20 kilometri, trupele române au eliberat un teritoriu de circa 500 km pătrați și au recucerit 30 de localități. Pierderile provocate inamicului s-au cifrat la 2769 de prizonieri, 70 de guri de foc de diferite calibre și un numeros material de război.

Așezată la o cotitură fatală a desfășurării războiului nostru, bătălia de la Mărăști - apreciază istoricul Constantin Kirițescu - rămâne un episod strălucit al acestui război, o probă vorbitoare de

43

capacitatea șefilor, de calitățile de bravură și energie ale soldatului român, un exemplu elocvent pentru putința lui de adaptare și perfecționare. După dezastrul cumplit din 1916, după laborioasa operă de prefacere din primăvara anului 1917, ea este dovada vitalității și energiei nestinse a poporului român.

Victoria de la Mărăști a consolidat moralul armatei române și a avut ca urmare schimbarea planului de ofensivă a Armatei a 9-a germane condusă de feldmareșalul Mackensen. Plănuită să se desfășoare inițial între Siret și Prut, ofensiva a fost îngreunată de faptul că mareșalul Mackensen nu a mai avut răgazul necesar să grupeze toate forțele armatei sale37.

Bătălia de la Mărăști a fost, așadar, prologul victoriei de la Mărășeşti.

37

Academia Română. Istoria Românilor, vol. VII, tom II, București: Editura Enciclopedică, 2003, p. 443.

44

REÎNĂLȚAREA SATULUI MĂRĂȘTI DUPĂ OFENSIVA DIN IULIE 1917 Atestat documentar38 în anul 1786, satul Mărăști, a stat sub ocupația trupelor germane, timp de aproape șapte luni, adică de la sfârșitul lunii decembrie 1916 până la 11 iulie 1917. Așezat pe o creastă dominantă în bătaia vânturilor și a soarelui, străjuit de înălțimile Măgurei Cașinului, Mărăștiul a fost ales de armata germană, pentru a constitui un însemnat bastion al frontului nemților, ce se întindea din munții Oituzului și până la malul Siretului, spre Nămoloasa. În acest front, pe un lanț, neîntrerupt de tranșee și cazemate, satul Mărăști, ca o adevărată cetate, era menit să apere toată valea Șușiței. În acest context, oamenii satului, cu mic și mare, copii, femei și bătrâni, au fost nevoiți să-și părăsească în grabă gospodăriile și, în plină iarnă, pe ger și viscol, să pribegească prin satele din spatele frontului: Câmpuri, Vizantea, Găuri, Vidra și Soveja39. Satul a rămas pustiu.

38

O împărțială din let 1786, Iulie 22 din porunca Starostii, făcută di cătră un căpitan tot pentru Mărăști în cari arată că au împărțit patru bătrâni anumi Susanul, Constandin Guțan, Toader Găuri și Grigore Gora, ficiorii lui Stan sin Nicoară cel mari din Muncelu, din săliște, din poali de săliște și moșii de câmpu și de păduri împărțind-o la aceștia în totu locul cu stânjănul. Extras din: Aurel V. Sava. Documente Putnene, Vol. 1: Vrancea, Odobești – Câmpuri, Focșani: Editura Terra, 2011, p. 133 – 134.

39 Uneori membrii aceleiași familii erau despărțiți, iată ce spune profesorul Mitică Munteanu, în lucrarea: Mărăști: Localitate istorică la poarta de intrare în Țara Vrancei: chiar tatăl meu, Ion

45

Doar vreun scârțit de poartă în bătaia Crivățului40 sau vreun scheunat de câine. De foame? De dorul celui plecat? Poate… și de una și de alta.

După victorioasa ofensivă a Armatei a II-a, din 11 iulie 1917, satul a fost eliberat de nemți. Rând pe rând, localnicii încep să se întoarcă pe la casele lor, dar nu înainte ca toate materiale de război găsite în adăposturile blindate ale nemților să fie evacuate și toți răniții din ambele tabere, să fie duși în spatele frontului la ambulanțele de la Schitul Moșinoaia.41. În loc de case, oamenii au găsit dărămături fumegânde, mormane de praf și cenușă, ici - colo mai putea-i zări scheletul vreunei case, care rânjea acum strâmb și ironic la cei care priveau neputincioși dezastru42 N-au deznădăjduit. Au avut puterea de a lua de la capăt totul. Și încep, încetul cu încetul, să-și înjghebeze în pripă, după puterea fiecăruia, locuințe provizorii pe locul vechilor gospodării, distruse de tunurile trupei Diviziei a-III-a române. În această operă de reînființare a satului, de un mare ajutor le-a fost Societatea Mărăști. Hotărârea Marin, Dumnezeu să-l odihnească, copil pe atunci, povestea că a stat împreună cu bunica lui în satul Vizantea, fiindcă ceilalți membri ai familiei, frați și surori, au fost trimiși în alte sate vecine.

Abia după război s-au văzut cu toții; 40 Vânt rece și violent care bate iarna în Moldova și Câmpia Dunării, dinspre E și N-E, aducând scăderi mari de temperatură; 41 Mihail Văgăonescu. Viața în război: Însemnări zilnice de pe front 1916 – 1918, București: Editura Casei Școalelor, 1925, p.312; 42 Mihal Sadoveanu. Jertfele, București: Editura Tineretului, 1967, p. 60.

46

înființării acestei societăți filantropice s-a luat la Soveja, în iulie 1917, de trupele Diviziei a III-a. La 5 decembrie 1917, la Bâlca-Coțofănești-Bacău, ia ființă Societatea Mărăști sub înaltul patronaj al Reginei Maria. Generalul Averescu a fost ales președinte de onoare, iar generalul Alexandru Mărgineanu, președinte executiv. Din conducere mai făceau parte și generalii Dabija și Văitoianu, alți ofițeri, precum și locuitori ai satului printre care Ion Popescu, Ion Bâra etc.43 Refacerea satului a fost o sfântă datorie pentru această societate: Satul acesta (Mărăști) – rostea Alexandru Mărgineanu la înființarea Societății - a fost sfărâmat de noi, de propriile noastre tunuri, tot ele să-l refacă încă și mai frumos decât a fost.44 Din acel moment s-a trecut la realizarea acestui obiectiv. S-a dat ordin trupelor Diviziei a III-a ca, de la simplul ostaș până la ofițerul superior să contribuie fiecare, cu obolul45 său, la refacerea satului. Astfel că, în timp de trei zile s-au strâns de la toate trupele care se mai aflau încă pe câmpul de luptă, suma de 63.000 lei, sumă care a constituit primul fond al Societății Mărăști.

Trupele Diviziei a-III-a, merg mai departe cu generozitatea lor: au renunțat să mănânce carne timp de două zile iar vitele, care erau destinate pentru hrană, le-

43

Mihail Broina. Monografia școlii „Regina Maria” Mărăști, Mărăști: s. e., 2004 – 2005 , p. 35; 44 Coman Vasilescu. Toponimia Comunei Mărăști, București: Tipografia Nicu Grassianny, 1934, p. 21; 45 Contribuție modestă în bani.

47

au oferit văduvelor din Mărăști46, acest gest de binefacere, constituind prima danie a Societății, îndreptată spre folosul mărăștenilor. În scopul mării fondului necesar refacerii satului, inițiatorii Societății, au organizat diverse festivități (serbări, baluri, serate literare și muzicale, spectacole de teatru etc). Mărturie sunt ziarele vremii, documentele Societății, afișele, dar și însemnările personale. Spre exemplu, în jurnalul Reginei Maria, la data de 8/21 februarie 1918, găsim următoarea însemnare: m-am dus la un spectacol de teatru foarte bun ,,La Dame aux Camelias’’, cu Ventura în beneficiul societății militare care vrea să reconstruiască Mărăștiul. A fost organizat de generalul Mărgineanu, sub protecția mea47.

Din fondul astfel constituit, peste 75.000 de milioane de lei48 s-a pornit la refacerea satului, construind următoarele obiective:  19 case mari din piatră și cărămidă, construite în stilul tradițional al regiunei, dăruite la o parte dintre săteni, din care, acum, locuiesc descendenții acelora. O mare parte dintre locuitori au primit, din partea Societății, câte o mică sumă de bani, pentru cumpărarea materialului necesar construirii, în special șindrilă.  Biserica, ridicată pe locul vechii biserici,

46

Coman Vasilescu. Ibidem, p. 20; Maria, Regina României. Jurnal de război 1916 – 1918, vol. 2, București: Humanitas, 2015, p. 399; 48 Mihail Broina. Ibidem, p. 37.

47

48

a fost terminată în anul 1928. Construcție mare și frumoasă din piatră masivă, împrejmuită cu un gard de zid, făcut din piatră betonată, construcție ce amintește de modelul bisericilor întemeiate de Ștefan cel Mare. Pe o placă din marmură așezată în peretele din afara bisericii, la intrare, în partea stângă, din față, este săpată următoarea pisanie: Această sfântă și dumnezeiască biserică, înălțatu-s’a din temelie în zilele marelui şi gloriosului Rege Ferdinand I al României și a Majestății Sale Regina Maria, de către Societatea Mărăști, înființată chiar pe câmpul de luptă în anul 1917 de toți ostașii Armatei A II-a de sub Președenția de onoare a Generalului Alexandru Averescu, Comandantul acestei Armate și Președenția activă a Generalului Alexandru Mărgineanu, Comandantul Diviziei a III-a.

Ridicatu-s’a pentru înlocuirea vechii biserici a Mărăștilor, surpată de tunuri în bătălia dela Mărăști pentru de-a pururi amintire a izbânzei și spre veșnica pomenire a vitejilor morți pentru Țară și închinatu-s’a prea cinstitului hram al Sfintei Mare Muceniță Maria Magdalena49, în 11/24 iulie 1928 sub domnia M.S. 49

În dimineața zilei de 9/22, Iulie, sute de tunuri au deschis focul asupra Mărăștilor și asupra tranșeelor dușmane. Clocotea văzduhul de zgomotul strident al obuzelor, care duceau cu ele, pretutindeni moarte și ruină. Între acestea Comandantul Diviziei a III-a a chemat pe preotul Diviziei respective și l-a întrebat: Părinte, ce sfânt se prăznuiește adstăzi, după rânduiala bisericească? Preotul ia răspuns este sfânta muceniță Maria Magdalena. E zi cu noroc , părinte, a spus Comandantul Diviziei. E ziua Reginei noastre. Deci fac legământ în fața morței, care se plimbă pretutindeni că, dacă ne va ajuta bunul Dumnezeu să căpătăm victoria, biserica satului

49

Regele Mihai I al României și cârmuirea Alteței Sale Principele Nicolae al României, a Sanctității Sale Patriarhul D. D. Dr. Miron Cristea și a Domnului Gh. Buzdugan, Înalță Regenți, fiind capul Bisericii Ortodoxe Autocefale Române Prea Fericirea Sa D. D. Dr.Miron Cristea, iar păstor și oblăduitor al creștinilor din acest cuprins al Țărei I. P. S. S. D. Dr. Pimen Mitropolitul Moldovei și P. S. S. D. D. Lucian Episcopul Romanului și al Bacăului, fiind preot al numitei biserici Gheorghe Corbea.

Iar pe o mică lespede, tot din marmură, ce stă așezată pe pardoseala pridvorului bisericii sunt scrise memorabilele cuvinte ale Reginei Maria: Să reclădim cu dragoste în amintirea celor căzuți aici.  Clopotnița, zidită din piatră, situată în colțul din stânga al curții, spre nord, aproape de drum.  Casa parohială, construită din același materiale de construcție, situată în spatele bisericii, spre răsărit;  Școala de fete „Regina Maria”, localul actualei școli generale, situat în partea sud-vestică a satului. Construcția școlii a fost începută în anul 1920 și terminată între anii 1922 – 1923. Este o clădire solidă,

Mărăști, pe care au distrus-o tunurile noastre, voiu reface-o cum na fost alta mai frumoasă, pe aceste locuri, și-i voiu pune hramul „Sfânta Muceniță Maria Magdalena”, patronul reginei noastre, fapt ce s-a îndeplinit întocmai. Apud: Coman Vasilescu, op. cit. p.

21

50

construită tot din piatră şi cărămidă50, foarte spațioasă, având un număr de 8 săli de clasă, 2 holuri și un subsol spațios și cimentuit pe jos. Localul a fost destinat unei școli de meserii pentru fete, cu profil de ţesătorie şi gospodărie, fiind prima școală de meserii din mediul rural. Inaugurarea școlii Regina Maria s-a făcut abia în anul 1928.51 Într-o cameră a școlii se amenajase un mic muzeu memorial al bătăliei de la Mărăști. Printre exponate, portretele familiei regale și ale generalilor distinși pe acest câmp de luptă, se mai aflau un pat de lemn52, al Reginei Maria din timpul campaniei 1916 -1917 și un epitaf lucrat numai în fir de aur și platină, donat catedralei din Mărăști de Vasile Georgescu, din București. Acum, tabloul se găsește la biserica din sat.  Arcul de triumf, cu inscripția: Câmpul istoric Mărăști 1916 - 1919, situat în partea de sud a satului, la intrarea dinspre Răcoasa.  Uzina de apă, terminată în anul 1924, era

50

Cărămida era adusă cu funicularul de la fabrica de cărămidărie din satul Gogoi.

51 În comuna Mărăști, care a avut atât de mult de suferit de pe urma Primului Război Mondial, la 1 Mai 1928 s-a deschis în mod excepțional prima școală de meserii din mediul rural, Școala „Regina Maria”, profilată pe țesătorie și gospodărie. (Mihail Broina. Monografia școlii „Regina Maria” Mărăști).

52 Patul avea la cele patru colțuri ale spetezelor coroana regală, împletită în mlădițe de mesteacăn. Reginei îi era foarte dragi: Când am ajuns la postul lui de comandă, (a generalului Moșoiu, n.n) am fost dusă la o căsuță adorabilă, unde mi se pregătise o încăpere frumoasă, cu un pat splendid, făcut de soldați special pentru mine.

51

amplasată la poalele dealurilor Vârlanului și Cruceni, la confluența râurilor Alba, Limpejoara și Vârlan. Deasupra dealului, la extremitatea nordică a satului a fost construit bazinul colector, apa fiind distribuită sătenilor prin câteva ciușmele (pe care le-am prins și eu, n.n.). Ruinele uzinei pot fi văzute și astăzi pe malul stâng al Albei. Un timp, când încă nu se degradase prea tare, vechile bazine erau folosite ca topile53. Vara, femeile din sat, lăsau la topit tulpinile de cânepă, timp de câteva zile, în funcție de temperatura apei.  Uzina electrică, a fost printre ultimele edificii construite de Societate. Satul a fost însă electrificat în anul 1934, dar, din păcate, a împărtășit soarta uzinei de apă.  Mausoleul (cripta eroilor), situat în partea de nord a satului, pe platoul de la cota 536, este cea mai impunătoare construcție, remarcabilă prin contrastul dintre sălbăticia împrejurimilor și silueta elegantă ce străjuiește zona înaltă, prin stilul arhitectonic, unic în întreaga țară54, fiind comparabil cu cel de la Verdun, Franța.

Lucrările de înălțare ale Mausoleului au început în anul 1928 și au fost terminate abia în anul 1932.

Proiectul a aparținut arhitectului Pandele Șerbănescu, iar 53

Topilă, groapă naturală sau improvizată, legată printr-un șanț de alimentare și unul de scurgere cu o sursă de apă (râu, iaz), folosită la țară pentru a topi tulpinile de in și cânepă; 54 Mitică Munteanu; Monica Munteanu. Mărăști: Localitate istorică la poarta de intrare în Țara Vrancei, Buzău: Editura Casei Corpului Didactic, 1998, p. 57.

52

basoreliefurile au fost executate de sculptorul Aurel Bordenache.

Mausoleul a fost proiectat pe două nivele subterane.

La primul nivel sunt două încăperi spațioase în care sunt expuse arme de toate calibrele de origine românească, franceză, germană și americană, folosite în luptele date pe aceste meleaguri, precum și litografii înfățișând aspecte din evenimentele respective. Într-un colț pot fi văzute și câteva obiecte aparținând generalului Arthur Văitoianu.

La cel de-al doilea nivel se găsesc de o parte și de alta criptele osuar cu osemintele celor 18500 de eroi căzuți pe dealurile Mărăștilor. În centru se află sala mortuară, unde se găsește catafalcul mareșalului Averescu și ale generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.  Tot din fondul Societății, s-a amenajat cărămidăria de la Gogoi, și s-a construit funicularul care transporta cărămida de la fabrică până în vârful dealului Mărăști, cărămidă necesară construirii edificiilor enumerate mai sus.55 Procesul de refacere a satului a durat cam până prin anii ’40. Acum, satul era electrificat, avea apă curentă, case noi și frumoase și o școală de meserii, care pregătea fetele de pe toată valea Șușiței în ale țesătoriei sau ale gospodăriei. Mai avea de asemenea, o biserică mare și impunătoare și un grandios monument al eroilor, 55

Mihail Broina, op. cit. p. 37.

53

edificii care aveau să devină obiective turistice. Astfel, în anul 1937, conform documentelor de arhivă, în Mărăști se înființează Oficiul local de cură și turism56, președinte, fiind dr. Bogdan Ivașcu, medic în circumpscriția Cîmpuri. Din aceleași surse aflăm că în sat funcționa și Banca Populară „Gloria Neamului”57.

Comerțul și meseriile încep să ia amploare. În decurs de trei ani, (1931-1933), conform numerelor de înmatriculare din Buletinul Camerei de Comerț și Industrie Focșani, în dreptul localității Mărăști, apar înregistrate trei firme comerciale pe numele Iftimie Gh. Niţă,58 I. T. Mărăscu59, Ion. I. P. Bârlă60 .

Apar și meseriașii,61, crește numărul proprietarior de stâni, mărturie fiind actelor de angajament62, descoprite tot la Arhivele Statului Vrancea. Celor care 56

Arhivele Statului Vrancea, Fond, Primăria Comunei Mărăști, dosar 2/1936, (dosar nenumerotat); 57 Arhivele Statului Vrancea. Fond,Primăria Comunei Mărăşti, dosar 1/1932, f. 75; 58 Sub Nr. analitic 865 din 7 Octombrie 1931, s’a înmatriculat firma comercială Niță Gh. Iftimie, obiectul comerțului: băcănie și mărunțișuri, sediul comerțului: Mărăști; începutul comerțului: 1 Octombrie 1931; activitatea anterioară: agricultor; regim matrimonial: căsătorit fără act dotal; 59 Sub Nr. 97/1588 din 10 Octombrie 1932, s’a înmatriculat firma Ion T. Mărăscu băcănie, mărunţişuri şi regie cu, sediul în Mărăşti, căsătorit fără act dotal; 60 Sub Nr. 121/1742 din 30 Septembrie 1933, s’a înmatriculat firma Ion. I. P. Bârlă, băcănie și mărunţişuri, sediul în Mărăşti, căsătorit fără act dotal.

61 Arhivele Statului Vrancea. Fond,Primăria Comunei Mărăşti, dosar 2/1931; 62 Ibidem, Dosar 2/1931.

54

au fost pe front, li s-a dat pământ, așa cum le promisese Regele lor, Ferdinand I, Întregitorul de Țară, în proclamația din 23 martie/5 aprilie 1917.

Astfel, cu ajutorul acestei Societăți, prin hărnicia, tenacitatea și dăruirea lor, mărăștenii acelor vremuri au făcut ca pe ruinele fostului sat să răsară pe CÂMPUL ISTORIC MĂRĂȘTI, o nouă localitate, frumoasă și modernă.

55

56

PARTEA A II-A

Ce trist e că putem uita!...

Copacii nu uită; Ci ei păstrează încă, Ani după ani, ramura care s-a uscat...

Florile nu uită: Ele îmbrăţişează foile uscate, Şi se împodobesc în ele ca într-o haină a amintirilor...

Cei care iubesc, nu uită pe cei ce nu mai sunt...

Un cîntec de jale şi de biruinţă, Vasile Pârvan

57

58

În Partea a II-a, mi-am propus să vă introduc în povestea războiului văzută prin ochii și trăirile unor mari oameni ai timpului, oameni politici, oameni de armată, scriitori de seamă ai literaturii noastre, sau dimpotrivă, nume necunoscute, dar care au vibrat cu emoție și recunoștință la ecourile știute și neștiute ale războiului.

Deși literatura despre Primul Război Mondial este extrem de vastă, eu am selectat, doar acele opere în care am regăsit referiri stricte și numeroase despre bătălia de la Mărăști din iulie 1917 sau, în care m-am reîntâlnit cu o parte din poveștile de altădată.

Fragmentele extrase din operele selectate, zugrăvesc realități trăite pe întregul front de la Mărăști: întâmplări, lupte, fapte de tot felul, îngrădite cu nume proprii și localități. În lucrare, textele sunt așezate în ordinea alfabetică a autorilor.

59

NOTĂ  Între parantezele pătrate sunt cuprinse titlurile culese din operele studiate. Fragmentele omise, considerate neesenţiale în contextul acestei antologii au fost marcate prin semnul grafic […];  Cele două cifre pe care le veți întâlni pe parcursul lucrării (exemplu: 11/24 etc.), marchează stilul vechi și stilul nou de datare, respectiv calendarul iulian și calendarul gregorian;  În memorii, jurnale, notițe și însemnări de război, chiar dacă nu veți găsi trecut numele localității, cu siguranță îl veți intui după: descrieri, denumire cote, nume comandanți;  În redarea textelor, am respectat întocmai grafia textului original.

60

ALEXANDRU AVERESCU (1859 – 1938), născut la Ismail - Ucraina, mareșal și om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881) la general de brigadă (1906) și mareșal (1930).

Excepțional comandant de oști, erou al Primului Război Mondial. A obținut răsunătoarele victorii de la Mărăști și Oituz (1917).

Teoretician și gânditor militar: Tactica, Notițe zilnice din război63. În aceste notiţe zilnice se amestecă trăirile omului, stările sale de evadare din prezentul războiului, cu deciziile, uneori greu de luat, ale generalului şi strategului militar; sentimentele pur omeneşti, dar totdeauna pline de obiectivitate, cu analizele cele mai subtile ale planurilor de luptă și ale campaniilor militare. * [Notițe Zilnice din Războiu] (1916-1918) Fragmente

[…] În fine, ziua mult așteptată începe. Zi mare, căci este în joc reputațiunea armatei, sau cel puțin a valorii soldatului nostru. Nu cred în nimicirea dușmanului, nu cred în ajungerea la Rîmnicu-Sărat, mai ales pe direcțiunea Nămoloasa; dimpotrivă, mă tem de o

63

*** Dicţionar enciclopedic, Vol. 1 - C, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993, p. 150 – 151.

61

teribilă înfrângere în acea parte, după un ușor prim succes.

Am însă ferma încredere în succesul trupelor noastre pe frontul armatei mele. Sunt convins că acțiunea care începe azi va fi pentru soldatul nostru un titlu de glorie și pentru țară de mândrie. Ne măsurăm în condițiuni aproape egale, cu cei mai buni soldați din lume. Sunt convins că vom învinge.

Timp urît, posomorât, ploaie fină…

Bombardamentul a început de dimineață, dar din cauza timpului nefavorabil a trebuit să fie întrerupt între orele 15-17.

Armata a IV-a64, însă, l-a întrerupt de asemenea.

După ora 17 cerul s-a înseninat, bombardamentul a fost reluat și s-a prelungit până la căderea nopții cu rezultate cât se poate de bune. Mâine voiu merge sus la observator; astă seară prefer să rămân aici, la Bîlca.

Liniștea și încrederea se citesc și în ochii celor care mă înconjoară.

10 VII. Bombardamentul a continuat toată ziua.

Rapoartele din toate părțile sunt satisfăcătoare.

Am ordonat ca pe timpul întreruperii bombardamentului de după-amiază, să se simuleze începerea atacului infanteriei, trimițându-se înainte patrule puternice. Stratagema a izbutit complet, 64

Este vorba de Armata a 4-a rusă, comandată de generalul de corp de armată Al. Ragoza.

62

dușmanul și-a dezvăluit cuiburile de mitraliere, care au putut fi numaidecât reperate de artileria noastră.

Am întrebat Armata a 4-a rusă dacă este gata pentru atac și mi-a răspuns că da.

Armata 1 a cerut o prelungire de o zi a bombardamentului.

Noi vom începe însă acțiunea mâine în zori. Vom dormi în bubuitul tunului, dacă vom dormi, căci am o baterie de 120, la 200 metri de baraca mea! Sunt perfect liniștit. Vom avea victoria!

11 VII. Nu am dormit deloc. A trebuit să merg la postul de comandă al generalului Mărgineanu, comandantul Diviziei a 3-a, pentru a fixa detaliile atacului, în acord cu rezultatele obținute până atunci. M-am întors pe la 1; am terminat ce mai aveam de ordonat pe la 2 și am intrat în baraca mea. Atât bateria grea din dreapta, cât și cea de câmp din stânga au tras toată vremea. Peste putință să închid ochii. De altfel, nici nu m-am dezbrăcat.

Fix la 4 am mers la observator; era încă întuneric, dar partea stângă a sectorului de atac era luminată de satul Mărăști, în flăcări. Exploziunile proiectilelor noastre acopereau întregul sector de atac, de la inclusiv Mărăști la Încărcătoarea. Spectacol măreț, peste măsură de emoționant. Încetul cu încetul se luminează de zi și ochiul poate distinge numai cu binoclu și cu mare greutate, coloanele noastre. Încep a se auzi armele infanteriei, apoi mitralierele și în fine grenadele; s-a ajuns deci corp la corp.

63

Din toate părțile rapoartele sunt favorabile; soldații noștri pătrund în poziția inamicului și încep curățirea șanțurilor.

De altfel, pe unele puncte, se pot vedea distinct oamenii noștri, alergând în lungul șanțurilor și azvârlind grenade în ele.

La ora 8, întreaga linie este a noastră! Dușmanul se retrage, mai cu seamă la centru, în dezordine. Încep a se aduna prizonieri numeroși. Se raportează capturare de tunuri.

La aripa stânga, adică la Mănăstioara, dușmanul opune foarte mare rezistență.

Aceasta nu mă îngrijorează; este deja stabilit de ieri seară că la Sud de Mărăști să fie numai o acțiune demonstrativă. Mănăstioara trebuie să cadă prin acțiune de întoarcere pe la Nord de Mărăști.

Mai îngrijitoare este vestea că Regimentul 11, care pătrunsese în prima linie la Încărcătoarea, a fost respins de un contraatac și toate încercările de a pătrunde iarăși în poziția dușmanului, au rămas fără nici un rezultat.

Am dat ordin Diviziei a 6-a (general Arghirescu), să înceteze ofensiva și să se mărginească în acel punct, la o acțiune vie de front, de fixare. Diviziei 1-a (general Stratilescu) i-am ordonat să trimită Regimentului 17 în ajutorul Diviziei a 6-a, îndreptându-se de la sud spre nord, pe dealul Mărăști, pentru a lua Încărcătoarea prin întoarcere.

64

Am dispus în același timp a se bombarda Încărcătoarea, cu toată artileria grea, care este la distanța necesară.

Acțiunea infanteriei va trebui să înceapă mâine dimineață, după o scurtă bombardare de artilerie.

Primesc un ordin de la Marele Cartier General, că stânga mea rămâne înapoi și că este pericol pentru dreapta rușilor, care nu sunt destul de susținuți de noi.

Enormități ridicole. Inamicul este în debandadă și ei se tem de un contraatac!

Centrul meu este pe dealul Teiș, iar dreapta pe Dealul Mare. Am ajuns deci cu frontul pe Șușița.

Dreapta la Încărcătoarea a rămas înapoi și aceasta mă cam stingherește, deci sunt sigur că mâine se vor îndrepta lucrurile și acolo. În fine, avem o zi frumoasă, o zi cum nu a avut armata noastră până acum!

Se vor bucura oare toți, de victoria Armatei a IIa, căci sunt convins că victorie desăvârșită va fi ?

Armata I a cerut o zi de pregătire. Așadar 48 de ore întârziere. Strategii noștri care au ales pe acolo direcția principală de atac pentru condițiunile locale, pot să se felicite. Între aceștia a fost și generalul Christescu, comandantul de azi al acelei Armate; ce crudă ironie a soartei!

Am apropiat rezerva (Diviziei 1-a) de noua linie de luptă, mișcând-o în valea Limpejoarei.

65

12 VII. Inamicul fuge peste tot. La Încărcătoarea nici nu a mai fost nevoie de atac; simpla amenințare cu întoarcerea Regimentului 17, pe la sud, a făcut pe dușman să se retragă chiar în cursul nopții. De asemenea, și la Mănăstioara amenințarea pe la nord și-a produs efectul.

Am oprit de aseară trupele pe linia Șușița, cu ordin de a aduce artileria de câmp înainte și de a o instala până la ora 1 pe terenul cucerit. Ordin pentru reluarea acțiunii se va da la timp.

Imediat după dejun, am plecat cu generalul Văitoianu spre postul de comandă al Brigăzii a 5-a (colonel Constantinescu Stan), la Alba. Am trecut apoi spre Mărăști, străbătând câmpul de luptă. Un adevărat labirint de șanțuri și rețele de sârmă dușmane. Nici nu-mi vine a crede, că o așa formidabil întărită poziție a putut fi părăsită de dușman. Cadavrele voinicilor noștri soldați, alături în unele părți cu cadavre dușmane; prin șanțuri, prin rețele! Ce priveliște!

La Mărăști am vizitat un post de comandă german și un depozit de munițiuni. Totul, foarte bine organizat.

Am găsit pe generalul Mărgineanu; l-am felicitat și am și am hotărât, cu el și cu generalul Văitoianu, reluarea înaintării la ora 4 p.m. Doream să ajungem cu coloanele dincolo de Vizantea, iar cu detașamentele înaintate până la Putna. Am reintrat apoi la observator.

Seara, primesc ordinul de la Marele Cartier General că se

66

suspendă operațiunile ofensivei, din cauză că trupele ruse din Bucovina au făcut defecțiuni!

Ce concepțiune!

Nu ar fi trebuit oare ca acesta să fie un motiv mai mult, pentru a împinge viguros înainte și, deoarece se făcuse spărtura pe la mine, să fiu întărit pentru a exploata până în ultima posibilitate succesul deja obținut?

Am dat ordin ca mișcarea să se continue neîntrerupt, până la Putna.

Am chemat la telefon pe generalul Mărgineanu și i-am explicat, că este de toată importanța ca trupele noastre să ajungă pe Putna chiar în noaptea aceasta.

Această întorsătură, pentru Armata mea este aproape indiferentă, căci cu forțele de care dispun desigur că nu aș fi putut merge mult mai departe de linia Putnei, pe care vreau să ajung. Pentru Armata I-a sunt convins că este o fericire. Mergea cu siguranță la o înfrângere, din cele mai dureroase. Am această convingere și nimeni nu mi-o va putea zdruncina.

13 VII. Contrar celor afirmate de generalul Mărgineanu ieri seara, peste noapte am fost informat că aripa sa stângă s-a oprit înainte de a ajunge la Putna; am fost foarte contrariat. Vina este a colonelului Alexiu, comandantul Brigăzii a 6-a, care a obiectat că trupele de sub comanda sa erau obosite. Se odihniseră până la ora 4 p.m.! Această părere a fost a ofițerilor francezi, care nu cunoșteau încă puterea de rezistență a soldatului nostru.

67

Greșeala a fost a colonelului Alexiu, că s-a lăsat ușor convins.

Am dat ordin să se continue azi mișcarea. Până seara, Putna a fost atinsă, dar cu lupte. Dușmanul a avut vreme să-și restabilească ordinea în cursul nopții.

Am făcut să intre în linie restul Diviziei 1-a, oprit în rezerva Armatei și am constituit rezerva cu trupele cele mai încercate, din Divizia a 3-a.

Am început înaintarea și la aripa dreaptă a Armatei, cu Divizia 8-a (general Pătrașcu); inamicul se retrage din valea Cașinului, împins de Brigada 16 infanterie, de sub comanda colonelului Dabija. Pe Măgura Cașinului, rezistența e mare și rușii aflați la dreapta Brigăzii 16 infanterie nu vor să miște.

Am mers după amiază cu generalul Văitoianu la Răcoasa, la Vizantea și la Câmpurile. O victorie strălucită. În toate părțile material de război în cantități foarte mari. M-am fotografiat la Vizantea, în curtea unui fost depozit de muniții de artilerie.

La Câmpurile am găsit pe generalul Stratilescu, comandantul Diviziei I-a, de la care primesc frumoasa știre, că parte din Regimentul 31 a intrat în Soveja și a făcut circa 1000 de prizonieri. Acest nou avantaj îmi dă curajul să împing linia mea ceva mai înainte. Generalul Văitoianu este de părere că în direcțiunea Lepșei, am putea merge până peste frontieră. Ideea îmi surâde; mi-ar plăcea să pot planta un drapel pe un petic din pământul ce voiam să cucerim pentru a simboliza aspirațiunile noastre. L-am rugat în acest sens și mi-a făgăduit că dorința mea va fi satisfăcută.

68

14 VII. După ordinul dat de mine, aseară trupele au ajuns pe linia pe care cred că ne vom opri, afară de o ușoară, dacă va fi posibilă, înaintarea la centru spre frontieră.

Suntem pe linia Arșița Mocanului - Măgura Cașinului - Sboina Neagră - Țiua Neagră - Geloasa Negrilești - Valea Seacă. În unele puncte, mai ales pe frontul Diviziei 8-a, situațiunea nu este încă limpede; linia fixată nu este încă atinsă și sunt lupte foarte serioase, mai cu seamă la dreapta, din cauza retragerii rușilor de pe Măgura Cașinului, lăsând în vânt Brigada 16 infanterie (colonel Dabija), de la extrema mea dreaptă. Colonelul Dabija a luat măsurile necesare.

Din contra, pe restul frontului, dacă aș avea forțe disponibile, aș putea împinge, fie spre șoseaua Focșani Râmnic, fie spre Keszdi Vasarhely (Târgu-Secuiesc).

Am vizitat din nou câmpul de luptă: observator Mărăști - Încărcătoarea - Coada Babei - Câmpurile. Ce organizație extraordinară a avut dușmanul! […]

Am să dau ordin, pe de o parte, să facă o călătorie de instrucţie, cu reprezentanți din toate corpurile, pentru ca să vadă cum se întăreşte duşmanul, iar pe de alta, voi pune să se facă o ridicare topografică amănunțită a întregului câmp de luptă, pentru ca să pun să se întocmească o descriere a lui.

Am ajuns cam târziu la Câmpurile; nu mai puțin am rugat pe generalul Văitoianu să mă însoțească până la Soveja. Doream să pun piciorul în acea localitate. Pe drum am depășit Regimentul 24. Soldații m-au

69

recunoscut și m-au aclamat cu entuziasm. Am fost foarte viu mișcat. În Soveja am găsit un spital german, evacuat de bolnavi, dar un depozit farmaceutic foarte bine aprovizionat a fost lăsat cum era.

Am mers pe șosea spre linia înaintată; am găsit în Dragoslave Brigada de călărași sub comanda colonelului Scărișoreanu, iar sub poalele Țiuei pe colonelul Stoenescu, comandantul Brigăzii a 11-a, cu care m-am întreținut, asupra modului cum să dispună trupele.

Peste tot: încredere și avânt.65 […]

20 VII Am organizat un parastas la Soveja, pentru odihna celor căzuți în bătălia de la Mărăști. A asistat și prințul Carol. Am ținut o cuvântare. Trupele cu ținută impunătoare.

Am stat de vorbă cu locuitorii din vecinătate.

Se plâng de nemți că le-au luat ce aveau proviziuni; că erau supuși la unele vexațiuni, dar nu au fost maltratați și femeile pare că nu au fost siluite.

Același lucru mi-au spus și cele din Vizantea. Una chiar povestea că a dormit în aceeași odaie cu un neamț și nu i-a făcut nimic. Este drept că trebuie să fi avut cam vreo 60 de ani.

Am ordin să merg la Iași…

65

Mareșal Alexandru Averescu. Notițe zilnice din războiu (19161918) cu 62 de ilustrații în text, București: Editura Cultura națională [1935], p.169-181; 189.

70

MARIA, REGINA ROMÂNIEI, nepoată a reginei Victoria, după tată, și a țarului Alexandru al II-lea, după mamă, s-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park din Anglia, cu numele de Maria-Alexandra-Victoria.

Prin căsătoria cu Ferdinand I, Maria se stabilește în România, iar după moartea Regelui Carol I, odată cu accederea la tron a princepelui Ferdinand I, la 11 octombrie 1914, Maria a devenit Regina României.

Regina Maria a României – Missy pentru intimi – a fost considerată cea mai frumoasă regină a Europei acelor vremuri, inteligentă, distinsă, plină de abnegație și eroism.

A militat pentru interesele României în plan extern, fiind un adevăr ambasador al țării. După încoronarea de la Alba Iulia, în 1922, a efectuat numeroase vizite externe în care a făcut cunoscută cultura poporului român. Un popor pe care l-a iubit din toată inima, după cum mărturisește și în scrisorea testament, Țării mele și poporului meu: Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără și neștiutoare, însă foarte mândră de țara Mea de baștină, și sunt și astăzi mândră de a fi născută Engleză; dar când am îmbrățișat o a doua naționalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă.

Am devenit a voastră prin bucurie și prin durere.

Greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea?

Cred că bucuria a fost cea mai mare, dar mai lungă a

71

fost durerea… v-am iubit cu toată puterea inimii mele și dragostea mea a fost puternică, plină de avânt66. În timpul Primului Război Mondial, Regina Maria a fost cât se poate de activă, implicându-se într-o serie de acțiuni caritabile. Bate Moldova în lung și lat, dintr-un sat în altul, din oraș în oraș, pentru a cerceta, afla şi asculta singură, glasul nevoiei. Îmbrăcată în haine de soră medicală, aleargă de la un spital la altul, pe front, și în tranșee, împărțind peste tot medicamente, mâncare și pături soldaților răniți sau bolnavilor de tifos, dar și o vorbă bună și mângâiere.

Conform documentelor de arhivă, pe data de 8 iulie 1916, însoțită de Principesele Elisabeta și Marioara, Regina ajunge cu ajutoare și la Focșani67.

66

în: Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 13-14, August-Septembrie, 1938, p. 1-2 67 Arhivele Statului Filiala Vrancea, Fond: Primăria Comunei Focșani, Dosar 112, anul 1916, fila 11. Apel lansat către toți focșănenii de primarul orașului, Șt. Graur: CETĂŢENI, Majestatea Sa Regina, restatornicind o veche şi strămoşească datină, practicată în trecut, de către Domniţele noastre, a lua asupra şi: nobila, dar şi greaua sarcină, de a împărtăşi, cu regalele sale mâini, din darul regal binefaceri, celor mulţi şi nevoiaşi, dintre locuitorii oraşelor ţării.

Pentru înfăptuirea acestui măreţ scop, Majestatea Sa, cu Alteţele Lor Regale principesele: ELISABETA şi MARIOARA au vizitat rând pe rând, toate oraşele ţării pentru a cerceta, afla şi asculta Singură, glasul nevoei, îndulcind, în Augusta Sa persoană, suferinţele şi uşurând durerile omeneşti, acolo, unde trebue, cum şi cât trebue, fără deosebire de naţionalitate, religie sau clasă socială.

IUBIŢI CETĂŢENI, vineri, 8 Iulie, a.c. la orele 9 dimineaţa, Majestatea Sa Regina, însoţită de graţioasele noastre principese:

72

Tot ea este ceea care a organizat un serviciu de ambulanțe care-i poartă numele Regina Maria. Sub patronajul ei se înființează Societatea Ocrotirei Orfanilor din Răsboi.68 Ziua în care România a intrat în Primul Război Mondial, este și ziua în care Regina Maria începe să-și țină jurnalul, pe deplin conștientă că trăiește un moment ELISABETA şi MARIOARA, vor sosi, pentru întăiaşi dată, şi în oraşul nostru.

Acea zi, fiind pentru noi Focşănenii, zi mare şi înălţătoare, fac un călduros apel cătră Dv. toţi, rugându-vă, ca, de la cel mai mare, până la cel mai mic, să participaţi la această serbătoare, eşind întru întâmpinarea Majestăţei Sale Regina şi a Principeselor noastre, pentru a-le saluta, prin aclamaţiuni isvorâte dintr´o curată iubire şi cald devotament.

SCUMPI ORĂŞENI, Majestatea Sa Regina noastră Maria a contribuit în mod larg, la alinarea multor nenorociri, ştergând lăcrimile şi uşurând durerile celor suferinzi.

De aceea, primirea strălucită, ce noi Focşănenii, se cuvine a face Majestăţei Sale şi Alteţelor Regale, trebue să fie expresiunea celui mai curat omagiu, ce am putea aduce Dinastiei noastre, care ne-a dat: independenţă, gloria şi mărirea patrimoniului naţional.

68 Arhivele Statului Filiala Vrancea, Fond: Primăria Comunei Focșani, Decizia Consiliului Comunal No. 32 dela 29 Iulie 1918, adresă prin care Primarul orașului comunică Consiliului: prin Decizia Consiliului Comunal No. 32 dela 29 Iulie 1918 s’a constituit, Comitetul Filial Județean pentru ocrotirea orfanilor din războiu din oraș şi din judeţul Putna, sub Înaltul patronagiu al M.S. Regina Maria – societate ale cărui statute s’au aprobat prin Înaltul Decret Regal No. 917 din Iulie 1918.

73

de maximă semnificație, atât pentru țară, cât și pentru propriul său destin. La capătul fiecărei zile, oricât de obosită ar fi fost, întotdeauna își făcea timp pentru a însemna detaliat în jurnal, tot ce făcuse peste zi. * Fragmentele extrase din Jurnal de război 1917 –1918 vă vor convinge de câtă de energie și de câtă dragoste pentru poporul ei era capabilă Maria, Regina României. * [Vara marilor bătălii - mai-august 1917] Fragmente extrase din: Jurnal de Război 1917-1918, vol. 2, 3 Joi, 29 iunie/12 iulie 1917 Căiuți (în tren) La trezire, ploaie abundentă, neașteptată. De obicei mă bucură mult ploaia, dar azi e păcat, fiindcă aveam de gând să fac vizite militare întreaga zi și toate sunt mai grele când plouă. La nouă am fost primită cu onoruri militare, de generalii Gogu, Văleanu și Arghirescu69, Colette70 și diverși doctori și ofițeri, francezi și români.

69

La începutul lunii iulie 1917, Divizia 6, condusă de generalul Nicolae Arghirescu, se găsea dispusă în fața teribilului reduit de la Poiana Încărcătoarea, și mai departe, spre sud, până pe dealul Drăgoteștilor.

70 Nicola, fiica diplomatului Alexandru Em. Lahovari.

74

Mai întâi am inaugurat Spitalul „Regina Maria”, amenajat într-o casă albă fermecătoare și în câteva barăci, toate foarte bine aranjate, curate și practice. […]

După aceea ne-am dus altundeva, mai departe, unde aranjaseră o tabără mare de convalescenți. Erau mulți, dar majoritatea își reveneau. Le-am dat tot felul de lucruri, spre marea lor bucurie. Peste tot se depun mari eforturi ca totul să fie pregătit în caz de ofensivă. […]

Apoi am urcat în automobile și am plecat pe un drum foarte frumos la Pralea, unde mi s-a oferit un prânz militar copios. Pralea e aproape - de front. Unii soldați din regimente veniseră din tranșee - caschetele le dădeau un aer foarte serios - și au mâncat lângă noi, la o masă alăturată. Totul a fost foarte frumos pregătit și s-au adunat să mă primească mulți ofițeri și doctori, cu mare entuziasm. Chioșcul nostru fusese ridicat chiar lângă râu, cânta fanfara, toată lumea era veselă, dar, din păcate, a venit ploaia și a tot turnat, fără să dea semne că s-ar opri; în plus, s-a făcut de-a dreptul frig, ceea ce nu a împiedicat susținerea de discursuri loaiale și o revărsare de entuziasm. Înainte să se termine prânzul, m-am ridicat să împart țigări, cărți și iconițe soldaților, care, deși udați până la piele de ploaie, au fost foarte bucuroși și mi-au sărutat mâna exprimându-și loaialitatea care mai de care mai emoționant.

Am împărțit cărți poștale și tuturor ofițerilor și doctorilor de la masa noastră. În stânga mea stătea un colonel rus foarte entuziast, a cărui soție s-a oferit să ne ajute la spitalul nostru. Mâncarea a fost bună și prânzul

75

nu s-a lungit, cum au obiceiul mesele cu militari. După prânz, generalul Arghirescu ne-a dus undeva foarte aproape de tranșee, unde locuiește într-o căsuță frumoasă, din lemn de mesteacăn. De acolo trebuia să mă ducă cineva la tranșee, dar se pusese un asemenea potop de ploaie, încât pământul devenise imposibil, tare păcat! Și acolo am vizitat o baracă bine construită și amenajată ca să-i primească pe cei cu răni grave, care nu pot fi transportați departe. Ploaia n-a contenit o clipă, așa că, după ce am băut un ceai în căsuța generalului, m-am întors la trenul meu […]

Iași Marți, 11/24 iulie 1917 Zi frământată. Veștile de pe frontul rusesc numai bune nu sunt, iar noi am pornit ofensiva azi și nu suntem siguri de sprijinul rușilor. Mulți consideră că atacul nostru e o nebunie primejdioasă - din păcate, și eu tind să-i susțin, dar tot mai sper că există vreo combinație militară norocoasă pe care eu nu o înțeleg și care face decizia aceasta nu doar necesară, ci și avantajoasă; […]

Carol a plecat pe front ieri-noapte, iar Nando71 va pleca în seara asta. [În așteptare] Coțofănești, Sâmbătă, 26 august/8 septembrie 1917

71

Nando, diminutivul utilizat de Regina Maria pentru soțul ei, Ferdinand, Rege al României (1914- 1927);

76

Nando a ajuns aici mai devreme, când încă nu eram gata. A luat micul dejun cu noi. Au venit cu el Râmniceanu, Barbu72, Stârcea și Cezărescu. […]

La zece și jumătate i-am lăsat pe Nando și pe Averescu împreună, uitându-se pe hărți, și m-am dus la răniții mei, dintre care mulți vor fi evacuați azi, mulți dintre cei care-mi deveniseră prieteni mai apropiați; întotdeauna îmi pare rău că pleacă, deși oricând e un semn bun dacă pot fi evacuați. Ca de obicei, am umblat prin barăci cu tot felul de bunătăți pe care ei le primesc cu recunoștință; de multe ori, din toate părțile mă cheamă glasuri suferinde, fiecare cu vreo dorință, și e bucuria mea să dăruiesc. Mai târziu a venit și Nando, spre marea încântare a răniților, fiindcă acum soldații îl adoră. […]

După prânz, Nando a plecat cu automobilul să viziteze spitalele la Adjud și Sascut iar Barbu a venit pe la mine și am petrecut împreună o oră plăcută, împărtășindu-ne veștile și impresiile de când ne-am văzut ultima dată și bând o ceașcă de ceai; apoi, împreună cu generalul Râmniceanu și Ballif73, ne-am dus la Moșinoaia și chiar mai departe, pe un drum fermecător peste dealuri, aproape numai prin păduri, care în unele părți sunt foarte frumoase. În iarnă și în primăvară a fost una dintre cele mai importante poziții ale noastre, dar de atunci frontul a avansat și acum nu mai sunt mulți soldați 72

Barbu Știrbei, om politic, administrator al Domeniilor Coroanei, prietenul intim al reginei Maria.

73 Ernest Ballif (1871-1941), de origine franco-elvețiană, adjutant regal pe lângă Ferdinand și regina Maria;

77

acolo; Totuși, cei care rămăseseră au fost foarte bucuroși să mă vadă pe neașteptate în colțișorul lor îndepărtat.

Ne-am dus într-un loc de unde aveam o priveliște minunată către munți și vedeam, de departe, pozițiile pe care le ocupă acum trupele noastre.

A fost o seară încântătoare, la fel și călătoria cu automobilul, deși în unele locuri drumul e prost. E un drum foarte nou, construit în scopuri militare. Ne-am întors târziu, Nando se întorsese deja din vizitele lui pe la spitale; în afară de ai noștri, nu a mai luat cina cu noi decât Cella74. […] M-am culcat devreme, aerul tare mi-a făcut poftă de somn.

Coțofănești Vineri, 27 octombrie/9 noiembrie 1917 Zi foarte militară și încununată de succes pe dealuri, printre trupe. Am plecat devreme, cu Ballif, fiindcă Lisabetta75 încă nu poate suporta o zi mai activă, și ne-am dus mai întâi la cimitirul din Coțofănești, ca să vedem ce frumos a fost aranjat. […] Apoi am plecat mai departe cu Ballif spre Pralea. Pe drum ne-am întâlnit cu generalul Moșoiu cel gras, pe care nu-l cunoșteam; neam împrietenit imediat, cu o repeziciune motivată de extraordinara „joie de vivre” a omului acestuia și de energia lui veselă, intensă și copleșitoare. […]

De la Pralea am apucat pe un drum nou și frumos, care urcă dealurile prin pădure, construit de 74

Cella Delavrancea (1887-1991), pianistă și scriitoare, fiica lui Barbu Delavrancea. Prietenă apropiată a reginei Maria.

75 Principesa Elisabeta, fiica Reginei;

78

Moșoiu și trupele lui. Grăsanul a stat lângă mine în Rândunica76 și ne-am împotmolit de mai multe ori în noroi, ocazie cu care sărea ca ars din automobil, oferind un puhoi de scuze pentru nămolul care se formase peste noapte din cauza ceții dese, și împingea cu mâinile lui automobilul din spate. […] E un adevărat geniu când vine vorba de organizare și planificare din timp, e mare gurmand și se îngrijește admirabil de hrana trupelor. Nici o divizie nu e atât de bine îngrijită, are de toate din abundență și a făcut provizii pentru toți oamenii și toate animalele pentru cel puțin șase luni. Studiind (după cucerirea unor tranșee) metodele germanilor de a-și asigura confortul, și-a propus să-i depășească și a ridicat sătucuri întregi cu case ordonate și confortabile, pe jumătate îngropate.

Când am ajuns la postul lui de comandă, am fost dusă la o căsuță adorabilă, unde mi se pregătise o încăpere frumoasă, cu un pat splendid, făcut de soldați special pentru mine, ceea m-a determinat să promit că mă voi întoarce să dorm acolo odată, dacă voi putea scăpa din nou de la Iași. […]

De acolo ne-am întors la sătucul ascuns a lui Moșoiu, unde ni s-a oferit un prânz formidabil de bun și de copios, ne-au cântat niște lăutari excelenți și au cântat sau recitat diferiți artiști din rândul ofițerilor și al soldaților. […]

Prânzul a fost plin de veselie și, fiindcă ieșise soarele, am reușit să facem câteva fotografii, după care 76

Automobilul de teren al Reginei.

79

am urcat în automobil și am plecat pe un drum superb, pe munte în jos, prin Valea Babei, până la Valea Șușiței.

A fost o călătorie minunată, pe pante foarte abrupte, printr-o pădure încântătoare, pe drumul construit în întregime de soldații lui Moșoiu, de care e foarte mândru. […] Am coborât în Valea Șușiței, care le-a fost smulsă germanilor la ultima noastră înaintare, iar într-un loc generalul i-a spus șoferului să meargă cât mai repede, fiindcă era o porțiune expusă artileriei germane. În satul Câmpuri ne-am oprit și mi-au făcut o demonstrație de luptă, dar cu arme adevărate, tunuri, puști, mitraliere, grenade. Săpaseră chiar și tranșee peste noapte, ca totul să arate cât se poate de real; aveau mitraliori ascunși în toți copacii și pe acoperișurile caselor. Zgomotul era de-a dreptul infernal, iar Dana aproape că a înnebunit de frică. După aceea, în ovațiile tunătoare ale trupelor, am făcut cale întoarsă până la alt sat, unde ne aștepta un ceai copios și excelent, aranjat de grăsanul meu cel neobosit, care l-a prezidat cu aerul deja menționat de căpcăun amabil. […]

Smulgându-mă cu greu din compania acea minunată, am plecat și, după vreo zece kilometri, am fost predată în mâinile generalului Mărgineanu77, fiindcă intraserăm în teritoriul lui. Și aici a trebuit să inspectez băi, spitale, izvoare captate, locuințe etc. și mi-a oferit o icoană de argint luată din biserica distrusă de la Mărăști.

77

Generalul Mărgineanu, comandantul Diviziei a 3-a, ocupa poziția de la dealul Drăgotești, inclusiv Răcoasa.

80

De data aceasta a urcat în automobil alături de mine generalul Mărgineanu și am plecat din nou, la postul lui de comandă de la Moșinoaia, pe unde mai fusesem în vară. […] La postul lui de comandă ne-am oprit și am vizitat din nou case, băi etc. Și aici era un întreg sat îngropat, și el foarte practic și plăcut, dar fără vitalitatea imensă a aranjamentelor lui Moșoiu. Am împărțit, ca de obicei, mult tutun printre soldați, apoi lam lăsat acolo pe cel de-al doilea general, Ballif și-a reluat locul alături de mine și am trecut prin Moșinoaia, pe drumul lung și frumos prin pădure. Culorile erau magnifice, soarele apunea și întreaga pădure era toată o flacără de lumină aspră, ruginie, sumbră, în timp ce copacii și pământul aveau o culoare închisă, de aramă învechită – de-a dreptul impresionant. […]

Am ajuns acasă la șapte.

Iași Miercuri, 24 ianuarie/6 februarie 1918 La trezire m-a întâmpinat o vreme mai puțin plăcută, dar de loc rece – eram în gara din Onești. Cum primul eveniment la care urma să particip era de-abia la 11, am hotărât să întârzii micul dejun până pe la zece, ca să am puțin timp să scriu și să citesc în liniște, neîntreruptă, cum rar mi se întâmplă. M-am bucurat din tot sufletul de acele trei ore de pace și singurătate desăvârșită. Viața mea de regină îmi lasă prea puțin dreptul de a-mi aparține mie însămi.

La 11 m-am dus să-mi vizitez spitalul „Regina Maria” de la Onești, unde lucrează doamna Nicolescu. […] Spitalul din Onești are o așezare tare frumoasă și

81

mereu îmi amintește de ziua superbă în care l-am inaugurat.

De la spital ne-am dus la biserică, unde s-a ținut un recviem pentru cei căzuți în luptă. Doar o parte din slujbă a avut loc în biserică, restul s-a cântat afară, în cimitirul uriaș despre care am mai povestit, aranjat admirabil de Văitoianu în livada mare din jurul bisericii. […]

A venit ora prânzului, într-un fel de cazinou sătesc, cu o mare adunare compusă din toți ofițerii, preoții și oficialitățile, care umpleau încăperea până la refuz, dar cu o atmosferă excelentă, în care domneau mulțumirea și satisfacția.

Odată încheiat și evenimentul acesta, cu multă muzică și multe discursuri, am dat fuga puțin până la tren, să mă spăl și să mă aranjez, apoi am plecat imediat să fac vizita promisă diviziei a 3-a, divizia lui Mărgineanu. Am trecut cu automobilul peste dealuri și prin păduri, pe un drum lung, dar frumos. […] Trebuie să spun că a fost una din cele mai frumoase plimbări cu automobilul din câte am făcut.

Pe pantele mai joase era un fel de ceață și, treptat, am ajuns în locuri unde copacii superbi erau îmbrăcați în chiciură. La un moment dat am urcat deasupra ceții și, dintr-odată, soarele a răzbătut până la noi, iar cerul de deasupra era de un albastru de safir, minunat. Pădurea semăna cu un codru fantastic cu copaci înfloriți, iar pe fundalul cerului albastru, glorios, ramurile îmbrăcate în promoroacă păreau acoperite de nenumărate flori albe ca zăpada. Mi se părea că trecem printr-o lume fermecată,

82

nu puteam decât să oftez de bucurie și de admirație – a fost un drum minunat, minunat!

După gloria strălucirii aceleia alb-albastre, am coborât pe pante golașe în atmosfera sumbră a ceții care a pus din nou stăpânire pe noi. A fost o călătorie de vreo două ore și jumătate, pe drumuri foarte abrupte.

Am trecut prin Câmpuri și alte câteva sate părăsite, în care toate casele pustii aveau ușile larg deschise, ca niște guri care ar striga cu disperare, iar ferestrele fără geamuri semănau cu niște ochi care au plâns prea mult și nu mai au lacrimi. În cele din urmă, am ajuns pe un câmp mare și pustiu, peste care ceața plutea ca niște văluri sfâșiate, unde se adunaseră o parte din trupele diviziilor a 3-a și a 12-a, venite din tranșeele de pe dealurile aflate ceva mai departe. Au executat un marș în onoarea mea, cu multe ovații și multă muzică. Prietenul meu special, grăsanul de Moșoiu, arăta formidabil în vestonul lui scurt, tivit cu blană, și cu cascheta pe cap – părea uriaș, iar când a trecut pe lângă mine mi-a lăsat o impresie greu de uitat.

După încheierea actului acestuia solemn, am fost dusă pe un deal chiar sub tranșee și am asistat, într-un teatru în aer liber, la un spectacol lung. A fost destul de frig, dar atmosfera nu era în nici un caz rece. Generalul Mărgineanu a insistat din răsputeri să mai rămân la postul lui de comandă și la cină, fiindcă nu mai mâncasem niciodată cu divizia a 3-a. […]

Așadar, la căderea nopții ne-am despărțit de soldați, după o horă enormă, de un kilometru, încinsă de soldați în jurul meu la căderea amurgului, în timp ce

83

lumina pălea. Se făcuse foarte frig și toți începusem să ne ascundem nasurile în blănuri. Drumul până la postul de comandă a lui Mărgineanu a fost lung încă și ne-am rătăcit de mai multe ori în ceață, mergând în cerc pe drumuri abrupte și proaste, prin pădure, fără să găsim locul unde eram așteptați, deși de fapt eram foarte aproape. În cele din urmă, după multe căutări, am ajuns exact unde generalul Mărgineanu ne aștepta cu nerăbdare agonizantă, întrebându-se cum avea să ne mai găsească pe întuneric, în pădure și ceață. […] Apoi, prin ceață și întuneric, am fost conduse la baraca ce servea de sală de adunări culturale, în care ni s-a servit o cină excelentă…

Totul s-a petrecut în altă notă decât la Moșoiu, mult mai sobru și mai spartan, dar foarte practic. Generalii Văitoianu, Văleanu și Moșoiu mă urmaseră peste tot și au venit și la cină, încercând cu toții să se întreacă în primirea și onorurile pe care mi le ofereau. […] Vizita mea la divizia a 3-a s-a încheiat cu împărțirea de țigări soldaților, noaptea, pe ceață, la lumina torțelor pâlpâitoare, în timp ce fanfara cânta valsuri, iar sufletul îmi era sfâșiat de iubire, nădejde, teamă și îngrijorare pentru toate câte vor veni.

Iași Vineri, 2/15 februarie 1918 Am rămas în pat toată dimineața. […] La prânz lam avut invitat pe generalul Mărgineanu, care pregătește o fête (serbare, n.n.) teatrală pentru planul lui de reconstruire a Mărăștiului. Evenimentul urmează să fie sub patronajul meu și al unui mic ofițer din marina rusă,

84

unul din vechea gardă, credincios, trist, care așteaptă le revirement care, după părerea lui, nu poate să nu sosească.

Iași Joi, 8/21 februarie 1918 M-am trezit copleșită de tristețe și temeri. […]

Am stat singură în camera mea până la ora cinci, când Lisabetta a dat un ceai muzical pentru câțiva prieteni, la care am participat și eu o vreme. […]

Barbu a venit să stea o vreme cu mine, iar la ora opt m-am dus la un spectacol de teatru foarte bun, „La Dame aux Camelias”, cu Ventura78, în beneficiul societății militare care vrea să reconstruiască Mărăștiul.

A fost organizat de generalul Mărgineanu, sub protecția mea. Într-unul din antracte, au venit câțiva copii de țărani însoțiți de primarul Mărăștiului să-mi ofere singura icoană care a mai rămas din biserica distrusă (în jurnal, la data 27 octommbrie/9 noiembrie, 1917, Regina nota: mi-a oferit, se referea la generalul Alexandru Mărgineanu, o icoană de argint luată din biserica distrusă de la Mărăști n.n). M-a înduioșat gestul lor. În ultima vreme totul mă înduioșează, ca pe o ființă care simte că va fi mutilată într-un fel sau altul și pentru care fiecare mișcare are o însemnătate pe care nu o va mai putea avea niciodată.

L-am văzut și pe Văitoianu, care mi-a vorbit despre munca de binefacere din sate cu les équipes Regina Maria.

78

Marioara Ventura (1886-1954), actriță;

85

Cele patru vânturi79 Miercuri, 9/22 mai, 1918 Dimineață de delectare leneșă, jumătate în pat, jumătate printre vazele mele cu flori, în pridvor; am privit, m-am bucurat, am absorbit încântarea mângâietoare a unei zile de-a dreptul perfecte, aproape fără vânt, dar mai ales a unei dimineți în compania liniștită și rodnică a lui Pansy - niciodată n-am reușit să scriu atât de nederanjată, e o plăcere, un lux. Doar cele două fete mai aruncau o privire în camera mea din când în când, ca să-și exprime o părticică din fericirea care li se revărsa din suflet, fericire că trăiesc, că sunt tinere, că sunt aici, că sunt cu mine; mă răsplătesc de o mie de ori pentru ideea de a le lua doar pe ele.

Tocmai mă pregăteam pentru prânz, când aud zvon de motor, pași grei, bărbătești, pe scara mea cea lungă, de lemn, și… Boyle!80 […] Venise cu un colonel rus tânăr, foarte agreabil, care i-a fost atașat de multă vreme, un bărbat foarte inteligent și fermecător. […]

Le-am oferit un prânz excelent, cu multe conversații atât de interesante, cât de vesele, fiindcă aici, la Cele patru vânturi, tot ce e prea dureros e obligat să se domolească puțin în fața păcii și armoniei care domnesc în jur.

79

Căsuța de la Coțofănești, numită de Regina Maria: Casa celor patru vânturi.

80 Joseph (Joe) Boyle, aventurier de origine canadiană și irlandeză, fost căutător de aur, om de afaceri. În martie 1918 salvează un grup de prizonieri de război români și-i aduce în țară. Pentru această faptă este recompensat cu Ordinul „Steaua României”.

86

După masă, am discutat cu toții în camera mea până la trei, când a apărut generalul Moșoiu și am plecat în mai multe automobile la vechiul lui post de comandament, preferatul meu, cota 711 (în jurnal era 7, n.n,).

Drumul a fost perfect, prin pădurile splendide, de un verde crud. […] Ajunși la Moșoiu, le-am arătat tuturor locurile mele dragi de odinioară și patul fermecător în care dormisem, cel pe care mi-l făcuseră soldații și în care petrecusem doar o noapte. Îl păstram acolo, neatins, ca o amintire. De-acum primăvara își țesuse vraja peste toate. Nu mai fusesem acolo în acest anotimp al verdelui, ci doar vara, toamna, iarna și la începutul primăverii, când totul e golaș.

De acolo am coborât prin frumoasa Vale a Babei către Câmpuri, prin Verdea, spre postul de comandament al lui Mărgineanu, până la Moșinoaia, unde voiam să vizitez mormântul bietului Ștefănescu, atât de tânăr și atât de curajos, și al altor ofițeri din Batalionul 2 Vânători îngropați acolo.

E un loc minunat, unde domnește pacea, mânăstirea umilă și mică, din lemn, e înconjurată de un cimitir rustic, cuibărit într-o mică adâncitură printre păduri uriașe de mesteacăn - o frumusețe. Aici, din cine știe ce motiv, merii erau încă în plină floare, o minune alb-roz pe fundalul superb al verdelui primăvăratic. Însoțitorii mei au reușit să-mi aducă crengi mari cu florile acestea târzii și am trecut de la un mormânt la altul, împodobindu-le pe fiecare cu rămurele lungi și parcă ninse. Era ora aceea magică la care soarele,

87

coborât aproape de orizont, își trimite razele înclinate într-o ultimă văpaie glorioasă peste lume, luminând totul dintr-o parte cu o strălucire accentuată de umbrele lungi și întunecate care se aștern peste pământ în urma oricărui lucru, de la copac la firul de iarbă. Am stat multă vreme lângă mormântul lui Ștefănică, vorbind cu el în gând și mulțumindu-i pentru versurile pe care le-a scris la moartea lui Mircea81; Ștefănică82 a fost ucis opt luni mai târziu, într-un atac eroic și fără de folos…

Cele patru vânturi Duminică, 17/30 iunie 1918 La nouă am plecat, trecând pe la Moșinoaia, la Câmpuri, unde am ajutat la împărțirea de haine și mâncare săracilor de la Soveja, care veniseră în hoarde.

Soveja e unul dintre satele pe care le recuceriserăm vara trecută și pe care a trebuit să le lăsăm din nou în mâinile germanilor când a trebuit să ne retragem trupele din pricina eșecului rușilor în Galiția.

A fost o dimineață splendidă, luminișurile din păduri erau pline de flori, zambile albastre ca la Sinaia și altele; și eu, și Lili ne-am bucurat din tot sufletul.

Hainele pe care le-am împărțit la Câmpuri erau chiar proviziile rămase de la bunul meu Anderson83. Am vorbit cu mulți țărani, suferă mari lipsuri.

81

Mircea, fiul cel mic al cuplului regal, mort la vârsta de 3 ani; Un tânăr poet din batalionul Prințului Carol. Fratele mai mic al surorii de caritate Ștefănescu, de la trenurile sanitare „Regina Maria”; 83 Henry W. Anderson, șef al Misiunii Crucii Roșii Americane în România (1917-1918).

82

88

Ne-am întors acasă prin Pralea - alt drum frumos - și nu am întârziat la prânz decât o jumătate de oră. […]

La șase am plecat din nou la Moșinoaia, ca să culegem florile pe care le văzusem de dimineață. Ne-am ieșit din minți de bucurie, am adus acasă o recoltă bogată, cu care ne-am umplut toată căsuța.

Ne-am întors cu nori negri ca tușul deasupra capului. După cină și la masă am avut parte de o furtună zgomotoasă, care a adus cu ea o ploaie bună, torențială.

89

VICTOR ION POPA (1895 – 1945), născut la Bârlad, scriitor și om de teatru român. Profesor universitar la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Regizor, pictor scenograf, animator al teatrului popular.

Opera. Drame de atmosferă (Ciuta, Mușcata din fereastră), comedii ilustrând triumful dragostei asupra prejudecăților (Take, Ianke și Cadîr), piese satirice (Acord familial). Romane inspirate din mediul rural (Velerim și Veler Doamne), din viața aviatorilor (Sfârlează cu fofează), din război ( Floare de oțel.

Ca tânăr sublocotenent, în primăvara anului 1917, pleacă pe frontul de la Mărăști - Mărășești - Oituz, cunoscând întreaga tragedie a războiului. Din această experiența va rezulta romanul Floare de oțel.

Apărut, în revista Vremea în 1932, romanul istorisește evenimentele câtorva luni din campania primăverii anului 1917, pe frontul de rezistență din valea Șușiței și a Oituzului. * [Fragmente extrase din Floare de oțel] … Scuturat din negura cloroformului, a deschis ochii. Sora de caritate îi zâmbea. În mâna ei, și profilată pe lumina șorțului alb, o floare roșie, ca o garoafă închegată în sânge.

- A înflorit în dumneata!

Degetele lui, slăbite și palide, au pipăit, încet și îndelung, asprimea corolei de sânge putred, cu petale

90

reci și zdrențuite. În miezul lui, adânc, sub bandaj, țesutul viu creștea, plămădind pe ruptura cărnii, o floare de celule noi.

Iscălitura celeilalte. … Un gând pitit în gropi de spaimă sortise glonțul să fie cheie pentru poarta altor lumi. În șuierul traiectoriei, în vaierul țipat, în izvorul de sânge, și-a sfărmat menirea de oțel.

Găsise alta. Și vrăjit de taina caldă a cărnii lui, glonțul s-a oprit deschis, ca o floare pusă pe un prag.

Pentru cineva care pleacă sau pentru cineva care vine. Poate pentru amândoi…

Cu floarea de oțel în mână, rănitul zâmbi.

Zâmbi florii de sânge și de viață nouă, care creștea în el.

Culesese cu trupul lui vechi, o floare fulgerată de văzduh și acum sta așa, de parcă și-o dăruia lui însuși.

Suntem doi. Eu și fratele meu. Nu ne-am înrolat o dată, dar nefericirea unui icter mi-a curmat anul milităriei, și amânarea de un an ne-a dus la Botoșani, pe amândoi o dată. Șase luni de forfot, de alarmă, de instrucție grea și îndîrjită. Șase luni de război crîncen cu vrăjmașul cel nemilos: mizeria. Culcarea cu hainele umede. Somn de piatră, cu dinții strînși, pumnii încleștați la gură și trupul făcut covrig, sub pătura înghețată. Suplimentul foii de cort, al hainelor și al măntălii însemna supliment de greutate, nu de căldură. […]

91

În trenul care ne-a dus trei zile pînă la Iași, mi-am îngăduit să lipesc, ciob de ciob, viața mea de pînă acum. […] … Am retrăit zi cu zi viața mea, din odăița curată, de lîngă biserica Banu, unde nopțile se legau între ele, depănate pe același fir. Același chip de femeie, repetat pînă la obsesie. … Mă vedeam, în zorii zilei, cu două fire de floare în mînă, urcînd pe strada Ganea, ca să i le arunc în ușa chioșcului, unde avea să vie, peste o oră ori două, săși prepare examenele.

Toate icoanele astea, care erau odată mugur de calde emoții, îmi păreau acum ascuțite și fără viață, ca în chinoplast. Ceva rece de sticlă și în ele, ca și în mine.

Trecutul era o amintire, nu mai era emoție. Emoția se deplasase. Se concentra toată pentru ziua de mîine. […] … Și așa, în cea dintîi zi de primăvară și de Paști, am plecat spre tranșee, ca spre o sinucidere. […]

Drumul de la Căiuți până la Pralea și de-acolo până la regiment, l-am făcut ca ceva ce trebuie făcut.

Fără teamă, fără suferință, fără bucurie. Deasupra mea și pînă în mine, adînc, numai pustiu încenușat.

Nori de cîlți albicioși coborau și se cățărau de-a bușilea peste păduri. Și lunecau mai departe, supți de gura unei văi nevăzute, ori irosindu-se într-o taină de mai sus. […]

De la Pralea în sus, pădurea se ținea lanț.

Amurgea. Un amurg posomorît de primăvară stearpă.

Primăvară fără plug. Liniște opacă stăruia peste tot.

92

Brațele copacilor se ridicau negre, cerșind zadarnic o bunătate întîrziată.

Liniște. Rar, o pasăre speriată, tremura o clipă din aripi, ca să se înghemuiască liniștită, mai cuminte, pe vreo crenguță mai prielnică somnului ei. O clipă, două, crenguța se legăna fără zgomot, ca o vietate fără glas. În creastă, întunecime de noapte. Pădurea somnoroasă, își trăsese peste cap un nor greoi, de pîslă, ca o plapumă. Dibuim drumul după făgașe pline de apă și coborîm. Un deal… o vale… o limbă de pădure…

Front? Tranșee? Război? Tunuri? Unde vor fi pierit toate aceste visuri negre, pentru hrana cărora fusesem pregătiți?

Ca o taină mare și grea, punea gîndul nostru peste toată înserarea și toată înfățișarea pașnică a codrului.

Simțeam războiul ca pe o tărie dincolo de realitatea din jur. Un Dumnezeu teribil și ascuns vederii și auzului. … Iar în calmul desăvîrșit al serii acesteia, dulcea teroare a misterului, care nu se mai dezvăluia, a început să prindă nesimțit, culori și proporții păgîne.

Sub vraja lor, ca într-un vis de spaimă, în care jumătatea treziei dă viață, iar trupul siguranța neprimejdiei, inima se clătina leneșă și amețită. Creierul biciuit de un sînge pompat mai viu și mai nervos planta în tainițele codrului acestuia uriaș și posomorît toate armele de moarte și de apărare, toată viclenia și cruzimea mărturisită a războiului. […]

Deodată, ca un clopot lung și adînc, a hăulit peste dealuri. Ne-am oprit amîndoi. Inima, strînsă ușor o clipă, a început bătăi întețite. O auzeam. Un șuier

93

încetinel a dejghiocat pădurea și a pierit. Tîrziu, departe, i-a răspuns ca un icnet scurt al pământului.

- Tunuri… mi-a șoptit fratele meu.

Am dat din cap.

- Trebuie să fim aproape…

Larga traiectorie a proiectilului făcuse parcă înadins o boltă, sub care trebuia să trecem. Lăsam în urmă o lume, ca să intrăm în alta.

Doi soldați, apoi încă unul, apoi cîțiva strînși la o colibă… Și iată-ne la postul de comandă al regimentului.

Ne-am prezentat. Colonelul, un splendid cap de vultur – icoană vie și perfect semuitoare lui Wilhem al doilea – își supraveghea ultimele lucrări ale rondurilor lui de flori.

Lîngă el, o potcă de aghiotant.

- Bine că ați venit! Să-i trimeți la deal!

Am salutat scurt și am pornit-o pieptiș, pe cărare, urcînd din greu, după călăuză. […] După un ceas de urcuș, eram la batalion. Era noapte de-al binelea. Din pragul bordeiului, vîrît pe jumătate în pămînt, s-a ridicat o namilă de om.

- Bravo, băieți! Mai veniți și voi să jucați tontoroiul, că nouă ni s-a acrit! Și o mînă lungă, mare și grea, a plesnit, dezechilibrat de amicală, peste umerii noștri, tăiați de curelele ranițelor.

- Frați? A întrebat maiorul, după ce a citit hîrtiile.

- Apoi, eu vă desfrățesc. Tu, la compania douăsprezecea!

Frate-meu a plecat cu omul de legătură. În fața maiorului ne-a fost greu chiar să ne dăm mîna. Ne-am

94

luat rămas bun din ochi. După o clipă, între trunchiurile copacilor, silueta lui subțirică s-a topit.

- Tu ai să te duci la a noua. În bezna pădurii, pe cărarea lunecoasă și cotită pe care mă călăuzea omul de legătură, în pustiul acela jilav al pămîntului dispărut și în față și în spate și de sub picioare - despărțit de copilul bun și drag cu care trăisem alături, toți anii mei puțini - am simțit destrămarea ajunsă pînă și în bruma de familie ce-mi rămăsese. Pășeam mecanic, fără gînd, și parcă orbecăiam într-o gură imensă de prăpastie a morții. […]

Pe front, viață leneșă. Ca un fel de armistițiu tacit, se încheiase între noi și cei din fața noastră. Nici o împușcătură nu spărgea tihna umedă a văii Limpejoara.

Rar, hăt departe, spre Cașin, cîte un zvon posomorît de tunuri trezite pufnea greoi, amintindu-ne îndîrjirea mută a vremurilor. […]

M-am statornicit în companie și mi-am luat plutonul în primire. Am acum un sector și-s mîndru de el. E primejdios și are un post de observație al artileriei.

Mai exact, e primejdios fiindcă are un post de observație al artileriei. Căci nemții l-au descoperit. L-au descoperit și nu-l iartă. Adică nu mă iartă pe mine, fiindcă sublocotenentul Brătășanu știe ce înseamnă rezistența materialelor și a durat un adăpost cu cei mai groși copaci din pădure… De aceea își îngăduie luxuri primejdioase.

Repet, primejdioase pentru mine și pentru bieții mei ostași descoperiți.

95

De pildă, nu le dă voie nemților să facă zgomot.

Imediat ce aude ceva, telefonează din adăpost, bateriei, lucruri alarmante: - La 63684, un pluton face lucrări! sau: - Pe drumul care duce la 670, din colțul pădurii, se transportă muniții… Și bateria țîfnoasă a căpitanului Mardan plesnește în seria ei de patru, pînă ce clemența lui Brătășanu se îndură de noi.

De noi, nu de nemți, fiindcă ei ripostează prompt. Și cum nemții nu cunosc decît postul de observație de la mine, mă copleșesc cu o atenție oțelită care, curînd o să defrișeze toată pădurea de pe tranșee și toți soldații din el. […]

După o luptă crîncenă și plină de îndoieli, soarele făcuse abur oțărala babelor întîrziate. Și primăvara, gospodină săritoare cum este, s-a îndemnat la rosturile ei. O apucase vremea și dădea zor.

Din cea dintîi suliță a soarelui și pînă se clătea gura cerului în apele puhave și leșietice, răsturnate în fund, spre Răchitaș ori Soveja, ca niște cladăre nedărăcite de lînă amestecată, mai că vedeai iarba crescînd.

S-ar zice că ieșea la soare duhul adevărat al pădurii și al meleagurilor astea. Din mîzga dospită de apă și frunziș mort, chiuia parcă o tărie nouă. Și tăria asta, suptă de milioane de rădăcini, se ridica semeață și 84

Cotele 636, 670 se aflau pe platoul Mărăști.

96

se trimitea înapoia cerului, în milioane de frunzulițe și fire de iarbă proaspătă.

Păsările înnebuniseră. Nu mai știau ce să cînte: lumina care cădea de sus, ori viața verde, care se ridica de jos. Săltau în iureș de stoluri, pînă în poclada cerului și se prăbușeau pînă în umbra căpriței fragede, ca iar să se urce și iar să coboare, depănînd firul zborului pe o suveică nevăzută. Parcă făceau slujbă de ștafetă între duhul de sus și duhul de jos, îndemnîndu-le spre cununie.

Agenți de legătură. Iluzii.

Numai tranșeea nu înflorea. Se vede că pămîntului nu-i place osteneala zadarnică. Acolo, lutul dejghiocat de reveneală, se răsturna în grunzi și mai mici și mai mari, fărămițîndu-se și dospind sub frămîntarea bocancilor scîlciați.

Adăposturile de iarnă din tranșee miroseau a mucegai. Unul cîte unul, soldații, acoperiți de frunza pădurii, cutezau să se cațere pe taluzurile de lut galben, și să se lase moi pe pufulețul proaspăt de iarbă, ieșit din pămînt. […]

Am ieșit la iarbă și soare. Aici, la cîteva sute de metri de bordeiul meu, e o poieniță de toată frumusețea.

De jur împrejur, stufișuri grase și curate o mărginesc așa de gospodărește, că-ți par puse dinadins, de o mînă harnică de grădinar isteț. La mijloc iarba s-a îndesit și-i toată picurată cu flori. Parcă a smălțat-o, cu vrere anume, o stropitoare de aur, de sînge și de cer, cu tot curcubeul lui.

97

Comandanții noștri i-au schimbat rostul ei de pajiște. Au făcut-o minciună. Minciună pentru avioanele nemților. Căci au brăzdat-o în lung și lat cu tranșee adînci de-o palmă și cu rețele de-o șchioapă. Pentru desăvîrșirea minciunii, fundul tranșeelor de-o palmă e presărat cu țărînă neagră, și capetele parilor de rețele sunt date cu var. Obiectivele de la trei mii de metri înălțime vor fi rămas îngrozite de o atît de perfectă organizare. Iar în bordeiele de dincolo, bucățica aceea de peliculă trebuie să fi stricat somnul multor oameni și a multor nopți.

Fragmentul văzut era însă tot ce se putea vedea.

Pădurea, desigur, nu putea să ascundă decît un rest, mai primejdios, mai strict organizat și mai plin de capcane teribile.

Nu și-au închipuit nemții niciodată că tranșeea noastră era o vietate și ea, sensibilă la soare și plictisită de umezeală. Oricum ar fi fost, însă, poiana mea trebuie să le fi fost nesuferită. E și ușor de închipuit.

Din tranșeea lor nu se zărea, prin luminișul copacilor, decît un colțișor. Un colțișor mai frumos decît toată poiana. Dar drept acolo, în mijlocul verdeței, albeau crucile de mesteacăn ale cîtorva morminte. Și dacă mormîntul din spatele tău înseamnă o durere care a trecut, cel dinaintea ta nu-i decît o durere permanentă. E durerea care te așteaptă. E durerea de pînă la final. Spun asta, fiindcă și la ei se zărea o cruce, spre dreapta, lîngă Încărcătoarea. O cruce mică, umilă, pierdută sub hățiș.

Dar nu mi s-a întîmplat, o dată măcar, să-mi arunc ochii

98

într-acolo și să n-o văd. Iar neamțul care se oprea lîngă ea, cu ochii la noi, parcă spunea obraznic și sinistru: - Vă așteaptă!...

Decît astea toate le-am gîndit și le-am văzut, după aceea. Căci atunci era o zi așa de caldă și florile clipeau așa de armonioase cu iarba și cu cerul, încît crucile albe și grămăjoarele de pămînt negru, de la rădăcina lor, mi-au părut nesfîrșit de triste și obide. M-a durut sărăcia și singurătatea lor. Nici iarbă nu voia să crească pe ele. Nedreptate inutilă a naturii. Am vrut să acopăr, cu cîteva flori de cîmp, goliciunea aceea dureroasă. […]

Am strîns un mănunchi curat și proaspăt: bănuței și albăstrele. M-am aplecat ușurel deasupra celui dintîi morman de țărînă, dospit cu viață de om și mustind în trup de om… […] … O palmă cumplită m-a plesnit peste ochi și mi-a zvîrlit capul într-o parte. O palmă groaznică, nevăzută, care a șuierat și a trăznit în aceeași clipă, de m-a lăsat buimac și cu inima seacă.

Copacul de la cîțiva metri de mine s-a frînt ca o așchie, în explozia care-i fulgerase trunchiul și s-a prăvălit... Trăseseră cu tunul în mine. Micul lor tun de tranșeu, pus dinadins să supravegheze și să curețe poiana primejdioasă, își începea activitatea lui vitejească cu mine.

Treisprezece mai.

Ne-am deșteptat în vuietul infernal al tunurilor rusești. Bat în creasta dealului Momîia, de parcă vor să-l

99

niveleze. Fumul curge pe văi, în lostopane albe, o dată cu trunchiurile așchiate de copaci și cu pămîntul arat.

Se zice că un rus obișnuit e jumătate de om. Iată că un rus supărat face cît doi, căci nu mai încape îndoială că sunt supărați.

Pe Momîia aveau post înaintat, la treizeci de metri de nemți.

Trăiau în bună pace, până ieri. Dar pe seară, un neamț mai dîrz la datoria lui a zvîrlit o grenadă în ruși. A sfîrtecat vreo trei, a rănit vreo opt, și a rîs vesel peste gemetele lor. Era dreptul lui.

Rușii au pus iute mîna pe granate, să răspundă.

Ar fi fost un răspuns prompt și eficace. Dar rîsul neamțului i-a oprit. Batjocora merita alt răspuns.

Peste noapte, trupele rusești s-au retras și artileria a intrat în funcție. Pe creasta unde nu cuteza nici un tun să tragă, de teamă să nu-și ucidă propriii ostași, obuzele rusești au măcinat, șase ore în șir, nemți, copaci și pămînt lalolaltă.

Din fumul care a coborît spre poale, creasta pădurită a Momîiei a ieșit la ora zece, ca de la un bărbier nemilos: o imensă chelie pudrată cu praf de lemn, de frunze și de moarte. […]

Se vede că pregătim ofensiva. Asemeni ordinelor venite de la regiment, a intrat în noi ceva înfrigurat și rău. Nu cruță nici o durere și nici o istoveală. Pîndim cu o nelămurită înfricoșare, agentul de legătură, cînd se furișează grăbit printre copaci, de poartă în săculeț

100

ordinile batalionului, și-i ca o ușurare întîrzierea zilelor crunte. Căci, în adevăr, crunte se arată să fie, în strășnicia poruncilor de sus.

Croim mereu adăposturi zdravene, am primit căști și măști de gaze, hărți noi rectificate, iar avioanele urlă când mai sus, când mai jos, după curajul și treburile lor tăinuite.

Zilele trecute, un ofițer francez - aviator și-a plimbat silueta subțirică și neagră pe tot lungul frontului, ca să controleze de jos ceea ce văzuse de sus. Sălta ușurel ca o pisică, peste șanțuri și arăta dinții albi sub mustăcioara neagră, cînd îi fluieră amical la ureche un glonț trimis de dincolo să-i salute venirea.

Sub seară, a plecat făgăduindu-ne pe a doua zi o reprezentație excepțională. Dar nu s-a ținut de cuvînt. În schimb nemții au binevoit să greșească un vagon de bombe aeriene în nefericitul nostru spital de la Căiuți. Ce va fi fost acolo, nu știu. Știu însă bine ce-a fost la noi după o săptămînă, cînd huiau văile toate de ropotul nebun al unui bombardament, întîmplat, Dumnezeu știe unde, departe, spre munți. Avioanele noastre întorceau postului de comandă nemțesc, din Soveja, vizita cu praf de pușcă de la Căiuți. Jalea pe care au stîrnit-o, am aflato mai tîrziu. Atunci ne-am bucurat doar de falnica întoarcere a mașinelor ușurate, de linia lor perfectă și de tăcerea desăvîrșită a tunurilor antiaeriene. […]

De luni de dimineață, un avion, mai îndrăzneț ca toate s-a plimbat peste toți copacii noștri, de parcă își făcuse drum din frunzele lor. Zadarnic țăcăneau mitralierele, zadarnic detunau puștile. Se plimba avionul,

101

ca la el acasă. Ba, la un moment dat, băgînd de seamă o secție de mitraliere ieșită la lumină, s-a repezit în ea cu o bandă întreagă de cartușe luminoase și explozive.

Curînd, alte două avioane s-au furișat, jos de tot, peste tranșeele nemțești și au năvălit în noi.

Ce-or fi vrut, e greu de știut. Ceea ce simțea însă oricare dintre noi era ca o mare batjocură. Cu atît mai mare cu cît n-aveam nici o putință să ne răzbunăm.

Pădurea, buna prietenă care ne ascundea de alte primejdii, apăra acum tot așa de prietenește mașinăriile uruitoare și jucăușe cu cruce neagră pe ele.

Deodată, de undeva, din văzduh, un punctișor negru s-a prăvălit țăcănind. Ca fulgerul, avioanele nemțești au luat înălțime și vreme de un ceas, am asistat la cel mai minunat și emoționant joc de moarte pe care lam putut vedea în viață. Luptă inegală și sălbatică între nemți și o sfîrlează românească. […]

Lupta venea uneori jos de tot, peste copaci, iar uneori pierea, pălpăind, în slava cerului, fără altă biruință și altă înfrîngere, decît se alege dintr-o joacă de copii gălăgioși și zburdalnici. Românul dansa încolțit de cei trei dușmani, și lăsîndu-se în jos, ca o frunză bătută de vînt, își proptea mitraliera în coada unui neamț pînă îl izgonea. Urca apoi drept ca o săgeată și se răsturna pe altul.

Dar joaca asta n-a ținut mult. Cele trei avioane nemțești s-au strîns pumn, și au pornit spre român ca trei drumuri care se adună la o răscruce. Sub vijelia mitralierelor, românul s-a clătinat și s-a prăvălit…

102

Abia atunci ne-am dat seama că se jucau acolo zaruri de vieți omenești. Inimile ni s-au strîns. În sfîrșit iată și ofensiva. Am simțit-o căci o pregăteam. Și e o satisfacție, fiindcă, oricum ar fi, e un capăt. Capăt?... nu știm pentru ce, pentru cîți și pentru cari din noi, dar nimeni nu se îndoiește, că poimîine, dincolo de creasta care ne stă în față, începem ceva nou; fie chiar o altă luptă. Tunuri mici s-au îngropat adînc în tranșee și au deschis guri, acoperite dibaci cu frunziș.

Artileria și-a controlat tirul peste artileria nemților, rezervele s-au întărit, muniția doarme în maldăre mari, scufundată în paza gropilor adînci, iar rețelele s-au desfăcut, la punțile înadins clădite, peste tranșee.

Două zile de bombardament năucitor. Iată un lucru impresionant. Și, în mai puțin de o zi, aproape toate tunurile nemțești amuțesc sfîrtecate de schijele lui Mardan, ale lui Covrig și ale rușilor, cari bat ca într-o leasă de fasole vie…

Se ară bine pe dealul Mărăștilor… Și e o arătură bine stropită. În miezul nopții, ordin de pornire. Atacul începe la patru jumătate – în crăpatul zilei.

Coborîm valea Limpejoarei cu pași de lup. E o noapte așa de frumoasă, așa de senină, că nici urletul tunurilor nu-i poate ciunti măreția.

N-aveam voie să fumăm, e drept. Dar sub mantalele noastre, cine n-a aprins o țigară, sorbind-o cu gîndul că poate e cea din urmă?

Opriți pe coastă, în așteptarea clipei de pronunțare a atacului, ne facem procese în tainiți de inimă ne mărturisim unul altuia vagi testamente de

103

circumstanță. Cîntărim greutățile fiecăruia, copii, neveste și părinți ca să ne găsim cîte un biet reazim sufletesc, în fața glonțului, sau schijei, care poate să dea trupului cep, ca unui butoi, și să-i șiruie viața din el.

Eu, Ioan și Constantin suntem cîte doi frați. Am lăsat și acasă cîte o soră ori un frate mai mic. Greu de crezut să murim perechi întregi. Și de-ar fi așa, încă mai este cineva să slujească de reazim părinților sărmani.

Soarta unuia ne îngrozește: Țenescu, ofițerul tinerel pe care l-am văzut întîia oară la slujba bisericească dintre copaci. E singurul copil la mamă singură. E toată viața ei...Îl sfătuim să rămîie în vale. Nu vrea. Ofițerul activ din el se scutură de gîndul nostru, ca de-o mare crimă. Și totuși n-are nici un rost să vie cu noi.

E comandantul mitralierelor și suntem batalionul de rezervă. Avem de fiecare companie o secție și n-avem nevoie de comandantul tuturor. Firesc e stea lîngă materialul și rezerva lui.

Cu ordinul maiorului, îl convingem în sfîrșit să rămîie. O nedibăcie a batalionului din față descoperă, nemților, atacul. Tranșeele lor se burdușesc de soldați și infernul începe. Căci nimic nu se mai poate întoarce înapoi. Într-o jumătate de ceas două batalioane sunt făcute puzderie, cu ofițeri, cu comandant cu tot. Trece livid, pe targa lui, pe lîngă noi și plînge.

Adunăm din pădure cincizeci de oameni: e tot cea mai rămas valid din șase compănii.

Intrăm pe prima linie, într-un spațiu unde fiecare centimetru e o moarte sigură. Întins la pămînt, cu linia

104

întreagă a trăgătorilor, urmăresc grenatele lenticulare ale nemților, urcînd din tranșeea lor, drept în sus, oprindu-se o clipă acolo și căzînd apoi în curbă elegantă, lîngă noi și între noi. Pămîntul se macină dedesubt în crănțănituri groaznice de proiectile și de granate mari. Deasupra noastră, la o palmă, țesătura traiectoriilor de gloanțe din zeci de guri de mitraliere fluieră cu mii de vîrfuri oțelite.

Se sfîșie parcă și se rupe în bubuituri toată schela vieții și a lumii. Iar în urmă valea Limpegioarei urlă lung, ca un imens cîine rămas în casă pustie […]

Un pluton trece dincolo de ruptura sîrmelor ghimpate. Fac salt și intru la rîndul meu în breșă. Am găsit un loc bun: o mică mîncătură de obuz.

Trebuie să aștept. Urechea s-a deprins cu zgomotul și în mine tresare un copil amuzat de toată înfățișarea asta a luptei adevărate. Pentru cîteva clipe a dispărut și gîndul morții și răspunderea și răsuflata poveste a eroismului… E frumos! E numai frumos.

Iată la dreapta, în para dimineții abia începute, ce roze sunt fumurile exploziilor la 670. În dreapta, stânga, înainte și înapoi, coloane uriașe ca de artificii, când albastre, când roșiatice, cresc din pământ și dispar în el, ca și când ar fi undeva dedesubt o mână uriașă care bate scoarța pământului în adânc.

Clocotește pământul, ca o apă bulbonată în fiertură… Asta e. În asemenea frumusețe, moartea și-a pierdut sensul. E un accident, tot așa de neînsemnat, ca și ruptura din genunchi a pantalonilor mei, agățați în sîrma ghimpată.

105

Plutonul dinainte a intrat în tranșeul nemțesc. E rândul meu. Expediez grupă de grupă. În salturi mici, ostașii trec în goană și se prăvălesc la pământ. Numai Bocăneț a trecut în picioare și fără grabă, cu ochii luminați de un zâmbet așa de batjocoritor și așa de stăpân pe sine, de părea că-i menit să copleșească întreaga oștire nemțească. Și a trecut neatins. Ajunși în tranșeea nemțească, ne zvârlim ca fulgerul în ea. În picioare, drept, pe parapetul ei, în porțiunea aceea de aer, găurită de mii de șuierături ucigătoare, Bocăneț a început să râdă. I-am părut caraghioși, noi, oamenii în toată firea, care săream ca niște copii, într-o groapă ruinată. Am strigat la el. Încet, să nu se murdărească, s-a lăsat jos rezemat într-o mână. În aceeași clipă un glonț i-a frânt osul și l-a rostogolit în fund: imagine de-o clipă a unui braț cu două coate.

Ordin scurt să ne întoarcem înapoi din pricina situației generale: suntem cei dintâi care am intrat și singurii. Descoperirea atacului i-a oprit pe cei din dreapta și stânga să atace la timp. Reîncepe bombardamentul nostru pe tot frontul.

Nu apuc să ies din tranșeu și o furtună înnebunită de obuze se abate peste noi…

De astă dată sunt tunurile noastre și am prilej să verific laudele lui Brătășanu, în privința oțelului franțuzesc. Într-adevăr, bun oțel. Nu scapă de sărutul lui nici a zecea parte din oameni. Îmi răsare în cap ca fulgerul, vorba lui Florea: Asasini!... Și de astă dată e cu adevărat

106

o asasinare… ajuns la o sută de metri de tranșeu, privesc brusc înapoi. Mă ard în ceafă ochii lui Bocăneț, pe care lam uitat acolo. Strig lui Iancu și îi spun, dar când să pornesc înapoi, iată în fund pe Bocăneț cățărîndu-se cu mâna bună de marginea tranșeului: Se urcă. E sus în genunchi…

O pară de foc… drept în el și fărâme de om amestecate cu fărâme de pământ țâșnesc negre și roșii, în fumul trandafiriu de soare proaspăt… Mă sprijinesc de Iancu să nu cad. Mă uit în ochii lui înnebuniți și mă văd, mai înnebunit și mai galben ca el…

Clipa aceea a schimbat fața pământului întreg. O spaimă fără de margini a paralizat în mine totul… Gura încleștată refuza să articuleze. Ochii împăienjeniți ca de beție aproape nu mai vedeau, picioarele s-au clătinat. Mam lăsat moale în jos, ca într-un leșin…

Ați stat vreodată să vă închipuiți că v-ar trece pe deasupra locomotiva uriașă, în viteză maximă, a unui tren fulger?

Iată, asta trecea acum peste mine. M-am dezmeticit într-o răpăială de grindină, care bătea stupid în căștile noastre. Parcă se jucau mii de copii cu pietricele de alee… Erau șrapnele…

Caut să aflu ceva de fratele meu. Nimic limpede. În cinci minute l-am aflat sănătos, lovit ușor, ucis, înviat și iar lovit… Singura nădejde mi-i în locotenentul Călugăru, care-l ține pe lângă el. Și Călugăru are școală bună și experiență bogată.

Ca un pustiu imens se lasă peste toți. Încep să aud gemetele celor rămași, să văd zvârcolirile celor care

107

încearcă să mai vie și a celor care știu că nu mai pot să vie. Și mai ales văd mâna dreaptă a lui Vizitiu, crispată ca o gheară vânătă, pe patul armei.

Iancu îmi flutură mantaua și fluieră. Mă uit și-mi vine să râd. Biata mea manta curată e ferfeniță… Pe unde oare au putut să treacă atâtea gloanțe de nu m-au atins? În dreapta, Florea Dimitriu dă asalt unei lucrări făcute în vârf de deal, cu poiană limpede în față. E înnebunit. De acolo de sus, fulgeră și seceră un cuib de mitralieră. Orice pas înainte e moartea și Florea vrea să fie și el asasin.

Lasă comanda, trimite raport că peste o oră ia poziția și pleacă înapoi spre tranșeele noastre vechi. În drum îl întâlnește Chamard: - Ce faci, domnule?

- Nu vezi? Fug de pe front! Apoi din goană îi strigă: Nu știi că pământul e rotund? Nu-i pot ataca prin față; mă duc pe partea cealaltă să-i atac prin spate.

- E nebun, e complet nebun, murmură Chamard privind în urma lui Florea, până dispare în frunziș.

Dar Florea era numai pe jumătate nebun. A urcat fără suflet dealul și a intrat în cel dintâi adăpost de tun din tranșeu. A azvârlit servanții la o parte, a încărcat singur și a tras. O dată, de două ori, de trei ori. Cuibul de mitralieră a sărit în cer. Apoi, a poruncit servanților să desfacă tunul și a pornit cu tun cu tot să ocupe în pas normal poziția unde nu mai era decât un morman de bârne, pământ, capete strivite și benzi de mitraliere îmbăiate în sânge proaspăt.

108

A instalat tunul sus, punând revolverul în tâmpla artileriștilor, pentru care nebunia asta putea să aibă urmări groaznice. A desfăcut cele cinci mitraliere din cuib și le-a pus în funcție.

La ora șapte, atacul general l-a găsit întărit ca în cel mai vechi fort al poziției, cu toți soldații sănătoși, cinci mitraliere grele și un tun de tranșee. Și de acolo trăgea, singur, focuri piezișe înspăimântând poziția nemțească de la Încărcătoarea, unde nu se găsea altă explicație decât că sunt învăluiți.

Dar focurile de tun, de pe poziția lui Florea, au fost alarmante și altfel înțelese de noi. Artileria noastră a început să tragă acolo, cu rafale de toate calibrele.

Mai bine informați, nemții au început să tragă și ei. Și în mijlocul uraganului dezlănțuit peste dânsul, Florea a sărit pe creastă, urlând: - Eu sunt aici, Florea Dimitriu…

Cine să-l mai audă?

Se dezbârna poziția din încheieturi și fierbea uscat în țâșniturile năprasnice ale malurilor de pământ detunate de trăsnetul înmiit al exploziilor. Peste o grupă de oameni aciuată în fărâma unui căpețel de tranșeu s-a răsturnat urlând, ca un munte, prăbușit din văzduh, toată rădăcina scoasă din adânc, a unui fag uriaș, făcut bucăți de un 210. Sub mitraliera din dreapta s-a înfipt și a scuipat-o până în râpă, cu servanți cu tot, un proiectil venit dinspre bateria de 150 a lui Covrig. În zece minute așchiile de copaci, lostopanele de lut și hălcile de carne omenească se amestecau în zburătura lor de iad… Ai fi zis că pământul și-a deschis

109

o gură nevăzută, care clefăie înfiorător și stropește urlând spre cer, dumicatul lui cumplit. Câteva clipe Florea n-a înțeles ce se petrece… a văzut grupa ucisă de maiul imens al rădăcinii căzute, ca opt gâze… neînsemnate făcute praf sub un pietroi, a înțeles că-i îngropată pentru totdeauna și a scrâșnit. Apoi n-a mai avut timp să gândească. A urlat: - Coborâți devale! Dar nimeni nu putea să-l mai audă ori să-l vadă.

Obuzele tocau tranșeea ca o sapă înnebunită pusă peste o râmă… Bulboanele de pământ clocoteau răsturnînd gîngăniile însîngerate de pe fața lor, acoperindu-le și descoperindu-le, pînă le nimerea în plin, de țîșneau asemenea unor butoiașe cu sînge și carne explozivă… Într-adevăr, aveai părerea halucinantă că nu obuzele ci oamenii făceau explozie.

- Coborîți devale! Coborîți devale… răcnea deznădejdea lui Dimitriu…

Dar deodată, n-a mai văzut nimic. O umbră neagră i-a fulgerat în ochi și l-a acoperit. Buimac, instinctiv, a ridicat cotul să se apere. Mîna i-a intrat în ceva vîscos, cald și umed… Explozia îi țintuise în cap un pîntece căscat, cu toate măruntaiele aburind…

S-a ridicat în picioare, țipînd înainte, în neștire: - Devale!

Dar un cutremur i-a tăiat picioarele și l-a înșurubat cu țeasta în jos, peste băltoacele hîde de sînge înțărnat.

A sărit din nou. Și iarăși iureșul trăsnitor l-a făcut boț peste hăcuiala de noroi și carne care se

110

întinsese ca o mîzgă înspăimîntătoare, sub picioarele lui…

A stat o clipă nemișcat, mort. A deschis apoi ochii și a ridicat fruntea… voia să-și vadă soldații… O palmă jilavă și rece i-a orbit vederea. A pus mîna pe obraz și a tras îngrozit de pe el bucata băloasă de piele și păr cu care îl țintuise explozia…

Cutremurat pînă în măruntaie s-a încordat nebunește și a dat să sară în sus urlînd înainte… Dar în gura căscată de zbierăt a stropșit, ca o mînă care voia să-i năbușe glasul, terciul unui creier proaspăt… Și în aceeași clipă, la doi pași a văzut pe fratele Vax - care se sculase și voia să-i sară în ajutor - făcînd doi pași înainte fără cap - un obuz venit în plin i-l retezase din gît, ca un satîr…

- Scîrbos creier ai, frate Vax… Creier prost…

Al meu trebuie să aibă gust mai bun… Apoi fața i s-a destins, s-a luminat, și a început să rîdă.

- Ich habe die Ehre, meine Herrn… Guten Tag… Și așa, cu fața spre soarele care se ridicase sus, a rămas între țîșnituri de obuze, salutînd și rîzînd departe, spre Dealul Mare, de unde băteau pe el, neîndurate, cele douăzeci și patru de tunuri cu obuze franțuzești. La ora șapte, patru soldați de-ai lui, plîngînd, abia îl duceau atîta putere îi dăduse nebunia. Și Spaimă-rece, izbindu-se în ei fioros, și scrîșnind, cînta de urla valea Limpejoarei, pe melodia lui neștiută: Și pulbere a fost Praf de cărbune prost. […]

111

La șapte și jumătate, am ocupat poziția întreagă, goală de nemți. În schimb, plină de ostașii noștri. Iar la o sută de metri în spate, pe o margine de cărare, jefuit pînă și de lănțugul de argint de la mînă, cu pîntecele rupt în bucăți, șede crispat, cu ochii lui de copil scoși din orbite de groaza morții, Țenescu. Cînd a trecut dincolo de noi, ce l-a îndemnat să urce coasta pe care i-o interzisesem, n-a știut nimeni să spuie.

Biata rămășiță fioroasă, zvîrlită pe-o margine de cărare, a dus cu ea, pentru totdeauna, taina unui destin neînduplecat.

Am trecut. Nemții nu se retrag, ci fug de-a binelea. Numai spre dreapta ne-au făcut necaz vreo cîteva ceasuri, cu încăpăținarea lor să ție frontul în loc. O mică învăluire le-a vîrît mințile în cap.

Pentru mine cuminția asta a venit la timp. Eram cu desăvîrșire sleit în nervii mei și bombardamentul nebunesc mă ducea cu iuțeală vertiginoasă pe urmele lui Florea.

Dar bietul pluton a rămas cît o căprărie. Mi-a dispărut pînă și Fîlfăloaia. În schimb Gîlcă și sergentul au trecut neatinși.

Colonelul a făcut raport de decorare pentru toți ofițerii morți și răniți. Pentru noi, vorba lui: - Gloria și mulțumirea că ați scăpat.

Pe dealul Babei, un avion greoi, trece la cîțiva metri deasupra noastră și observatorului, încetinind o clipă motorul, ne urlă să înaintăm. Îndemnul e foarte

112

frumos, dar ordinul nostru e să facem legătura cu vecinii. […] Înaintăm pînă pe creasta care dă deasupra satului Gura Văii. Înserează. În satul mort, nici o lumină, nici un glas. Trimit o patrulă și peste cinci minute, țipete fioroase de femeie înjunghie tihna abia răsărită.

Mă pregătesc de primit un atac, în măști adînci, săpate cu înfrigurare. Patrula urcă în goană panta și raportează. Alarmă degeaba. Satul e gol. Adică gol de nemți. Țipetele erau de bucurie și dovada o aduce în brațe Vasile Dumitru: cîteva bidoane mari de marmeladă nemțească, dăruite de-o babă patriotă, care l-a mozolit pe ostașul meu, sărutîndu-l pe toată suprafața pielii lui neacoperite… În Cîmpurile, mă așteaptă evenimente: avansarea la gradul de sublocotenet și doi ochi sfredelitori de țărăncuță. În odaia unde am poposit un ceas, maică-sa mi-o căinează, bocindu-i suferințele și rușinea pățită cu nemții…

- Păgîni, măiculiță! Cîini, măiculiță, trăsni-iar Cel de Sus! De față cu mine, draga mamei, care cum apuca…

Dar dacă, la început, cei doi ochi mititei, ageri și vicleni, au lăsat o clipă genele în jos, mai tîrziu, cînd am zis și eu, de circumstanță: - Biata fată!

A ridicat spre mine două luminițe mai mult decît recunoscătoare și mai mult decît dulci. Pentru că a și zîmbit. Și atunci a chiuit, printre buzele subțirele, un pui de strungăreață care n-a putut să impuie respect nimănui.

113

Nici chiar mie. Ca o dovadă – iată! În clipa aceea, în loc să blestem pe nemți, i-am invidiat. De altfel, biata fată a ținut să puie la punct starea civilă: - Mi-s măritată, domnișorule!

Ceea ce suna aproape ca o scuză, pentru nemți. Înainte de plecare din Cîmpuri, a fost scuză și pentru mine. … Și așa, am pornit-o spre Soveja, lăsînd în urmă o mîndrie înflorită: Urcăm pieziș în fața Dragoslavelor, pe un clin de lut, galben ca lămîia și lunecos nevoie mare. De sus, din vîrful Răchitașului, valea Șușiței, cu Soveja ei cu tot, se deschide largă și primitoare.

O explozie groaznică ne cutremură creierul din cap. Nemții au zvîrlit în aer depozitul de muniții, pe care îl aveau în fabrică. Îi vedem cum fug, în cete mici, spre deal și începem o vînătoare fără greș.

Osîndiți să țină șoseaua, un atelaj de tun gonește în galop mare spre stînga. Cîteva sute de gloanțe îi urmăresc caii și călăreții. Un singur cal a rămas în picioare și trei soldați.

Sar de pe chesoane, taie șleahurile și se bat pe cal, nebuniți de spaimă, în roiul de gloanțe care-i caută.

Unul din tunari, ca să aducă o împăcare neîntîrziată, scoate revolverul și ne ajută: își întinde la pămînt tovarășii prea doritori de viață. Apoi încalecă și fuge. A rămas țintă singur. Două regimente trag în el. La cotul șoselei, cal și călăreț, se dau de două ori peste cap.

O zvîrcolire, două și apoi odihna și liniștea cea fără război și fără frică.

114

Dormim noaptea pe Răchitaș. Dar dormim cu adevărat.

E liniște, e bine și războiul sare în aer, bucățică cu bucățică, o dată cu obuzele din depozitul nemțesc, de la fabrică. În zori, primesc ordin să fac legătura cu regimentul din dreapta.

Iau o secție, cu plutonierul Banciu și cobor. E soare, cald, și frumusețe proaspătă de cîmp și pădure.

Cu-i naiba să-i mai ardă de război?

Banciu materializează gîndul meu: se suie pe un vagonet, cu toată secția, mă poftește și pe mine și desface frîna.

Se simte la el acasă: e frînar de meserie.

Vagonetul o ia la vale încetișor, apoi se iuțește: Banciu fixează viteza, după calcule ce mi-au rămas necunoscute: - Tren de marfă!... Tren mixt!... Tren personal!... Accelerat!...

Valea Șușiței urlă îngrozitor în durerea fierăriei, iar ostașii mei - cu Banciu în cap - chiuiesc ca la nuntă.

Gîlcă bate în călcîi un pas de brîușor și pe vorbe aplicate: - Dă-i viteză, dă-i!

- Cine-a spus că e război?

Peste o jumătate de ceas, vîrfuri de puști și chivere se ițesc din iarbă, barînd calea ferată.

Trîntiți fulgerător în fundul vagonului, nu mai avem nici vreme să frînăm. Cel puțin Banciu are altă ocupație: face cu iuțeală de admirat cruci salvatoare…

115

Vagonul trece fulgerător prin barajul de soldați, se izbește ca un bolid de ceva mai tare ca el, deraiază și ca o labă uriașă și grea ne răstoarnă în iarbă și se așează peste noi în chipul unui capac de cutie… Sau poate de sicriu?

Răspunsul, șovăielnic în amețeala clipei, e îmbucurător după prealabilă examinare a trupului: am scăpat toți teferi. În aceeași clipă, Gîlcă chiuie: - … De-ai noștri, bre don’sublocotenent!

Uf!!

Căpitanul detașamentului postat pe linie vine la noi, își face cruce și scuipă: - Sunteți nebuni! Toată marginea pădurii e plină de nemți!

Mi s-au tăiat picioarele! Voiajasem la două sute de metri de ei, paralel cu linia lor. Cum de n-au tras? Ar fi fost cu adevărat de neînțeles, dacă mintea lui Gîlcă nar fi găsit explicația logică: - Au crezut că-i trin blendat!...

Cît mă privește pe mine, prefer să mi-i închipui uluiți, paralizați, de apariția absolut dementă a unei cete de descreierați, care le trece prin fața puștilor și mitralierelor, chiuind și dansînd în picioare, pe platforma unui vagon deschis, ca o șleahtă de bețivi, ieșiți de la un chef în lege.

- Înainte!

E mare nevoie să se strige, fiindcă fața lucrurilor s-a schimbat. Undeva, în miez de munți s-au oprit și s-au organizat. O dovedesc tunurile, care trag cu o

116

nemaipomenită precizie, și o dovedesc patrulele cazacilor, care nu mai pot înainta, cu tot sprijinul automobilelor blindate. Împușcăm la botul calului, un ungurean găsit cu un mic telefon în pod și tunurile își alterează precizia.

Ordin de suit pe Țiua Neagră, în plin bombardament și ordin de întărit poziția.

Ne oprim! Deci, zvonurile rele de la frontul armatei I sânt adevărate; ofensiva a căzut în baltă.

- Bieți ostași morți, ai mei, iertați-mă!...

Primesc sarcina să plec, imediat, pe vechea poziție nemțească de la Mărăști, unde ofițerii care au luptat - cîte unul de batalion - vor studia organizarea tranșeelor.

Mi se dă o gloabă de mitralieră, care mă confundă cu samarul ei. După o oră de călărit, încep să binecuvîntez foloasele infanteriei de rînd. În a doua oră, incident neplăcut. Urcă șoseaua, în goană, o mașină regală: prințul Carol la volan.

Mîrțoaga mea sforăie pe nări, se dă înapoi, intră în șanț și mă dă peste cap. Apoi, mîndră de purtarea ei și disprețuitoare față de un samar așa de prost legat, îmi întoarce coada, fluturîndu-și-o spre mine. Semn că nu-mi dădea mai multă considerație decît uneia dintre muștele indiscrete cu care avea de-a face.

Sar de jos, iau dîrlogii și vreau să salut. Dar Rosinanta mă răsucește brusc și mă întoarce cu spatele la mașină, tocmai cînd era în dreptul meu.

117

Am doar timpul să văd departe, la cotitură, capul prințului Carol, întors spre mine și rîzînd în hohote…

Jignirea mi-am răzbunat-o printr-o întoarcere cruntă de jicnire: am refuzat serviciile iepei. Cît va fi suferit ea din pricina asta, nu știu - și nu-mi pasă. Dar cel puțin știu că eu n-am suferit.

Pe dealul bătăliei soarele fusese și era mai grăbit decît milițienii sortiți să îngroape morții. În arșița uscată a zilei aceleia de iulie, din Valea de la Gogoi, pînă în dealul Drăgotești stăruia duhoarea grea a miilor de trupuri în putrezire. Dacă ai fi închis ochii, ai fi avut groaznica impresie că ești cu obrazul lipit de carnea unui mort.

Am colindat toată creasta, din Mărăști unde atacase generalul Mărgineanu, pînă la Poiana Încărcătoarea și ne-am mulțumit fiecare să ne stîrnim amintirile, durerile și lacrimile pentru cei scumpi, cari sau dus.

Cînd s-a terminat conferința și vizitarea, primesc ordin personal să plec urgent la Cașin. Regimentul meu e pornit acolo, în pas de atac, să acopere frontul părăsit de ruși.

Iar nemții, mulți odihniți și admirabil utilați, au pornit un contraatac general, de la Galați pînă la Oituz.

Așadar, înainte, spre moarte.

M-am deprins cu biata mea mîrțoagă. Merge liniștită în drumul ei și puțin îi pasă de pustiul nopții.

Căci merg în noaptea asta, de parcă plutesc într-o mare apă neagră și pustie. Nicăieri nu întîlnesc un om. Intru și

118

ies din păduri, bat poteci pieptișe, calc în pîraie sărace și nu văd nimic înainte. Nici afară nici în mine. Căci în hăul acesta de beznă nu duc în mine nimic… Nici un gînd, nici un dor. Merg înainte, atîta tot, ca și cînd aș sta pe loc. Nici o deosebire.

Un acoperiș de casă părăsită se taie negru și zdrențuit în fărîma de cer culcată pe streșini de șindrilă; cîteva pete albe îmi dau a înțelege că am întîlnit un sat… dar trec de el ca și cînd nu l-aș fi întîlnit și intru iar în gol și în beznă, fără să-mi ație calea nici măcar prietenia din lătratul unui cîine… … Iar în jurul meu, în hainele mele murdare, în pielea roasă a șelei, în părul noroiat al calului stă agățată și vine cu fără-de-gîndul meu toată duhoarea lîncedă, pe care am strîns-o de pe creasta Mărăștilor.

Duc numai răsad de cimitir, ori duc cu mine cimitirul tot? Iată, că n-aș ști să-mi răspund. Și-mi vine să rîd. Căci mă întreb de ce mi-aș răspunde azi, cînd peste o zi, ori două, o să-mi răspund limpede și crunt, așa cum se cuvine unor vremuri aspre, dacă voi mai putea să răspund.

Dar la urma urmei, ce rost își mai au atîtea întrebări? De la Nazarie și pînă azi, toate cîte au trecut pe lîngă mine, - oameni și întîmplări, - n-au făcut decît să sfărîme fir de fir din copilul care mă știam. Dor de viață?

Gînduri pentru mai tîrziu? Glume. A stat viața în loc, iată adevărul. A stat înfricată să-și croiască măcar o singură iluzie, ca să nu aibă măcar un singur regret. Și minunat rod e pustiul acesta, unde nu mai poate răsări nimic. Parcă ar fi în mine toată creasta

119

Mărăștilor, răscolită de foc, uscată de arșiță și duhnind a mort putrezit…

Prin hăul acesta negru, în care calul resemnat își țăcăne pas regulat și moale de parcă ar trage un dric, nu pe mine mă duc să mă așez, pe altă creastă și pe alt meleag, ci creasta aceea de moarte pe care am strîns-o în coșul pieptului, în răsuflare și în ochi.

O duc dincolo, ca s-o dau altora după mine, s-o ducă și ei la rîndul lor. O făclie sinistră, asemenea vremurilor acestea.

Fiindcă asta ne va fi viața toată și la toți, noi cei care trebuie să înțelegem acest adevăr groaznic, de te cutremuri numai gîndindu-l: N-am avut tinerețe! Și această tinerețe pe care am îngropat-o incomplet în noi, ca morții de pe creasta Mărăști, va duhni greu și lînced a cadavru neîngropat, tot lungul amărît al zilelor noastre…

120

MIHAIL SADOVEANU, scriitor clasic al literaturii române, pe numele adevărat Mihail Ursachi, sa născut la Pașcani în anul 1880 și a decedat în anul 1961.

Opera sa, totalizând peste 100 de titluri, se constituie într-o grandioasă monografie epico-lirică a poporului român, evocat din perspectiva unei filozofii a integrării armonioase în univers. Povestiri și romane de anvergură și atmosferă epopeică (Frații Jderi, Zodia Cancerului), despre lumea pastorală (Baltagul), universul silvestru și acvatic (Valea Frumoasei, Țara de dincolo de negură), tematizând povestirea ca ceremonial al rostirii și comunicării (Hanu Ancuței).

Narațiuni cu substrat ezoteric, ale inițierii și înțelepciunii (Creanga de aur), evocând viața cotidiană obscură și dramele orașelelor de provincie (Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Haia Sanis), sondând resorturile fantasticului magic (Ochi de urs) reciclând povestiri din fondul universal ancestral (Divanul persian), totul întrun limbaj de o mare poezie și autenticitate, sinteză inextricabilă de oralitate și cărturăresc, limbă reală, naturală și limbă inventată, artificială.

A făcut parte dintre scriitorii și oamenii de cultură care au fost mobilizați pe lângă Marele Cartier General al armatei române. Din zilele războiului, locotenentul de rezervă Mihail Sadoveanu a lăsat posterității un impresionant volum de scrieri de front, intitulat File sîngerate.

121

Apărute la sfârșitul anului 1917, însemnările sale poartă încărcătura afectivă a unei sensibilități artistice puțin obișnuite. În rândurile care urmează, Mihail Sadoveanu, reconstituie singura bătălie ofensivă a armatei române din vara anului 1917, după o călătorie efectuată la doar numai câteva zile pe frontul de la Mărăști. * [Note de pe front] Mărăști – Iulie, 1917 Fragmente Un drum cu automobilul spre frontul nostru, spre cuibul Vrancei înecat în ceața zării. În ziua limpede și strălucită mi se perindează repede pe dinaintea privirilor, din nou, locuri vechi și cunoscute: dumbrava încântătoare de la Strunga, drumul lin spre Roman, străjuit de arbori străvechi, apoi, ajunși în șoseaua națională, valea Moldovei în dreapta, valea Siretului în stânga, subt ușoare pulberi argintii. Sunt aceleași icoane dragi ale vechiului și frumosului nostru pământ: satele albe, livezile, drumeagurile cenușii. Sunt aceleași lanuri de grâne, ca flăcări aurii, în imensul cuptor al lui iulie, și aceleași covoare verzi de porumbiști. Dar peste toate plutește parcă un aer de tristeță. În sate și pe câmpuri au rămas numai femeile, copii și bătrânii. Bărbații stau cu arma în mână și cu ochii neguroși, în bătaia puhoiului dușman.

122

Mergem multă vreme pe marea șosea umbrită de plopi tremurători. Am trecut repede prin Roman, ne oprim puțin la Bacău, apoi ne lăsăm prin zăpușeala dupăamiezii spre Adjud.

Vin învăluiri grabnice de vânt și de pe munți se ridică nouri.

Pe vale, ni se deschide deodată ca un colț nou de lume, între dumbrăvi rare. O ploaie iute a stropit aici cuprinsul c-o clipă înaintea noastră; ș-acum totul scânteie în soare în mii de curcubee mărunte, și vine pe fânațuri un miros dulce și cald de ierburi înfloritoare.

Trecem grabnic, coborâm, ajungem către gura Trotușului, la Adjud.

Aici facem un nou popas și începem investigații care ne-ar putea pune pe urmele unui restaurant.

Soarele coboară cătră asfințit în rostogoliri de nouri cu forme bizare. Vântul are tresăriri și salturi prevestitoare de furtună. S-aude huruind departe sus: tunetul. Din câmpia Siretului, de la miazăzi, zgomote asemănătoare încep a răspunde. De data asta e tunul. Îl ascult deodată atent, cu sufletul mișcat.

Dușmanul nu e prea departe. Acolo, în fund, cătră miazăzi, taberile lui trag ca o linie neagră de doliu în lungul Siretului. Ș-acum, în acest amurg cu adieri de furtună, ca-n nenumărate alte înserări din urmă, începe tunul muzica fioroasă a morții. Închid ochii ș-o ascult și mă gândesc la durerile și nenorocirile noastre, la vijelia care ne-a călit, ne-a asprit sufletul, ne-a încordat toate puterile.

123

Când ridic pleoapele, văd trecând prin apropiere soldați cenușii de pulbere, cu fețele bronzate de soare.

Sunt români de pe pământul acesta frământat iar cu sânge, ca-n vremi trecute. Sunt ruși, veniți de departe, din țara ale cărei șesuri se întind la mările înghețate și la Oceanul cel Mare; sunt mohorâți ca întinderile stepelor și melancolici ca zările nesfârșite.

De la munte năvălesc tot mai amenințător talazuri de nouri. Vijelia se apropie. Pornim zornic - și automobilul fuge pe șoseaua largă ca o pasere spăriată alungată de primele răsuflări ale furtunii. Zadarnic fuge. În lungul munților, râul de nouri trece înaintea noastră.

Fulgere se încrucișează deasupra. Trăsnete se rup cu zgomot năprasnic, ș-odată cu vântul începe a ne izbi o ploaie furioasă.

Curând se înserează; se face întuneric deplin; ploaia stă; vântul se alină. Și rămâne sub cerul negru numai bătaia surdă a tunurilor de pe Siret. Se văd prin întuneric licăririle tunurilor rusești - destul de aproape.

Zarea parcă necontenit închide și deschide gene de foc.

Cerul se lămurește: apare o stea drept în vârful bolții. Apoi, în răsărit, luna jumătate se arată; dispare și iar se arată prin straturi argintate de nouri. Prin întunecimea scăzută trec lungi coloane de trăsuri, sunând din obezi. Glasuri se îndeamnă din loc în loc, se chiamă.

Din când în când se aude: na prava!... na prava! Și tunurile bat cu îndârjire, fulgerând necontenit.

Suntem aproape de frontul Siretului. De data asta ne încredințăm, îndată ce intrăm în Panciu. Intrăm nu în știutul orășel vesel și plin de pivniți cu vinuri - ci între

124

ruine. Case arse ori dărâmate de proiectile parcă privesc spăriate prin locurile unde au fost odată ferestrele. E o liniște de țintirim. Din când în când, la un colț de stradă, se arată un soldat, o sentinelă tăcută, melancolică și neclintită. Și-n stânga fulgerele roșcate ale bateriilor rusești clipesc neîncetat în linia zării. Încă de cu ziuă se vedea că ne apropiem de front.

Lângă Adjud, în vecinătatea șoselei, o îngrămădire de prizonieri parcați între rățele de sârmă, sub paza câtorva milițieni. Sunt germani toți, cu bonete rotunde în cap.

Stau liniștiți la pământ, cu capetele plecate, trudiți de drum și bătuți de pulberi. Vin de la armatele noastre din Vrancea.

La o gară vedem înșirate în lungul liniei tunuri germane de fabricație nouă. Sunt o parte din prada de război a luptelor din ultimele zile.

Apoi bubuiturile din zare, cimitirul Panciului, automobilele sanitare… Acum coborâm prin Străoani, spre Varnița, și simțeam în jurul nostru și-n aer vecinătatea imediată a Morții. Pe o adiere de vânt venea un miros pătrunzător de cadavru. În sate întuneric deplin, ca și cum fiece căsuță ar fi fost un mormânt. La o mică oprire, un soldat de la o trăsură dădu povețe șoferului: - De-acum să mergi domol, căci drumul e spart pe alocurea de obuze.

Pantele șoselei încep a deveni mai repezi, simțim răcoarea și umezeala pădurilor. Trecem prin vaduri de ape sclipitoare. Suim, printre dealuri râpoase scormonite pretutindeni de bordeie. La lumina focurilor fantastice,

125

în jurul cărora stau la sfat soldați, se arată ferestre și uși bizare, astupând săpăturile în lutul râpii. Parcă trecem printre primitive și misterioase locuinți de troglodiți. Cai pasc liniștiți printre copaci și la marginea drumului. La o oprire scurtă, aud un murmur dulce de fluier. E o cântare ușoară, înăbușită, plină de amărăciuni și lacrimi. Focul pâlpâie peste un grup de soldați de la coloane, tolăniți în ierburi. Cineva oftează, când fluierul tace: Of, of! - Pe urmă se face liniște în marginea de pădure și noi ne strecurăm la deal prin umbră, pe când focul, în urmă, fâlfâie printre copacii bătrâni aripi de lumină și umbră.

Iar trecem pâraie zgomotoase și intrăm tot mai adânc spre ținutul muntos. Înaintăm prin Verdea și Răcoasa spre Câmpurile. Din loc în loc șoseaua e ruptă de obuze. La un mal de apă, lucirea fugară a lanternei ne descopere capre de lemn pe care sunt încrucișate și încurcate fire de sârmă ghimpată - apoi rânduri de rățele de sârmă în fața unor șanțuri care se prelungesc și dispar în umbra nopții.

Case pustii, fără ferestre, fără uși. Pe-aici a fost, acum o săptămână și ceva, frontul. Tristețea locurilor, mirosurile grele ce vin pe boarea nopții și pământul sfredelit adânc de explozii, ne arată asta la fiecare pas.

Târziu, după miezul nopții, ajungem în Câmpurile, la comandamentul generalului V. E un sat întins, mare și frumos, unde șapte luni și-au avut așezarea germanii.

Toată lumea doarme. Numai sentinele veghează ici-acolo în umbra sălciilor, și spitalul, unde e lumină deplină.

126

Luna e sus, cerul s-a limpezit. Peste sat și-n împrejurimi, pace. La apus, linia neagră a munților acoperiți de brădeturi. Deodată tresare de-acolo, din munți, tunul. Loviturile se îndesesc. Sună și împușcături de arme. Apoi clămpănesc iute și întărâtat mitralierele. E un atac de noapte cătră hotar, în prăpăstioasele viroage și pâraie ale înălțimilor. Acolo, după bătălia de la dealuri, soldații noștri s-au suit urmărind, hărțuind, și împingând îndărăt sfărâmăturile regimentelor dușmane. […] A doua zi, luni, 17 iulie, stăm de vorbă o jumătate de oră cu generalul V. El a condus operațiile care au adus străpungerea frontului inamic la 11 iulie și retragerea dezastruoasă a germanilor cătră Valea Sărei și hotar. E un om înalt, încă sprinten și vioi. Din tot ce ne spune, respiră o dragoste nemărginită pentru vrednicul oștean al acestui pământ. […] A fost o bătaie crâncenă care, socot eu, a consacrat din nou în chip strălucit valoarea ostașului nostru. Poziția inamică a fost ruptă la Mărăști în ziua de 11 iulie. O să vedeți satul și organizarea întregii poziții și o să vă dați socoteală de toate. Aici nu este nevoie de vorbe mari. Faptele vorbesc singure. Spărtura a fost așa de violentă și neașteptată, încît germanii au părăsit în cea mai mare grabă nu numai poziția, ci și Câmpurile, unde și-au avut așezământul de căpetenie și de unde nu mai credeau să iasă până la încheierea păcii. A doua zi, spărtura s-a lărgit cătră Vizantea. A treia zi cătră Soveja. A patra cătră graniță.

N-a fost o retragere. Depozitele pline de materiale și munițiuni, tunurile, chesoanele și armele abandonate pe toate drumurile și râpile, dovedesc cu ce fel de fugă am

127

avut de-a face. În tot timpul, soldații și ofițerii noștri s-au bătut cu un avânt care a cutremurat pe toți cei ce-au putut fi martori la înfricoșata lor vitejie… În curând, când veți vedea toate locurile pe unde a trecut furtuna, o să vă dați samă mai bine de tot ce s-a petrecut și ce însemnătate are pentru oștirea noastră ziua de 11 iulie. Într-adevăr, în curând am început a ne da sama.

Câmpurile e un sat întins de gospodării cuprinse, în drumul Sovejei. Aici își alesese ștabul domnul general Gerok, comandantul forțelor nemțești. Grajdurile cailor, spitalul, cancelariile zidite de curând în cărămidă aparentă, depozitele numeroase de muniții, băile, toate dovedeau convingerea pe care o aveau dușmanii noștri, că ei stau bine și tare în aceste locuri și că vor sta îndelungată vreme…

- Nemții întruna ne spuneau că ei aicea au să hălăduiască pînă la încheierea păcii, ne încredința un gospodar din Câmpurile.

Pe ulița principală a satului am văzut, legănânduse în vântul dimineții, franjurile arcurilor de cetină din vremea când domnul comandant hotăra pentru oștenii Germaniei serbări. Cântau muzicile, se bea vin și șampanie. Era ș-o instalație pentru fabricarea limonăzii.

Pâine era cam puțină – o pâine pentru trei, patru zile dar încolo, voie-bună, siguranță și petrecere cît poftiți.

Gospodăriile unde se aflau cuartiruiți soldații erau și ele pregătite pentru o ședere mai lungă, în orice caz ca pentru plăcerile unei vilegiaturi. În toate părțile gărduțuri albe de mesteacăn în felurite linii și ornamente.

Ici-acolo chioșcuri pentru zilele calde ale verii și pentru nopțile răcoroase, pline de poezia munților Vrancei. În

128

grădini toate soiurile de varză, de salată, de fasole și cartofi, bine rânduite și bine lucrate cu brațele nemernicilor autohtoni.

Pentru a proteja această tihnă a oștenilor împăratului, tunuri formidabile erau așezate în baterii bine alese și bine mascate. Aeroplane numeroase aduceau în fiecare zi știri despre toate mișcările inamicului. Iar în multele depozite ale satului gemeau magaziile de cartușe, de bombe de mână și de obuze și șrapnele.

Pe lângă tunuri și muniții, era însă ceva și mai important. Era, pe linia frontului principal, poziția Mărăștilor măiestru organizată.

Satul Mărăști așezat deasupra unor râpi oable, domina liniile noastre, de care e despărțit prin apa pârăului Limpejoara. Locuitorii fuseseră evacuați încă de astă-iarnă în Câmpurile, Soveja și Vizantea. Iar în satul pustiu săptămâni și luni, ziua și noaptea, lucrători nenumărați, copii, femei, fete și puțini bărbați, scurmaseră pământul, deschiseseră galerii, adăposturi și șanțuri de comunicație.

Pe linia satului băteau valea șanțuri pentru trăgătorii în picioare cu banchete și locuri pentru muniții.

Feluritele elemente ale acestui sistem, legate prin rățele telefonice, puteau fi izolate prin uși de sârmă ghimpată care cădeau de sus în jos ca niște căpcăni. În stânga satului, privind spre liniile noastre, cătră Încărcătoarea, o serie de redute tari cu adăposturi blindate și șanțuri întortochiate. Înaintea redutelor și între ele, regiuni de rățele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care

129

nu pot ieși decât cei ce le cunosc. Toate rovinele și văiugile erau francate de mitraliere cu dibăcie așezate. În unele locuri mai înaintate, se aflau și uvraje de beton pentru mitraliere.

Cu drept cuvânt, domnul general Gerok și ofițerii săi, și cu dânsul toată trupa, puteau considera Mărăștii ca o poziție pe care zadarnic ar fi încercat s-o atace și s-o ia oricine ar fi fost în fața lor. ,,Ei ziceau că poate să vie și dracul și nu se tem!,” spunea o femeie întoarsă-n ruinele de la Mărăști.

Cu toate acestea, în planul nostru de atac s-a hotărât ca spărtura să se facă tocmai în punctul pe care inamicul îl socotea mai tare. Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să descopere și să fixeze pe hartă locurile bateriilor inamice. Recunoașteri necontenite și îndrăznețe se strecurau foarte des în timpul nopții până la rățelele de sârmă ale poziției vrăjmașe și chiar până în șanțuri, pentru a aduce câte un prizonier și știri asupra amănuntelor așezării dușmanului. Încet-încet poziția fu bine cunoscută și pe hartă fură notate precis pozițiile bateriilor.

Liniile infanteriei noastre erau dincolo de Limpejoara, pe dealurile Drăgoteștilor, Vârlan, Alba și Budui. Deși erau mai jos decât ale inamicului, tranșeele noastre pare că aveau unele avantaje în ceea ce privește focul artileriei inamice, care nu le putea bate în plin.

Mai sus, în păduri, pe dealurile Bălan, Dragoș și Curmătura erau instalate bateriile noastre. Artileria grea,

130

de care nemții n-au știut nimic până în aceste din urmă zile, era pe Dealul Mare. Ea putea arunca proiectile uriașe la doisprezece kilometri depărtare.

Acțiunea, cum se știe, a fost angajată pe un front mai întins. Însă punctul unde s-a produs spărtura a fost Mărăștii; de aceea am și dat detalii cu privire la această localitate.

Germanii aveau artilerie multă, muniții mai mult decât îndestulătoare și trupe numeroase. Se culcau în fiecare sară mulțămiți și se sculau dispuși. Fiecare își îndeplinea conștiincios datoria și fiecare era încredințat că merită decorația pe care o aștepta de la maiestatea sa. În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogorâtor și ei se trăseseră la umbră, tunuri din pozițiile românești începură a bubui. Nemții zâmbiră: fleacuri! Dar canonada se înteți și deodată sute de tunuri de toate calibrele prinseră a zgudui pământul și a umplea de clocot năprasnic văile.

Un bombardament cumplit se dezlănțui. Bombele cădeau c-o precizie neliniștitoare. Unele explodau la rățelele de sârmă, altele în tranșee, altele asupra satului.

Era ceva sistematic, ceva care țintea la anume scopuri.

Căci trecu o oră, două, nouă, zece și focul în loc să slăbească, era parcă mai în creștere. Bateriile lor răspundeau fără îndoială căci aveau de unde cheltui muniții, dar proiectilele cele mari le găsiră curând - și asta era un lucru iarăși vrednic de luare-aminte și de cugetare.

Telefonul, la Câmpuri, primi știri că s-a dezlănțuit canonada pe un front foarte întins. În tranșee

131

la Mărăști se află despre asta, și toți ofițerii fură de acord că se va da un atac probabil undeva. În orice caz la Mărăști e aproape sigur că nu se va da: ar fi o nebunie. În vremea asta bombele de toate calibrele plouau, se cutremura pământul și gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Și muzica fioroasă a proiectilelor sfâșia atmosfera cu acorduri felurite.

Două zile și două nopți a ținut acest bombardament. În trei rânduri au fost răstimpuri de tăcere în care nemții, spre a opri un atac presupus, dezlănțuiau tiruri nebune de baraj în fața tranșeelor noastre.

Dar soldații noștri coborâseră în noaptea de luni spre marți în fundul văii Limpejoara și stăteau gata. În noaptea de duminică spre luni patrule recunoscuseră locurile precise unde tunurile trebuiau să facă spărturi în rățelele de sârmă. Fiecare șef de coloană arătase nevoile ce mai aveau pentru curățirea drumului, apoi pichetase cu țăruși de mesteacăn calea asaltului. În noaptea de luni spre marți artileria își desăvârși opera. La punctele indicate pe hartă și cunoscute de patrule, exploziile practicaseră spărturi, „breșe” cum se spune în termenul consacrat. Anume regiuni din sistemul de câțiva kilometri al fortificației fuseseră complect distruse. Șanțurile și adăposturile fură întoarse cu fundul în sus. Bombele grele araseră adînc pămîntul, adăposturile blindate, scurmând pâlnii enorme, distrugând tot, pisând trupuri omenești și îngropând mii și mii de oameni sub dărâmături, sub foc și schijă.

132

Drumul din urmă al rezervelor era barat și el de un uragan de foc. Orice comunicație între Mărăști și Câmpuri era ruptă.

Marți, în zori-de-ziuă, la ora 4, o rachetă se înălță deasupra pădurii la comandamentul Diviziei, și coloanele de infanterie porniră. La oprirea artileriei noastre, de data asta nemții nu mai răspunseră cu tir de baraj, crezând că e iarăși la mijloc o păcăleală numai.

Dar curând artileria noastră lungi tirul și infanteriștii se zvârliră înainte.

Nu-i mai putea nimic opri. De mult așteptaseră ei ora aceasta. Gătiți ca de paradă, bărbieriți și lustruiți, făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor și se duceau cu îndârjire la jertfă.

A fost o lovitură de trăsnet. Fiecare coloană înaintă hotărâtă la strungă. Zadarnice fură cele din urmă silinți ale inamicului. Unde era valea mai oablă își făceau scări cu lopata și se cățărau. Veneau amenințători ca valurile neoprite regimentele 2 Vînători și 4 Argeș.

Năboiră asupra redutelor, începând de la marginea satului cătră Încărcătoare - în vreme ce pe restul frontului alte trupe demonstrau; și la un moment dat, de la postul de comandă al Diviziei, de pe dealul Curmătura, generalul M. îmi spunea că vedea limpede cum oștenii noștri neopriți se cațără, sar ca din arcuri asupra șanțurilor - și deodată contururile redutelor se desemnară limpede în foc și fum subt exploziile granatelor, pe când urale frenetice se amestecau cu urletele tunului.

Dintr-odată, după zilele și nopțile de teribilă bombardare, după suferințile morale ale așteptării,

133

lovitura aceasta bruscă a infanteriei noastre dezlănțui panica în rândurile vrăjmașilor.

Unii începură a fugi spre sat și spre drumurile de scăpare cu capetele goale, aruncând armele. Alții înfigeau puștile cu baioneta-n jos înainte-le, înălțau brațele și se constituiau prizonieri în masă, palizi și tremurând de groază. Li se spuseră lucruri cumplite despre barbaria soldaților noștri.

- Spune-ți dac-aveți să ne ucideți ori să ne schilodiți, țipau unii; ca să știm ce ne așteaptă! Țăranii noștri, tăcuți și cu sprâncenele încruntate, îi dezarmau și-i trimeteau îndărăt. Alții alungau cu baioneta în coastă pe inamic, care fugea risipindu-se.

Panica, dâră de pulbere aprinsă, trecu asupra satului și asupra celorlalte linii. La Încărcătoarea, se mai împotrivi un timp atacurilor furioase, apoi se răsfrânse îndărăt.

- Când a vorbit în sat la Câmpuri telefonu, zice o femeie, că la Mărăști au intrat românii, domnul general nemțesc a ieșit cum era din casă și a pornit-o la vale.

La cazinoul ofițerilor, o bombă mare se sparse sfărâmând stâlpul cu fanionul. Atunci răcnetele panicei răzbătură cătră ei; lăsară în farfurii ceștile cu cafeaua cu lapte, se năpustiră pe uși și se împrăștiară în toate părțile.

Artileria grea bătea asupra Câmpurilor cu furie. Bombe mari cădeau în șosea și săpau pâlnii adânci, înălțând stâlpi de foc, fum și pulberi.

Frontul era rupt; dușmanii, bieți oameni îngroziți, se risipeau fugind la codru…

134

Comandantul de la Vizantea, care zâmbea în ajun, vorbind de poziția Mărăștilor, ieși cu capul gol și-n papuci. Și femeile îl priveau uimite cum năzuia undeva, spre deal, căutând o cărare ferită…

Era ora 9. Trupele înaintau neoprite. În curând năboiră la Câmpurile. Acolo totul rămăsese în rânduiala obișnuită: depozitele de alimente, de vinuri, de țigări; depozitele de îmbrăcăminte și munițiuni. Nici fitilurile navuseseră vreme să le aprindă. În poziții tunuri nestricate. Pe drumuri arme, căști, chesoane. Răniți și morți risipiți în pulbere: tablou crâncen și convulsionat.

- Fugeau urlând, îmbulzindu-se și dându-se peste cap… ne spune alt sătean.

Unul dintre primii noștri răniți, maiorul Bereșteanu, adus la doctorul francez Championiere, era palid și slab, dar tot putea murmura zâmbind câteva vorbe.

- Ce spune ? ce spune? întrebă medicul.

- Zice că de-acu poate să moară în pace: batalionul lui s-a purtat vrednic.

Doctorul își întoarse capul și-și șterse lacrimile.

Prizonierii treceau îndărăt. În poziții o frământare de morți, răniți, sânge și fumegări. Artileria tot bătea liniile de retragere. Morții noștri erau căzuți toți avântați spre inamic, unii în poziții ciudate. Unul asupra unui bavarez, strivindu-l parcă, străpungându-l cu baioneta, încremenit și el cu casca sfredelită prin frunte de un glonț. Altul înmărmurise cu arma în cumpănire ca o stană, cu brațul stâng înainte, cu gura căscată, cu ochii fioroși, rezemat de un arbore. Și alți mulți căzuseră. Unii

135

dormeau somn mânios de veci; alții, răniți, așteptau cu buzele palide-ncleștate pe sanitari, cu ochii îndreptați spre cerul limpede și strălucit. Printre ei trecu un convoi grozav, o mitralieră pe care o purtau doi prizonieri și-n urmă, pe-o brancardă, dus de-ai lui, un soldat german, cu capul zdrobit. Stătuse în poziție, călare pe mitralieră, până în ultima clipă trăgând - și nu-i scăpă degetul de pe trăgaci decât atunci când un grenadier al nostru îl lovi în frunte c-o bombă. Soldații îl priveau gravi în tăcere.

Generalul comandant al diviziei recunoaște pe-o targă pe-un soldat care gemea încet: - Ce-ai pățit, măi Stănică?

Rănitul ridică fruntea, înfrigurat.

- N-am pățit nimic, domnule general. E bine; am căzut pentru țară...

Mai departe, altul îl recunoaște pe general și-l cheamă cu mîna: - Am biruit, domnule general! I-am biruit! Și fața îndurerată i se crispează de un zâmbet.

Ofițerii, negri de fum, își adunau elementele unităților cu glasuri răgușite. Aveau toți o privire aprigă și fioroasă sub căștile lor cenușii. În toți era o tărie ș- un avânt sălbatic.

Era o biruință câștigată cu durerea urii și a răzbunării.

Am vizitat pas cu pas poziţiile ce păreau inexpugnabile de la Mărăşti până la Încărcătoarea. Satul era în parte ars. Când se simţiră zdruncinaţi şi măcinaţi, germanii incendiară marginea, ca să oprească înaintarea

136

trupelor noastre. Altă parte a satului era dărâmată de proiectilele artileriei noastre.

Acuma era linişte, subt un cer blând - şi peste ruine domnea o adâncă tristeţă. Ici-acolo femei, cu copii, se întorceau la vetrele pustii. Treceau printre rățelele de sârmă, peste șanțuri, își căutau căminurile unde suferiseră și fuseseră fericiți. Ici era cenușă, dincolo un morman de dărâmături.

Mă opresc. Intru în vorbă cu femeile.

- Ce faceți? V-ați întors la cuib?

- Ne-am întors, domnule, ce să facem?

Acum s-a luat negura de pe capu nostru…

O bătrână, alte două femei și câțiva copii se adună la poarta căzută între ruini. Femeile și fetele au trăsături frumoase și delicate și sunt îmbrăcate în catrință neagră, care se îmbină plăcut cu cămășile albe discret înflorite cu cusături.

- Of, Doamne, zice bătrâna, bine am trăit eu odată în lume, n-am de ce mă plânge; ș-acum uite ce jale și prăpăd am ajuns… Dar când am văzut pe generalul nostru (generalul V.) intrând iar la noi, ni s-a luminat sufletul. Ne-am făcut cruce, ne-am închinat ș-am plâns.

I-a alungat pe păgâni! Doamne, du-i, Doamne, la locul lor!

Fetele și femeile erau în Vizantea răzășească la lucrul șoselelor… Și când au văzut că fug nemții, au umplut pădurile. „Ei au fugit şi noi am ieşit iar la lumină…”

O fată sprâncenată, cu ochii căprii şi sânii îndrăzneţi, se apropie zâmbind: - Să vedeți, dumneavoastră, nouă ne părea

137

bine când vedeam că arde satul nostru. Las’să ardă! Deacu arde și cuibul răilor! Bine că s-au dus, că ne-au chinuit destul. Astă-iarnă purtau femeile din loc în loc, pe ger, cu pruncii la sîn…

- V-au luat tot?

- Tot ne-au luat. Și cel din urmă fir de porumb. Și pe urmă ni-l vindeau tot nouă cu 40 de bani kilogramul. Apoi au scociorât pivnițile și ogrăzile pe unde ne îngropaserăm lucrurile mai de preț și zestrile…

Nu știu cum au făcut. Tot au găsit și tot au luat. Acuma am rămas săraci; dar cel puțin ne-a luminat Cel-de-sus sufletele.

- Ne-au chinuit destul, adăugă apoi fata.

Am robit la ei ca-n timpurile cele de demult. Ne scoteau la rând, și pe fetele mai voinice și pe cele mai crude, și ne puneau să lucrăm din greu la șosele. Cu ce inimă lucram noi? Cum puteam noi face drumuri la străin, ca să apese și să dărâme țara noastră? Loveam cu cazmaua și ne înghițeam lacrimile. Când li se părea lor ceva, ne închideau, ne chinuiau și ne băteau peste obraji… ne băteau și cu biciul, domnule…

- Ce să-i faci? Zice cu tristeță bătrâna. Așa a fost pedeapsa noastră. Neam străin. Cel puțin un lucru tot l-au avut. C-au fost cinstiți cu partea femeiască…

Le privesc drept. Bătrâna își întoarce fața spre căminul ars. Două din copile își pleacă ochii, pe care-i bănuiesc plini de umbră și de lacrimi…

- Da, așa este… par a șopti buzele lor.

Această ultimă și tragică pudoare îmi strânge dureros inima.

138

Umblu încă o zi pe urmele nemților, prin minunatele și poeticele locuri de la Vizantea. Aici văd pe domnul general M., a cărui divizie a făcut spărtura la Mărăști. Drumuri aspre de munte suie culmile până în fund la Dealul Sării. După ce spărtura în frontul inamic a fost lărgită, o parte din trupele noastre au mânat cătră sud coloanele zdrobite ale dușmanilor. În lungul drumului au rămas ș-acum chesoane care nu se mai pot întrebuința.

Regimentele noastre i-au ținut pe nemți deaproape, hărțuindu-i necontenit. Din vale în vale, de pe țanc pe țanc urmărindu-i, i-au dus până departe pe piscuri, unde au găsit rezistența unor regimente nouă, de curând aduse de von Mackensen din Macedonia. Aici urmează lupte aspre, în Dealul Sării. Oștenii noștri se cățără ca niște capre pe piatra sură și se bat fără odihnă zi și noapte.

- Aici, spune generalul, sunt locuri mai tari și mai sălbatice decât în oricare parte a țării. E Vrancea necunoscută și aspră din vechile zile. Auzi cum urlă tunul și sună în toate văile… Nu-i soldat al nostru care să nu tresară când îi aude glasul, și să nu strângă patul puștii… aici luptele se dau pas cu pas în întunericul sihlelor, în locașul sălbătăciunilor.

S-aude în adevăr mugetul tunurilor zvâcnind în adâncuri… Ș-aici vedem pradă de tunuri, materiale și muniții. Apoi ne îndreptăm spre alt colț al Vrancei: spre Soveja.

139

Apoi mergem mai departe, spre graniță. Ș-aici, pe minunata șosea șerpuită care duce spre Lepșa, prin locuri romantice, au mai rămas urme din fuga grăbită a nemților. Căștile lor mari și grele stau împrăștiate și răsturnate ca niște ceaunașe prin toate șanțurile.

Ajunși la liniile de sus, asistăm o oră și jumătate la un duel de artilerie între bateriile noastre și cele inamice. Văile sună strident și formidabil de detunături și proiectilele trec ca-n fâșâiri aspre de matasă.

Inamicul răspunde. Bombele lui bat culmea șoselei. Vin c-un șuet de spaimă parcă, cad și se sparg cu vuiet, înălțând nouri negri și cenușii. Zburăturile trec iciacolo, ca niște albine rătăcite.

Un glas cheamă o brancardă. Un rănit vine curând întins sub manta, cu buzele și cu ochii arzători. A fost lovit în coapsă de o schijă de obuz. În vale, pe Lepșița, liniile noastre înaintate au fost atacate de câteva companii germane. Postul de comandă e înștiințat. Artileria își întețește focul. Bateriile trăsnesc adânc și asurzitor pe culmi.

La telefon, colonelul ascultă raportul din vale: - Alo! Ce este, locotenent Hancea? Te-atacă două companii?... Ținte-te bine, băiete; să nu dai un pas înapoi… În vale sună împușcături de armă, răpăituri de mitralieră. E o acțiune fierbinte.

Locotenentul Hancea răspunde. Mai cere provizie de granate. Îndreaptă focul artileriei. Se pare că e într-o poziție critică, atacat din două părți.

140

Colonelul zâmbește la aparat, emoționat și mișcat dintr-o dată.

- Așa, Hancea, bine… Zice că piere acolo cu toți ai lui, și nu dă un pas înapoi!

Artileria noastră tună. Bombele inamice se sparg pe rând, în apropiere. Împrospătătorii de muniții trec cu sacii cu granate cătră vale, umblă nepăsători și obișnuiți printre explozii. Într-o oră și jumătate postul înaintat al locotenentului Hancea a respins trei atacuri inamice. I-a prăbușit pe nemți în vale. Le-a aruncat cu granate în cap, i-a amestecat cu pământul…

Apoi artileria încetează și ecourile codrilor și văilor se alină.

La întoarcere, întâlnesc mulți prizonieri. Numai germani.

Un tânăr trist, cu fața firavă, vorbește trudit.

Arată că e din Dettmold. De trei ani a umblat pe toate fronturile Europei. Aici în Vrancea, cum spun și ofițerii lor, s-a întâmplat cu ei un lucru spăimântător.

S-au bătut în alte părți necontenit. De multe ori au fost biruitori. Au fost și înfrânți. Dar în pozițiile tari de la Mărăști au primit de la mânioșii noștri soldați o lovitură așa de crâncenă încât nu și-au venit în fire nici astăzi…

Văd acum deplin că prin această bătălie, armonioasă în planul ei și-n execuția neșovăitoare și

141

exactă, indiferent de ce poate fi mâni, armata noastră și-a câștigat un titlu nediscutabil de glorie.

Bătălia de la Mărăști va trece în istoria noastră ca o operă serioasă și solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost prevăzută și s-a executat potrivit planului inițial. Cel din urmă soldat a știut unde merge și și-a făcut datoria. Artileria a dovedit o preciziune înspăimântătoare. Ofițerii germani prinși au mărturisit aceasta, cu mirare și laudă.

Dacă în grozava furtună care bântuie popoarele mai pot stărui ambiții; dacă bietele suflete umbrite de moarte mai pot urmări răzbunări; dacă între ruini și sânge ochiul omului mai poate luci, atunci asta nu s-a putut întâmpla decât la Mărăști; după umilinți, zdrobiri și lacrimi, țăranul soldat s-a năpustit, la 11 iulie, ca-ntr-o nebunie a jertfei, ș-a ridicat în Vrancea hecatomba răzbunării lui.

Pace morților necunoscuți, trecuți în veșnicia împăcării!

142

VIRGILIU ȘTEF. SERDARU, doctor în drept, ofițer de rezervă, a luptat pe frontul de la Mărăști.

[Războiul nostru. Turtucaia-Mărășești: schițe și note de campanie] Fragmente

Ofensiva MĂRĂȘTI - CÎMPURILE 23 Iunie 1917.

La Pralea, pe muntele Dogăriei!

Sunt în mijlocul unei păduri sălbatice de brad amestecat cu varietăți de mesteacăn.

E pustiu, liniște și frig.

Stau în o căsuță de trunchiuri de mesteacăn, făcută de soldații bateriei a 2-a (unde sunt acum). Are scări, grilaje, scaune albe, lucruri ce mă înviorează.

Printre bârne e înghesuit mușchiul verde, iar drept acoperiș, are coji de brad, puse una peste alta.

Din tavan pică pământ, iar, din când în când, fugind pe podeală câte un şoarece. Şi apoi plicticoasa pădure, în care nu poţi privi mai departe de 50 de paşi.

Aceasta e noua mea locuinţă, care n’are nimic atrăgător afară de luminoasele perspective ale ofensivei.

Rătăcesc ades prin pădure, prin baterie și-mi găsesc o mică distracție privind cu emoție dintr’o

143

poieniță la jocul morții între avioanele noastre și cele inamice.

Soldații s’au pus pe lucru să-mi facă o căsuță de grinzi; devin astfel „mare proprietar” pe Dogărie.

24 Iunie 1917.

Plouă groaznic cu descărcări electrice îngrozitoare. Tună și fulgeră împrejurul meu. A început și în căsuță să plouă.

Nu-mi găsesc locul, căci în toate părțile tavanului curge apa…

Dar… e războiu!...

Un copac din apropiere a fost trăsnit.

Bateria a fost inundată și tunurile stau în apă, până la buceaua roților.

Pe seară.

Oamenii lucrează la baterie scoțând apa cu găleata. În picioarele goale și numai în cămăși, bieții soldați îndeplinesc supliciul Danaidelor, în cântec și glume.

Sosesc baterii noi pe poziție în vederea ofensivei.

Dintre noii veniți amicul lt. Robert Furna, rămâne la masa noastră împreună cu aviatorii francezi locot.

Lucy, căpitan Duchartsel și sub-locot. Alexandre.

Câte am vorbit și câte speranțe am clădit pe armele noastre!...

144

Pe înnoptate am făcut împreună o plimbare frumoasă spre liniile infanteriei.

26 Iunie 1917 Primind ordin de schimbare de poziție pe Muntele Șuiu, în centrul sectorului de ofensivă, am pornit de dimineață călare la recunoaștere.

Echipe de soldați au început imediat săpăturile, iar eu am luat cablul și l-am întins pe o distanță de 15 km până la postul de comandă al comandamentului. Operație anevoioasă din cauza terenului prăpăstios.

Nemâncat și însetat am ajuns la Verdea pe la 3 d.a. apreciind, pentru întâia dată, pe „ofițerul cu popota”…

M-am întors pe renumita șosea cu „capete de morți”, pe creasta veșnic bătută de artileria și infanteria inamică, pe sub traiectoriile bateriilor amice și inamice, ce se bombardau reciproc.

Am căzut obosit și am adormit afară (încă nu ne instalasem) sub cerul frumos înstelat după atâtea zile cu ploaie.

28 Iunie 1917.

A reînceput o ploaie și un frig ce intră în oase.

Umezeala pătrunde peste tot.

Cămașa udă, ciorapii uzi, patul ud…

Suntem într’un nor – aburii albi sunt risipiți de vânt de colo colo printre copacii înalți și goi, cari se mișcă încet într’o parte și alta ca niște vedenii…

145

E atâta abureală, încât îți face impresia unei băi de vapori.

Pe jos noroi și apă, care se strecoară în cizme. Nu găsesc nicăieri un loc mai confortabil de stat.

Numai în vale între pomi, reușesc să aprind un foc mare, după încetarea ploii, ca să mă „perpelesc” și să mă usuc.

Copacii din fața bateriilor sunt tăiați, pentru deschiderea câmpului de tragere; arbori bătrâni, de 60-70 ani cad cu un zgomot infernal, prelungit de ecou.

Privesc în tihnă amețitoarele căderi, când deodată - un țipăt mă face să tresar.

Ce se întâmplase?

Un copac căzând strivise doi soldați și ar fi zdrobit și capul maiorului Caraf de nu avea cască.

Amânarea ofensivei 2 Iulie 1917.

A plouat neîncetat. O mizerie! În cort frig și bate un vânt înghețat ce zgârie nervii.

Bombardamentul tot nu încetează; astfel ieri m-a apucat la antena de jos de la Pralea și numai cu greutate am putut ieși din zona tragerii ca să revin la baterie.

Aici adăposturile sunt aproape sfârșite și trăncănitul mitralierelor din vale activează lucrul infanteriștilor, ce ne ajută…

Pe deasupra noastră fâșie obuzele ce merg să se spargă pe valea râului din spatele nostru.

146

Ofensiva s’a amânat cu câteva zile și de aceea ședeam aseară mai mulți ofițeri culcați la para unui foc haiducesc, discutând evenimentele și povestind…

Infanteriștii vorbeau de isprăvile lor și mizeriile îndurate în trecuta iarnă, grea și îngustă, la posturile înaintate, unde își făceau tranșee de zăpadă cu brațele.

Interesante povestiri ca vânătorile de urși scrise de Creangă, povestiri din care se exaltă groaza, frica și simți parcă chiar răcoarea pătrunzătoare din păduri seculare…

Creneluri făcute în fagi bătrâni, lângă cari santinela ședea nopți întregi, oameni prefăcuți în tufe, soldați ce cădeau morți, fără o vorbă, ca loviți de trăsnet!

Iată tablouri ce ți se conturează în fantezie, ca și cu o peniță înroșită!

Focul pâlpâia, țigările se duceau una după alta și rămăsesem triști cu privirile în noapte.

Eu mă gândeam cu groază la înfiorătoarea vânătoare de oameni! … Ne-am despărțit noaptea târziu, mergând fiecare spre corturi și bordeie…

Atac!

7 Iulie 1917.

Noaptea pe la două ne-am trezit într’o bubuitură și o hărmălaie teribilă.

Pârâituri de puști, măcinat de mitraliere, și dese zgomote înfundate de aruncătoare de mine (Minenwerfer).

147

Ies afară și văd soldați alergând în toate părțile prin întuneric, iar pe coastă lumină de rachete și explozii de obuze.

Ataca inamicul. În așteptarea ordinelor de tragere revin în cort unde văd o scenă foarte ilariană.

Ordonanța maiorului, strângea foarte tacticos lucrurile mai importante: plapome, mantale, morăind înțelepțește din cap.

- D-voastră ce voiți să luați? Mă întrebă el serios.

Cu tot râsul ce-mi venea, dominat parcă de ideile lui îi răspund: - „Cizmele galbene”! și ies hohotind după cemi încinsesem revolverul.

- Hei, lasă, lasă, bombănește el încet.

- „Inamicu” colea în vale… știu eu ce înseamnă asta: nu-i a bine… N’am gust să pierd bagajele…

După vre-un ceas s’a făcut liniște și în timp ce reîncercam să adorm îi șoptesc maiorului A.: - Asta a fost cu socoteală! Au voit să ne descopere bateriile prin o recunoaștere ofensivă… Și sunt sigur că balonul captiv din spre Mărăști e sus; dar zadarnic, căci n’au tras decât obuzierele.

De dimineață au trecut morți și răniți 8 Iulie 1917.

Azi dimineață pe la 4 și jumătate ne-am deșteptat din nou într’un bombardament și un minenwerfer oribil.

148

Inamicul atacase din nou cu o nepoliteță… colosală: știau doară că suntem obosiți de ieri noapte.

Pe la orele opt am început și noi o tragere de regulare cu avionul asupra bateriei 13. Tocmai felicitam pe locot. Sl. de reușită, când auzim un vâjiit și o bubuitură strașnică în baterie.

Un obuz inamic se spărsese la doi metri de tunul al 2-lea.

Mă duc și iau o schijă caldă, așteptând zadarnic a doua lovitură.

Erau lungi. În acest timp în văzduh luptă aeriană între două avioane „Taube” și trei de ale noastre.

Rezultat: Lucy și Gonta au rămas stăpâni pe teren.

Ofensiva La orele 12 din zi precis a început acțiunea ofensivă printr’un bombardament violent, executat de toate bateriile frontului, asupra unor ținte împărțite dinainte.

Plouă încetișor și descărcările atmosferice, se amestecă cu bubuitul tunurilor, și ecourile văilor, dând impresia „Infernului.”

Câte un răstimp de liniște și canonada reîncepe pe rafale, mai teribilă, mai impresionantă.

Inamicul răspunde rar câte un proiectil în răgazul ce-i dăm.

- Doamne! Ajută-ne! este gândul tuturor, gând

149

ce sclipește în ochii plini de bucurie și în vioiciunea soldaților.

Ziua II-a Noaptea n’am dormit.

Bombardament teribil! Nu e chip să închid ochii nici un moment, cu toate că pic de oboseală după veghea de azi noapte.

S’a făcut vreme frumoasă, cerul e limpede și avioanele zboară indicându-ne mereu obiective noi.

Abia ne mai gândim la mâncare.

Ziua III-a 11 Iulie 1917.

Toată noaptea tir de hărțuială. Pe la ora trei dimineața am ațipit puțin. N-am dormit niciun ceas, căci pe la patru a început un bombardament, o pârâitură și o „zăpuială” de-am sărit ca ars după banca ce-mi servea ca pat. În zori trebuia să se dea atacul infanteriei.

Am uitat de oboseală, de somnul celor trei nopți pierdute și plin de bucurie mă duc prin baterie.

Soldații veseli trag și strigă ca la nuntă: - Zii! Mă!.

Atacul infanteriei a început la 6 dimineața.

S-a luat pe rând satul Mărăști, întărit extraordinar, cotele 630, 533, 660, până la Încărcătoarea, unde se dau lupte aprige, în cari formidabila poziție trece din mână în mână.

150

Noi continuam a trage în baterii inamice, mase de infanterie, convoiuri în retragere în Câmpuri, în Gura Văii, etc.

Suntem entuziasmați!

La Mărăști!

12 Iulie 1917.

Am cerut să fiu trimis la infanteria ce înainta, să recunosc o nouă poziție și să iau informații.

Plec în trap cu soldatul Bidă pe la 10 dimineața și ard de dorul de a ajunge mai iute!

Pe deal Mărăștii! Un spectacol nemaipomenit: morți, capete sparte, haine părăsite, toate cele ce o fantezie cât de ascuțită abia își poate închipui. Înaintez pe drumurile, pe cari cu puțin înainte călcau ei și mă simt mândru.

Infanteria noastră atacase cu o impetuozitate și un elan, cari uimise pe toți ofițerii francezi de la noi.

Gropile de obuze pretutindeni: pe rețele de ghimpi, pe drumuri, pe cabluri telefonice.

Rețelele una cu pământul abia îți aminteau că acolo fusese o lucrare defensivă.

Aici o casă găurită, dincolo un veston aruncat; mai departe haine în sânge, morți albi cu sânge roșu la gură; iată vedenii îngrozitoare de războiu!

Pe drumuri, în tranșee, în adăposturi, abandonate arme, cartușe, bande de mitraliere, haine, obuze, tunuri; și… o enormă cantitate de sticle de vin.

151

Merg până dincolo de valea Dracea Mare și mă întorc cu trofee, pe cari le împart – la întoarcere cu camarazii.

Stau acum și mă gândesc la confortul găsit în tranșeele dușmane, la tot acel muzeu de bibelouri și covoare românești…

Sunt mirat. … Căci cine poate contesta că luptătorul se culcă afară pe scânduri, aduce cu el bagaje puține și necesare, își impune privațiuni, pentru a-și disciplina toate simțurile, și gândurile lui toate sunt numai la mijloacele de utilizat pentru a învinge.

Singur sufletul lui e steaua încurajatoare, și această parte perfectă n’are nevoie de mari stimulente pentru a fi veșnic la înălțimea trebuitoare.

Pe noi lipsurile, sărăcia și neconfortul ne-a făcut războinici, ne-a dat dorul de luptă, ne-a făcut să uităm de noi înșine și să trăim numai pentru patrie.

Stau gânditor pe afetul unui tun, în liniștea ce se lasă cu seara și privesc în vale la coloanele cu muniții și bateriile ce se scurg spre poziții mai înaintate… Încărcătoarea Ziua V, 13 Iulie 1917.

- Formidabila întăritură din fața noastră Încărcătoarea - a căzut tocmai azi după lupte crâncene și sângeroase.

Lucrări defensive de felul celora de aici nu mi-a fost dat să văd aiurea: rețele de sârmă dese ca sita și late de câte 60 metri, șanțuri și adăposturi extraordinare.

152

În spate căsuțe - vile - ofițerești, lăcuite și pictate ca pentru vilegiatură.

Vederea poziției era îngrozitoare prin sutele de cadavre înțepenite în gesturi convulsive și acel aspect de măcel, ce-ți amintea timpuri păgâne.

Sânge, pulbere, muniții, sârme distruse și un puhav miros…

Pe sârmele ghimpate agățați ca rufele ude, înțepeniseră cu foarfecele în mână câțiva soldați ce voiau să taie rețelele de sârmă.

- Alături un bavarez și un Român morți într’o poziție îngrozitoare. Românul dând asalt la tranșeea dușmană, Bavarezul îi vâră baioneta în piept de-i iese prin spate; alunecând în jos pe baionetă, infanteristul apucă de gât pe inamic și cu ultimele puteri îl ștrangulează…

Iată povestea îngrozitoare a acestei statui de război.

Mă lipsesc să mai descriu încă sinistrul tablou de la Încărcătoarea, trec peste luxul amenajării vilelor ofițerești și remarc entuziasmul și voia bună cu care neau primit țăranii și țărancele din Câmpuri unde am înaintat: - Bine ați venit! Bine ați venit!, cu Dumnezeu!...

Iată cu ce vorbe ne întâmpinau locuitorii zbârcind într’un surâs fața uscată de foame.

Le-am dat pâine și alimente și am plecat mai departe spre Soveja, spre bătrâna Soveja!85 85

Virgiliu Ștef. Serdaru. Războiul nostru, București: Minerva, 1918, p. 229 – 243.

153

MIHAIL VĂGĂONESCU (1879-1945), om politic, avocat, memorialist, prefect, primar de Bacău. La 14 August 1916, este mobilizat și chiar din prima zi a războiului și-a propus ca, pe carnete din vreme pregătite să noteze tot ceiace ochiul, urechea și viața unei companii și batalion ce am comandat, au văzut, au auzit și au făcut la cot cu mine, în lungul și latul fronturilor. * [Viața în război: Însemnări zilnice de pe front 1916-1918] Fragmente Rezistența din Vrancea 8 Ianuarie. […] La ora 10 şi jumătate primim ordin de plecare ca să schimbăm Brigada 7-a mixtă (Col. Sturza) la Răcoasa… Haide, haide, prin crengării, vânt și ger cumplit, scoborâm în valea Șușiței pe care o trecem mai luând ceva apă la… bocanci și, după un complet în care cei ce mai aveau vre-o coajă de pâine, mâncau de prânz, iar cei ce nu aveau (cei mai mulți) ,,simulau”, pe șoseaua frumoasă și de-a lungul liniei ferate particulare Tișița-Soveja, printre grupe compacte de cazaci, rotoflii de trai bun, încet, încet, ca un tren scârțâind de greutate, urcăm pe drumul șerpuit spre Răcoasa, satul Rânghioaia, unde prin spatele bateriilor: 1 rusă și câte una din Regimentul 4 Obuziere și 12 Artilerie cu Căpitan Angelescu și Sub-lt. Zlotescu, sfios așezate pe lângă

154

cantonul 11, unde era cartierul Colonel Sturza urcăm spre Vrancea’n sus.

Pe întuneric şi în linişte, întreaga brigadă, cantonăm în cele 10-15 case, cât are satul Rânghioaia în fața Mărăștilor, ocupat și întărit de nemți, iar în stânga peste Șușița se ridică maiestos Momâia, în jurul căreia făcusem atâta strajă și drum.

Tot în acest sătișor, mai găsim adăpostiți, trenul de luptă și regimentar al Regimentului 2 grăniceri, și o Baterie de 53, cu câțiva grăniceri, răniți ușor, între care fac cunoștință cu Sublocotenentul Gheorghiu, fost camarad de grupă în școala militară cu frate-meu. Cu măsuri de precauțiune, căci eram doar în fața dușmanului, ne-am trecut, claie peste grămadă noaptea, iar a doua zi, medicul a găsit degerați 3 soldați din batalionul meu, originari din Regimentul 75. […]

9 Ianuarie. Așa înghesuiți și adăpostiți de vederile inamicului de pe Momâia și de pe Culmea Mărăștilor, suntem vizitați de Dl. General Stratilescu, însoțit de 3 ofițeri francezi, dintre care unul scurt și foarte simpatic, este Căpitanul Marc Cervoni, atașat din acel moment regimentului nostru. Aflăm că stăm 2 zile în rezervă în acel sat, iar Regimentul 3, trece pe front pe dreapta pe Momâia. […]

10 Ianuarie. […] Pe seară, niște mitraliere clămpănesc urât la flancuri și ne dă astfel un avertisment să fim gata să sărim pe front, unde va fi nevoie. Înnoptează, așteptând să părăsim rezerva. La ora 12 noaptea canonadă vie de artilerie și în șoapte, ieșim gata la locul de adunare spre a merge din clipă în clipă, ori la stânga (Momâia) la Regimentul 2 grăniceri, ori la

155

dreapta în fața satului Albele, la Regimentul 29 infanterie. Se luminează așteptând.

11 Ianuarie. Continuăm curățenia și ațipim pe rând în cantonamentul sărăcăcios, dar începând a se înveseli, după ce ne-am orientat mai bine cu terenul. […]

13 Ianuarie, tot pe loc la Rânghioaia lângă Răcoasa. Începem lucru de sapă, croit în mare: adăposturi pentru rezerve de trupe și cai. Soldații aducând lemne cu spatele din pădurea Verdea - nord de sat - unde e cartierul Diviziei 3-a căci al Diviziei 1-a a rămas înapoi la Varnița. […]

Noaptea primesc ordin să ocup cu batalionul meu defileul Șușița-nord-vest sat Răcoasa – făcând legătura la dreapta cu Regimentul 3, iar la stânga cu grănicerii și Brigada I, sub poalele Momâiei. Părăsesc Rânghioaia și în liniște prin Răcoasa, după indicațiile sublocotenentului Vâlcoreanu de la mitraliere, merg de astup defileul în liniște de noapte, căci ziua nu-i rost de trecut prin Răcoasa. Între orele 4-7 noaptea, sectorul ordonat este ocupat fixând un post tare cu mitraliere la ultima casă de la podul Nord-Răcoasa. La dreapta sunt în legătură cu Batalionul 1 din Regimentul 3 și compania a 11-a din Regimentul 29, iar la stânga sub dealul Mireanu, cu grănicerii, iar în spate pe dreapta se află în dreptul școlii din Răcoasa, un grup, rezervă din Brigada 7-a mixtă, vre-o 300 oameni, sub ordinele Căpitan Bălășeanu. […]

14 Ianuarie trece cu amenajarea noii poziții, tranșee chiar prin curțile și unele chiar pe lângă talpa caselor din marginea de nord-Răcoasa (moară). Ninge vârtos iar artileria inamică aruncă la întâmplare, proiectile. Am văzut și tristă constatare că frumosul local

156

de școală, adăpostește caii rezervelor, iar ușile, ferestrele și chiar dușumelele au zburat demult pe front și un blestemat de obuz dușman, a făcut explozie, tocmai lângă monumentul veteranilor 1877, din fața școlii, fără a-l atinge. Este și o providență în toate!

15 Ianuarie. Întind sectorul spre stânga la poalele dealului Mireanu, în locul Companiei 9-a din grăniceri, care a trecut în rezervă la cota 524. […]

Noaptea când încercam să adorm, […] primesc ordin ca imediat, pe viscolul ce întunecă văzduhul, să merg sub cota 625, să schimb Batalionul 3 (Căpitan Caracaș) din Regimentul 2 grăniceri, iar în locul meu defileul Șușiței - să vină Batalionul 1 din Regimentul nostru.

Fără discuție și cu gândurile împachetate, comunic alor mei noua situațiune și cu agenți de legătură, merg în recunoaștere la noul sector, unde pe ger și cu multe formalități de tipic – Căpitan Caracaș se cunoaște că-i activ și vrea scripte multe – îmi predă sectorul. […]

19 Ianuarie. Se anunță vizita domnului general Stratilescu și în consecință luăm așa zise măsuri de rigoare, știindu-l foarte sever și meticulos. Mai potolim focul prin cotloane și adăposturi; iar limbile de foc prin care trece din când în când câte un pic-pac, ne dau de gol de ne clănțăne dinții de frig. Iarna în toiul ei, zăpada mare şi sticloasă scârțâie, de auzi cine știe de unde, pașii ce se apropie. Primim ordine și circulări scrise, care mai de care pline de speranțe, iar din vârfurile ceva mai răsărite pe linia tranșeelor, admirăm frumusețile Vrancei pitorești. […]

157

Patrule puternice dușmane, îmbrăcate ca dracii în alb să nu-i cunoști din zăpadă, se apropie de linia noastră, dar cu focuri bine ochite și cu granade, îi dăm de-a rostogolul lângă rețelele de sârmă. Noaptea pe la 3, cu sergentul Todirică I., am trimis patrule la moara din capătul de nord al satului Răcoasa, să facă rost de mălai, că numai noaptea sub pază sigură se poate cineva strecura acolo și aud împușcături. Ce era? Nemții măcinau și ai noștri le-au luat mălaiul și apoi fuga, fuga, scârțâind, urcă la deal, pe front, sub protecția mitralierelor noastre. Până la ziuă imposibil a mai dormi; inamicul trage pe tot frontul, probabil stârnit de la mălai. […]

20 Ianuarie. Vreme sticloasă, soare cu dinți, senin de ne este imposibil să trimitem câteva încrucișări de gloanțe nemților. […]

Pe seară un tren blindat al nostru de pe linia îngustă Tișița-Varnița, trage vârtos în Momâia, dar cât p’complet să ne atingă și pe noi, în vreme ce artileria germană de la Mărăști, trage vârtos asupra blindatului nostru. […]

Se anunță că pe mâine, nu vom avea alimente, iar azi am avut abia 12 kg. Fasole pentru batalion, cu toate că am raportat cu Nr. 9 și 10 din 18 curent despre hrană și haine, arătând între altele: Unii (trupa) au bocancii complet rupți, alții au degetele afară din opincile oblojite cu bucăți tăiate din spatele mantalelor; alții poartă vestoane pe piele direct, iar mantalele ori ghebele (sumane) tot cârpindu-le și sucindu-le au ajuns curat ,,Anteriul lui Arvinte” iar ofițerii, (Sublocotenent Palade) raportează că de la 10 Noiembrie 1916 - poartă necontenit o singură cămașă și ciorapi, încât numai cel

158

ce le-ar ști mai dinainte ce au fost le-ar putea numi rufe; căci Coceangă I. ordonanța sa, a rămas prizonier cu bagaje cu tot la Olteț.

21 Ianuarie. […] Pe seară primesc ordin că vom fi schimbați cu Batalionul III, Căpitan Ciuhureanu, în cursul nopții. Iau măsuri pentru schimb și pun soldații de îngroapă cei 7 soldați din grăniceri probabil morți în zilele Crăciunului, dar acoperiți de zăpadă, ce-i arată acum în sectorul nostru, alături de 9 germani, cu coifuri găurite de gloanțe, dar cu haine bunișoare, de se bat ai noștri pe ele. Seara între 7-9 suntem schimbați și scoborâm la rezervă, cu 2 companii în Răcoasa și 2 în Rânghioaia, fiecare soldat luând cu el câte un braț de lemne. Noi câțiva ofițeri găsim adăpost bun la gospodarul Șerban din Răcoasa. Când să ne culcăm auzim focuri vii, tocmai de unde plecasem și gata-gata să ne reîntoarcem; noroc că s-au liniștit și am putut dormi dezbrăcați, ca acasă în vremuri de pace.

22 Ianuarie. Duminică. La bisericuța din Răcoasa toacă, iar clopotele vestesc credincioșii. Pe dealul Mireanu, de unde venisem în rezervă, schimb viu de focuri, de întrerup armonia clopotelor și închinatul soldaților. […]

23 Ianuarie. Jumătate efectiv se curăță, iar jumătate face corvezi pe dealul Buduiului (Verdea) pentru a aduce și fixa pari de rețele de sârmă, după indicațiile ofițerului francez. Liniște, rar întreruptă de focuri la Momâia și Mireanu. Aflăm vești bune despre refacerea și buna apreciere a Diviziei noastre de către ruși și francezi.

24 Ianuarie. […] Plec în vizită pe frontul Verdea, al Diviziei a III-a și găsesc într-un bordei pe

159

front pe camaradul Căpitan Bărbulescu M., tot așa original cum îl știam, cu barbă mare și cu un motan voinic, drept Mascotă, în vreme ce câțiva soldați băcăuani, îmi dau târcoale să-i iau printre ai mei din 27.

Mă reîntorc la ai mei, cu pasul grăbit de artileria inamică, cu care observ că s-au deprins și copiii, ciorile și câinii din sat. Iarăși ceva despre câini: În retragere și în Ardeal, am constatat că pisicile rămân pe loc credincioase casei, iar câinii prin flanc câte unul, o porneau în turme din sate, și în trap forțat, fugeau în retragere zeci de kilometri, de frica tunurilor, ori panica sătenilor și trupelor. […]

25 Ianuarie. Iarăși pari, rețele, sârmă, corvezi, ordine de tot felul și 16 rânduri rufe de împărțit la cei mai buni – dar care-i rău? – din darul Maiestății Sale Regina. Tunurile bat vârtos în crestele vecine, dar fără pagube. Soldații aduc ziua pari, iar noaptea pe lună, îi așează în vadul Șușiței, fără să-i simtă inamicul.

26 Ianuarie. […] Înainte de a însera, în casa preotului – care vrea să moară în satul și casa lui din Răcoasa, decât să se evacueze, asistăm la botezul unui nepot al Sfinției Sale, botezat de Sub. locot. rez.

Vâlcoreanu I. Asistăm aproape toți ofițerii batalionului și pe lângă câte o blagoslovită strângere de mână preoțească, 2-3 pahare de vin, luăm și câte o lumânare de ceară curată, pentru tranșeele în care vom intra odată cu noaptea. Până la ora 9 și jumătate, seara schimbul e făcut pe vechiul sector sub Momâia-Mireanu. […]

27 Ianuarie. După o noapte liniștită din cauza marelui ger, în zori inspectez tranșeele și mai plănuiesc mici rectificări pe teren și caut cu ochiul liber și binoclul, puncte tari inamice, în sus pe valea Șușiței. Între

160

cantonul 12 - 13 spre Cîmpuri, constat că a lucrat și el rețele de sârmă și prin observatorii mascați bine, ne urmărește. […]

28 Ianuarie. Zi de Mai, nu altceva. Artileria Diviziei a 3-a și a 12-a bate vârtos spre Mărăști, în vreme ce artileria Divizie I-a bate posturile dușmane de pe Momâia și Șușița. Aeroplane cercetează terenul, în vreme ce un soare primăvăratec, înviorează tranșeele și așa ne trece seara și noaptea.

29 Ianuarie. Încep lucrul la tranșeele cele noi, pe un bot de deal perpendicular pe cele vechi, în care timp alte vizite: cei de ieri, plus Colonelul Săvulescu, Șeful Statului Major al Diviziei I-a, cu un maior francez și căpitanul Marc Cervoni, al nostru.

Cu ocaziunea vizitării tranșeelor de către acești distinși ofițeri, din întâmplare la un important loc de pândă în fața tranșeelor, era santinelă soldatul Chelaru M., un credincios și voinic moldovean, care de ger și lipsă își tăiase de curând spatele mantalei de la centură în jos, spre a-l întrebuința ca obiele în opinci, rămânând în față poalele mantalei ca un fel de frac întors.

1 Februarie. Chemat la Regiment, mi se dă însărcinarea, ca astă noapte să lucrez cu 2 companii rețele și capre de sârmă peste Șușița, în fața dealului Mireanu. […]

Seara de la 7, pe întuneric, lucrez baraj de rețele de sârmă, sub ochii camaradului francez, pe malul drept al Șușiței, cu patrule de siguranță care se târăsc pe brânci prin zăpadă, cât mai aproape de inamic. Hoțul de neamț ne-a simțit și cu rachete din dealul Mireanu și Momâia, luminează feeric valea Șușiței unde lucrăm și unde suntem nevoiți a ne culca pe brânci în zăpadă. […]

161

2 Februarie. În zori, clopotele din Răcoasa, ne vestesc sărbătoarea: Întâmpinarea Domnului… Pe seară merg cu Căpitanul francez și cu Sublocot. Rez. Teodorescu din 4/16 și 2 caporali, să trasăm pe zăpadă, noi lucrări pe Șușița și să le lucrăm la noapte. Am fi trasat mai mult, dar câteva gloanțe, ce ne-au șuierat pe la urechi și găurit poalele mantalei la caporali, ne-au făcut să ne așezăm pe brânci în iazul din fața primăriei Răcoasa, și încet, încet ne-am retras în sat, de unde noaptea pe întuneric și dibuite am lucrat iarăși ca și noaptea precedentă, rețele să înfundăm bine defileul Șușiței la nord de satul Răcoasa. […]

5 Februarie. Inspecție și pregătirea pentru trecerea la noapte pe front. Toată ziua, vie canonadă de artilerie între apa Putna și Mărăști-sat. În Mărăști se aud muzici. Se zice că au sosit recruții nemților și-i plimbă la tranșee, dar când le este lumea mai dragă, artileria noastră, îi înghesuie la pământ. […]

6 Februarie. Viscol, ger și slabe împușcături toată ziua. Credem că inamicul a schimbat trupele din fața noastră, căci sunt prea ageamii, și trag în vânt toată ziua, iar noaptea luminează aproape permanent văile cu rachetele lor. Trebuie să fie în adevăr recruți, căci corespund cu muzicile de ieri, alaltăieri de la Mărăști, și cu răpăiala de mitraliere, cu care fac școală ziua sub Momâia, de cealaltă parte a lor, spre Vidra-Găurile și la Gogoi. Vremea rea ține în loc orice activitate. […]

7 Februarie. Soare cu dinți, totul acoperit cu zăpadă proaspătă de-ți fură ochii și ai dori să rămână așa multă vreme. Mitralierele dușmane hămăie mereu la noi, iar ai noștri atenți, trimit pic-pac-ul nostru bine ochit, în

162

chiverile noilor sosiți în tranșeele din fața noastră. […]

După prânz, când soarele se oglindește în valea Șușiței ca într-o farfurie cu lapte, artileria noastră de la Verdea, trage vârtos spre Mărăști, iar dinspre Gogoi ne sosesc sunete de muzică nemțească pe care o semnalez artileriei noastre de pe Șușița (sub Momâia), în vreme ce un aeroplan amic virează deasupra noastră. […] Întunecă beznă, rachete și focuri de armă reciproce aprind și sting văzduhul. Dorm iepurește, iar la 12 sunt trezit de un puternic bombardament amic care trage de la Verdea (artileria Diviziei a 12-a) la Mărăști. […]

9 Februarie. Moină, vânt și ger. În satul Răcoasa a venit în inspecție D-l General Văitoianu, un general rus și un colonel francez.

I-am așteptat și pe crestele Momâei și Mireanu, dar n-au venit. […] Noaptea pe la 12, bateriile de la Verdea, trag vârtos în Mărăști, peste 600 de obuze, în vreme ce 2 companii din Regimentul 3 (azi 1 Dolj, fost 56 Suceava) fac o recunoaștere ofensivă pe la Albele, asupra acestui sat, de unde aduc vreo 3 prizonieri.

10 Februarie. Bombardamentul de astă noapte cred că a făcut prăpăd, căci văd liniște la dușmani. Peste zi focuri rari de infanterie, iar artileria noastră, din nou bate la Mărăști.

Pe seară viscol și ger, iar la 11 noaptea batalionul se schimbă, iarăși trecând în rezervă la Răcoasa. […]

11 Februarie. Iarăși recunoașteri pe defileul Șușița și proiecte de noi lucrări de făcut. Artileria amică greșește o lovitură în casa din marginea Răcoasei spre dușman, și rănește ușor pe Locotenentul Zotta din 416 care era cu o companie în gardă acolo. Noaptea lucru

163

greoi de tot în ger și vânt pe Șușița, iar alimentele s-au împuținat de tot, aproape nu mai găsim nimic prin sat, mâncăm câteodată și un fel de chisăliță din borhot de prune fierte, iar divizia prin pretor, ce-o fi, maior Ștefănescu, face rechiziția ultimelor vite din sat. […]

12 Februarie. În cantonament zis de alarmă am vreme să citesc Jurnalul și să răscolesc în lada de bagaj; […] Pe seară vizitez frontul spre Albele-Mărăști, cu camaradul francez, care de inimos ce este, peste tot vede ceva de lucrat și întărit! […] Noaptea asta cu 2 companii trebuie să așez pe 250 metri, capre de lemn cu sârmă tot în defileul Șușiței și cu toate greutățile vremii și focurile patrulelor dușmane, lucrul a fost gata la 3 noaptea de harnicii mei soldați, care au înțeles ce vreau. […]

13 Februarie. Alte proiecte de lucrări și oarecari efecte sosite și distribuite […]. De cu seară și până în zori, focurile de arme și mitralii se întețesc pe frontul respectiv, iar artileria tulbură și mai mult liniștea nopții, de ne face să stăm gata, să sărim unde vom fi ceruți. […]

14 Februarie, sosește tot cu tunuri și împușcături dis-de-dimineață, mai ales la Momâia, iar peste zi, puternică canonadă în tot sectorul Vrancei. […] Astă seară la ora 9 sunt exact 6 luni de când stăm veșnic sub traiectoria inamicului, și de zeci de ori am înșelat moartea cum se zice. Noaptea trece relativ în liniște, însă cu o activitate mai vie la Momâia.

15 Februarie. Se observă oarecari mișcări de partea noastră în vederea unui atac la cota 625 (Momâia). La ora 1 p.m. primesc ordin ca batalionul gata de luptă, să fie adunat de urgență la bordeiele de la Rânghioaia. Aici noul comandament de Regiment, ne face cunoscut ordinul de operațiuni, în vederea atacului

164

de la Momâia. […] La 5 și jumătate primesc ordinul Diviziei 1-a să mă pun imediat în marș cu batalionul, spre cota 625, pe dealul Gentei urmând a primi în drum ordine de urmare. […]

25 Mai. […] Știri că brigada noastră se va deplasa în sectorul Răcoasa-Verdea pe Șușița, unde am fost prin Ianuarie.

29 Mai. […] Între 12 -2 noaptea pe lună și cer senin, suntem schimbați de Regimentul 18 Gorj. Sectorul meu, l-am predat Companiei a 8-a din Regimentul 18, iar o parte din el, l-am predat Companiei 7/18, dresând act (proces-verbal) de predare și primire cu toate detaliile […] Pe poteci și cărări cunoscute, încet, încet și în voie. bună ne scoborâm iarăși pe dreapta râului Șușița, aproape de Cantonul 11, ca rezervă a Diviziei. […] Câte inspirații nu redeșteaptă, miez de noapte, cer senin și miros de sulfină și alte mirodenii de prin cărările din păduri și poienile ce străbatem, scoborând până ajungem la 3-4 km la rezervă, iarăși la gura pârâului Moțoc aproape de Cantonul 11 pe Șușița. În vederea ofensivei de la Mărăști 21 Iunie. Injecții antitifice și antiholerice la trei sferturi din trupă, iar restul fac teorii asupra noilor metode de luptă: valuri de asalt, granade, bombardiere etc. etc.

La vremea meselor de prânz și seară, muzicile militare de la cele 3 regimente, afară de al nostru care n’are, se întrec în a executa tot felul de bucăți clasice și naționale, de huiesc pădurile și prăpădesc pingelele, celor ce bine înțeles că le mai au. Curățenie și aer plăcut

165

par’că am fi într’o stațiune climaterică, mai ales că localitatea se pretează admirabil la o astfel de comparație și fără să vrei, în clocotul acesta de viață curată, te lași pradă gândurilor de o lume nouă, ce dorești după război!

Adesea comentăm între noi, greșeala ce se face în timp de pace, de a face concentrări și tabere de trupe la marginea orașelor în tot felul de gunoaie, iar prin asemenea poziții pitorești, și bune de orice aplicațiuni ale războiului, nimeni nu se gândește să facă tabere și lagăre de concentrări și exerciții...

Soldații până cad de oboseală cu toate injecțiile de azi, joacă ba după muzică, ba după fluiere, viori și tot felul de instrumente muzicale, ce au de mult, ori improvizate de ei, întrecându-se fiecare cu jocul ori doina lui favorită după regiunea în care s’a născut, căci slavă Domnului cum am scris-o de atâtea ori, în acest Regiment ca și în întreaga Divizie, avem ostași originari din toate județele și plășile țării, poate chiar din fiecare comună.

22 Iunie. Aceiași ocupație ca ieri, osebit instrucție cu arma și pregătiri în vederea inspecției Domnului Comandant al Diviziei. Șapte, opt aeroplane dușmane se învârtesc ca corbii, zbârnâind pe deasupra noastră, iar noi ne lipim pe lângă stejari bătrâni, să nu fim observați. Pentru prima oară, cer și eu o învoire de 4 zile să merg la Bacău să-mi aranjez câteva chestiuni lăsate încurcate la mobilizare, între altele și dorința de a mai vedea lume de aceia, unde n’aș putea fi substituit, sau altfel informat decât personal.

23 Iunie. Dis de dimineață pregătiri pentru inspecția anunțată la ora 8.30 dimineața;

166

Până la ora 11, în cele mai mici detalii inspecția Domnului Comandant al Diviziei, însoțit de atașații rusofrancez este gata, destul de mulțumitor și apoi cine cunoaște de aproape pe divizionarul nostru, știe ce vasăzică o inspecție a D-sale.

Totuși, pentru mici de tot, observări la metoda asaltului în valuri, după sistemul francez, suntem obligați a face intense aplicațiuni, aproape tot timpul și de acum înainte, zilele următoare și oricât de plictisitoare ar fi asemenea repetiri de exerciții, le facem bucuroși.

Seara mare senzație!? Cinematograf pe front!

N’am știut cum să ne grăbim cu întreg Regimentul să ne scoborâm puțin mai la vale de noi, unde într’un autocamion era instalația respectivă, iar noi publicul trântiți pe iarbă în câmp liber, privim filmul…?

Curată păcăleală! motorul defectuos, film întunecos și fără nici o importanță, cu toate că între altele ar fi vrut să arate, cum se fabrică obuzele în Franța, dar numai din scris se înțelege ceva, iar o comedie vai de ochii și nervii… publicului spectator, care vădit plictisit se retrage la bordeie la 11 jumătate.

Desigur și la o astfel de întreprindere sunt 5-6 învârtiți, cari vin pe front să se distreze ei, nu răbdătorii noștri frontagii!

Jurnalele ce primim, scriu încurajări bune despre vizita misiunei americane la noi și din cuvântările șefului ei, general Scot în parlamentul de la Iași, unde i s’a făcut o călduroasă recepție, vedem în adevăr simpatia și ajutorul cel mare, ce omenirea întreagă, avem de la acest mare și îndepărtat popor. Bucurie între noi și pentru veștile ofensivei ruse în Galiția.

167

24 Iunie. Drăgaica. Instrucție - valuri de asalt de la șase până la 12 jumătate cu pauze scurte, așteptând tot în acest timp și vizita unui ministru de al nostru se zice: cel de lucrări publice, dar care a sosit mai târziu și numai până la cartierul diviziei la Varnița sat, unde desigur a luat informațiuni necesare, spre a raporta la Iași că a vizitat frontul și că luptătorii sunt așa și așa etc.

Ieri și azi a urcat pe la noi spre sectorul Diviziei a 3-a în fața Mărăștilor, tunuri de 150 și coloane rusești, în vederea ofensivei ce așteptăm, fără a ni se fi precizat din ordin, ceva până acum. De-ar veni odată și acel mult așteptat moment, să dăm încă odată un examen noi, trupierii de pe front, iar de vom cădea mulți dintre noi, se vor găsi între cei 63 ofițeri de la serviciile Diviziei, câțiva care să se înghesuie să ne ia locul în front! Mi s’a restituit de la Divizie neaprobată cererea de permisie, pe motiv că: nu se admite alte motive decât moartea ori Dzeu ferească!...

Acum înțeleg și eu mai bine ce înseamnă libertatea, viața civilă, și mai presus de toate ce înseamnă omul în adevărata accepțiune a cuvântului! Natural n’am de ce descuraja și’mi caut de treabă ca și mai înainte și mai sârguitor numai și numai să sfârșim cu bine războiul, ori o moarte ostășească adevărată! Pe lângă multe alte reforme de după război, cred, că învățămintele de până acum, vor impune și în armată mari reforme, căci aici mai ales în război se vede mai bine zicătoarea: „boi ară, iar caii mănâncă”.

După amiază o ploaie torenţială cu fulgere şi trosnete de întrece cea mai forte artilerie, ne ține înghesuiți prin bordeiele prin care fără excepție a pătruns apa, ba pe unii i-a udat vorba ceea „până sub limbă”.

168

25 iunie. Iarăși instrucție, valuri de asalt etc. sub stăruitoarea privighere a camaradului francez. După prânz iau parte ca judecător la Curtea Marțială a Diviziei, judecând 13 spețe diferite, între care și dezertări la inamic, pedepsite, în lipsa acuzaților cu moartea.

26 Iunie. Valuri, valuri și iar valuri… exerciții.

Vești bune de pe frontul ruso-român în partea Dobrogei.

Din gazete aflăm de sfadă în guvern!

Nuanța Conservatoare tachistă se retrage. Politica de ambițiuni personale, mult rău a făcut țării aceștia! Între 5-7 asistăm pe lunca Zăbrăuților, toată divizia la exerciții de recunoașteri și legătură între aeroplane și infanterie. Ghinion însă: Aeroplanul are un defect la motor și exercițiul nu reușește. Păcat de atâtea pregătiri și așteptări.

27 Iunie. La 5 dimineața, toată brigada noastră, plecăm în marș-manevră, până la Movilița (18-20 km.) prin Fitionești, la est de locul ce ocupăm pe valea Zăbrăuților. Manevra ar trebui făcută mâine, dar când abia ajungem la marginea satului Movilița, primim ordin să ne reîntoarcem iarăși la bordeiele de sub schitul Moșinoaele, de unde am plecat. La ora 5 pe o căldură tropicală, obosiți și plictisiți suntem înapoi în pădure la bordeiele noastre, amărâți de atâtea tablouri de mizerii, ce am văzut prin singurul sat - Fitionești - prin care am trecut.

Românașii de câte 3 - 5 ani, așezați militărește, prin flanc câte unul, slabi și ofiliți, așteptând pomană de zahăr de la cantina rusească din sat. Soldați ruși, voinici de la coloanele lor, la prașilă de… porumb, vorba vine cu câte 4 - 5 românce, dintre care unele și-au pierdut obrazul, când ne privesc, iar prin case îi vedem instalați

169

ca la ei, pe obraznicii muscali, ba au instalat și o baie în centrul satului, unde în costumul lui Adam, intră chiar acum când cu pumnii și fălcile încleștate de mâhnire se scurge coloana noastră înapoi „na poziție” cum adesea mârâie muscalii. Alţii - învârtiţi şi ei pe la coloane - fac pe preocupații de nici nu ne bagă în seamă când trecem, căci tolăniți la umbră, ori jucând cărți pe marginea șoselei, ne fac să uităm rostul alianței și să dăm o iamă prin ei! Îngândurați de cele ce pentru prima oară vedem în acest gen, cu inima strânsă de durerea ce ne provoacă asemenea priveliște, urcăm la deal, iarăși de unde am plecat, cu gândul și întrebarea fiecăruia dintre bravii și răbdătorii noștri soldați: Cum vom scoate la capăt, cu acești „tovarăși” republicani!? Să-i ferească Dumnezeu să încapă pe mâna noastră la alungarea din țară!

Pe seară artileria inamică reperează (cercetează) propriile lor tranșee din sectorul Mărăști. Nu cumva ei vor fi știind despre ofensiva noastră, mai mult ca noi?

Toată noaptea puternic bombardament de artilerie reciprocă în sectorul Putna-Pralea.

28 Iunie. Azi toată ziua, Regimentul nostru și Regimentul 1 Vânători fac manevra ce trebuia făcută ieri. Aeroplane dușmane zbârnâie toată dimineața pe deasupra trupelor noastre, cărora le întârzie programul, cu toate că artileria noastră aruncă câteva șrapnele, asupra acestor porumbei monstruoși, cu cruci negre pe aripile albe.

Cald, cald, trupa obosită, totuși cu bunăvoință și vie încordare, manevrează și experimentează orice pe dealurile ordonate, în vreme ce frontul din față bubuie, iar văile huiesc prelung de răpăială mitralierelor, ce fac școală.

170

După amiazi, căpitanul Trincu de la divizie face control în lipsa noastră în tabăra Regimentului nostru și 1 Dolj, și ridică pe toți cei găsiți - afară de plantoane și lucrători - și-i prezintă domnului general. Unii erau scutiți de medici, alții infirmi repartizați pe la trenul de luptă și regimentar, rău îmbrăcați, nevolnici. Ce tablou când atașații militari aliați, vor fi văzut acest convoi la divizie! S’ar fi putut ajunge tot la disciplină severă, dacă s’ar fi găsit mijlocul a se controla toți aceștia pe loc în tabără, să se fi evitat tabloul acesta față de ofițerii streini să nu se mai vadă prăpădiții aceștia ce contează în cadrele Regimentelor de luptă, iar mutre dolofane, gradați, companii de… disciplină etc. roiesc la așa zile… cartiere și comandamente!

Noaptea ploaie torențială de nu se poate nimeni odihni, oricât de obosit.

29 Iunie. Sf. Petru și Pavel! Altă dată haine de sărbătoare, premii școlare, bâlciuri, bucurie de produsul câmpului etc. Acum?!!... necaz pe întreg neamul românesc de pretutindeni! De dimineață, Regimentul în formațiune pătrată (careu) asistă la pedepsele date de Dl. Comandant al brigăzii, din ordin celor câțiva soldați cari au rămas în urma coloanei, în marșul de alaltăieri. […] Profitând de un mic răgaz ce ne dă ploaia, cu toții ne cârpim colibele, așa că tot chinuită a trecut și ziua aceasta, zisă: repaus.

Medicul corpului și al diviziei examinează pe cei cu metehne, propuși de companii (câte 10-15). Se aleg mai ales cei ce nu văd de loc noaptea - au orbul găinilor cum zic între ei, și se trimit la servicii, înapoia frontului.

Printre toate aceste preocupări, corurile în grupe, intonează de huiesc văile: Noi suntem armatele de

171

mâine, Vrem Ardealul sau Mă suiuiu pe Dealul Cernnii etc.

Artileria grea ruso-română s’a instalat în sectorul nostru - pe Valea Limpejoara - și a început reprezentațiile de reper și încercare; Așteptăm din ceas în ceas să pornim, mai ales că aflăm vești încurajatoare de pe frontul din Galiția - Bucovina.

30 Iunie. Instrucție de dimineață, iar după prânz, întreg regimentul, facem marș de recunoaștere pe front, prin pădurile nord-vest de Schitul Moșinoaele. Pe șoselele proaspăt lucrate și șerpuite, trecem pe piscul lui Sofrone și Poiana-Țigăncei prin pădure seculară, ticsită de trupe și muniții ruso-române, în vederea ofensivei ce se va dezlănțui, din ceas în ceas pe cât apreciem.

De teama spionilor, căruțele și capelele soldaților, nu mai poartă numere de regimente, ci un fel de alfabet ocazional, astfel că azi aud că Regimentului nostru i se zice: Reg-tul C.G.; despre altele nu știu.

Cu ocaziunea acestui marș, vedem artileria antiaeriană, așezată într’o mică tăietură de pădure, lângă Poiana-Țigăncei, aproape de postul de comandă - un fort, nu altceva - pentru Comandantul Armatei a II-a, apoi posturile de comandă, în vale spre Mărăști, ale Comandantului de Divizie și Corpului II, astfel panoramic și etajat așezate toate, să se observe bine întreg frontul dintre Momâia - Mărăști - Dealul Drăgești spre Pralea, iar din loc în loc, cuiburi prin copacii înalți pentru observatorii de artilerie, toate aceste pregătiri pentru a bate și observa cât de bine frontul zis Mărăști.

1 Iulie. Căldură de Cuptor, vorbă să fie, că-i frig de toamnă. Iarăși marș de recunoaștere, întreaga Brigadă a 2-a, ba cred întreaga Divizie, între orele 5 - 13, tot în

172

regiunea viitoarelor lupte, parcurgând astfel în liniște pe sub copacii seculari, crestele militare de pe: Dealul Mare, Dealul Tisei, Piscul Sofrone și iarăși pe la Schitul Moșinoaie - fără călugări, căci chiliile lor sunt ocupate de comandamentul Diviziei a 3-a, General Mărgineanu ne înapoiem în lagărul nostru de pe Valea Zăbrăuți, în apropiere de schit.

După amiază, trupa face exerciții de tragere de război, iar noi ofițerii de la Batalionul 2, mergem iarăși în recunoaștere pe front, pe Dealul Drăgești și recunoaștem pas cu pas pe linia tranșeelor sectorul dintre Regimentul 22 Infanterie din Divizia 3-a și Regimentul 12 Infanterie din Divizia 6-a.

Artileria inamică trage vârtos asupra Dealului Drăgești sau Drăgugești, dar nu ne întrerupe programul, căci asta ne e meseria de vreo 11 luni.

2 Iulie. Regimentul pornește în marș de antrenare spre Fitionești, iar celelalte regimente ale Diviziei, același exercițiu în alte direcții. Pe ziua de azi, eu lipsesc de la acest exercițiu, fiind chemat ca judecător la Curtea Marțială a Diviziei respective: 11 procese de tot felul: furt din cantonamente, furt și înșelăciune cu promisiuni de căsătorie, dezertare înapoia frontului ori la inamic, iar un locotenent de rezervă Ionescu din artilerie, dat judecății ca autor moral al sinuciderii unui soldat evreu care tot prostind miliția a fost pedepsit de acest ofițer, comandant de baterie, să sufere 15 trăgători în fața frontului.

N’a apucat bine să se adune frontul, nici să se înceapă executarea pedepsei, căci pedepsitul, cu un revolver, s’a pedepsit singur!

173

Până la ora 13, ședința cu achitări, amânări, condamnări între 6 luni și 5 ani, iar cei judecați în lipsă pentru dezertare la inamic, condamnați la moarte.

Doamne, câtă nevoie este ca fiecare să fie întrebuințat la ceia ce se pricepe el. Cât de folos ar fi ca în justiția militară să fie întrebuințați numai cunoscători al legilor și ai psihologiei omenești! Între orele 15 și 19 Batalioanele 2 și 3, fac exerciții de tragere, iar Batalionul 1 și toți ofițerii Regimentului merg la poiana Renghia, la exerciții de legătură și semnalizare cu aeroplane, cari nici azi n’au venit. Probabil că nu se coordonează ordinele, de aceea programul nu se poate realiza.

3 Iulie. La 5 dimineața, plecare în marș și exerciții de serviciu de siguranță în stație, la cotele 275, 324, 390 și 354, pe șoselele strategice, croite de armată peste codrii ce s’ntind până în gara Bâlca-Coțofănești pe Trotuș, de unde pe oboseală și căldură de adevărat Iulie, ne reîntoarcem sub seară. În calea reîntoarcerii am găsit o echipă de prizonieri Austro-Ungari, lucrând la șosele militare prin pădure spre Bâlca. Aflăm de la ei că sunt foarte bine tratați de ai noștri, și că au fost făcuți prizonieri în luptele de la muntele Csiphes, poate sunt chiar din cei prinși atunci de Batalionul 4/27. Câte amintiri nu ne redeșteaptă puținele cuvinte schimbate cu acești dușmani. […] Întâlnim și muzica regimentului 22 Dâmbovița, ce scoboară la Bâlca și, la un mic popas ce facem, o punem de ne cântă câteva arii naționale de huiesc văile și codrii bătrâni.

Pe seară artileria grea dușmană dinspre Mărăști, trage’n vânt câteva obuze, tocmai pe lângă schitul

174

Moșinoae, rănește un ofițer și câțiva soldați și omoară alți 3 soldați de la ambulanța diviziei 3-a care lucrează un spital cu un doctor francez, chiar la poalele pădurii, lângă schit.

4 Iulie. Iarăși marș pe Valea Zăbrăuțului, Piscul Țigăncei și Piscul lui Sofrone sub focul artileriei dușmane care pare prevenită asupra mișcărilor noastre. […] După amiază inamicul aruncă iarăși câteva obuze la Moșinoaie, dar fără efect.

Se înmormântează de preotul nostru, Arhimandrit Popescu, victimele de ieri, și se face în prezența trupei, un serviciu religios complet și impresionant, furându-mise gândurile ce va fi mâine-poimâine și cui dintre noi, îi va ceti cu glas evlavios, nedespărțitul nostru preot, care pe zice trece, găsește cât mai puțini dascăli printre soldați, ba chiar și printre ofițeri.

Până seara, este vreme de citit și explicat pe înțelesul trupei adunată, ce este votul universal și exproprierea votată zilele acestea în Parlamentul din Iași, de unde ni s’a trimis chiar textul Constituției modificate în această privință. Se citesc slovă cu slovă sensul votului și exproprierii votate și văd cum încrețesc fruntea înțelegătorii, când aud că au fost deputați, cari au votat contra exproprierii, ori s’au abținut de la vot. Văd cu durere, că și Bacăul a avut parte de acești deputați!

La masă și prin adăposturi nu se vorbește acum între soldați, decât de drepturile ce li s’au dat și auzi când și când, câte unul oftând și zicând: Dar dacă nu e pământ boieresc în satul meu, de unde să-mi dea, dar dacă la vot o merge tot cu rachiu, și cu ciomăgeală, ce folos să răușim la Votul de la Mărăști și Momâia, că

175

celelalte voturi le-om îndrepta noi prin sate, când ne-om întoarce acasă, căci doară nici ursul nu joacă de voie!!!

5 Iulie. Dis de dimineață, ne punem în marș pe Dealul Hagiilor, prin Satul nou, Cornățel-Lunca Dochiei Copăcești pe Valea Trotușului aproape de gara Bâlca, unde la ora 6 se află adunată toată Divizia și cu artileria de munte și toți comandanții de baterii de artilerie grea și de câmp, în vederea unei manevre de două zile pe această vale a Trotușului, spre a experimenta în fața Înaltelor Comandamente și a atașaților militari aliați, chestia înaintării infanteriei în așa zisele valuri de asalt, după metoda nouă experimentată la francezi și chiar germani.

Trecem din valea Zăbrăuțului în valea Trotușului prin sate pustii, evacuate, ca buruienile să se răsfețe în tihnă, chiar pe prispele bietelor gospodării părăsite! Ne așezăm sub corturi repede întinse în pădurea Boga pe Trotuș, așteptând ziua de mâine, pentru manevra proiectată. Pe seară facem câte o baie în Trotuș, unde granadele franceze, fac minunat efect, asupra peștilor care ne umplu gamelele. O ploaie torențială, în toiul nopții, trece prin cort prin tot și ne răzbește la piele, fără să ne strice buna dispoziție.

La miezul nopții un ordin scurt, de sus venit, ne pune în marș grăbit înapoi spre Zăbrăuți și Moșinoaie, fără să fi făcut exercițiile proiectate. Întreaga Divizie, ne înșirăm ca râmele pe cărările negre, albite ici și acolo de torenții de ploaie și până la ora 11, azi.

6 Iulie, suntem fiecare unitate înapoi, la culcuș.

Cam supărați de nefacerea manevrei contramandate, stăm în repaus de curățenie – pe drept cuvânt – toată ziua…

176

7 Iulie. Toată trupa, face baie de aburi la cartierul Diviziei, unde o echipă a Crucei Roșii ruse, dă și rufe noi la soldații noștri, iar pe cele negre și ferferițite le dă la spălatul unei echipe de 30-40 femei și fete românce, rechiziționate de prin satele vecine ori refugiate și plătite cu 3-4 lei pe zi și masă.

Le-am văzut de aproape, săracele: slabe și istovite; cele mai multe cu tulpane negre pe cap și cu fețele brăzdate de suferință, muncind din zor la spălat, sub privigherea prapurgicilor ruși, cari desigur își bat joc de ele, provocând compătimirea atâtor soldați și a atașaților străini, ce le privesc muncind din zor fără să ridice ochii, ori să facă un zâmbet!

După amiază, școala de specialități: granade, mitraliere, puști mitraliere, semnalizare etc. iar cei mai întârziați - foștii artileriști de cetate - fac trageri la țintă.

Artileria inamică huruie ca Sfântul Ilie supărat, dar nu e vreme de luat în seamă. […] O luptă de aeroplane are loc pe seară, deasupra noastră, din care luptă un avion de al nostru, probabil atins se retrage complet spre Trotuș.

8 Iulie. Iarăși instrucție, specialități, trageri etc.

Iau și azi parte ca judecător la Curtea Marțială a Diviziei, unde s’au condamnat la moarte, alți 5-6 dezertori cari vor fi muncind acum la inamicul, unde de bună voie s’au dus...!

Vești tot mai rele despre mișcările din Rusia, care ne interesează atât de mult, de când ne-am legat soarta armelor de ei!... Înlocuim pe debili și ne complectăm efectivul pe companie - 194 - din cei vărsați la regimentul de marș.

Aflăm că la Divizie s’au format 2 regimente zise de marș

177

formate astfel: Regimentul I, format din Compania 4, 8, 12 de la fiecare regiment al diviziei, formând astfel o primă rezervă a acestor regimente, iar Regimentul al doilea de marș e format din debili, recruți și orice va mai veni, corespunzător bine înțeles regimentelor combatante ale Diviziei, formând astfel a doua și a treia linie de încadrare, ceia ce la francezi se zic depozite, cum ne explică simpaticul și bravul nostru căpitan francez. „Mărăștii” Pregătirile de atac 9 Iulie. Duminică. Începând de astă noapte de la ora unu fix, artileria amică din sector, trage fără întrerupere, de se zguduie pământul. A început desigur, faza de preparațiune a ofensivei prin distrugerea cu artilerie a rețelelor de sârmă și a tranșeelor inamice, reperate și fotografiate prin aeroplane. Desigur va ține vreo două zile această bubuială de tunuri, după care infanteria regina bătăliilor, pe spatele căreia se fac toate socotelile și angajamentele, se va vârî în luptă. Fără nici o explicație sau ordin de intenții și fapte, soldații pricep despre ce-i vorba și fiecare se pregătește cât mai mult.

Unii curăță armele și ascut baionetele, alții bat ținte și cârpesc tălpile, alții citesc pe nerăsuflate cărțulii religioase ce le țin ascunse cine știe pe unde, alții se rânduiesc la cortul preotului la împărtășit și spovedit, alții își împachetează și-și aranjează în liniște bagajul la raniță și sacul cu pesmeți mai ales, făcând glume pe socoteala celor ce sunt surprinși închinându-se, ori a celor tăcuți și îngrijorați, mai ales dintre acei ce merg pentru prima oară în foc.

178

[…] O serie întreagă de ambulanțe și camionete sanitare ale Armatei a II-a, trec pe lângă bordeiele noastre și se așează lângă noi, la schitul Moșinoaiele, așteptând de lucru! Spitale mari, în barăci de scânduri, instalate lângă schitul întristat, simfonie a morții ce ne așteaptă, iar fiorii ceasului celui de pe urmă, ne furnică corpul și ne zvâcnesc tâmplele. […]

Bubuie tunul spre Mărăști de huiesc văile și văzduhul, iar bietele paseri ale cerului au amorțit, cu ciripitul și zborul lor pe aici. Fulgere și trăsnete din văzduhul întunecat și ploios, îngână răbufneala tunurilor grele.

Iată atâtea motive ca soldații să stea mai înghesuiți la cislă, îngândurați și credincioși, rugându-se fiecare în altarul sufletului său, ca Dumnezeu să ne ajute să reușim pe deplin în pasul ce cât de curând vom face și la gândul căruia genele nu se mai închid zi și noapte, încordare de nervi și suflete...!

S’au completat cartușele și granadele de mână la oameni, s’au distribuit pachetele de pansament, s’a atras atenția să aibă fiecare identitatea fie pe o tăbliță la gât atârnată sub cămașă, fie în buzunare. Fără vorbă și tocmeală, toți dar absolut toți, ne înarmăm și ne completăm tot ce ne lipsește și așteptăm din ceas în ceas să ne aruncăm iarăși în hora morții, de unde nu știm câți și cum vom scăpa.

Influențat desigur de mediul înconjurător, îmi strâng și eu mărunțișurile în lada de bagaje, pe care o dau mai accentuat în primire credinciosului soldat Covale Const. De la bagaje și calul meu; îmi verific armătura și

179

echipamentul și cu gândul că urciorul nu merge de multe ori la apă plănuiesc a scrie câteva rânduri, pe care să le încredințez preotului regimentului, spre a le da ca ultim cuvânt părinților și fraților mei, dacă voi cădea în luptele ce așteptăm!

10 Iulie. Iarăși sub infernul bombardament de artilerie, ce n’a încetat o clipă de ieri noapte, luăm ultimele dispoziții, gata de plecare. Căpitanul francez, ne explică după recentele reviste ce a primit, diferite șiretlicuri întrebuințate de dușmani etc. și termină cu sfatul că: atunci când am ajuns la lupta de corp la corp și când focurile de armă și granadă nu ne mai ajută, atunci ca ultimă sforțare să avem în vedere deviza: Poussez, poussez toujours, et tres forte! Și rămânem hotărâți ca nebunii, să împingem înainte prin zidul dușmanilor pe care să nu-i cruțe nici dinții nici baionetele noastre și succesul va fi cu siguranță asigurat!

Citim trupei apoi, următorul ordin de zi al Armatei a II-a, sosit ca de porunceală, tocmai când numele distinsului Comandant, flutură și mai mult pe buzele noastre.

Ordin de zi No. 1851 din 7 Iulie 1917.

Ostași ai armatei a II-a După un șir lung de operațiuni din cele mai obositoare și lupte crâncene cu un dușman covârșitor, ați izbutit către sfârșitul lunii Decembrie, prin bărbăția voastră fără seamăn și cu ajutorul valoroșilor noștri

180

aliați, să opriți pe vrăjmaș în fața pozițiilor pe care vă găsiți azi.

Nici asprimea timpului de iarnă, nici grozăviile bolilor ce ne-au bântuit, nici lipsurile de tot felul ce ați îndurat, nici oboselile supraomenești la care ați fost supuși nu v’au putut clinti de la datoria sfântă de: Apărători ai țării în primejdie.

Timp de 6 luni de zile, cu un curaj statornic și cu o vrednicie care se ridică mai presus de orice laudă, nu numai că ați știut să zădărniciți toate opintirile disperate ale vrăjmașului, făcând zid adevărat voinicesc și de netrecut, din piepturile voastre, dar ați putut să vă și refaceți pregătindu-vă pentru noi sforțări și astăzi sunteți mai tari ca oricând.

Ostași!

A sosit momentul mult așteptat de toată suflarea românească; de voi însă cu bună seamă mai mult decât oricine, să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul complet, dincolo de care se aud gemetele părinților, fraților, soțiilor și copiilor voștri, sub apăsarea vrăjmașului hrăpăreț.

Nu uitați că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă și mai sfântă cauză și anume, pentru izgonirea cotropitorilor din căminurile noastre.

Puneți de aceia toată credința și nădejdea voastră în Dumnezeu și izbânda va fi cu voi. În trecutul nostru nu odată țărișoara noastră a fost potopită de dușmani; întotdeauna însă strămoșii

181

noștri au știut să-i alunge și să ne păstreze până azi moșia neatârnată!

Aceiași datorie avem și noi față cu urmașii noștri! Am toată nădejdea că Armata a II-a, nu va lipsi de la o așa sfântă datorie și va ști să se menție ca și până acum, prin valoarea ei dovedită la înălțimea încrederii ce pune țara în ea.

Comand. Armatei a II-a, General Averescu Alexandru

La ora 19, întreg Regimentul ne încolonăm pe urma celorlalte trupe din Divizie și plecăm spre poziție pe piscul lui Sofron, unde poposim, cu companiile masate aproape de creasta de unde mai era de răzbătut valea Limpejoara, până la tranșeele din fața Mărăștilor.

Toată noaptea, sub bubuituri de tunuri și sclipiri de obuze și rachete, am așteptat înaintarea stând astfel încordați, pe frunzele uscate de stejari și fagi, martori și tovarăși ai emoțiunilor noastre.

Atacul și luptele de la Mărăști 11 Iulie. În zorii zilei, când mi se părea că bubuitul tunurilor trebuie să înceteze după atâta activitate, la orele 4, conform ordinelor la precizie calculate, sub privirile de vultur a bătrânului și veneratului general Averescu, pe care nu-l vedem, dar ni se părea că-i la spatele fiecăruia din noi, trupele Diviziei

182

6-a din dreapta Mărăștilor, la poiana Încărcătoarea - ies din tranșeele lor unde-și oțelise nervii și spiritele în vederea mult așteptatei zile și ca lupii în stână se reped asupra liniilor dușmane din față, pe care însă foarte cu greu le-au ocupat, căci artileria noastră nu reușise să facă de-ajuns de bune „breșe” sau spărturi, iar metodica organizare germană făcuse cuib de forturi cu mitralii și aruncătoare de bombe și de flăcări ucigătoare pe tot frontul atacat. Abia la ora 9 după sângeroase lupte corp la corp, bravele trupe de atac (Div. 3 - a, 2 Regimente din Div.6-a și Reg-tul 17 și 18 din Div. 1-a) reușesc a pune stăpânire pe creasta întărită a Mărăștilor, afară de cota întărită de la Încărcătoarea, unde s’au măcinat atâția bravi de ai noștri. Până la ora 12 din zi, 1200 germani din Divizia 218 - erau luați prizonieri de ai noștri, iar pe malurile tranșeelor răsturnate de obuze, zeci și sute de dușmani, dormeau somnul de veci, mai înainte sau chiar alături de atâția dintre ai noștri căzuți în luptă corp la corp.

La miezul zilei când căldura era mai simțitoare și când artileria inamică ce amuțise de dimineață arunca obuz după obuz cu desperare, după indicațiile aeroplanelor ce mârâiau vijelios pe deasupra fostelor redute și tranșee germane de la Mărăști, încăpute în mâinile noastre, acum înaintate după dușmanul în retragere spre Gogoi, Câmpuri, Roșculești, brigada noastră, care fusese în rezervă până acum, ocupă tranșeele părăsite de dușmani, în fața satului Mărăști și începe a evacua materiale de război numeroase, găsite în fortărețele adăposturi blindate de pe acest sector, în

183

vreme ce răniți din ambele partide a noastră și a lor, încet, încet se târăsc și se evacuează înapoia frontului peste Piscul lui Sofron, la ambulanțele de la schitul Moșinoaiele, prin posturile de prim ajutor respectiv.

Printre toate aceste evenimente, vizităm cu nesaț blokhausurile (adăposturile-blindate) nesfărâmate și pline de cartușe, granade, căști, rachete, etc. neridicate de dușmani și ni se umple inima de bucurie găsind scăfârlii și ciolane făcute zob, de tunurile noastre, cari din loc în loc, au sfărâmat în bucăți blocuri mari cimentate din aceste adăposturi și fortificații cu mult superioare celor ale noastre din fața Mărăștilor și chiar de pe Momâia, căci orice s’ar spune: noi n’am blindat tranșeele și adăposturile noastre cu plăci de oțel sau de beton armat, cum au lucrat nemții din loc în loc în sectorul acesta al Mărăștilor.

Așa ne prinde seara, instalați pe vechile tranșee germane de la Mărăști acum întoarse din loc în loc cu câmpul de bătaie, spre linia dușmană retrasă în panică și grabă pe dealurile de pe Valea Șușiței din dreptul comunei Câmpurile, unde fusese cartierul Diviziei 218 și a rezervelor germane.

Cu emoțiile din timpul zilei, a fost greu de ațipit în cursul nopții, mai ales că ori lătratul mitralierelor, ori ploaia de rachete multicolore din întreg sectorul Vest de Momâia și Încărcătoarea, pe lângă un aspect feeric, impuneau și o vădită îngrijorare de la mare până la mic, ca poziția să fie menținută, cu prețul oricăror sacrificii.

12 Iulie. Dis de dimineață, am mai evacuat înapoia noastră și spre satul Răcoasa, cele ce se puteau

184

evacua de prin fostele tranșee dușmane și pe urmele dușmanului, care din loc în loc lăsase tunuri răsturnate, ori fără mecanism, depozite întregi bine ascunse, de material de artilerie, ateliere pe cari le-am luat cu soldați, lucrători cu tot. Peste dealul Teișului, valea și pârâul Dracea Mare, Dealul Curții și Oei, cotele 452 și 423, dealuri și văi mai frumoase ca oricând, înflorite și îmbălsămate de mireasma fânului necosit, până seara neam strecurat sub bătaia tunurilor dușmane ce trăgeau dinspre Răchitașul Mare și Mic, până la marginea dealurilor de la răsăritul și nordul satelor Roșculești și Câmpuri, unde am luat locul Diviziei a 3-a rămasă în rezervă acum. Cum s’a întâmplat, regimentul nostru a schimbat la Roșculești, sectorul Regimentului 2 Vânători, comandat de Colonel Butescu M., sector unde erau urmele Comandamentului Diviziei 218 germane al cărui comandant, cum ne-au comunicat cei câțiva bătrâni și femei din sat, s’a retras îngrozit de ziua de ieri, neavând vreme să-și ia nici tunica pe el! O companie din batalion - a 5-a - cu Căpitan Tudor R. și Locotenent Voinescu Iancu, au trecut în serviciu de siguranță pe timpul nopții pe dreapta Șușiței, înspre podul ce mergea la Vizantea-Răzășească, iar noi restul batalionului II/31, am ocupat puncte principale de sprijin în satul Roșculești unde am găsit rămași prin case: soldați germani și băieți, - soldați de 18 - 20 de ani - unguri, bolnavi, ordonanțe ori fugari de ai lor, iar pe sub malul de Nord-Est al satului, tunuri răsturnate, cai voinici împușcați, germani împușcați ori sfâșiați de baionete etc. Prin casele mai de seamă din sat, erau bagaje ofițerești, aprovizionări,

185

depozite de haine, coifuri, mantale germane, până și rezerve de epoleți curați soldățești cu No. 5 pe ele, coifuri aurite cu embleme cap de mort, iar la casa moașei din sat, vinuri franceze alese, rămase toate de la Comandamentul german, în graba evacuărei.

Vă închipuiți ce plăcută distracție pe soldații noștri, de a face percheziții peste tot, de a găsi cât mai multe... amintiri de la dușmani.

Câți nu și-au schimbat bocancii, rufele, luând unii câte 2 - 3 flanele ori vestoane germane sub bluzele noastre rupte și peticite de bravură și suferință, iar mulți se distrau cu coifurile, chiverile și măștile grele de metal ce au găsit.

La întunericul serii, când liniștea stăpânea satul când și când luminat cu rachete de dușmanii apropiați, a fost vreme să ne ospătăm cum se cade cu vinurile franceze și puii de găină rămași de la cartierul german, retras spre Soveja, la a doua linie de rezistență, din vreme ticluită. Curat zicătoarea: Nu-i pentru cine se pregătește ci pentru cine se nimerește! Mi-am ales și eu ca amintire câteva obiecte germane: manta, coif aurit, flanele și le-am dat lui Roman Gavrilă în păstrare pe samarul cu medicamentele batalionului și printre picături, vorba românului, a fost vreme și de vorbit și de glumit cu oamenii din sat, pe socoteala celor ce credeau că vor stăpâni multă vreme satul acesta, al lui moș Ioan Roată de pe vremea lui Cuza Vodă, sat în care femeile și bătrânii, ne-au povestit scene de înjosire și batjocură ce și-au făcut nemții de bietele fetișcane din partea locului etc.

186

Lupta de la Răchitașul Mare – Soveja La miezul nopții, primim telefonic și prin agenții de legătură, ordin de la Comandamentul Armatei a 2-a, redactat scurt, clar și precis, de altfel ca tot ceea ce venea din parte veneratului General.

Partea privitoare pe Regimentul nostru, suna astfel: Regimentul 31 Calafat, se pune imediat în marș spre Soveja pe traseul Roșculești, Piscul Podobitu, Piscul Hagiilor, Răchitașul mare (cota 912) și înfrângând orice rezistență inamică și cu prețul oricăror sacrificii, cel mai târziu la ora 8 dimineața, satul Soveja să fie complet ocupat de trupele noastre. [...]

13 Iulie. În executarea acestui ordin, Domnul colonel Gagiu Vasile, Comandant Regimentului, însoțit de inimosul Căpitan francez și de Comandantului Artileriei, maior Cruțescu, convoacă ofițerii într’o casă din marginea satului Roșculești, acolo unde mai devreme fusesem în căutare de efecte și materiale germane, rămase în casa unei frumoase românce, despre care gurile rele din sat spuneau că a trăit bine cu un ofițer german veterinar, și în acea casă de lângă podul făcut spre Vizantea Răzășească, s’a hotărât cele de cuviință și anume: Batalionul al doilea având în cap avangardă, Compania a 6-a, sub comanda mea, să urmăm traseul indicat, iar Batalioanele 1 și 3, după ce se vor retrage de pe pozițiile ce ocupau în dreapta și stânga satului Roșculești, se vor încolona după Batalionul din avangardă. După riguroasele urări și strângeri de mână, ne despărțim și trecem fiecare la unitățile noastre, unde

187

în șoapte și pe întuneric beznă, comunicăm trupei, însărcinările respective. Întâmplător în Compania a 6-a, era un brav caporal, Chiriță Gh. Radu, fost în Regimentul 10 Putna, originar chiar din comuna Soveja și cum era natural, i-am dat câțiva oameni pe alese și punându-l în vârful avangardei, călăuză, am pornit cu Dumnezeu ajută, peste podul de la Roșculești, spre Vizantea-Răz. Apoi încet, încet, fără zgomot ori țigări aprinse, am urcat pe Plaiul Podobitu, tot mai sus, până într’o poiană de pe Piscul Hagiilor, unde cu tot întunericul, am nimerit la un escadron de cavalerie română, ce fusese mai devreme trimis acolo. Am luat relațiile ce se puteau lua de la cercetașii călăreți, și cu ochiul bine cunoscător al locului, conduși de către caporalul Chiriță, cu avangarda după regulament, am cârmit ba la dreapta, ba la stânga, prin fânul mare până la brâu și ud de rouă ce ne udase până la brâu, ne-am apropiat astfel în zorii zilei de poalele Răchitașului Mare, cota 912 puternic întărită – ca și Mărăștii – după cum ne spusese oamenii din Vizantea. Când se luminase bine de ziuă, zărim semne că dușmanii sunt pe aproape: două perechi de boi, pășteau lângă două tunuri germane, lăsate în drum. Cu baioneta la armă, urmăm calea ce se distingea prin fundul văii, sub cota 912 tot mai sus, cu măsuri de siguranță pe dreapta și pe stânga. Nu trece mult și se angajează schimb de focuri între posturile înaintate germane și patrulele noastre de cercetare.

Simțim într’adevăr fiorii luptei ce va să fie, dar și frigul dimineții în Răchitașul Mare al Vrancei celei vestite, și așa cum eram îmbrăcat cu bluza de vară și armat până’n

188

dinți, arunc pelerina la o parte de pe mine și mă gătesc de lupta ce o vedeam iminentă. Câte nu trec prin mintea ostașului în acel moment! Așa și mie. Credinciosul meu soldat Năstase Grigore, întinde mâna către mine să-i dau pelerina însă, trecându-mi prin gând o presimțire pe care nici o altă dată n’am avut-o, i-am spus că o s’o fac sul, bandolieră și să mi-o dea, s’o pun peste umăr, ceea ce am și făcut. Când mi-o așezam bine peste umărul stâng, îmi ziceam în gând: Poate să-mi prindă bine pelerina asta și anume: Dacă mă rănește, poate mă ferește; iar dacă mor, mă vor înveli în ea și mă vor îngropa astfel, spre a nu mă târî de vale, apucat de oriunde, cum văzusem atâția și atâția. Mă vor înfășura și târî întreg în ea...!

Coloana înaintează, iar focurile de armă se îndeseau din în ce în ce. Vârful, capul și grosul avangardei, se comprimau din ce în ce mai mult, ca un resort strâns în mână. Compania de avangardă din ce în ce mai aproape de mine și în mâna mea. Iată-ne în fine, după câteva împușcături, granade și bombarde aruncate din tranșeele dușmane făcute de-a lungul Răchitașului Mare, iată-ne înaintând tupilați pe o scursură de ape, într’o prăpastie acoperită de brazi, abatise și focuri ucigătoare de armă, aruncate de dușman din creasta de foc a Răchitașului Mare. Fac o clipă de popas, dau ordin ca să se formeze din cap și vârful avangardei, primele două valuri de asalt, în vreme ce de la bunul și simpaticul meu Comandant și camarad, maior Bădescu H. primesc scurtele cuvinte în scris: Căpitan Văgăonescu, împinge cu 50 metri, linia mai înainte.

189

Așa cum eram în linie de trăgători în genunchi, examinez încă odată din ochi oamenii de lângă mine, strig câteva cuvinte de îmbărbătare celor 2 sergenți din flancuri, Todirică și Antonie, și așa cum stam aproape pe brânci să nu ne curețe focurile de salvă dușmane ce retezau frunziș și brădet peste noi, îmi revăd ofițerii capi de plutoane apropiați: Sub-Locot. Zărnescu I. și Mită V. și strig plutonierului major Teacu, harnic și devotat ostaș, să țină bine spatele Companiei și să curețe cu arma pe cel ce ar rămâne în urma Companiei, ori s’ar retrage din luptă și trimit un răspuns analog și Companiei vecine ce era lanț în urma celei din cap, unde mă aflam. Cu nădejdea’n cel A-Tot-Puternic strig: Valul întâi și al doilea la asalt și eu după ei. Ce să faci însă, căci mitralierele și granadele dușmane secerau și bun și rău în rândurile noastre. O clipă mi-am reamintit recomandările francezului nostru Poussez, poussez etc. Deci, lovitura de complet, cu orice risc și întărit în credința izbândei, ridic din nou cu strigătul meu valul de asalt, ce rămăsese viu agățat de tranșeele dușmane, ce le-am luat în piept, urcând la ele. În dreapta și stânga, cădeau camarazi, săracii ca spicele, secerați de focurile apropiate dușmane; baionetele au început sclipiri de moarte în rândurile dușmanilor cu cari ne-am încăierat, iar strigătele și urletele de durere de o parte și de alta, umpleau văzduhul împădurit.

N’am apucat să lovesc bine la mir și pe al 4-lea ori al 5-lea dușman de pe tranșeele unde ca un resort sărisem cu întreaga companie, când în lupta oarbă corp la corp și printre gloanțe șuierând de prin toate părțile pe

190

când nu-mi dădusem încă bine seama dacă victoria este ori nu a noastră, în măcelul încins în jurul meu, ca trăsnit mă pomenesc căzut în genunchi, de fulgerătura unui complet tras asupra-mi de la 4 – 5 pași, apoi cad pe spate cu arma încleștată în mâini și roșie de sângele ce vărsasem cu ascuțișul ei; un val fierbinte de căldură-mi îmi trece prin tot corpul, în vreme ce simțeam că șiroaie de sudoare îmi brăzdează fața, iar prin sân, un val de sânge se scurgea către cingătoare. Cu ochii pironiți în frunzișul brădetului ce mă acoperea, îmi dam ori nu seama, nu știu, de sunt viu ori mort, ori de am câștigat sau nu partida și în jurul meu și peste mine, corpuri calde se rostogoleau, căzând loviți de vârtejul luptelor ce în scurt au fixat victoria noastră. Lovitura dată dușmanului, era decisivă, spărtura se făcuse.

Valuri de asalt se întețeau trecând peste mine șimi aduc aminte ca prin vis, cât de vesel mă vedeam, deși eram încleștat și lipit pământului, văzând sclipiri de baionete fulgerând, vaiete și chiote și în curând dușmanul prăvălit în fugă spre Soveja, cu bravii mei camarazi, în coastele și spatele lor. Aud par’că și acum, când revăd și scriu aceste rânduri, trecându-mi pe la ureche vorbele cu spaimă rostite de bravul caporal Chiriță: Ne-au omorât hoții pe domnul Căpitan, dați vârtos băeți!... Au dat săracii cu sete și avânt, căci mulți de tot dintre germani, chiar dacă au ridicat mâinile să se predea în toiul luptei pe viață și pe moarte, au fost răpuși de baionetele vitejilor ce știau, că de-acum au de răzbunat și moartea iubitului lor Căpitan, pe care-l credeau mort la tranșeele peste cari au trecut. Toate s’au

191

petrecut ca un film de cinematograf la repezeală și m’am trezit ca dintr’un vis, întins pe iarbă, ceva mai la vale de tranșeele unde căzusem, desfăcut de haine până la piele, cu Colonelul meu și Căpitanul francez, care văzându-mă între viață și moarte, frățește m’au sărutat luându-și rămas bun de la mine, în vreme ce Locotent Doctor Ciulei, probabil mă injectase cu ser antitetanic, iar sanitarii și credinciosul soldat ordonanță, se întreceau în a mă întoarce cum ar fi mai bine pe targa pe care m’au întins, cu nădejdea că poate voi scăpa și că nu voi da ortul popii, imediat cum bănuiau toți câți m’au văzut în primul moment, afară de unii cari m’au și crezut mort.

Așa m’am despărțit de iubiții mei soldați și camarazi, cari au avut fericirea să urmărească până dincolo de Soveja, germanii puși în zăpăceală și fugă nebună, iar eu, cu sanitarii și ordonanța însoțitori, pe targa reglementară, am fost pornit pe urmele pe care urcasem în zorii zilei victorioase.

După cât am aflat, lupta a mai continuat puțin după căderea mea, nemții au părăsit și aceasta a doua linie de rezistență și răzbiți de baionetele bravilor noștri, au rupt-o la fugă spre Soveja, care a căzut în mâinile noastre așa cum se ordonase.

Cu umărul rupt și cu frigurile morții, între viață și moarte, pe aceeași dâră prin fânațul și plaiurile ce urcasem, am fost scoborât pe targă, peste podul de la Șușița și întins pe o ușă de la casă, tocmai sub ochii femeii, în casa căreia primisem ordinul de operațiuni în noaptea luptei!

192

Aici, o altă injecție aplicată de un întâmplător doctor de la ambulanțele Diviziei a 3-a și apoi pregătiri de evacuare la spital, ori la schitul Moșinoaie, ori în altă parte, căci eu nu aveam puterea să judec și să vorbesc mai mult. Mi-aduc aminte cum în calea scoborârei pe targă spre sat, am zărit trecând în goana mare la vale și strigând sergentul Antonie „Mi-au rupt mâna și mie d-le Căpitan, mor!...” iar unii dintre soldații de artilerie cu care încrucișam la scoborît plaiul Hagiilor, judecândumă după pantalonii ce purtam, că sunt vre’un ofițer german rănit, căruia i se dau prea mari îngrijiri, strigau de la distanță sanitarilor mei: „Dați-l de râpă măi camarazi, dați-l dracului de neamț.... etc. etc” la care bietul Năstase și caporal Mierlușcă, strigau: „Ce sunteți nebuni mă; voi nu vedeți că aici e d-l Căpitan al nostru”. Și ca prin vis, mi-aduc aminte, cum s’a apropiat de mine în trapul calului, camaradul Maior Cruțescu din artilerie care-mi adresează felicitări și îmbărbătare. În satul Roșculești, după un ceai și injecția făcută pe ușa pe care eram întins, am auzit între însoțitori vorbindu-se: „D-l Căpitan Văgăonescu trage să moară, d-l Lt. Voinescu a murit lovit de un complet drept în frunte, Chiriță caporalul din Soveja a murit cot la cot cu prietenul său, bunul soldat Petrov Drăghici, Sublocot.

Mită N. căzut mort pe loc tot acolo”, unde am căzut și eu, că atâția și atâția, s’au dus pe cea lume, dar i-am răzbit pe nemți din bătaie! Așa înduioșați vorbeau însoțitorii mei, sanitari, când mă vedeau și mai aproape de groapă, cu ochii stinși. Începusem a-mi reveni, bineînțeles fără să mă pot ridica sau purta brațul și

193

umărul stâng zdrobit, și dându-mi seama de întârzierea prea mare a evacuării către spital, am cerut și mi s’a făcut rost prin soldați în sat de o căruță cu un cal, în care s’a pus fân în fundul ei, iar eu am fost întins pe fânul plin de sângele meu și încet, încet am pornit în căruță din Roșculești spre Gogoi-Răcoasa.

Nu fac mult drum și-mi dau seama de greutatea și lungimea drumului, și la un moment dat văd că se oprește căruța și se apropie de mine D-l General Văitoianu, și alți ofițeri din Divizia a 3-a și Domnia-sa întreabă cine sunt, unde și cum am fost rănit? Am înțeles că i se raportase succesul nostru și profitând de ocaziunea că mă mângâie și-mi aduce laude, îi spun că rea soartă am avut să fiu rănit așa de grav, după aproape un an de permanență pe front și să fiu transportat ca un porc, într’o căruță întins pe paie! Îl aud zicând unor ofițeri ce-l însoțeau: „Săracul băiat, el e cu un picior în groapă și se miră cum se duce; dați-i o camionetă de la Divizie”. Și în adevăr, sunt dat jos și așezat pe o targă într’o camionetă de la ambulanța Diviziei a 3-a, iar alături e așezat Locotenentul Damian Asanache din Regimentul 1 Dolj, fost în 16 Suceava, cu un picior rupt tot la Răchitașu și împreună cu ordonanțele noastre, am fost porniți, peste dealuri și peste văi, spre spitalul zis francez de la Schitul Moșinoaie, întâlnind în drum doi cunoscuți din artilerie, Plutonierii rezervă Guță Aurel și Opincă, cu cari am schimbat câteva cuvinte și încurajări.

La Moșinoaie însă, spitalul era demontat și pornit în urma trupelor spre Mărăști-Soveja, iar noi cu acea camionetă, am fost scoborâți pe Valea Zăbrăuțului, prin

194

Fitionești, tocmai la spitalul mobil No.1, la Pădureni lângă Mărășești, spital în barăci de scânduri, unde am ajuns pe întuneric. Ni s’a făcut câte o baie, am luat câte un ceai și am dormit dus toată noaptea, fără nici o durere, iar a doua zi, 14 Iulie, de către dr. Grigoriu Cristea, sub cloroform, mi s’a făcut operație la brațul rănit, și am aflat că un glonț Dum-Dum m’a zdrobit atât.

La 17 Iulie, cu un tren sanitar, am fost apoi evacuați la spitalele din Bacău, eu fiind repartizat la spitalul 7 evacuare, de unde a doua zi, am cerut și mi s’a admis să fiu transferat la spitalul permanent 216 din Bacău, la Colonel Doctor Veniamin Gheorghiu, vechiul meu prieten și acum salvator al meu.

Am aflat de la răniții sosiți în urma mea, că luptele de la Soveja, s’au terminat cu victoria trupelor noastre, luând mare pradă de război, între care 7 tunuri și vagoane de muniții și depozite dușmane, că fericitul caporal Chiriță, călăuza nopții, a murit luptând voinicește nu departe de locul unde am căzut și cu paradă militară a fost îngropat la biserica strămoșilor lui la Rucăreni-Soveja, unde printre atâția fericiți căzuți pentru patrie, s’au înmormântat și camarazii: Locot. rez.

Voinescu I. și Sublocotenent rezervă Mită N., abia ieșit din școala militară și venit la front. […] Mai târziu am aflat că pelerina mea, ce mi-a luat-o ca amintire Sublocot. Palade, adjutantul Batalionului, a fost ceva pavăză a umărului meu cum presimțisem, căci a avut 17 găuri de glonț prin ea, așa cum fusese sul făcută, iar o bucată din ea mi-a fost

195

scoasă din umăr la operație. Glontele dum-dum ce m’a lovit, mi-a sfărâmat complet articulația humerală stângă și după 7 luni de spital, inclusiv 2 operații și tăieturi, am ieșit din spital, clasat invalid din război cu diagnosticul: „Plagă prin armă de foc, în regiunea scapulo-humerală stângă, cu rezecția jumătății superioare a humerusului stâng”. […] Pe patul suferinţei de spital, am aflat cu bucurie că rezultatul ofensivei noastre s’a încheiat la Soveja, prin capturarea altor câteva tunuri, sute de prizonieri, depozite și munițiuni de mare valoare, iar Alteța Sa Regală Principele Carol, a trecut în revistă trupele bravelor Divizii - la Soveja - pe locul ocupat de ele, aducând în numele Țării și al M.S. Regelui, cuvinte de laudă pentru cei ce cu prețul vieții lor, au înscris în cartea neamului cu litere de aur, nepieritoarele momente ale victoriei de la Mărăști - Soveja, care de-a lungul veacurilor, vor reaminti momentele culminante ale ofensivei românești, dezastrul chinuitei retrageri și trădarea aliaților ruși! 86

86

Mihail Vagăonescu. Viața în război: Însemnări zilnice de pe front 1916-1918 cu nume proprii și localități din lungul și latul țărei. – București: Editura Casei Școalelor, 1925, p. 171- 323

196

Din însemnările unui infanterist - [În tranșee] Noi nu trăim aici decât în așteptarea fiorului clipei supreme: moartea.

Dacă am scăpat de ea în clipa prezentă, o așteptăm în cea viitoare; până atunci, trăim între aceste două clipe, dar nu pe pământ, ci sub el. S-ar crede că aici nu avem nimic de făcut și, totuși, e atât de mult! Nu avem gândul de îmbogățire, e drept, nici necazul corăbiilor înecate și nici grija zilei de mâine nu ne stăpânește. În schimb, avem și noi gospodăriile noastre: tranșeele și bordeiele. […] O poziție însemnează un număr nesfârșit de șanțuri, fel de fel, fiecare cu forma și întrebuințarea sa.

Dacă le-ai privi de sus, de la o înălțime mare le-ai vedea ca împletitura unei pânze de sârme. În acest labirint, viața este ca într-un arsenal: fiecare om își are locul și partea sa de lucru, hotărâte de șef.

Ziua nu se vede și nu se aude nimic. Toată lumea asta de soboli se odihnește de munca istovitoare a nopții. În zadar caută avioanele să descopere ceva, căci afară de șanțuri nu văd nimic. Doar vreun agent de legătură, care se întâlnește cu un telefonist în controlul firului. Și-au băut ceaiul dis de dimineață, când au venit de la lucru, ori din serviciu, și acum dorm. În șanțuri, liniște de mormânt. Te oprești lângă un bordei. Ai auzit

197

un nume. Te apropii, te uiți înăuntru. Pe fața unuia, arsă de vântul grijilor și necazurilor, un zâmbet de durere.

Ghiceşti. El a şoptit numele unui copil, pe care l-a visat, desigur. […]

Timpul curge între vis și viață, soarele se ridică fără să simți, pe cer, și deodată te pomenești cu el la amiază. Atunci apar și bucătarii, în fruntea convoaielor care aduc cazanele cu mâncarea. […] Bucătarul este un fel de birou de informațiuni și, dacă vrei să-ți șoptească vreo noutate, trebuie să umbli binișor pe lângă dânsul.

Are dreptate, căci cine - dacă nu el - este mai aproape de mărimi? […] Dar adevărata viață a tranșeelor nu încape decât odată cu venirea nopții. Ca să ai siguranță și liniște, trebuie să fii tare. Și, pentru a avea o adevărată poziție, îți trebuie mult lucru. Prin urmare, odată cu venirea nopții începe și treaba.

Te îngropi mai întâi în pământ sub scutul unei pânze de patrule și de santinele. Întunericul îți dă cel mai mare ajutor îți este cel mai credincios aliat. De abia după ce ai urzit câteva rânduri de sârmă înainte, începe adevărata organizare. Aci intră iarăși în joc ofițerul. El este un inginer și trebuie să arate că este un împărțitor priceput al lucrului. Astfel, o grupă bate pari pentru rețele, alta întinde sârma ghimpată. Ici se sapă tranșeea din prima linie, sau prichiciul de pus picioarele la tras; dincolo se sapă un șanț de comunicație, un post înaintat sau groapa unui adăpost. O grupă de lemnari așează scheletul unui bordei, alta gratiile pe fundul șanțurilor, pentru noroi și fiecare își execută părticica de lucru.

198

Dar războiul își are și ciudățeniile lui, de necrezut la primul auz. Așa de pildă: Se poate ca doi adversari să stea față în față liniștiți, fără să tragă foc unul în altul?

Da, se poate și iată de ce: Dacă dușmanul a fost mai vrednic decât tine, apoi greu de tot să te organizezi. La cel mai mic zgomot, o rachetă, un tocănit de mitralieră și chiar o vijelie de artilerie. Dar dacă și el se găsește tot în aceeași stare, atunci lucrăm amândoi, ne supraveghem unul pe altul și ne lăsăm în pace, chiar dacă este lună ca ziua. Dacă mă lasă el în pace, de ce să nu-l las și eu pe el? La aceasta se mai adaugă și graba, pe care o are fiecare, de a se întări cât mai repede.

Noaptea trece liniștită, luna luminează munca istovitoare a acestor oameni, lucrul sporește; zorile prind să se arate la răsărit, în timp ce pentru noi începe noaptea! 87 (Colecţia de Periodice: Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 16, Noiembrie, 1938)

87

Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 16, Noiembrie, 1938, p. 30-31.

199

200

POVESTIRI DESPRE EROI

Copiii nu-nţeleg ce vor: A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor. ... E tragedie nălţătoare Când, biruiţi, oştenii mor, Dar sunt eroi de epopee Când braţul li-e biruitor.

George Coșbuc – Lupta vieții

201

202

[Amintiri intime] - General Gh. Văleanu Erou - Mareșal Alexandru Averescu Legăturile de adâncă prietenie, între generalul Averescu și mine, s-au stabilit în cursul anilor 1912 și 1913, pe când dânsul era Șef al Marelui Stat iar eu Secretar General al Ministerului de Război.

Aceste legături au devenit și mai strânse, atunci când am fost numit Comandant al Diviziei I-a la TurnulSeverin, avându-l Comandant al Corpului I Armată, la Craiova, iar în urmă în timpul războiului când ca Comandant de Corp de Armată, am făcut parte din armata a II-a comandată de dânsul.

De atunci au continuat până astăzi, când au fost rupte de cruda și nemiloasa moarte. […]

Mersul operațiunilor din război, au făcut ca în vara anului 1917, să revin iar sub comandamentul său la Armata a II-a ca Comandant al Corpului IV Armată și apoi al Corpului II, cu care am luat parte la ofensiva din vara aceluiași an și la luptele ce au urmat, până la armistițiu încheiat după trădarea rușilor.

Generalul Averescu venea des să inspecteze frontul. Îl inspecta pe jos, rezemându-se într-un baston de lemn, care a devenit legendar, și pe care foștii săi tovarăși de luptă, l-au împodobit cu frunze de aur, pe care stă scris numele bătăliilor pe care le-a comandat. În bătălia de la Mărăști, artileria sa a trebuit să distrugă satul și biserica, spre a goni pe vrăjmaș de acolo. Acest gând l-a muncit într-atât încât imediat după

203

bătălie, și-a pus să refacă satul și biserica acestui cuib de români și atunci, la Soveja a hotărât înființarea unei societăți, formată din ofițerii acestei armate, care să aibă acest scop.

Societatea nu a putut lua ființă decât la 26 Octombrie 1917, când dânsul a convocat și prezidat adunarea acestor ofițeri la cartierul C. II A., când s-a pus temelia Societății Mărăști a cărei prezidenție a luat-o dânsul. Statutele Societății admise atunci, că scopul ei era reclădirea satului și bisericii de la Mărăști, facerea unui Mausoleu unde să fie strânse de pe câmp, osemintele eroilor morți pe aceste plaiuri și în fine refacerea câmpului de luptă așa cum fusese întărit de germani, spre a servi ca loc istoric al acestei victorii.

Societatea Mărăști și-a îndeplinit misiunea. Satul a fost reconstruit cu case de un model higienic; în sat s-a introdus apă și lumină electrică. Biserica e o podoabă a acestei regiuni iar Mausoleul se ridică măreț, fiind locul de odihnă veșnică a câtorva mii de ofițeri și soldați, căzuți aici, pentru neam și țară.

Trupul neînsuflețit al Mareșalului Averescu, această fală a neamului, care a întrupat în sine atâtea nădejdi ale lui și pe care dânsul, prin însușirile lui excepționale și mintea lui sănătoasă le-a înfăptuit, se va odihni aici printre eroii pe care i-a comandat88.

88

Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 16, Noiembrie, 1938, p. 10-11.

204

[Închinare Mareşalului Alexandru Averescu] Mircea Dem. Rădulescu

I Sub cer de epopee, cu fulgere pe căşti, Eu v’am văzut în marşul eroic, spre Mărăşti.

Din ce legendă veche aţi răsărit atâţi, Cu feţele severe, spre moarte hotărâţi, Transfiguraţi de visul cu vraja luminoasă Că mâine, poate mâine, vă veţi vedea acasă ?

Vă văd ca printr’o pânză de lacrimi, vă cuprind În braţe largi de gânduri... Văd chipul suferind Şi crunt al fiecărui soldat necunoscut Bronzat de ger, de ploaie, de vifore bătut...

Din ce legendă sfântă ai răsărit armată Ce’nvii ca prin minune Moldova de-altădată ?

Pădurile bătrâne, pe coame de Carpaţi, Stejari şi fagi şi paltini s’au prefăcut soldaţi; Din văi, de pe coline, din lunca din Siret, Pădurile bătrâne se’nalţă ca’n Macbeth...

Oştirea sfărămată, pierdută, risipită, Trăieşte şi pulsează cu viaţa ce palpită, Cu frunza ce’şi înalţă surâsu-i de smarald, Cu aerul Moldovei primăvăratec, cald...

Mă uit la fiecare soldat cu chip trudit, Sub valul blond de raze ce cade strălucit,

205

Mă uit la faţa tristă de mucenic, ce pare Uşor învăluită de slavă şi de soare, De nimbul suferinţei fluid şi dureros Şi parcă’n fiecare a înviat Cristos!

II Ai înviat din moarte cu primăvara sfântă, Cu primăvara dulce, cu frunza care cântă,...

Soldat ce, toată iarna ai stat crucificat, Bătut ai fost pe cruce, sdrobit şi-ai înviat!

Pe trupul tău porţi urme de suliţă barbară, Pe mâini, pe piept, pe coaste, pe faţa de ceară, Porţi răni adânci de cuie şi simţi dureri adânci Cum sapă ca o apă granitul durei stânci, Şi apa se hrăneşte din sute de isvoare, Se umflă, șerpueşte, se’nvolbură’n vâltoare, Se’nalţă, se preface torent din vârf de munţi Şi se prăvale’n vale sdrobind zăgaz şi punţi!...

Năvalnic dor de ţară din fiecare piept, Tu prăvăleşti Carpaţii şi-un drum ştii: drumul drept!

E drumul care duce spre satul tău natal Pe văile cu sălcii şi cântec de caval, E drumul care duce căruţa cu doi boi Pe câmpul cu ogoare... Lăstari de păpuşoi Şi grâul nou, smaralde ce’n cer s’or preface, Te chiamă pe pământul din care mâini rapace Răpesc întreg belşugul însângeratei ţări, E casa ta acolo, pierdută’n depărtări, Ce’ntinde către tine lungi braţe tremurate, Sunt ochi ce scurmă zarea şi plâng pe înserate.

III

206

Gigantic stăvilarul ţi se ridică’n faţă Şi fiecare culme e turn de fortăreaţă: Tranşee, adăposturi blindate, guri de foc, Reţele lungi de sârmă ghimpată, aprig bloc Compact, clădit din piatră şi fier, obuziere, Mitraliere, tunuri enorme, mortiere.

Ai dărâma şi munţii s’ajungi , la tine’n luncă, E cald acum şi timpul e’mbietor la muncă; O sapă străluceşte ca fulgeru’n lumină, Un strop de aur trece prin aer o albină, Atrasă spre ogorul de rapiţă... Pământul Îşi cântă viaţa-i lină cu soarele şi vântul, Nepăsător de forţa şi ura omenească; Râd viile pe coastă, păduri prind să’nverzească, Iar lunca şi dumbrava şi dealul şi livada Sunt ninse de flori albe ce-şi scutură zăpada; E primăvara ţării ce cântâ’n pieptul tău, E ţara ce te cheamă pe văi, înspre Buzău!...

IV Cutremurând văzduhul şi culmile albastre De două zile ’ntruna bat tunurile noastre...

Când tunul încetează începe mitraliera, Un avion se’nalţă şi spintecă atmosfera Cu largi rotiri de vultur semeţ... E românesc El îţi arată drumul... Pe umeri parcă’ţi cresc Şi ţie aripi, aripi de-Arhanghel... Toată zarea Străfulgeră de raze. Îţi frângi în piept răbdarea Un semn, o clipă numai şi vei porni torent Cu viaţa ta ce poartă un nume... Sub tunică

207

O cruce porţi şi-un număr... soldat... căprar... sergent, Sau ofiţer, un suflet şi-un gând spre marea faptă!

O forţă mult mai mare ca tine te ridică, Puteri nestăvilite în pieptu-ţi se deşteaptă; Puteri mai mari ca tine îţi strigă: înainte!

E visul ce va face din tine, anonim, Eroul sfânt, cu oase pierdute pe coline, Spre care ţara’ntreagă veni-va să se’nchine!

V Rachete luminoase au dat semnal... Torente Pe văile Moldovei, ca ape revărsate, Pornesc batalioane, divizii, regimente...

Ce stăvilar gigantic mai poate să oprească Năvalnica pornire de oaste românească ?

Zadarnic arsenalul cu’ntregu-i angrenaj, Cu tunuri, cu tranşee, cu tiruri de baraj, Cu’ngrămădiri de sârmă ghimpată îi stă’n cale...

Ea trece peste garduri de sârmă, prin mortale Explozii, peste şanţuri, tranşee de beton Armat, fortificaţii, granate, mitraliere, Potop de fier şi flăcări, incandescent ciclon...

Cine-ar putea să’nfrunte eroica putere, Ce se ridică vastă, gigantică, masivă, Rudimentară forţă pornit’n ofensivă ?

Cu asalt de baionetă ea curăţă terenul, Smulgându-şi libertatea, cerându-şi oxigenul, Recucerindu-şi dreptul la viaţă... Dârji... soldaţii, Un gând, un trup, un suflet, escaladând Carpaţii, Îşi vor vedea căminul şi satul şi pământul...

Ai lor i-aşteaptă-acolo înfriguraţi... Avântul

208

Le-anină mii de aripi... Ei urcă stânci abrupte...

Sburând peste prăpăstii, cumpliţi, cu feţe supte, Arhangheli de lumină, cu fulgere pe căşti, Ei pun drapelul ţărei pe culme, la Mărăşti89.

[Un om cum nu sînt mulţi] - I.Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou - General Nicolae Arghirescu - Dați-mi un binoclu ! porunci generalul fără ași dezlipi privirea de terenul din față.

Din punctul unde se afla, generalul Arghirescu avea panorama întregului cîmp de luptă. Scrută cu atenție fiecare ridicătură de teren, fiecare acoperire și în minte își contură planul de acțiune. […] Generalul Arghirescu se născuse cu cinzeci și trei de ani în urmă, într-o familie modestă, din comuna Băneasa, aflată pe valea Bîrladului. Tatăl fusese institutor, iar mama casnică. A fost cel mai mare dintre cei 4 copii ai lui Ioan și ai Anei Arghirescu. După ce a terminat cursurile liceale, la vîrsta de 18 ani și-a îndreptat pașii spre cazarma Regimentului 12 dorobanți, din Bîrlad. A cerut să fie primit ca voluntar. În 1884 intra ca elev la Școala militară, iar în 1886 este avansat la gradul de sublocotenent și este repartizat la 89

Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 17-18, Ianuarie 1939, pag. 29.

209

Regimentul 32 Dorobanți, care avea garnizoana în Ploiești. Element capabil și sîrguincios, ofițerul Nicolae Arghirescu avea să parcurgă toate treptele ierarhiei militare pînă la gradul de general de brigadă, care i se atribuie la 1 aprilie 1916.

La intrarea României în război, generalului Arghirescu i se încredințează comanda Diviziei 19. Cu această mare unitate, a cărei valoare combativă era relativ scăzută, deoarece se constituise în ajunul mobilizării și nu dispunea de o pregătire corespunzătoare, generalul Arghirescu reușește totuși, în primele zile de acțiune în Dobrogea, să dea o ripostă viguroasă inamicului ce ataca tot mai insistent. Mai mult chiar, să-l respingă la sud de graniță, fapt ce-i va atrage justificate aprecieri din partea forurilor superioare.

Ulterior, cînd manevra Diviziei 19 nu va izbuti totuși să descongestioneze forțele inamice din fața rezistenței române de la Turtucaia, împreună cu alți comandanți de mari unități, va fi înlocuit de la comandă. În aceeași zi însă a fost numit la conducerea Diviziei 6 care se găsea în plin efort ofensiv pe frontul din Transilvania.

La noul post, între 26-30 septembrie, se va distinge în zăgăzuirea contraofensivei germane pe aliniamentul Bărcuț-Grînari, fapt care a permis forțelor principale ale Armatei 2 române să se replieze pe noi poziții de apărare, în partea sud-estică a podișului intracarpatic. Ulterior, va întreprinde temerara acțiune, cu caracter ofensiv, din zona Hărman-Bod. În retragere, nu va îngădui, timp de două luni de zile, Diviziei 89

210

prusacă să pătrundă la sud de Carpați. Cu fermitate a acționat generalul Arghirescu și în stăvilirea inamicului în trecătorile Buzăului și Tabla Buții. Eroic s-a apărat Divizia 6 comandată de el în Câmpia munteană, aproape de Rîmnicu Sărat. Pentru meritele sale pe cîmpul de luptă, generalul Arghirescu a fost decorat cu ordinul „Coroana României” cu spade în grad de comandor.

La începutul lui iulie 1917, Divizia 6 se găsea dispusă în fața teribilului reduit de la „Poiana Încărcătoarea” și mai departe, spre sud, pînă pe dealul Drăgoteștilor unde începea sectorul Diviziei 3. După o iarnă cumplită, trăită în tranșee, în asprimea gerurilor și viscolelor, a bolilor și mizeriei, militarii erau hotărîți să curme odată cu starea de umilință a țării. Paharul mîniei și al urii se umpluse într-atît încît dădea peste margini. Și în dimineața de 11 iulie primiră ordin să iasă din tranșee pentru a se măsura cu dușmanul. Vitejia și devotamentul lor, dublate de priceperea în conducere avea să le asigure reușita. N-a fost ușor. Cucerirea „Poianei Încărcătoarea” a cerut mari eforturi și jertfe.

Atacuri și contraatacuri. Elan și tenacitate în escaladarea fiecărei înălțimi. Puterea de a lua de la capăt totul.

Pierderile suferite de divizia generalului Arghirescu demonstrează cu prisosință rezistența întâmpinată, spiritul de sacrificiu al luptătorului român: 6 ofițeri și 647 soldați căzuți eroic la datorie, iar 817 militari au fost răniți.

Ostașii se arătaseră a fi demni de comndantul ce-l aveau, și acesta, la rându-i, la înălțimea misiunii ce-i fusese încredințată. […]

211

În 1918, frumoasa carieră militară, căreia i se consacrase cu atâta pasiune, avea să fie întreruptă de o nemiloasă boală de inimă. Se retrage în mod fortuit din armată spre a se îngriji de sănătate. Un an mai târziu, crunta maladie îl răpuse. […]

Generalul Arghirescu este cel dintâi care dispare din generația de generali… care ne-au dat Mărăștii și Mărășeștii, care ne-au ridicat prestigiul militar.90

[Străpuns de baionetă] - I. Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou - Plutonier Teodor Apostol Timp de două zile, și tot atâtea nopți, întreaga artilerie românească din sectorul Mărăști n-a contenit în a trimite potop de foc în liniile dușmane.

Deocamdată, ostașii aparținând celor patru divizii române priveau și așteptau cu vădită încordare. Întregul platou al Mărăștilor, sub loviturile de ciocan ale obuzierelor, era un rug încins.

De la divizie veni un ordin: să se trimită imediat patrule pentru a constata la fața locului dacă rețelele de sârmă ghimpată au fost distruse sau nu, iar dacă în parte au mai rămas în picioare să fie tăiate, ca să nu bareze

90

Batalli, I.; Mocanu, V; Strujan, I. Pe aici nu se trece!, p. 178 – 181.

212

drumul infanteriei. Pentru această treabă era nevoie de oameni destoinici.

La Regimentul 22 „Dîmbovița” s-au cerut voluntari. S-au oferit zeci. Comandantul a fost pus în situația să aleagă. Elevul plutonier Teodor Apostol ceru insistent ca lui să-i fie încredințată comanda micului grup de inimoși. Comandantul a acceptat. Și nu întâmplător. Apostol se remarcase în câteva acțiuni de recunoaștere la inamic. Deci avea experiența infiltrărilor.

Pentru a înșela veghea inamicului, grupul condus de Apostol a plecat pe întuneric. Târâș și cu mare băgare de seamă. A trecut o oră, două. Cei de la companie începură să fie îngrijorați. De la cei plecați n-aveau nici un semn. Către ziuă, aproximativ cu o oră înainte de declanșarea atacului general, grupul reveni în subunitate.

Făcuse șapte breșe largi, iar alte cinci numai le începuse.

Comandantul le strânse mâinile cu căldură. Era mulțumit. Apoi oamenii din grup se risipiră. Apostol însă mai rămase. Nu știa cum să înceapă.

- Ce-i Apostole?

- Domnule căpitan, știu că peste o oră pornim la atac. Dați-mi voie să conduc și eu o coloană pe drumul pe care-l făcui mai adineoari.

- Nu, nu se poate. Fiecare are răspunderi bine stabilite. Nu pot tocmai acum să încurc comenzile.

- Vă rog, aveți încredere în mine.

Căpitanul ridică nehotărât din umeri. Ce să facă?

- Bine! Fie. Îți doresc noroc din toată inima... Șirurile de luptători părăsesc tranșeele. Atacă în salturi. Sunt la mai puțin de o sută de metri de tranșeea

213

inamică. Capetele sunt înfierbântate. De tai o bucată de carne din cineva nu simte nimic.

Voci puternice strigară.

- La asalt, înaaainteee!...

- Uraaa!

Iureș sălbatec. Baionetele împung deocamdată aerul. În tranșee se încinge lupta. Grenada și patul de armă fac prăpăd. Dispozitivul dușman e dat peste cap.

Sunt doborâți și dintr-ai nostri. Brancardierii nu mai prididesc cu transportul răniților.

Elevul plutonier Teodor Apostol a fost găsit fără suflare. Străpuns de baionete, într-un maldăr de dușmani.

Mâinile îi erau înțepenite, pentru vecie, pe gîtul unui ofițer inamic. Se luptase neînfricat, până la ultima clipă a vieții91.

[Voluntarul] - I. Batalli; V. Mocanu; I. Strujan Erou - Caporal Alexandru Platon Octombrie 1916…

După eforturi prelungite, rezistența română din nordul Olteniei cedase. Superioritatea inamicului în efective și, mai cu seamă, în artilerie grea avusese câștig de cauză. În fața înaintării trupelor vrăjmașe satele se pustiau. Coloane nesfârșite de bătrâni, femei și copii 91

Ibidem p. 181-183.

214

umpleau drumurile spre căutarea unui liman. Jalea și desnădejdea copleșeau întreaga suflare. Fețe triste, supte de suferință și mai ales de grija pentru ziua de mâine, se întâlneau peste tot. ! În casa învățătorului Platon, așezată nu departe de Tîrgu-Jiu, se discuta cu aprindere. Alexandru, un băietan de vreo 17-18 ani, căuta să-și convingă mama.

- Mamă! Lasă-mă să plec! N-are nici un rost să stau aici. Tata-i pe front. Frate-meu Dumitru la fel. Ce să aștept? Dușmanii sunt la doi pași. Cred că aș muri de inimă rea să-i văd în bătătura noastră. Sunt mare mama, n-avea teamă, nu o să mi se întâmple nimic. Doar sunt cercetaș, ce naiba. Mă pricep și eu în ale milităriei.

- Mamă, ești prea mic pentru un război așa de mare. În tine mi-a rămas toată nădejdea. Ceilalți cine știe de-i mai văd.

A doua zi plecă cu noaptea în cap spre Craiova.

Cu ranița cercetășească în spate se amestecă printre lungile șiruri de refugiați. N-avea decât o singură dorință: să ajungă cât mai repede în Capitală, unde spera să fie repartizat pe front. Se prezentă la un spital de campanie. Fu primit. S-a pus pe treabă, spre a justifica încrederea ce i se acordase. Câte nu erau de făcut, mai cu seamă acum! Spitalul gemea de răniți și mutilați. Toată ziua nu mai prididea sărindu-le în ajutor. Dar puhoiul inamic a început să amenințe Capitala. A părăsit spitalul și s-a alăturat mulțimii de tineri care luase calea Moldovei. Spera că se va înrola sub arme și va deveni un luptător adevărat. La marginea Tecucilor, tinerii fură solicitați să pună mâna pe cazmale și târnacoape. Era nevoie de tranșee și fortificații. Platon lucra din zori și

215

până-n noapte. Flămând și zgribulit de frig. Plecase de acasă cam subțirel îmbrăcat. Într-o dimineață, unul dintre camarazii de muncă nu se mai sculă. Avea temperatură și delira. A doua zi…altul și mai apoi alții. Tot mai mulți.

Tifosul a început să facă ravagii printre ei.

Platon scăpă deocamdată. Părăsi împreună cu alți tineri plaiurile bântuite de tifos ale Tecuciului și se opri tocmai la celălalt capăt al Moldovei, la Dorohoi.

Intră la școala de ofițeri de aici. Armata avea nevoie de cadre și el picase tocmai la timp. Odată cu primăvara luptele reîncepură. Alexandru Platon se simțea fericit. Dorința de a se număra printre combatanți i se realizase. Era convins că într-o zi se va întoarce acasă ca învingător. Împlinise 19 ani, vârsta tuturor speranțelor și posibilităților. Dar tocmai acum se îmbolnăvi grav. Tifosul exantematic nu-l mai cruță și-l țintui la pat. După ce se zbătu vreo săptămână între viață și moarte scăpă. Era extrem de slăbit. Și din această cauză nu mai putu să termine cursurile cu promoția lui.

Fu amânat pentru seria ce urma. N-a mai avut răbdare.

Se dorea luptător pe front. A plecat la Bacău la Regimentul 2 vânători. În scurt timp a fost înaintat la gradul de caporal. După o lună pleca pe front.

Regimentul ocupă sectorul din fața Mărăștilor, sub dealul Drăgoteștilor. Platon făcea parte din compania de mitraliere ca ochitor la piesa numărul unu. Aici avu ca instructor pe sergentul Popescu, un om în jur de 42 de ani.

Stăpân pe sine și cu credința nestrămutată în victorie, Platon plecă la asaltul Mărăștilor în zorii zilei

216

de 11 iulie. Seara, mulți nu răspunseră la apel. Platon fu aspru dojenit de sergentul Popescu.

- Dacă te mai repezi așa cum te-ai repezit azi, cu mine ai terminat-o! Ai înțeles? […] Peste câteva zile caporalul Platon avea să devină sergentul Platon și, în același timp, comandant de piesă. Cei viteji erau răsplătiți după merit. Și luptele continuară tot mai departe, spre sud.

Sate și plaiuri, din vechiul ținut al Vrancei, erau eliberate de sub ocupația străină, unul după unul. Într-una din seri, după respingerea unui disperat contraatac inamic, sergentul Platon își îmbrățișa pentru ultima oară piesa cu care băgase groaza în dușmani.

Arma cu care credea că va ajunge, într-o zi, până la marginea comunei natale. Acolo, pe valea Jiului înspumat.

Când oamenii l-au întors cu fața spre bolta azurie, între ochii larg deschiși avea o mică bobiță rubinie din care se prelingea un firicel de sânge. Pe acolo pătrunsese, necruțător, moartea, stingând o viață și odată cu ea atâtea speranțe. Mama avea însă să-l aștepte în fiecare zi.

Băiatul ei, Alexandru, nu putea să nu se reîntoarcă. Doar îi promisese că va veni negreșit92.

63 Ibidem p. 183-185

217

[A sosit tocmai la timp] - I.Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou – Sublocotenent Gheorghe Bunescu Sublocotenentul Gheorghe Bunescu a fost ofițer de administrație, deci necombatant. În zilele de pace s-a ocupat cu asigurarea materială la Regimentul 10 artilerie din Capitală. Când a început războiul a considerat că datoria lui e să fie în linia întâi. La servicii pot lucra și alții, inapți pentru front și-a zis Bunescu. Și nu numai că și-a zis dar în această idee a făcut raport către eșaloanele superioare. A fost trecut la Regimentul 2 vânători, aflat în plină retragere spre ținuturile dincolo de Milcov. Cum s-ar spune, a preluat comanda într-un moment neprielnic.

Iarna refacerii, cu tot cortegiul ei de greutăți și de speranțe, a petrecut-o în preajma Străoanilor. La doi pași de prima linie a frontului. Între timp, a fost detașat la divizie. Era în seara lui 10 iulie când află că unitatea sa va participa la ofensiva de la Mărăști. Fără a pierde o clipă se prezentă superiorului său.

- Domnule colonel, vă rog să-mi permiteți să plec la unitate. Mâine dimineață se dă atacul și eu vreau să fiu acolo cu plutonul meu. Înțelegeți-mă, nu mai pot rămâne.

Plecă în miez de noapte. Timpul era măsurat. În zori trebuia să ajungă. Pe unde și cum? Drumurile erau aglomerate și distanța cam mare. O luă de-a dreptul peste coclauri. Mai mult la fugă. Și după o alergătură de câteva

218

ceasuri, la ora 3 și jumătate era deja în mijlocul plutonului. Ud leoarcă și sfârșit de puteri. Și bucuros că a sosit tocmai la timp. Se interesă de misiune. Și, la ora „H”, avea să comande asaltul.

- La atac, înainteeeee!...

- Uraaaaa!...

Plutonul a asaltat năprasnic. Cotele 536 și 500 au căzut pe rând, în fața baionetei și a grenadei. Bunescu a fost rănit. Transportat la spital s-a vindecat. Dar a rămas infirm pe tot restul vieții.

La 27 de ani a fost trecut în retragere, cu gradul de căpitan93. […]

[Breșe la Mînăstioara] - I.Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou - Sergentul Gheorghe Cernăuțeanu … Generalul îi prinse, cu gesturi meticuloase, medalia pe postavul aspru al vestonului. În dreptul inimii copleșite de emoții. Apoi, o strângere sinceră și caldă de mână. Sergentul Gheorghe Cernăuțeanu trăia clipe înălțătoare…

Era de loc din Voinești, Muscel. Fiul unor oameni nevoiași. Carte învățase puțină. Mai multă n-a avut cum. La mobilizare a fost încadrat în Regimentul 30 93

Ibidem, 185-186.

219

infanterie. În iulie 1917 se găsea cu unitatea în fața Mărăștilor. Sectorul de atac era cuprins între marginea nordică a Răcoasei și Șușița.

Punctul forte al inamicului – cota 421 – dealul Mînăstioara. Aici erau concentrate arme de toate calibrele, fortificații, tranșee cu trei rânduri de sârmă ghimpată. O adevărată redută. A venit în sprijin artileria.

Dar rețelele de sârmă au rămas aproape intacte. Atacul însă nu putea fi amânat. Până în amiaza zilei de 11 iulie s-au dat șase asalturi. Toate însă fără rezultat. Sârma ghimpată se dovedea a fi un obstacol de netrecut. Cum ajungeau aici ai nostri, erau luați în primire de artilerie și de focul armelor automate. Ce e de făcut? se întrebau cu îngrijorare comandanții. Peste tot ofensiva se dezvoltă cu succes numai noi stăm agățați în sârmele astea nenorocite.

Locotenentul Florian Berechet, comandantul companiei 10, sta lipit de pământ și se gândea la o soluție salvatoare. Pierduse prea mulți oameni. Încă un atac și compania va fi complet decimată.

La un moment dat simți pe cineva lângă el. Întoarse capul.

- Ce-i cu tine Cernăuțene?

- Să trăiți dom’locotenent! Vreau să vă raportez ceva.

- Hai, zi-i, dar repede…

- Știți, sârmele astea îmi stau în gât. Nu s-ar putea ca eu…

- Au murit și așa destui! Nu sunt de acord.

220

Cernăuțeanu însă se încăpățină. În fața stăruințelor comandantul cedă. Era totuși o șansă.

Cernăuțeanu, împreună cu încă șase camarazi plecă spre rețelele blestemate. Se întunecase de-a binelea. Istoviți de mersul pe brânci ajunseră la sârma ghimpată. Primele rânduri au fost tăiate fără prea mare greutate. Au trecut la ultimul rând aflat la numai 5-6 metri de avanposturile inamice. O clipă ezitară. Apoi... se apucară de treabă.

Când erau pe terminate o voce îi făcu să tresară.

- Halt! Wer ist da?... Somația fu însoțită și de câteva împușcături. Erau descoperiți.

- Înapoi, care cum poate! strigă sergentul.

Focul se înteți. Militarii se făcură una cu pământul. Apoi, tîrîș, s-au îndepărtat puțin câte puțin.

Trei dintre ei au fost doborâți. Ceilalți, în frunte cu sergentul, s-au întors.

- Să trăiți domnule locotenent, misiunea a fost îndeplinită. Trei dintre noi au rămas între linii.

Raportează sergentul Cernăuțeanu Gheorghe!

Spre ziuă, comandantul regimentului ordonă asaltul decisiv. Prin breșele create, militarii au pătruns în pozițiile dușmane Mănăstioara căzu94.

94

Ibidem p. 187- 188.

221

[Incursiunea] - I.Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou - Sergent Grigore Gheorghe din Fitionești (Vrancea) Lui, nici chiar cele mai chinuitoare zile de front nu i-au schimbat firea.

Cel puțin așa da să se înțeleagă. Când începeau să nuntească armele, suduia și născocea fel de fel de porecle și ziceri pe care le arunca spre liniile dușmane.

Când peste tranșee se așternea liniștea, devenea și mai hâtru și soldații râdeau cu poftă și mai uitau de cele prin care trecuseră. Căci dacă s-ar fi lăsat copleșiți de încrâncenarea războiului viața le-ar fi fost imposibilă.

Până-n seara aceea, când a plecat în recunoaștere pe dealul Mărăștilor, nimeni n-ar fi zis despre el mare lucru. Ostaș. Ca atâția alții. Bun, rău, după cum s-arăta vremea.

Sergentul Grigore Gheorghe, la mine! Și s-a dus la punctul de comandă. Apoi și-a luat pușca, centironul, și-a ales câțiva băieți și… la drum.

După câțiva pași: - Stați o clipă. L-am uitat pe Reichmann.

- Pe cine?

- Pe ovreu. Știe nemțește. Să vină și el.

Noaptea i-a înghițit. Au mers nevăzuți, neauziți, printre smârcuri și pe după copaci. Unul, tocmai când să ajungă la rețele, cade ca un butuc. Se împiedicase de un vrej.

- Ți se-ncâlcesc picioarele de parcă ai purta

222

fustoiul popii. La naiba…vezi că ne dai de gol.

Atât a spus sergentul.

Din fericire, au scăpat neobservați. Undeva, adânc în liniile dușmanului, pe când înaintau târâș, se auzi: - Halt!

- E rândul tău, Reichmann, șopti sergentul.

Spune-i pe limba lui.

- Wir sind zwei deutshe Soldaten… Wir bringen einen Gefangehnen! … Într-o râpă, dârdâind de frică, santinela capturată se spovedește.

- Bine, ajunge, du-l Nichifore la companie – hotărî sergentul. Restul să-i spovedească comandantului.

Informațiile s-au dovedit precise, exacte. Întradevăr, la numai câteva sute de metri, un bordei. Iar în bordei, soldați și ofițeri inamici dezbrăcați se perpeleau doborâți de zăpușeală și oboseală. Erau fără grijă. De unde să știe ei că santinela era acum departe, spre liniile românești?

Grigore a intrat primul în bordei. N-a mai avut nevoie de interpret. I-a poftit frumos pe toți afară. Apoi, sergentul se întoarse către Reichmann: - Tradu-le: Psss (și pune degetul la gură). Dacă murmură vreunul, îl și achit! … Așa au ajuns la 16 iulie 1917 la postul de comandă al companiei a 5-a din Regimentul 10 infanterie 80 de soldați și gradați și 2 ofițeri germani.

După această întîmplare, își mai amintește fostul sergent Gheorghe Grigore, am fost decorat cu Virtutea

223

Militară și avansat sergent-major și lăudat chiar de domnul general. Și mai am o decorație de la franțuji.

Uitați, asta cu frunza de laur… … E cam șubred la sănătate veteranul din Fitionești. A trecut de 80. L-am sfătuit să se caute95.

[Unchieșul] - I.Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou - Simion Popescu cercetaș voluntar din Mărăști Pe frontispiciul impunătorului mausoleu de la Mărăști, un altorelief înfățișează chipul unui țăran bătrîn și pletos, în mijlocul alor săi. Simbolizează cumva familiile greu încercate de calvarul războiului? Sau poate semnifică tații și mamele celor căzuți pe cîmpul de onoare? Asemenea sensuri adînci se descifrează, desigur.

Dar chipul bătrânului, în simplitatea lui omenească, spune și mai mult, evocă o poveste adevărată, petrecută în realitate pe văile Șușiței și Limpejoarei, pe dealul Mărăștilor. … Pe Simion Popescu îl răzbise dorul de casă. Și-ntr-un moment de răvășeală și-a spus „fie ce-o fi, trec dincolo”. Dincolo, însemna satul Mărăşti, de unde se refugiase, transformat între timp într-o puternică fortăreaţă a trupelor germane.

95

Ibidem p.287- 289.

224

Și a pornit la drum, chinuit de fel de fel de îndoieli și întrebări. Dacă-l prind nemții, ce-o să facă?

Dacă-l nimerește vreun glonte? O să afle vreodată nevasta, feciorii pe unde-i zac oasele? Însă de dat înapoi n-a dat. A mers, e drept, cam anevoie, că doar nu mai era ca odată, ci sur pe la tîmple. Mai pe cărare, mai pe valea Șușiței sau altui pîrîu a ajuns pînă nu departe de linia întîi. Și deodată s-a trezit împrejmuit de explozii: „nu mai ajung eu întreg acasă”, şi-a zis unchieşul şi mai-mai să se întoarcă. Dar după ce prăpădul s-a mai domolit, iar s-a așternut la drum. S-a întîlnit cu ostași români, răniți și teferi. Pe fiecare îl căuta cu privirea, n-o fi din Mărăști? Ar putea să-i dea o mînă de ajutor. Pe cînd se împleticea în gînduri și tîrîșuri se pomenește-n față cu un militar călare: - Încotro, moșule? Să fie chiar căpitan - și-a zis el fîstîcit. După care-i răspunse calm.

- Către casă, unde aș putea să mă duc pe vremea asta? Și îndreptă toiagul spre satul Mărăști.

O oră încheiată au stat de vorbă cei doi într-un adăpost. Pe urmă ofițerul, generalul (?) și-a luat rămas bun de la unchieș.

La miezul nopții, cînd a dat de liniile germane era lac de sudoare. Peste tot numai sîrmă și iar sîrmă cu ghimpi și șanțuri pline de soldați, puști și grenade.

Nici el nu știe cum a izbutit să treacă viu și nevătămat. N-a stat acasă decît o zi. Tot noaptea a făcut cale întoarsă, la ai noștri. Pe urmă din nou a trecut. Și iarăși.

De zece ori.

225

Luni de zile.

Deși se obișnuise cu du-te-vino, de fiecare dată cînd se strecura printre liniile dușmane simțea ceva rece pe șira spinării.

Devenise cercetașul numărul unu al trupelor românești din zona Mărăștilor. Uneori transmitea chiar din sat. Un pom răsturnat, un cearșaf întins la uscat în grădină, o sperietoare de păsări apărută ca din senin, erau repere, informații, mesaje. Și cînd a început ofensiva trupelor românești, undeva departe de tranșee, unchieșul așezat pe o buturugă și-a răsucit mulțumit o țigară. Gospodărește.

Niciodată tutunul nu avusese un gust atît de bun.

Tare am fi vrut să schimbăm o vorbă cu Simion Popescu. Nu l-am mai găsit. Localnicii mai vîrstnici neau încredințat însă că figura de bronz a bătrînului este aidoma celui care a fost. Am găsit doar casa în care a locuit și pe unul dintre fii lui, acum om trecut de 80 de ani, pe nume Tănăsache Popescu, modelat și el în bronzul mausoleului. Nu l-am reținut cu prea multe întrebări. Era, obosit, tocmai venise de la lemne, din pădure, din vale Șușițe96.

96

Ibidem p. 289-290.

226

[A fost în primul val de asalt] - I.Batalli, V. Mocanu, I. Strujan.

Erou - Sublocotenent Cezar Ghinea din Focșani Focșani, str. Șonțu nr. 31. Ne întâmpină fostul sublocotenent Cezar Ghinea, din Regimentul 24 infanterie.

Am aflat că sunteți purtătorul unor înalte decorații românești și străine.

- Am fost pe front în ’17.

- Amintiri?

- Destule.

- Povestiți-ne ceva despre dumneavoastră.

- Aveam un pluton de băieți unul și unul. Și niște sergenți… Fără ei nu știu ce aș fi făcut.

- Vreun atac condus personal.

- Da, la 11 iulie… ai mei s-au bătut grozav. Păcat că au murit prea mulți. Mi-aduc aminte de sergentul Bașa, de la mitraliere. Îl izbise un glonț în față pe când mergeam la asalt. Sângera rău de tot. Sergentul Botez, care era lângă mine, văzând ce se întâmplase, a strigat.

- Grupă, ascultă comanda la mine!

Atunci sergentul Bașa a strigat și el.

- N-am murit încă! După mine, băieți! Atacul a izbutit. Dar pe Bașa nu l-am mai văzut. Ce mai, războiul e crud, domnule!

- Ați fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”

227

Și „Crucea Franceză de Război”… Despre dumneavoastră nu ne-ați spus mai nimic.

- Am luptat și eu… Am luptat. Și dialogul se suspendă. Suntem puțin descumpăniți când ne aplecăm asupra rândurilor de o caligrafie impecabilă de pe brevetul înaltei decorații românești: dorind a răsplăti meritele sublocotenentului în rezervă Ghinea Cezar din Regimentul 24 infanterie, pentru vitejia și avântul cu care a luptat în ziua de 11 iulie la Poiana Încărcătoarea (Pralea). Oferindu-se ca comandant al primului val de asalt, a înaintat prin uraganul vărsat de tunurile și mortierele inamice, prin grenade și gloanțe, dând dovadă de un curaj eroic.

Atingându-și cu succes ținta, a căzut grav rănit de două gloanțe, în mijlocul bravilor săi ostași97

[O zi sergent] - E. C. Decusară Erou – Caporal Chiriac Ion Era cam pe la șfârșitul lui iulie 1917.

De pe prispa unei căsuțe din satul Găuri, de curând recucerit de la dușmani, priveam cum soarele se afunda încetul cu încetul în apusul însângerat, care împurpura coamele munților Tulnici. Un vântuleț ușor adia, împrăștiind o răcoare plăcută, după arșița de peste zi. Niște copii se juca nepăsători în praful șoselei.

97

Ibidem p. 291.

228

Deodată mă auzii strigat de un camarad, care trecea pe șoseaua prăfuită, în trapul mărunt al calului, întorc capul și dau cu ochii de sublocotenentul Măndăchescu, adjutantul Regimentului 2 vânători.

- Unde te duci, dragă, îl întrebai atunci.

- La Regiment, răspunse el, încetinind mersul.

- N-ai vrea să te oprești puțin, o cafea cred, că n-ar strica, îl invitai eu pe un ton politicos.

- Deși mă grăbesc, răspunse camaradul meu, ca să nu te refuz, primesc invitația, sfârși el, descălecând sprinten de pe cal, și legându-l de un țăruș al gardului de țară, veni în cerdac.

Poruncii numaidecât ordonanței să ne facă cafelele, iar noi în crepusculul înserării începurăm a vorbi despre evenimentele în curs și fără voie conversația alunecă asupra bătăliei de la Mărăști.

- A, bătălia de la Mărăști, începu el, iluminându-se la față, n-aș fi bănuit niciodată atâta eroism și dor de răzbunare, cât am văzut desfășurându-se în cursul ei. Bătălia în totalul ei mi-a făcut impresia unor ape scăpate din făgașul lor, care îneacă și sfărâmă totul în calea lor. […]

- Era în ziua de 10 iulie, artileria noastră de toate calibrele din zorii zilei începuse a scuipa tone de foc și fier asupra pozițiilor inamice de la Mărăști, ducând peste meleagurile Vrăncii buna vestire a apropiatei lor dezrobiri.

Trupele așteptau liniștite și răbdătoare în tranșee.

Ofițerii de la posturile de comandă binoclau loviturile

229

care cădeau în plin, ghiulelele mușcând cu lăcomie din rețelele de sârmă ghimpată și din tranșeele betonate inamice.

Pe la ora cinci după amiază o zbârnitură de telefon ne anunță de la comandamentul Diviziei că, regimentul nostru trebuie să trimită două patrule sub conducerea a câte unui ofițer, să facă o recunoaștere spre cota 500 de la nord-vestul satului Mărăști, spre a se încredința dacă artileria noastră a făcut spărturile ordonate în rețele de sârmă inamice, spărturi pe unde a doua zi aveau să se arunce la asalt valurile noastre de atac. Această delicată misiune s-a încredințat patrulelor comandate, una de sublocotenentul Bălăceanu Ion și alta de sublocotenentul Dumitriu N. Parcă le văd și acuma, cum se strecurau cu pași sprinteni și hotărâți pe fundul pârâului Alba, care constituia pe atunci hotarul dintre noi și ei “boșii”; cum străbăteau cu băgare de seamă tufărișul încâlcit de pe celalt versant al pârâului, când deodată se desprinde din mijlocul lor caporalul Chiriac Ion și soldatul Tălălău Vasile, și luând-o înainte, se năpustesc cu furie prin spărturile făcute și dispar în labirintul tranșeelor inamice.

Cu ochii ficși, cu inima strânsă, și abia ținândumi răsuflarea, urmăream această mișcare îndrăzneață de la postul meu de observație, ca și de sublim sacrificiu. Îi socoteam pierduți, când după câteva minute, apar pe parapetul tranșeei cu două tăblițe de lemn în mână, gesticulând și semnalizând cu cea mai mare nepăsare, ca să-i urmeze și camarazii din urmă.

230

Inamicul surprins și zăpăcit o clipă de atacul acestor doi îndrăzneți vânători se reculege și înștiințând prin rachete roșii artileria lor, începu un bombardament infernal în fața tranșeelor atacate. Un proiectil mare se sparse chiar în spatele soldatului Tălălău Vasile și o zburătură de obuz îl lovește, rănindu-l foarte grav.

Caporalul Chiriac Ion, fără să-și piardă cumpătul, ia în spate pe camaradul rănit și dispare în tufărișul din vale, urmărit de un concert simfonic de spărturi de obuze, de ropot de arme, mitraliere și granate. Gâfâind și înădușit ajunsese nevătămat în păduricea de pe coasta dreaptă a pârâului Alba, unde se oprește, adăpostindu-se într-o groapă enormă de obuz.

Cu o dragoste adevărat frățească își pansează camaradul rănit, apoi cu îngrijire și băgare de seamă se strecoară prin focul de baraj al inamicului până la adăpostul nostru de comandă.

Noi, care urmăream cu o adevărată admirație isprava lor, cum i-am văzut, le-am făcut o primire triumfală.

- Bravo băieți, îi întâmpină și locotenent – colonelul Butescu Gh. comandantul regimentului, sunteți vrednici de numele de vânători. […]

- Apoi, Domnule Colonel, începu caporalul Chiriac Ion, cu un glas mișcat, știam bine că ceea ce încercam noi, nu era tocmai ușor, că moartea ne paște la fiece pas, dar ordinul e ordin, trebuia cu ori ce preț să le facem o vizită și în vizuina lor, că destul năduf ne-au pus la inimă, de atât amar de vreme, de când ne țintuiesc pe loc… Când ne-au văzut sărind parapetul, nu mai găseau

231

cotloane să se ascundă, dar granatele noastre, săracele, le-au venit de hac, i-am omorât ca pe niște guzgani în găurile lor… Fiindcă n-am putut pune mâna pe nici unul din ei, de necaz le-am rupt și noi cablurile de la telefon și le-am luat, uite, aceste două tăblițe ca amintire, sfârși el.

Comandantul regimentului care ascultase cu atenție povestirea caporalului, cu un glas emoționant, răspunse: - Pentru isprava voastră, cu adevărat vitejească, ca recompensă uite, de azi înainte, tu, caporalul Chiriac Ion, vei fi sergent, iar tu, Tălălău Vasile, caporal…

Până seara, întreg regimentul prin ordin de zi, știa și comenta isprava lor.

Se raportă în același timp și Diviziei că spărturile erau aproape desăvârșite în rețelele de sârmă inamice.

Luarăm și examinarăm tăblițele aduse, pe una era scris în nemțește un indicator de distanțe pentru mitraliere, pe cealaltă, arătarea adăpostului contra artileriei a companiei de mitraliere, pe care apoi le-am identificat ușor pe teren, și le-au distrus din temelie artileria noastră.

A doua zi, pe când zorile împurpurau coamele munților, batalionul întâi adunat pe valea pârâului Alba, porni cel dintâi la atacul cotei 500 de la nord-vestul satului Mărăști. În fruntea secției sale, sergentul Chiriac Ion călăuzea cu pași siguri pe oamenii lui prin locurile umblate în ajun și se năpusti ca un vifor în tranșeele inamice, azvârlind un potop de granate de fugeau și se pitulau nemții prin toate cotloanele. Dar pe când ataca a

232

doua linie de tranșee, bravul sergent fu lovit drept în inimă de un glonț și se prăbuși ca un brad de munte, trăsnit în mijlocul furtunii, totuși muri cu surâsul pe buze: frontul fusese rupt la Mărăști și inamicul pus pe goană…

La apelul de seară sergentul Chiriac Ion nu mai răspundea, și când vestea se răspândi în tot regimentul, toți camarazii și superiorii lui își șterse o lacrimă care se furișa fără voie la colțul pleoapelor.

Sergentul Chiriac Ion nu-și purtase galonul decât o zi, dar îl purtase cu vrednicie, cu cinste și memoria lui va fi veșnică în amintirea acelora care l-au cunoscut, sfârși camaradul meu cu un glas tremurând și cu ochii umeziți, azvârlind nervos, havana nemțească pe sfârșite, din gură. Și în înserarea calmă de vară, acolo pe prispa căsuței din Găuri, ascultând povestirea camaradului meu, am simțit un fior necunoscut străbătându-mi toată ființa, și parcă în lumina fixă a privirilor mele, răsări aievea sergentul Chiriac, mic de statură, dar vânjos oltean, cu ochii scăpărând văpăi, care în vălmășagul luptei înjură și îndeamnă pe oamenii să facă prăpăd în jurul lor cu granatele, pe care le mânuiesc cu îndemânare și destoinicie. ..

- Am stat, nu glumă, reluă camaradul meu, uitându-se la ceas, și se sculă să plece. O să ajung târziu la regiment […]

Sublocotenentul Măndăchescu îmi strânse mâna, scoborî grăbit treptele scării își dezlegă calul, puse

233

piciorul în scară, se azvârli în șea și porni cu un aer gânditor pe șoseaua prăfuită…

L-am urmărit cu privirea până ce s-a pierdut la cotitura șoselei, lăsând în sufletul meu un gol nețărmurit98…

Prăznuirea strălucitei biruințe de la Mărăști Dezvelirea bustului generalului Gh. Mărgineanu Erou - General Gheorghe Mărgineanu Platoul Mărăștilor, unde armata noastră a realizat celebra victorie din Iulie 1917, se bucură de un adevărat privilegiu al naturii. E așezat în mijlocul unui enorm amfiteatru de munți, chiar în inima Vrancei istorice și patriarhale.

Această așezare de o neasemuită frumusețe, a făcut poate pe muntenii satului intrat în analele glorioase ale neamului, să se lege cu îndărătnicie și iubire pătimașă de înălțimile lor lipsite de apă și izvoare și să îndure neajunsul acesta cu multă resemnare, numai pentru a se putea bucura în schimb de splendorile minunatelor priveliști pe care le oferă cadrul măreț al munților împrejmuitori și ocrotitori.

98

Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 15, luna Octombrie, 1938, p. 3031.

234

Pe acest podiș plin de vraja firii, s-au desfășurat în Iulie 1917 cele mai sublime acte de eroism românesc.

Așa cum au recunoscut-o marii comandanți germani, ca Ludendorf și Falkenheim - Mărăștii au însemnat nu numai o mare biruință pe frontul oriental, ci începutul înfrângerii finale și a militarismului german în marele război.

Respectul germanilor pentru Mărăști a fost și a rămas atât de mare, încât, din propria inițiativă, s-au oferit să contribuie cu 100.000 mărci - sumă ce reprezintă peste 4 milioane de lei - la mărețul mausoleu în care, alături de osemintele eroilor români și ruși, dorm somnul veșniciei, înfrățiți în aceeași pace sfântă pe care n-o aduce decât jertfa supremă pentru o cauză dreaptă, și două mii de eroi germani. În prelungirea satului reconstruit cu case mari, gospodării, clădite în stilul tradițional al regiunei de munte, cu largi pridvoare înflorite, în stâlpi măiestrit lucrați, și dăruiți fără plată sătenilor, sat a cărui biserică e o rară podoabă de artă, iar școala și primăria clădiri monumentale, se întinde și mausoleul.

Arhitectul Pandele Șerbănescu a fost cu adevărat inspirat dând acestui măreț altar de pietate creștină și națională forma simbolică a primei litere din cuvântul Evanghelie. Din terasele lucrate în piatră, cu columne comemorative, ce încadrează într-o armonie potrivită cadrului măreț al munților, plăcile de onoare, cu numele cunoscute ale celor căzuți, se intră în criptele ce păstrează osemintele ca și craniile curate ale eroilor neidentificați.

235

Două rânduri de scări laterale scoboară la primul plan subteran, care prezintă muzeul documentar, cu piesele și reconstituirea luptelor. Se găsesc trofee, arme, amintiri, portretele Suveranilor lucrate cu talent de însuși generalul Mărgineanu în semn de omagiu pentru Regele întregitor de Țară și Augusta-i tovarășe de viață și înfăptuiri. […] În planul al doilea sunt criptele, osuar pentru eroii identificați și cei neidentificați, având în mijloc sarcofage monumentale destinate comandanților principali, care au contribuit la victoria de la Mărăști și dintre care numai generalul Mărgineanu s-a grăbit să-și doarmă somnul veșnic, alături de cei care au dat neamului marea biruință. Sunt apoi 10 osuare pentru cranii, dintre care 7 pentru români, două pentru ruși și unul pentru germani, toate la fel, acoperite sub cristaluri groase și transparente, pe care s-au gravat artistic îngerii păcii, după admirabilele desemnuri ale M.S. Regina Maria.

Sarcofagele de piatră au la rândul lor motive ornamentale din iconografia bizantină ca și chipul celor ce dorm și vor dormi în ele, turnate-n bronz.

Sus, în lumina soarelui și în mijlocul largilor alei de reculegere asemănătoare pașnicelor câmpii Elysee, se înalță pe un soclu de o simplitate clasică bustul generalului Mărgineanu, expresiv lucrat în linii calde și energice de sculptorul Bordenache, chip scăldat într-o adevărată apoteoză de soarele generos ca și sufletul lui mare și luminos și pe care noi, supraviețuitorii luptelor crâncene de pe aceste coclauri și meleaguri îi simțeam

236

ieri, prezent, ca și mulțimea de bătrâni, tineri și copii, veniți să-l îmbrățișeze în privirile lor înlăcrimate sub puterea recunoștinței.

Au venit de asemenea pentru prima oară - în două decenii de la război - și doi sfetnici ai Tronului, sfetnici dintre cei ce și-au dat tributul de suflet și sânge pe câmpul de luptă, fapt care a dat prezenței lor un înțeles înalt și cu adevărat educativ.

Omagiul cel mai mișcător l-au adus însă șirurile nesfârșite de copii și copile înveșmântați în straiele lor albe ca de îngeri și purtând peste piept cunune împletite din florile câmpurilor stropite cu cel mai scump și generos sânge românesc99.

(Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 13-14, August-Septembrie, 1938, p. 26 )

Mii de eroi şi mii de cruci au acoperit dealurile frumoase ale MĂRĂŞTILOR… Acum osemintele lor, identificate și neidentificate, spălate de ploi şi de ninsori, uscate de vânturile aspre ale munţilor, şi mai ales botezate din nou, cu nume de EROI, de lacrimile copiilor, văduvelor şi ale urmaşilor lor, odihnesc somnul de veci în criptele osuar ale Mausoleului de la Mărăști.

Eroi Români și străini. Deopotrivă.

Nota autoarei 99

Frontul Mărășești, Anul III, Nr. 13-14, August-Septembrie, 1938, p. 26.

237

Ziua eroilor - George Băltean Dormiţi Eroi, dormiţi sub glii Dormiţi la noi şi’n ţări pustii, Al Domnului e acest pământ Oriunde sunteţi în mormânt.

Aceiaşi nori spre voi se’ntind, Aceleaşi fulgere s’aprind Aceleaşi tunete s’aud, De-aceleaşi ploi pământu-i ud.

Acelaş vânt vă plânge’n zori, V’aduce bun miros de flori: Din ţara voastră, dintr-un sat, Pe care’n jale l’aţi lăsat.

Voi mulţi afară’n câmp v’aţi stins, Ai voştri ochi de cer s’au prins.

De-atunci e mult mai înstelat, Cu ochii voştri mai bogat.

Prin nopţi senine licăresc În lacrimi sfinte se topesc Privesc de sus la ţara lor, Acum şi’n vecii vecilor100.

100

Frontul Mărăşeşti, Anul III, Nr. 16, Noiembrie 1938, pag. 52.

238

Cuvânt de încheiere 2017 - Anul Mărăști, Mărășești, Oituz – 100

Acum, la ceas aniversar, tuturor trebuie să ne răsară în suflet florile recunoștinței. Nu numai plaiurile, familia, copilăria ne leagă de trecutul nostru personal, ci și ISTORIA. Copilăria este a fiecăruia dintre noi, sentimentul de acasă este al fiecăruia, dar istoria este a noastră, a tuturor.

Să ne-o însușim, să o înțelegem, să o respectăm și să o dăm mai departe celor ce vor veni.

Autoarea

239

240

LEGENDĂ Eroi locali din bătălia de la Mărăști  Simion Popescu din Mărăști, al cărui chip este reprezentat pe frontispiciul mausoleului din sat. A fost cercetașul trupelor române din zona Mărăștilor: uneori transmitea chiar din sat. Un pom răsturnat, un cearșaf întins la uscat în grădină,o sperietoare de păsări apărută ca din senin, erau repere, informații, mesaje101.  Soldatul Boboc din Cîmpuri. În cursul nopții de 23 spre 24 iulie, alături de alte călăuze, ajută Regimentul 2 vânători să se deplaseze spre creștetul dealului Mărăști102.  Sergentul Chiriță Gh. Radu din Soveja. În data de 13 iulie, în fruntea compania a 6-a, trece peste podul de la Roșculești spre Vizantea Mănăstirească și pe poteci de munte, cunoscute doar de el, ajută trupele române să ajungă la Răchitașul Mare. Moare în această bătălie103.

101

I. Batalli;V. Mocanu; I. Strujan. Pe aici nu se trece!. București, Editura Militară, 1976, 289-290; 102 Vasile Alexandrescu; Costică Prodan. Ofensiva de vară – Mărăști 1917- București: EdituraUlpia Traiana, 1999, p. 54; 103 Mihail Văgăonescu. Viața în război: Însemnări zilnice de pe front 1916 – 1918. București, 1925, p. 316.

241

 Sergentul Grigore Gheorghe din Fitionești. În seara de 16 iulie 1917, a plecat în recunoaștere pe dealul Mărăștilor, unde capturează 80 de soldați și 2 ofițeri germani. A fost decorat cu Virtutea Militară și avansat sergent-major.

Invalizi de Război – Mărăști 1.

2.

3.

4.

5.

Ion Mironică Ion Muscă Neculai I. Purdel Niculae Șt. Roșu Nistor Bulilete

Văduve de război din Mărăști (Din Arhivele Statului Vrancea – Fond Mărăști)

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

Anghelușa M. Holban, 40 ani Anica Gavrilă Vasile, 43 ani Anica Purdel, 40 de ani Anica M. Staicu, 40 ani Armenia I. Holbea Florica Voineag, 45 ani Ileana N. Geagârdu, 30 ani Ilinca N. Folea, 55 de ani,

242

9. Marghioala Hozoi, 52 ani 10. Mariea Holban, 46 ani 11. Măriuța Gr. Deaconu, 50 ani 12. Păuna Berdei, 38 ani 13. Rucsandra V. Gogoi, 40 ani 14. Safta Chelaru, 40 ani 15. Sanda Gh. Baniță, 42 ani 16. Șerbana Păscaru, 50 ani Decedați în război din Mărăști (Din Arhivele Statului Vrancea – Fond Mărăști)

N. Bârlă, soldat Regimentul 50 Infanterie N. Folea, soldat Regimentul 50 Infanterie Neculae Folea, soldat Regimentul 10 Infanterie Nicolae Voineag, caporal Regimentul 50 Infanterie 5. Sandu Holbea, soldat Regimentul 50 Infanterie 6. Vasile Gavrilă, caporal Regimentul 50 Infanterie 7. Mihăilă Holban, soldat Regimentul 10 Infanterie 8. Ilie Proca, soldat Regimentul 10 Infanterie 9. Vasile Berdei, soldat Regimentul 10 Infanterie 10. N. Holban, soldat Regimentul 50 Infanterie 11. Ilie Hozoi, soldat Regimentul 50 Infanterie 12. Pascaru I., soldat Regimentul 50 Infanterie 1.

2.

3.

4.

243

13. Grigore Deaconu, soldat Regimentul 50 Infanterie 14. Ion Găure, soldat Regimentul 10 Infanterie 15. Mărgărit Staicu, sergent Regimentul 50 Infanterie 16. Gheorghe Baniță, soldat Regimentul 50 Infanterie Denumire cote -

912 Răchitașu Mare 772 (Coada Văii Baba) 771 (Pralea) 711 (Poiana Încărcătoarea) 670 (Pârâul Ciobanu) 660 (Dealul Fântâna Puturoasă) 643 (Șuiu) 630 (Deal în Sus) 625 (Momâia) 585 Dealul Teiuș) 575 (Țurcanu) 561 (Necoara) 536, 533, 5oo (Dealul Mărăști) 421 (Mănăstioara)

244

BIBLIOGRAFIE 1. ALEXANDRESCU, Vasile; PRODAN, Costică.

Ofensiva de vară - Mărăști 1917, București: Editura Ulpia Traiana, 1999, 100 p.; 2. ARGETOIANU, Constantin. Pentru cei de mîine: Amintiri din vremea celor de ieri: August 1916 – Iunie 1917, Vol 2, București: Albatros, 1993, 274 p; 3. BATALLI, I.; MOCANU, V.; STRUJAN, I. Pe aici nu se trece!, București: Editura Militară, 1976 , 294 p; 4. BOTEZ, Dan. Alexandru Averescu – Mareșalul poporului, Craiova: Scrisul Românesc, 2013, 316 p; 5. BROINA, Mihail. Monografia școlii „Regina Maria” Mărăști, Mărăști: s. e., 2004 – 2005, 189 p.; 6. ***Buletinul Camerei de Comerț și Industrie. Anul 42, Nr. 1 – 8 (Ian. – August), Focşani: Tipografia Sentinela, 1932, 96 p. [Din colecțiile Bibliotecii Județene Duiliu Zamfirescu Vrancea]; 7. ***Buletinul Camerei de Comerț și Industrie. Anul 42, Nr. 9-12 (Septembrie-Decembrie, 1932), Focşani: Tipografia Sentinela, 1932, 96 p. [Din colecțiile Bibliotecii Județene Duiliu Zamfirescu Vrancea]; 8. ***Buletinul Camerei de Comerț și Industrie. Anul 43, Nr. 1 – 8 (Ianuarie–August 1933), Focşani: Tipografia Sentinela, 1933, p.96, [Din colecțiile Bibliotecii Județene Duiliu Zamfirescu Vrancea];

245

9. ***Buletinul Camerei de Comerț și Industrie. Anul 44, Nr. 1 – 12 (Ianuarie – Decembrie 1934), Focşani: Tipografia Sentinela, 1934, 64 p. [Din colecțiile Bibliotecii Județene Duiliu Zamfirescu Vrancea]; 10. *** Călătorind prin Vrancea: itinerarii turistice, București: Meridiane, 1968; 11. CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române de la origini până în present, Onești: Editura Aristarc, 1998, 948 p.; 12. CĂZĂNIȘTEANU, Constantin; RUSU, Dorina. Pe aici nu se trece! Mărturii. Amintiri, București: Editura Albatros, 1982, 384 p.; 13. CHERCIU, Cezar. Vrancea şi Ţinutul Putnei: Un secol de istorie 1820 – 1920, Focșani: Editura Neuron, 1995, 284 p.; 14. COMAN Vasilescu, Iconom stavrofor. Toponimia comunei Mărăști (Câmp istoric), București: Tipografia Nicu Grassianny, 1934, 29 p.; 15. CUPȘA, Ion, colonel. Mărăști, Mărășești, Oituz, București: Editura Militară, 1967, 156 p.; 16. *** Dicţionar Enciclopedic. vol. 1 A – C, București: Editura Enciclopedică, 1993, 510 p.; 17. *** Dicţionar Enciclopedic. vol. V O – Q, București: Editura Enciclopedică, 2004, 568 p.; 18. *** Dicţionar Enciclopedic. vol. VI R – Ș, București: Editura Enciclopedică, 2006, 642 p.;

246

19. DIMITRESCU, I. M. Ținutul jertfei: județul Putna de ieri și de azi, Focșani: Librăria și Tipografia Gheorghe D. Mircea, 1938, 44 p.; 20. DUMITRESCU, Horia. Cronica Vrancei, Vol 7/Muzeul Vrancei, Focșani: Editura Pallas, 2003, 289 p.; 21. ***Expunerea situațiunei județului Putna pe anul 1925 prezentată Comisiei Interimare Județene în sesiunea ordinară dela 15 octombrie de prefectul județului. - Focșani: Atelierele Grafice Învățătorul Român Societate Anonimă, 1926. 39 p. [Din colecțiile Bibliotecii Județene Duiliu Zamfirescu Vrancea]; 22. ***Frontul Mărășești: Colecție de Periodice. Anul I, NR.1, 1935 / Anul III, Nr. 17-18, 1939 / Publicație a Societății Frontul Mărășești. Apărută sub conducerea unui Comitet, Director Colonel G. Drăgănescu, București: 1935-1939, [Din colecțiile Bibliotecii Județene Duiliu Zamfirescu Vrancea]; 23. GAUTHIER, Guy. Missy, Regina României, București: Humanitas, 2010, p. 339; 24. GIURESCU, Constantin C.; GIURESCU, Dinu C. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi, București: Editura Albatros, 1971, 829 p.; 25. ***Istoria lumii de la origini până în anul 2000, București: Editura Olimp, 2000, p. 498-499;

247

26. ***Istoria românilor, Vol.8, Tom 2: De la independență la marea unire (1878-1918), București: Editura Enciclopedică, 2003, p. 692; 27. IORGA, Filip-Lucian. Un cântec de lebădă.

Vlăstare boierești în Primul Război Mondial, București: Corint, 2016, 344 p.; 28. KIRIȚESCU, Constantin. Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Vol.1, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, 594 p.; 29. KIRIȚESCU, Constantin. Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, Vol.2, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, 524 p.; 30. MARIA, Regina României. Jurnal de război 19171918, Vol. 2, București: Humanitas, 2015, 492 p.; 31. MARIA, Regina României. Jurnal de război 19171918, Vol. 3, București: Humanitas, 2015, 458 p.; 32. MARIA, Regina României. Lacrimi în: Frontul Mărășești, Anul II, Nr. 3, 1936, p. 3 – 4.; 33. MARIA, Regina României. Resurrectio în: Frontul Mărășești, Anul II, Nr. 7, Mai 1936, p.5.; 34. ***Mărăști, Mărășești, Oituz: Documente militare / Coord. Colonel Constantin Căzănișteanu; colonel dr.

Vasile Alexandrescu, București: Editura Militară, 1977, 423 p.; 35. MUNTEANU, Monica; MUNTEANU, Mitică.

Mărăști. Localitate istorică la poarta de intrare în Țara Vrancei, Buzău: Casa Corpului Didactic, 1998, 86 p.;

248

36. OTU, Petre. Mareșalul Alexandru Averescu militarul, omul politic, legenda, București: Editura Militară, 2005, 440 p.; 37. ***O viață în slujba cercetării: In honorem Cezar Avram, Coordonatori: Mihaela Bărbieru, Lucian Dindirică, Târgoviște: Cetatea de Scaun, 2016, 624 p.; 38. ***Pentru neam și țară: Societatea ocrotirea orfanilor din război 1916-1924,Oradea-Mare: Tip. Adolf Sonnenfeld Societate Anonimă, s. a., 192 p; 39. POPA, Victor Ion. Velerim și Veler Doamne; Floare de oțel, Timișoara: Facla, 1985, 376 p.; 40. PRAVILĂ, Nicolae G. Majestatea Sa Regina Maria a României: Însemnări biografice, București: Editor și Depozitar general M. Rothkopf, 1916, 58 p.; 41. SADOVEANU, Mihail. Jertfele, București: Editura Tineretului, 1967, 75 p.; 42. SERDARU, Virgiliu Ștef. Războiul nostru.

Turtucaia - Mărășești: schițe și note de campanie, București: Minerva, 1918, 270 p.; 43. TUCĂ, Florian. Cîmpul istoric de la Mărăști, București: Editura Militară, 1973, 80 p.; 44. TUCĂ, Florian. Triunghiul eroic. Mărăști – Mărășești – Oituz, Iași: Junimea, 1977, 158 p.; 45. VĂGĂONESCU, Mihail. Viața în război: Însemnări zilnice de pe front 1916-1918 cu nume proprii și localități din lungul și latul țărei, București: Editura Casei Școalelor, 1925, 371 p.

249

DOCUMENTE DE ARHIVĂ Arhivele Statului Vrancea

I. Fond Primăria Comunei Focșani, 1. dosar 69/1917, f. 22 2. dosar 117/1917, f. 2; II. Fond Primăria Comunei Mărăști 1. dosar 2/1931 (dosar nenumerotat); 2. dosar 1/1932, f. 215, 292, 293; 3. dosar/ 2/1936 (dosar nenumerotat) Site: 1. www.dacoromanica.ro: AVERESCU, Alexandru, Notițe zilnice din războiu (1916-1918) cu 62 de ilustrații în text, București: Editura Cultura națională [1935], 401 p. : 2. www.armyacademy.ro: Bătălia de la Mărăști

250

ANEXE

Fotografii din colecția personală Petre Mincu, Colecția de Periodice: Frontul Mărășești, Publicația Pentru Neam și țară – Societatea Ocrotirea Orfanilor din Război – 1916-1924, site: www.dacoromanica.ro

251

252

253 Sat Roșculești – Fotografie din colecția Petre Mincu

254 Sat Mărăști – Fotografie din colecția Petre Mincu

255 Sat Soveja – Fotografie din colecția Petre Mincu

256 Ruini din Mărăști – Desen de Victor Ion Popa

257

Fotografie din jurnalul Mareșalului Averescu - www.dacoromanica.ro

258

Fotografie din jurnalul Mareșalului Averescu - www.dacoromanica.ro

259 Fotografie de Kรถnig & Bayer

260

Fotografie din jurnalul Mareșalului Averescu - www.dacoromanica.ro

261

Fotografie din jurnalul Mareșalului Averescu - www.dacoromanica.ro

262

Fotografie din jurnalul Mareșalului Averescu - www.dacoromanica.ro

Fotografie din jurnalul Mareșalului Averescu -

www.dacoromanica.ro

263

Titlu definitiv de proprietate 12 august 1923 din colecția personală ing. Geodez Costică Crăciun 264

265

Titlu definitiv de proprietate 12 august 1923- detaliu - din colecția personală ing. Geodez Costică Crăciun

Solicitare scrisă, Maria Holban – văduvă de război Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 266

Solicitare scrisă, Nistor Bulilete – invalid de război Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 267

Solicitare scrisă, Neculae I. Purdel, invalid de război Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 268

Solicitare scrisă, Muscă Ion, invalid de război Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 269

Solicitare scrisă, Neculai Ion, comerciant Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 270

Act de angajament, Niță Gh. Eftimie - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 271

Act de angajament, Constantin Gh. Pricope pentru angajarea ca cioban - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 272

Atestat meserie potcovar, Iancu Ioan - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 273

Adresă înființare Oficiul local de cură și turism din Mărăști - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 274

Dovada existenței Societății Banca Populară Gloria Neamului, Mărăști - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea 275

276

Tabele nominale invalizi de război - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea

277

Tabel nominal văduve de război - Document din Fondul Mărăști, Arhivele Județene Vrancea

Maria, Regina României (1875 – 1938) 278

Regele Ferdinand (1865 – 1927) 279

280 Regina Maria și Regele Ferdinand

Mareșalul Alexandru Averescu (1859 – 1938) 281

Generalul Arthur Văitoianu (1865 – 1956)

Generalul Alexandru Mărgineanu (1871 – 1930)

282

CUPRINS PREFAȚĂ ....................................................................................... 9 CUVÂNT DE ÎNCEPUT .................................................................. 12 PARTEA I ..................................................................................... 17 FRONTUL DE LA MĂRĂȘTI ÎN CONTEXTUL RĂZBOIULUI PENTRU ÎNTREGIREA NAȚIONALĂ ........................................................... 19 REÎNĂLȚAREA SATULUI MĂRĂȘTI DUPĂ OFENSIVA DIN IULIE 1917............................................................................................ 45 PARTEA A II-A ............................................................................. 57 ALEXANDRU AVERESCU ............................................................. 61 [NOTIȚE ZILNICE DIN RĂZBOIU] (1916-1918) .................................... 61 MARIA, REGINA ROMÂNIEI ....................................................... 71 [VARA MARILOR BĂTĂLII - MAI-AUGUST 1917] ................................... 74 VICTOR ION POPA ...................................................................... 90 [FRAGMENTE EXTRASE DIN FLOARE DE OȚEL] ....................................... 90 MIHAIL SADOVEANU ............................................................... 121 [NOTE DE PE FRONT] MĂRĂȘTI – IULIE, 1917 ................................... 122 VIRGILIU ȘTEF. SERDARU ........................................................ 143 [RĂZBOIUL NOSTRU. TURTUCAIA-MĂRĂȘEȘTI:................................... 143 SCHIȚE ȘI NOTE DE CAMPANIE]......................................................... 143 MIHAIL VĂGĂONESCU ............................................................. 154 [VIAȚA ÎN RĂZBOI: ÎNSEMNĂRI ZILNICE DE PE FRONT 1916-1918] ........ 154 DIN ÎNSEMNĂRILE UNUI INFANTERIST - [ÎN TRANȘEE] .......................... 197 POVESTIRI DESPRE EROI ............................................................ 201 [AMINTIRI INTIME] - GENERAL GH. VĂLEANU .................................... 203 [ÎNCHINARE MAREŞALULUI ALEXANDRU AVERESCU] - MIRCEA DEM. RĂDULESCU ................................................................................. 205 [UN OM CUM NU SÎNT MULŢI] - I.BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. ... 209

[STRĂPUNS DE BAIONETĂ] - I. BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. ........ 212 [VOLUNTARUL] - I. BATALLI; V. MOCANU; I. STRUJAN ....................... 214 [A SOSIT TOCMAI LA TIMP] - I.BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. ........ 218 [BREȘE LA MÎNĂSTIOARA] - I.BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. ........ 219 [INCURSIUNEA] - I.BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. ....................... 222 [UNCHIEȘUL] - I.BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. .......................... 224 [A FOST ÎN PRIMUL VAL DE ASALT] - I.BATALLI, V. MOCANU, I. STRUJAN. .................................................................................................. 227 [O ZI SERGENT] - E. C. DECUSARĂ ................................................... 228 PRĂZNUIREA STRĂLUCITEI BIRUINȚE DE LA MĂRĂȘTI ........................... 234 ZIUA EROILOR - GEORGE BĂLTEAN ................................................... 238 CUVÂNT DE ÎNCHEIERE ............................................................. 239 LEGENDĂ .................................................................................. 241 EROI LOCALI DIN BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI ......................................... 241 INVALIZI DE RĂZBOI – MĂRĂȘTI ...................................................... 242 VĂDUVE DE RĂZBOI DIN MĂRĂȘTI ................................................... 242 DECEDAȚI ÎN RĂZBOI DIN MĂRĂȘTI .................................................. 243 DENUMIRE COTE ........................................................................... 244 BIBLIOGRAFIE ........................................................................... 245 DOCUMENTE DE ARHIVĂ .......................................................... 250 ANEXE ....................................................................................... 251