Contesa de noailles

*

(T--

v

e

'

C '

l

I

:

EDITURA „CULTURA ROMÂNEASCĂ*, S. A. R. — BUCUREŞTI

HORIA FURTUNĂ

CONTESA DE NOAILLES

&Uxxtf n . v

VuMvJ.

CONFERINŢĂ ŢINUTĂ LA CERCUL ANALELOR ROMÂNE

EDIŢIA I

MCMXXXIII

EDITURA „CULTURA ROMÂNEASCĂ", S. A. R. - BUCUREŞTI

'!

o 01. AUG. 2019

25y *•

BîblîO^^O

îrrlr'-'-^n ■

V R A N C F A „Duiliu Zomfircscu"

L.

/J

i

c

ând a murit Renan, Emile Faguet, inter­ pretând durerea lumii gânditoare, scrise că lumina zilei i se pare micşorată. Impresia asta am avut-o cu toţii, de multe ori, când vestea subită a morţii răpea iubirei şi admiraţiei noa­ stre pe câte unul din oamenii care îmbogă­ ţeau sensul vieţii, înfrumuseţând zilele pe care le trăiam. Fireasca dar grozava scadenţă a morţii alege pe neaşteptate pe cei mai buni şi izbeşte fără milă în regiunile cele mai curate ale sufletului nostru. Oamenii mari mor în întregime, dându-ne impresia muncii întrerupte, a operii neterminate, a coloanei de mormură frânte. De vocea lui Caruso, de versul lui Rostand, de spiritul lui Anatole France, sim­ ţim şi azi cum ne despart atâtea tăceri ne­ împlinite, aţâţi eroi neînviaţi în versuri ului­ toare, atâtea pagini albe neacoperite de scris lucid şi scânteetor. Prin batjocura ei superbă şi totală moartea dă vieţii înţelesul ei cel mai jalnic şl mai adevărat.

Cea mai mare poetă a zilelor noastre, şi cel mai mare poet — alături de Valery 3

1

francez, contesa de Noailles a trecut^ şi ea graniţele lumii pământeşti. Şi fiindcă m tru­ pul ei a curs sânge românesc, şi fiindcă li­ rismul ei uimitor a reînoit, la cei ce-au ascul­ ta t-o, atitudinea în faţa iubirei,. a naturii şi a morţii, se cuvine să întovărăşim cu câteva cuvinte de înţelegere, de iubire şi de^ tristeţe plecarea ei din mijlocul oamenilor ce încă res­ piră, se luptă şi cred.

Contesa de Noailles,Ana Bibescu-Brâncoveanu — s'a născut în Paris, la 15 Noembrie 1876. Mama ei era Raluca Musurus, fiica lui Musurus-Paşa. Tatăl ei era Grigore Bibescu, fiul lui George Dumitru Bibescu, hospodar în Muntenia dela 1841—1848, şi al Zoei Mavrocordat care a fost adoptată de ultimul Basarab-Brâncoveanu şi care a trans­ mis copiilor titlurile de nobleţe.

Ana Brâncoveanu şi-a petrecut copilăria pe malurile minunate ale lacului Leman. Vila Başarab Brâncoveanu era aşezată la Amf ion, lângă Evian. Terase mari de piatră acoperite de flori, se scoborau până lângă apă. Alături erau alte vile care aparţineau familiilor Talleyrand, Rotschild, Larochefoucauld. Peisagiul era măr­ ginit în depărtări de coamele albe ale Alpilor şi de estompările verzi ale munţilor Jura. Amintirea lui Rousseau, Lamartine şi Byron dăi­ nuia în aceste locuri ca o chezăşie de poezie nepieritoare.

Aci s?a format sufletul copilei. Aci a privit ea, în apa lacului, crapii trecând ca un fus de argint pe sub pânza valurilor, aci a respirat ea mirezmele uşoare şi mişcătoare în care era par­ fumul mării şi al peştişorilor, al gudronului 4

trezit şi al bărcilor proaspăt vopsite care le­ gate de mal clipotesc şi te fac să te gândeşti la porturi mari şi la călătorii depărtate.

Pe când Ana avea 9 ani, părinţii ei plecară cu ea în Orient. Din acest drum ea îşi amin­ teşte numai de prietenele ei Smaranda, Roxana şi Haricleea cu care se juca şi mânca şerbet de trandafir şi de bergamote, de mina­ retele din Constantinopol, de urletul câinilor şi de fotograful Abdulah. Din România îşi aminteşte de un serviciu religios în care preoţii erau acoperiţi cu aur şi pietre scumpe, de o anghină care a ţinut-o trei zile în casă, de silueta zglobie a unor ţigănuşi şi de limpe­ zimea nesfârşită a unei privelişti câmpeneşti în care erau ascunse, fără ca Ana să-şi dea seama, pastelurile lui Alecsandri, idilele lui Coşbuc, viziunea lui Grigorescu şi, mai ales; sufletul lui Brâncoveanu Constantin, boer vechi şi domn creştin.

Reîntorcându-se la Amfion, copila reîncepe cea mai frumoasă şi poetică viaţă. Departe, în apele lacului, Geneva dormea mişcătoare şi răsturnată. Florile, fructele, insectele, com­ puneau un tainic şi reîmprospătat miracol de forme, de culori şi de arome. Mama Anei, Raluca, în faţa pianului, cânta din Haendel şi Beethoven. Mistral venea adesea în vizită.

Câte odată Paderewski se aşeza alături de mica pianistă începătoare. Un bătrân prieten al casei recita â Vllleqaier şi alte poeme de Victor Hugo.

In atmosfera aceasta luminată de toate iz­ voarele frumosului, fetiţa începu să inventeze poveşti, legende şi poezioare pe care le spu5

7

1 nea fratelui ei Constantin şi surorei sale Elena. Apoi luând în serios jocul artei, începu să-şi noteze impresiile îii mici caete. Imagi­ naţia ei nouă creea şi transfigura. Odată, când părinţii ei îi explicaseră că decoraţiile se dau pentru fapte frumoase, Ana le răspunse: Atunci trebue să decorăm salcâmul acesta în­ cărcat de flori!

De vremile acelea vorbeşte Henry Bordeaux când-scrie: „îmi amintesc că am văzut în ti­ nereţe, în orăşelul Thonon, pe malul lacului Leman, două fetiţe în rochii albe, cu mersul săltăreţ de gazelă, cu ochi mari şi stranii.

Le-am luat drept nişte străine, şi dacă n’ar fi fost foarte bine îmbrăcate, aş fi crezut că sunt nişte Egiptene nomade şi bronzate care ies din căruţa cu coviltir ca să-ţi ghicească.

M’am interesat cine sunt. — Sunt micile prin­ cipese Brâncoveanu, mi s?a răspuns”.

Natura, muzica, visarea, cititul, umpleau zi­ lele adolescentei care simţea că are ceva de spus în simfonia tumultuoasă a lumei. Chateaubriand, Pascal, Schopenhauer, apoi Musset, Racine, Heine, o entuziasmau rând pe rând, încordându-i sufletul şi năzuinţele după verbul lor magic şi pătrunzător. In zilele îm­ bătătoare şi limpezi ale tinereţii, când te crezi stăpânul vieţii tale, Ana Brâncoveanu simţea cum inima ei devine centrul armonios şi clă­ tinat al lumii. Primele ei poezii cântau uimirea în faţa naturii, cântau detaliile gingaşe, for­ mele impunătoare ale firii, dela cele mai mici şi modeste fibre vegetale până la luna care i se părea o bijuterie japoneză aninată pe umărul nopţii.

6

La 21 de ani Ana Brâncoveanu se mărită cu contele Mathieu de Noailles şi se stabili la Paris, în Avenue Henri Martin, într'un imobil clădit pe locul unde fusese casa lui Lamartine.

Opera ei poetică începu să fie cunoscută în saloanele literare. Dar. contesa de Noailles avea şi un neobişnuit talent de conversaţie.

D-na Arman de Caillavet necăjea câte odată în glumă pe Anatole France, spunându-i : „Când d-na de Noailles e de faţă, d-ta nu mai exişti. Spiritul ei orbitor, graţia ei zâm­ bitoare, convorbirea ei atât de spirituală, fac să ni se pară cuvintele d-tale greoaie şi dibui­ toare”.

Iar Anatole France răspundea surâzând: — „Fetiţa asta are geniu”.

Robert de Montesquiou a fost cel dintâi care în 1898 îi publică poeziile în Revue de Paris. Primul volum de versuri al poetei, Le Coeur innornbrable apăru în 1901. Succesul fu imens. Henri de Regnier scrise cu acest prilej un articol entuziast. Gaston Deschamps vorbi de volum ca despre unul din cele mai remar­ cabile ce-au apărut în ultimele vremuri. Aca­ demia Franceză îi decernă un mare premiu de poezie, iar d-na de Caillavet, într’o scrisoare entuziastă spunea Anei: „Eşti Titania, regina livezilor şi a grădinilor, încununată cu ciorchini şi flori de câmp. D-ta şi Anatole France, sun­ teţi singurele fiinţe de geniu în vremurile de faţă.

In 1902 Contesa de Noailles publică un al doilea volum de versuri, VOtnbre des jours.

Poemele acestea în care ea cântă: tinereţea, umbrele, amiezele, nopţile, fiorurile, muzica,

7

amintirea, inspiraţia, poveştile, iazurile, no­ stalgia, mânia, regretele precum şi atâtea ţări exotice pe care nu avea nevoe să le vadă spre a le putea cânta, — poemele acestea au fost primite cu aceiaşi surprindere, cu acelaş sen­ timent că în lirica franceză o voce nouă, un suflu patetic şi uriaş zgudue nepăsător pro­ zodia şi imprimă versului marile ritmuri ex­ tatice şi inspirate ale romantismului reînviat.

Rostand, interviewat de Pierre Mortier la Cambo, pronunţă şi el cuvântul de „geniu” vorbind despre Contesa de Noailles.

In 1903 librăriile franceze expun primul ei roman La Nouvelle Esperance. Plin de inspi­ raţie şi de o sinceritate neaşteptată, cartea este o impresionantă spovedanie femeiască.

Sabina, eroina romanului, e întrebată de băr­ batul ei: — Ce-ţi trebue spre a fi fericită?

— Dragostea ta, îi răspunde ea cu duioşie.

Apoi adăugă: Şi posibilitatea de dragoste a tuturor celorlalţi. „Pentru întâia oară, spune Jean de Gourmont, o femee îndrăzneşte să fie sinceră şi să se descrie aşa cum este”.

In anul următo^ romanul le Vlsage Emerveille povesteşte suava şi trista dragoste a unei călugăriţe. Cartea se isprăveşte cu urmă­ toarele cuvinte scrise de eroină în ziua de 1 Mai: Sfântă Fecioară Maria, îţi dăruesc luna lui Mai, luna Iui Mai când cântă porumbieii, când nopţile dulci ard ca nişte candele albe, când inima tuturor femeilor tinere se frânge, când, în pervazul ferestrelor verii, mireazma iasomiei e mai puternică decât tot curajul lor... .

8

Maurice Barres a spus despre romanul acesta că e una dintre cele mai sublime drame morale pe care le-a conceput vreodată un poet.

Iar Marcel Proust trimese poetei o scrisoare din care citez: — Am citit douăzeci de pagini şi am fost transportat în regiunile în care numai cele mai mari genii pot să ne facă să ajungem.

Fiecare pas făcut în această ţară supranaturală m’a pătruns de un aşa extaz, încât am voit numai de cât, înainte de a continua, să vin să anin ofranda mea şi să-mi depui cununa, binecuvântând marele, puternicul şi înţelep­ tul spirit, minunatul geniu care ne întredeschide taina tuturor lucrurilor. In Atala sunt poate două sau trei imagini desăvârşit de fru­ moase. In fiecare din paginile d-tale sunt tot atâtea câte feluri de a spune sunt... Am avut impresia că viaţa d-tale literară e, dacă nu încheiată,, cel puţin îndeplinită, în sensul că vei putea să-ţi reînoeşti la infinit materia căr­ ţilor d-tale, dar că talentul nu-ţi va fi nici odată mai minunat şi mai puternic şi că ai ajuns la situaţia că nu te vei putea întrece. jVTam gândit la lucrul acesta, — dar nu-1 mai cred. Nu. Cred că vei putea seri încă şi mai frumoase cărţi, cărţi pe care nici nu Ie putem concepe şi care sunt închise în ascunzişurile întunecoase ale instinctului d-tale, după cum primăvara şi vara erau ascunse în adâncimile anului atunci când nu mai fuseseră încă pe lume şi nu se ştia ce sunt —, vei putea seri cărţi atât de frumoase încât după aceea vom putea arde toate bibliotecile, închide toate pia­ nele, dărâma toate observatoarele”.

9

i

î

Laudele acestea hiperbolice, sunt expresia entuziasmului violent şi sincer pe care-1 sim­ ţea un spirit ca Marcel Proust. La cuvintele nouei scriitoare toţi cei ce aveau în suflet pu­ tinţa sfântă de a înţelege şi de a vibra se simţeau redeşteptaţi în faţa noului lirism co­ pleşitor ce străbătea literatura. Iar invidioşii, cei care nu admit că un geniu poate să le fie contemporan, după ce făceau toate rezervele pentru faptul că nu eşti ceea ce vor ei să fii, trebuiau să recunoască autenticitatea turbură­ torului talent ce se ivise.

După romanul La Domination, în care Con­ tesa de Noailles descrie în Antoine Arnault pe marele ei prieten Maurice Barres, apare în 1907 volumul de versuri Les Eblouissements având ca epigraf cuvintele din Banchetul lui Platon: „Inima îmi bate mai tare decât inima.

Coribantelor”. Pe lângă vechile teme de in­ spiraţie, poeta adaugă nenumărate prilejuri noi de extaz şi de uimire în faţa orelor, zilelor şi anotimpurilor, a ţărilor imaginate, a bucuriei de a trăi şi de a vedea, a peisagiilor scumpe, a grădinilor, a durerii şi a morţii.

După 6 ani, în les Vivants et les Morts, tema vieţii şi a morţii e reluată cu accente atât de patetice încât majoritatea criticilor fran­ cezi aşează opera Contesei de Noailles pe linia marilor romantici francezi: Lamartine, Musset şi Victor Hugo.

După războiu, în 1921, apare les Forces Etemelles, un dens volum de versuri în care poeta îşi împarte în patru izvoarele de inspi­ raţie : Războiul, sufletul priveliştilor, poemele sufletului şi poemele dragostei. Apoi Contesa

10

de Noailles face să apară în 1924 Polme de VAmour, în 1927 L’Honneur de Souffrir, iar anul următor Mes poemes d’enfance. Poeta publică şi câteva volume de proză: Les Itinocentes ou La Sagesse des fernmes, Exactitudes, Le livre de ma Vie şi nenumărate plachete, prefaţe, discursuri, versuri ocazionale, şi omagiile publice către Rostand şi Anatole France. Contesa de Noailles moare în culmea celei mai curate glorii literare, corectându-şi în clipele durerii şi ale renunţării, poemele unui ultim volum de versuri.

Viaţa ei, după mărturia tuturor celor ce au apropiat-o, a fost excepţională ca şi opera ei. înzestrată cu o iuţeală de spirit rară, cu o inventivitate de idei copleşitoare, în saloa­ nele cele mai alese când vorbea ea, tăcerea şi admiraţia tuturor îi primeau formulele defi­ nite, imaginile surprinzătoare, raţionamentul împodobit şi spontan.

Bunătatea şi entuziasmul erau însuşirile cu care se mândrea. Primea să prezideze serbări de binefacere, de împărţiri de premii, de co­ memorări. — Am ajuns Muza oficială a Republicei! spunea ea zâmbind.

Rene Benjamin, în cartea lui: Sous Voeil en fleur de M-me de Noailles, schiţează, sub o formă pe care o pretinde apocrifă, câteva scene din viaţa poetei, în care reaminteşte spiritul ei incisiv, copilăresc şi proaspăt.

Un tânăr reporter vine să-i ia un interview.

Contesa de Noailles vrea să-i ofere volumele cu dedicaţie. Tânărul reporter protestează : Dar, Doamnă, le am pe toate! — Vai, scumpe domn, cum poţi să spui că le ai când le-ai 11

5l$

mmi iii .

cumpărat? Noi nu posedăm cu adevărat decât ceea ce ni se dă. Cu librarul dumitale n’ai făcut decât un schimb oribil şi meschin. El a primit dela d-ta nişte bani care au servit.

La ce? Par’că ştii? Poate la cumpărarea con­ ştiinţelor slabe. Şi cu banii aceştia — ce de­ râdere! — mi-âi cumpărat poeziile? E raţio­ nal? E drept?

Reporterul nu ştie ce să răspundă. D-na de Noailles începe să scrie o dedicaţie pe un volum, dar de-odată se opreşte. Nu mai e cerneală. Reporterul se repede: — Doriţi stiloul meu?

— Da, prefer, răspunde ea, căci dacă aşi întreba pe fata mea din casă, Sara, o puter­ nică Alsaciană, imagina însăşi a câştigului no­ stru teritorial, dacă i-aşi spune: Stiloul meu nu mai are cerneală, mi-ar răspunde: Doamnă, trebue să-l lăsaţi să se odihnească. Ea crede, biata fată, că cerneala vine singură în toc, aşa cum vine laptele la mulsoare.

La vorbele acestea tânărul reporter e apucat de un râs zgomotos pe care nu şi-l mai poate stăpâni. Se suceşte pe scaun, se uită în tavan, îşi dă seama că râsul acesta nebunesc nu e corect, dar nu se poate opri.

După ce contesa scrie pe volume dedicaţia, îl întreabă: — Şi acum despre ce vrei să mă întrebi?

— Doamnă, un interview: presupun că mâine un cataclism general distruge lumea.

— îmi place presupunerea asta. E ceea ce am putea numi o vedere de ansamblu.

— Ei bine, d-nă, în cazul acesta care ar fi

12

cele trei tezaure ale omenirei care aţi voi să fie salvate?

— Am înţeles, d-le. Ai venit să mă vezi de dragul versurilor mele, dar n’ai crezut că pretextul acesta e de ajuns. Şi acum doreşti, drept recunoştinţă, să-ţi răspund şi la între­ barea asta îngrozitoare. Ei bine, pentru a salva onoarea ziarului d-tale, voi răspunde în numele Poeziei. Cele trei tezaure ar fi domul Invalizilor, instrumentele de muzică şi...

— Şi? întreabă fericit reporterul.

— Şi pompele de incendiu.

In timpul acesta sună telefonul. Sara anunţă: — E la aparat, d-1 Bergson.

Sara auzise greşit. Era poetul Tristan Dereme, care cerea Contesei să vie să spue ver­ suri la o serbare în folosul poeţilor săraci. Ea primeşte după ce mai întâi cere în glumă voia de a veni cu barbă sau cu favoriţi spre a nu fi recunoscută.

Apoi se perindă editorul nerăbdător şi fa­ tal care, conform angajamentului îi cere vo­ lumul făgăduit, fiindcă a doua zi e 24. — De unde putem şti noi ce va fi mâine? răspun­ de ea. Şi rămasă, cu câţiva prieteni intimi, lângă căminul în care focul „face din tot sufletul tot ce poate pentru mine!” poeta începe mo­ nologul ei inspirat, îşi aminteşte de un muzău din Peloponez în care a văzut o statue greacă atât de frumoasă încât a sărutat-o, după ce uitându-se împrejur, s’a convins că sunt singure ele două, şi sfârşeşte prin a vorbi de frumuseţea cerului de noapte în care stră-

13

lucesc stelele lui Empedocle, stele spre care, ca şi acesta, năzueşte să se înalţe.

In iarna anului 1922, Contesa de Noailles a fost primită în chip solemn de Academia Belgiană. Toţi prietenii din Paris voiau s’o însoţească la Bruxelles şi voiau să-i cumpere biletul de tren.

— Bine faceţi, le spuse ea. Când pornesc în vreo călătorie îndepărtată, şi sunt nevoită să-mi cumpăr singură biletul, păţesc tot felul de încurcături. După ce spui funcţionarului dela ghişeu numele staţiei pentru care cer ti­ chetul, nu mă pot opri de a-i face pe scurt o descripţie amabilă şi lirică a oraşului mi­ nunat spre care plec. Vă închipuiţi că lucrul acesta înfurie pe comisionarul şi pensionarul care-şi aşteaptă după mine rândul la bilete.

Dar cum fiecare prieten voia s*o întovără­ şească în compartiment, ea le răspunse veselă: — Dar, dragii mei, locul meu epe locomo­ tivă. Numai ea e plină de foc şi nobilă... Ştiu că n’o să mă lăsaţi... Ştiu că o să mă forţaţi să stau adăpostită pe o banchetă capitonată, în faţa unui negustor bogat cu mutră liniştitoare, în loc să mă lăsaţi să mor de frică pe maşina de foc între oameni teribili şi negri ca inima pământului.

Recepţia care s’a făcut în faţa suveranilor Belgiei, a fost un triumf pentru Contesa de Noailles. Discursul ei a fost o minune de cla­ ritate, de avânt şi de stil. Iată ce spune Rene Benjamin despre clipele acelea: — Şi compunând cu vorbele pe care geniul său le teşea, un fel de bogată tapiserie spi-

14

rituală, ea desenă ţara şi oraşele Belgiei în care lumina are făgădueli şi taine. Era ui­ mită, a fost uimitoare.

In urmă deveni înaripată, grabnică, îndră­ gostită, vorbind despre limba noastră „fiinţă vie cu mii de înfăţişeri, figură a libertăţii, vocabular al dreptăţii, formulă a bunătăţii”.

Vocea ei se umpluse ca de o fericire dulce: geniul i-a apărut par’că şi mai spontan. Şi despre limba aceasta, care e darul ei, gloria ei şi bucuria noastră, ea vorbi cum vorbeşti de o mamă sau de lucruri sfinte, mândră, cu inima plină, cu conştiinţa arzătoare a unei moşteniri sublime, cu patima unui suflet în­ flăcărat de verb. A fost aşa încât la un mo­ ment, nu mai erau decât poeţi în sală. Cei care au nevoe să vadă pentru a crede, vedeau minunea. Ea îi ţâra cu ea, îi transporta, şi doar era şi ea din aceiaşi rasă Qmenească.

Ii inobila într’atât încât erau gata să strige ca în faţa miracolului. Dar n’aveau timpul.

Cum poţi să te dedublezi în plăcere? Plă­ cerea mai întâi o guşti. Şi apoi ea nu-i sur­ prindea, ci îi desfăta. Ea le turna o miere plină de soare în întunericul stupurilor. Şi toţi înţelegeau că frumuseţea ei de zeiţă era însăşi imagina spiritului şi a civilizaţiei. In câteva minute luminoase şi miraculoase, ea se plimbă prin prezent, trecut şi viitor. Ce putere superioară tuturor celorlalte puteri! Electricitatea e stăpâna numai a spaţiului. Dar spiritul domină timpul. Spiritul scoate o fru­ museţe stranie din ceea ce nu mai e; spiritul din moarte reface viaţa. înţelege, ghiceşte, apoi iubeşte şi spune. Aceste patru cuvinte 15

definesc Franţa ori de câte ori e mare şi no­ bilă. Or, dacă ziua aceea a fost măreaţă, a fost.fiindcă în d-na de Noailles Belgienii vă­ zură Franţa”.

Iată acum o seară a poetei în lumea mare.

Printre mulţi invitaţi: Paul Souday şi un ma­ ior în retragere vârstnic, gras şi naiv. Con­ tesa de Noaillles soseşte în întârziere şi ime­ diat începe discuţia cu Paul Souday. Volubi­ litatea ei îl depăşeşte, îl turteşte. Asupra lui Victor Hugo cad de acord. — Pe mormântul meu, spune Contesa, vreau să se pue vorbele acestea: „A apărat pe Hugo”. Maiorul grăsuţ, aprobă din cap. — Iţi mulţumesc, dom­ nule căpitan, spune ea. Citisem în ochii dumitale auriţi de nisipul Saharei, patima pen­ tru poezie. Maiorul vru să spue ceva.—Colo­ nele, vrei să spui ceva? — Nu e colonel, nu-i decât maior, îi şopteşte gazda. — Ce-are aface, l-am îmbătrânit, dar l-am onorat. — Da, doamnă, spune maiorul. Ce credeţi despre Balzac? — Scumpe soldat, sublim războinic, mă întrebi, cu nepăsarea magnifică a eroilor, ce gândesc despre cel care întruneşte toate ima­ ginile şi gândirile: Balzac. Din Balzac îmi place tot. — Tot... şi miel zise maiorul. — Iată-ne atunci uniţi spiritualiceşte pe toată viaţa, îi răspunde ea. Şi după ce mai discută cu alţii despre Rousseau şi Michelet, revine la maior numindu-1 „cavalerul meu” sau „Don Quichotte, mai frumos decât cel adevărat!” şi-i povesteşte dezgustul ce l-a avut faţă de cineva care i-a declarat că Balzac e, ^ilizibil”.—Era un am­

basador care printr’o minune avea în acelaş 16

+

n Juda+o

1

VR A M

C r A

2a

. :

timp aerul elefantului care aşteaptă maldărul de fân, dar şi aerul maldărului de fân care îşi aşteaptă elefantul. Să-mi spue mie că Balzac e „ilizibil”. Dar puteam să cad moartă pe loc. Nu e aşa „mon ami”?

La vorba asta maiorul tresări mişcat: — Doamnă, îmi faceţi o mare cinste!

— Mulţumeşte destinului care e când crud când binevoitor cu noi. El a vrut să ne în­ tâlnim astăzi, să te remarc şi să mă lege de d-ta într'o prietenie spirituală.

Dar e vremea de plecare. Maiorul se oferă să aducă o maşină şi murmură la fiecare treaptă pe care o coboară: Superbă femee!

Superbă femee!

Iar contesa spune gazdei: Omul acesta te consolează de mulţi alţii. Are un cap magni­ fic de animal sfânt!

Spiritul ei tânăr şi vioi imagina toate replicele şi farsele. Odată la masă, cineva spu­ nea că Mussolini seamănă cu Napoleon.—Par­ don, răspunse ea, Napoleon avea nasul şi băr­ bia mea.

Altă dată un prieten aude o voce groasă la telefon: — Din partea d-nei de Noailles!

— Bine, dă-mi legătura! răspunde el serios.

Dar un râs argintiu răsună în fir şi vocea se schimbă: — Scumpe prietene, chiar ea este.

Am luat o voce groasă de lup ca să te sperii.

Acum îmi reiau vocea mea de Scufiţă Roşie ca să te încânt. Ghici ce-am citit azi de dimi­ neaţă în calendar? 21 Martie, naşterea Primă­ verii. Ce veste măreaţă şi irezistibilă. Nu mă aşteptam. Mi-au venit lacrimile în ochi!”

Cum orice iubitor al frumosului e şi duş*

\

17

i

mânui prostiei şi al nedreptăţii, revoltele ei îmbrăcau adesea forme lapidare şi pline de umor. — j,Explicaţi-mi, spunea ea, cum se poate ca un ministru plenipotenţiar să fie mai absurd decât plenipotenţa, un avocat mai stupid decât nedreptatea şi cutare general mai jalnic decât războiul?”

Replica ei era imediată şi neiertătoare. Acum trei ani Emil Ludwig se duse s’o vadă.

Vorbindu-i de muzica lui Wagner, el îi spuse: — Epoca acestuia a trecut. Vi-1 lăsăm, d-voastră, Francezilor, în contul reparaţiilor de răz­ boi! — Iţi mulţumesc, domnule^ răspunse ea^ dar avem destulă muzică în Franţa. Marsilieza şi le Chant da depart ne-au fost de ajuns şi o să ne ajungă şi mâine de va fi nevoie!”

Deplângându-i moartea, cei care au cunos­ cut-o, reamintesc toate darurile cu care era . înzestrată. Painleve vorbeşte de „farmecul zglobiu, mişcător şi direct al gândirii ei, cu o varietate, adâncime şi spontaneitate care fă­ ceau din ea, în toate locurile unde trecea,- un centru de impulsiune căruia nici o inteligenţă nu-i rezista”. Frangois Mauriac spune că era încărcată cu toate darurile omeneşti. Iar la mormântul ei ministrul de Monzie vorbind în numele guvernului, a subliniat calităţile ei de orator: „Orator prin apărarea cauzelor drepte, prin bogăţia şi abundenţa stilului ei, prin pu­ terea de a antrena, de a învălui, de a vrăji pe care o poseda, printr'un fel de a lega de soarta ei fraternitatea tuturor bucuriilor şi tu­ turor suferinţelor. Dacă e adevărat că ade­ vărata femee aduce la ea tot cerul şi tot pă­ mântul, Ana de Noailles, orator şi poet, a

18

l

\

î 1:

realizat în inspiraţiile ei uimite o perfecţie de feminitate la care nu au ajuns înaintaşele ei”.

Contesa de Noailles ştia să pretuiască cel mai delicat şi mai frumos lucru de pe pământ: prietenia. Una din marile afecţiuni ale vieţii sale a fost aceea pe care a avut-o faţă de Henri Franck, un tânăr profesor, intelectual de subtilă gândire, poet şi filozof mort la vârsta de 24 de ani. Pentru volumul postum al lui Henri Franck, ea a scris o lungă şi mişcătoare prefaţă în care făgădueşte poetului dispărut o viată continuată prin miracolul prie­ teniei, şi prelungită, — pentru spectacolul lu­ minii şi al mulţimilor omeneşti, — atâta timp cât va mai trăi şi ea, poeta supravieţuitoare.

Iată cuvintele cu care se termina prefaţa: — Cher compagnor^ enfant, maître et ami^ aventureux et sage, intrepide et resigne, vous qui futes si avide d'entreprendre, d'observer, d'accomplir,—si desireux aussi d'habiter la demeure du coeur des hommes, nous vous emporterons dans notre vigilante memoire au long des jours qui nous sont assignes. Quand Ies flots de la mer se presseront sous Ies vaisseaux joyeux, quand se leveront Ies jeunes moissons et que Ies chants des clairons s’eloigneront le' soir sur Ies routes ombragees, nous interrogerons votre secrete presence.

Assistant privilegie, nous vous ferons une place en avant meme de notre propre coeur; ainsi Ies meres antiques, au jour des combats, presentaient, au bout de leurs mains allongees, leur fier enfant. De telle sorte, aussi long-

19

temps que nous-memes, vous contemplerez le spectacle de la lumiere et Ies foules humaines, tandis que votre doux etre, â Pabri de la Destinee que n’a pitie d'aucun vivant, desormais repose,—Henri Franck, ombre cherie, frere leger et juvenile de David charge d’orages et de Booz endormi”.

(La Danse devant l’Arche, pag. 30).

Operile fiecărui scriitor conţin în ele pe lângă ţelurile urmărite, şi atitudinea acestuia faţă de viaţă şi faţă de cititori. Mulţumirea unui scriitor e să capete amiciţia omenească şi să ştie că mai târziu, când nu va mai fi, cuvintele lui pot încă să se reaprind!, binefă­ cătoare şi pline de îmbărbătare sau de mângâere, în alte suflete. Iată, în prefaţa întitu­ lată: Le vrai visage de la gloire, şi pusă în fruntea volumului lui Paul Faure asupra lui Rostand, care poate fi, după Ana de Noailles, recompensa poetului: „Ce qu'il a deşire vraiment, c'est la penetration de son oeuvre dans Ies âmes desinteressees, la consolation qu’elle y installe, son irradiation definitive. Le poete meurt. Le repos s'epand enfin dans Pesprit inquiet, dans le coeur tourmente; pour lui Punivers a cesse, mais Ies ombres existent puissamment par ceux qui Ies aiment L'anxieux, Pennuye, le desappointe, celui qui ne rencontre nul appui, trouvera son conseiller et son parfait ami chez Ies morts.

Un soir oii tout lui manque, ou du sol aux astres son triste regard ne constate que le vide

20

\ 3

î vertigineux du somptueux espace qui ne se soucie point de lui, il ouvre un livre illustre, et voici qu'â ses cotes, dans sa solitude et son denuement, .se dressent Ies heros et Ies grâces.

La beaute, comme un fleuve cjui deborde ses rives, ruisselle sur son coeur. La chambre de sa misere est comme gonflee de ce nuage dore que la pensee stoique et la musique des mots etendent autour d’elles”.

(Vingt ans d’lntimite avec Edmond Rostand, pag. XV-XVII).

Acum a trecut şi ea în rândul morţilor de care a vorbit cu atâta respectoasă duioşie, cu atâta compătimire plină de lacrimi şi de gân­ duri.

Dar fiindcă singura ei dorinţă în viaţă a fost să fie înţeleasă şi iubită, şi fiindcă, nădăjduesc că aceeaşi admiraţie faţă de ea ne reuneşte în clipele acestea, să ne gândim la câteva din versurile ei, aşa cum depeni mătăniile şi ruga în amintirea celor plecaţi pen­ tru totdeauna.

Iată din Le Coeur innombrable o poezie de seară de Iunie: serile acelea lungi şi lumi­ noase, pline de o linişte atât de suavă încât simţi că nu se vor mai reîntoarce vreodată.

Ii fera longtemps clair ce soir, Ies jours allongent, La rumeur du jour vif se disperse et s’enfuit, Et Ies arbres, surpris de ne pas voir la nuit, Demeurent eveillees dans le soir blanc, et songent...

Le marronniers, sur l'air plein d’or et de lourdeur, Repandent leurs parfums et semblent Ies etendre; On n’ose pas marcher ni remuer l’air tendre De peur de deranger le sommeil des odeurs.

21

De lointains roulements arrivent de la viile...

La poussi&re, qa’un peu de brise soalevait, Quittant l’arbre mouvant et las qu’elle revet, Redescend doucement sur Ies chemins tranquilles.

Nous avons tous Ies jours l’habitude de voir Cette route si simple et si souvent sui vie.

Et pourtant quelque chose est change dans la vie, Nous n’aurons plus jamais notre âme de ce soir...

Tot din primul ei volum de versuri iată câteva distihuri epicureane. Dar toate îndem­ nurile de a gusta visul, bunătatea şi iubirea în viaţă, poartă în ele tristeţea că sunt li­ mitate de însăşi viaţa noastră.

Le Temps, de ses pipeaux, tire de clairs accords, Bondissez au soleil, Ies âmes et Ies corps, Par Ies chemins poudreux et la verdure âpaisse Epuisez Ies plaisirs, c’est la seule sagesse; Prenez-vous, quittez-vous, cherchez-vous tour â tour, II n’est rien de r6el que le reve et Famour.

Sur la terre indigente ou tant d’ombre s’eploie Ayez souci d’un peu de justice et de joie, Retenez, du savoir, ce qu’il faut au bonheur; On est assez profond pour le jour ou l’on meurt.

Vivez; ayez Famour, la colere et Ferme, Pauvres etres vivants, il n’est rien que la vie!

Din VOmbre des jours desprindem urmă­ toarea poezie închinată poeţilor nefericiţi.

Poeta aspiră, după moarte, să găsească în eternitate umbra a trei făuritori de cântece: Villon, Verlaine, Henri Heine.

22

Quand ayant beaucoup travaille J’aurai, le coeur de pleiirs mo ai 116, Cesse de vivre, J’irai voir le pays ou sont Tous Ies bons faiseurs de chansons Avec leur livre.

— Ch&re om bre de Franţois Villon Qui, comme un grillon au sillon, Te fis entendre, Que n’ai-je pu presser tes mains Quand on voulait sur Ies chemins Te faire pendre.

f

Verlaine qui vas titubant, Chantant et semblable au dieu Pan Aux pieds de laine, Es-tu toujours simple et divin, Ivre de ferveur et de vin, Bon saint Verlaine?

Et vous dont le destin fut tel Qu’il n’en est pas de plus cruel, Pauvre Henri Heine, Ni de plus beau chez Ies humains, Mettez votre front dans mes mains, Pensons â. peine.

Moi, par la vie et ses douleurs, J’ai goute Tardeur et Ies pleurs Plus qu’on ne Fose...

Laissez que, lasse, preş de vous 0 mes dieux, si sages et fous, Je me repose...

In acelaş volum găsim poezia în care Anna de Noailles, cu o sinceritate mişcătoare şi în 23

ritmuri clasice, îşi arată dragostea ce-a avut-o de viaţă, de natură şi de artă,-^—şi ^dorinţa de a fi iubită, şi după moarte, pentru versurile ei: J’6cris pour que le jour ou je ne serai plus, On sache comme l*air et le plaisir m’ont piu, Et que mon livre porte ă la foule future Comme j’amais la vie et l’heureuse Nature.

Attentive aux travaux des champs et des maisons, J’ai marque chaque jour la forme des saisons, Parce que l’eau, la terre et la montante flamme En nul endroit ne sont si belles qu’en mon âmel J’ai dit ce que j’ai vu et ce que j’ai senti, D’un coeur pour qui le vrai ne fut point trop hardi Et j’ai eu cette ardeur, par l’amour intimee, Pour etre, apres la mort, parfois encore aimee, Et qu’un jeune homme alors, lisant ce que j’ecris, Sentant par moi son coeur, £mu, trouble, surpris, Ayant tout oublie des 6pouses reelles, M’accueille dans son âme et me prefere ă elles...

Aceeaşi idee e reluată mai târziu în Ies Eblouissements în superbul poem: La P.riere devant le Soleil din care cităm sfârşitul: Avânt qu’au mol neant tout amour soit diffus, Des hommes viendront boire aux sources que je fus; — Nul coeur humain jamais n’eut autant de frissons; Mon reve est un si vif et si ardent buisson, Que, si j’ouvre mes bras ou la tendresse abonde, II tombe malgre moi de l’amour sur le mondeL. — Pourtant, Soleil, ayant oublie tout cela, Tout ce qu’au beau plaisir la Science mela,

24

■I

Je reviens devant vous, ignorante, priante, Soleil des verts tilleuls, Soleil de Tamarante!

Soleil de la foug&re et des reines-des-pres, De la bardane d’or et des muriers pourprâs, Soleil des clairs cailloux ou pleuvent des pâtales, Soleil du romarin, soleil de la cigalel — Soleil de l’aube rose au bord du Pont-Euxin, Soleil d’Ino tenant Bacchus contre son sein, Soleil du vieux cadran des petits presbyteres, Soleil de tout amour et de toute de la terrel...

— Ah! que vous vouliez bien, vous, dieu vivant, venir Entre Ies volets blancs que ma main vient d’ouvrir; Que vous veniez, buveur des belles sources bleues, Vers moi, brisant l’azur, franchissant tant de lieues!...

— Vous, porteur du reveil, de Torgueil, de l’espoir, Votre face n’est pas plus grandc qu’un miroir Ou je regarderai ce matin mon visage; Et pourtant, une telle 6blouissante rage De rayons, de plaisirs, s’anime autour de vous, Que je d&faille, 6tant, pour mieux vous voir, debout...

— N’est-ce pas, vous savez â quel point je vousaime?

Tout mon deşir nombreux et lumineux essaime Vers l’espace ou mon reve et vous tremblez tous deux.

Laissez qu’â vos cheveux je mele mes cheveux, Voici qu’â l’aube douce ou vous venez de naitre, Toute avide de vous je suis â ma fenetre, Ma joie est aussi claire, aussi chaude que vous, Quelque chose est en moi qui vous aime â genoux.

— Fronton d’or, dont mes bras sont Ies vivants pi[lastres Vous etes comme une coeuer, mon coeur est comme [une astre, Si bien que je crois voir dans le matin vermeil, Luire et se saluer Tun et l’autre Soleil!...

25

\

r Dar gloria, inteligenţa, mândria, tot ceeace izolează pe poet de lume, nu-i aduc fericirea.

Mai bine viaţa simplă, modestă, umană, decât să te simţi un vultur ce nu se mai poate coborî şi pe care nimeni nu-1 urmează. Iată din les Vivants et Ies Morts, un fragment din poezia: Au pays de Rousseau: — Nature, accordez-moi le plus d’amour huma in, Le plus de ses clartes, le plus de ses tenebres, Et la grâce d’errer sur Ies communs chemins, Loin de toute grandeur isolee et funebre; Accordez-moi de vivre encor chez Ies vivants, D’entendre Ies moulins, le bruit de la scierie, Le rire des pays egayes par le vent, Et de tout recevoir avec un coeur qui prie, Un coeur toujours empli, toujours communicant, Qui ne veut que sa part de la tâche des autres, Et qui ne reve pas â l’âcart, dvoquant L’aureole orgueilleuse et triste des apotres!

Que tout me soit amour, douceur, humanite: La vigne, le village et Ies feux de septembre, Les maisons rapprochees de si bonne amitie, L’universel labeur dans ie secret des chambres; Et que je ne sois plus, —au-dessus des abîmes Ou mon farouche esprit se tenait asservi, — Comme un aigle blesse en atteignant les cimes, Qui ne peut redescendre, et qu’on n’a pas suivil

Anna de Noailles începe să simtă în glorie, în inteligenţă, în artă, în toate avânturile ti­ nereţii, în toate voluptăţile ce şi le dă un suflet rar, graniţi ce nu se pot depăşi, sfâr26

şituri tragice şi necesare ce se vestesc cu prima ofensă adusă frăgezimii obrazului, cu prima renunţare ce se instalează în entuziasmul ima­ culat al sufletului.

Alegem din poezia VElevation câteva strofe pătrunse de presimţirea marei tăceri ce va veni: Que Ies jours se levaient splendides dans ma joiel Quel torrent ascendant de mon coeur vers Ies cieuxl Mais l’orchestre s’est tu; la brume qui me noie M’entraîne mollement aux lieux silencieux.

J’ai la sârânitâ d’etre sans esp6rance, Je ne souhaite rien, j’ai pris congâ de moi; Ma force, mes dâsirs, mes regrets, ma souffrance Ont fui comme le temps laisse tomber Ies mois.

Helasl que tout nous fuit I Comme to.ut nous rejette!

Comme tout aboutit h ce hideux repos Qui de la terre fait un immense squelette Ou Ies foules sans nombre ont aligne leurs os!

Şi această impunătoare scrutare a sufletu­ lui în faţa imensităţii: .

— Et maintenant, debout comme Ies astronomes Dans Ies limpides nuits d’Agra et de Philae, Je contemple, au-dessus des mondes et des hommes, Les signes infinis de mon coeur etoile!...

Dar gândul morţii începe să se strecoare din ce în ce mai des în versurile poetei. După ce ai căpătat toate mulţumirile ce poate să ţi le dea, lumea, cu nimica nu poţi să înlături ameninţarea morţii.

Les vivants se sont tus, mais les morts m’ont parlâ, Lenr silence infim m’enseigne le durable.

27

__ i

Loin du coeur des humains, vaniteux et troublâ, J’ai bâti ma maison pensive sur leur sabie.

— Votre sommeil, 6 morts depus et s<§rieux, Me jette, Ies yeux clos, uu long regard farouche; Le veut de la parole eraplit eucor ma bouche, L’univers fugitif s’insere dans mes yeux.

Morts auşteres, legers, vous ne sauriez pr6tendre A toujours occuper, par vos muets soupirs, La race des vivants, qui cherche a se defendre Contre le temps, qu’on. voit dejâ, se retrecir; Mais mon coeur, chaque soir, vient contempler vos [cendres Je ressemble au passe et vous â l’avenir.

On ne possede bien que ce qu’on peut attendre: Je suis morte d6jă, puisque je dois mourir...

Până şi în clipele de iubire gândul morţii revine. Unul din doi o să moară întâi. Cine?

Ce valoare au mângâierile dacă trebue să se sfârşească pe veci? Nu e mai bine ca cei oe se iubesc să moară împreună în beţia iubirii şi să fie apoi culcaţi alături în patul întune­ ricului? Iată această puternică poezie din Ies Forces eternelles.

II n’est pas un instant od preş de toi couchee Dans la tombe ouverte d’un lit, Je n’evoque le jour ou ton âme arrachâe Livrera ton corps â l’oubli.

Se peut-il que se rompe une veine qui porte Un meme sang parmi deux corps, Et que l’un des deux reste au moment que la porte Se ferme sur celui qui sort?

28

Qu’advient-il De Attend-il que De

de celui que le destin neglige, celui qu’on nomme vivant? la plaie â son cotd se fige? quel fiel va-t-il s’abreuvant?

Que valent donc Ies mots, Ies larmes, Ies caresses, Le feroce accaparement D’un corps par l’autre corps, si ces promesses cessent Au terrible et demier moment?

Qu’avons-nous souhaitâ dans le plaisir, cher etre, Si ce n’est d’etre tour â tour Celui qui meurt, celui qui voit l’autre renaître, Celui qui l'assiste d’amour?

Quand ma main sur ton coeur pieusement ecoute S’apaiser le feu du combat, Et que ton sang reprend paisiblement sa route, Et que tu respires plus bas, Quand, Iass6s de Mmmense et mouvante folie Qui rend Ies esprits dâvorants, Nous gisons rapproches par la langueur qui lie Le veilleur las et le mourant, Je songe qu’il serait juste, D’expirer dans Ou, soi-meme, ou ne peut Que la paix de

propice et tendre ce calme instant rien sentir, rien entendre son coeur content.

Ainsi l’on nous mettrait ensemble dans la terre, Ou, seule, j’eus si peur d’aller; Le tombe me serait un onoins sombre mystere Que vivre seule et t’appeler.

Et je me rejouirais d’etre un repas funebre Et d’beberger la mort qui se nourrit de nous Si je sentais encor dans ce lit des tenfcbres, L’emmeleiment de nos genoux...

29

Din ce în ce mai insistent gândul morţii apare în versurile Anei de Noaillles. In fră­ gezimea de mlădiţă şi în limpezimea de izvor a unor versuri ca: Le silence et Ies bruits, sondam, dans l’air humide Ont ce soir un accent plus vaste et plus ardent Sur le vent aminei, Fevrier fuit, rapide Quelqu’un revient, je sens qu’il vient, c’est le Prin[temps!

Se strecoară îndoelile: Comme le temps est court qu’on passe sur la terre Si peu de matins vifs Si peu de reverie heureuse et solitaire Dans des jardins naifs.

Si peu de la jeunesse, et De beaux jeux Comme le premier soir ou Ou l’on entend

si peu de surpjise excitants l’on a vu Venise Tristan.

In Jeunesse din YOmbre des Jours, prima şi ultima strofă spun întreaga tristeţe a ti­ nereţii, care nu se mai întoarce: Pourtant, tu t’en iras un jour de moi, Jeunesse, Tu t’en iras, tenant l’Amour entre tes bras; Je souffrirai, je pleurerai, tu t’en iras, Jusqu’â ce que' plus rien de toi ne m’apparaisse I — Ahl Jeunesse, qu’un jour vous ne soyez plus lâ, Vous, vos reves, vos pleurs, vos rires et vos roses, Les Plaisirs et l’Amour vous tenant, — quelle chose, Pour ceux qui n’ont vraiment desirâ que cela!...

30

Dar contemplarea morţii îşi găseşte expresiunea cea mai dramatică în scurtele poezii din VHonneur de souffrir, volum dedicat celor dispăruţi de către poeta care presimţea că o să moară în curând: „Prietenilor mei care m'au părăsit, pe care nu-i părăsesc”.

•V Morls qui me futes chers, ne soyez pas jaloux, Votre cendreuse voix me suduit et m’appelle, Je suis encore avec Ies anges sur Techelle, Je n’ai pas pu venir si vite auprâs de vous, Mais je chancelle.

Comme la lune joue avec Ies flots des mers Et mene l’ocean de Tune' â l’autre rive?

Mon soullle est retenu parmi Ies choses vives, Je n’ai pas encor pu me derober â l’air, Pourtant j’arrive...

X

Nul lit, nulle chambre, nul toit N’affaibliront mon epouvante Que tu sois mort et moi vivante.

— Dans le sol noir, âtroit et froid, J’ai un rendez-vous avec toii ,

XVIII Rien ne me touche plus, je me sens morte aussi.

Mon aride tristesse ignore Ies soucis.

Tu m’aimais, toute chose et avec toi finie.

Mon plaisir fut ton but. Que t’importent mes pleurs!

Tu ne connaîtras pas ma penchante agoniei — Sachant que tout est vain, e.t surtout la douleur, Je n’ai pas meme mis sur la tombe une fleur...

31

XLII Eu expirant j’entrainerai L’univers dans ma torabe ouverte: Ce corps ou Eihfini souffrait, Ou florissait la terre verte, Aura le poids du moude inerte.

Et Ies astres verront d’en haut, — Quelque elroit que soit chez Ies hommes Le lieu ou reveront mes os Dans le sol du funebre somme, — L’immensite de mon tombeau!

LXII Puisque jamais plus je n’6coute L’univers, cet inconscient; Puisque nul pas sur nulle route N’intrigue mon coeur patient; Puisque sous un masque tranquille Qui me vient d’avoir trop souffert, J’attends que sorte de la viile Pour entrer dans le sol ouvert Ce Et Je De

corps qui vraiment eut des ailes fut plus briliant que l’etd, benis l’inutilite la tombe, — seule etemelie!

In versuri sau în proză, comentariile noa­ stre, ale celor vii, nu explică şi nu înlătură apropierea morţii. In faţa ei oameni caTolstoi, Stevenson, France, s'au zăpăcit, s’au chinuit, au fugit. înainte de a relua contactul infinit cu materia inertă, sufletul care s'a crezut stă­ pânul lumii, se agaţă de nădejdea vieţii vii32

t

toare după ce caută în toate chipurile să-şi explice sau să-şi dea un rost pe pământ.

Dacă, după cum spunea Bergson, scopul vieţii poate că e creaţia estetică, Ana de Noailles şi-a îndeplinit cât timp a respirat printre vii, efemera ei misiune. In literatură şi mai ales în suflete ea va dăinui ca o jpildă complectă a extazului omenesc în faţa naturei plină de farmec şi de făgădueli, precum şi a groa­ zei de a nu mai exista, mai mare decât injuria de a nu fi existat.

Mulţimile, în înţelepciunea lor sănătoasă şi restrânsă, rezolvă uşor problemele sufletului prin faptul că nu şi le pun. Ana de Noailles a crezut şi ea, ca toţi oamenii mari, că avântul, Jnteligenţa şi geniul pot schimba paşnica sorocire hărăzită tuturor trupurilor. Iar când a ajuns să vorbească despre moarte, ea şi-a mă­ surat viaţa şi de atunci nu s’a mai gândit la conţinutul zilelor, ci la numărul lor. Destinul unei poete se sfârşeşte ca şi destinul unei flori. Toată puterea şi frumuseţea clipelor ce le trăeşti în viaţă, se evaporează, şi te lasă fără nici un sprijin faţă de clipa din urmă care te ia pentru vecie în braţe, lăsând lumea să-şi continue ciclurile de lumină, de vege­ taţie şi de zbucium. Erai puţin lucru, dar erai neînlocuibil. Erai unic, devii nefolositor.

Ana de Noailles care a fost dragoste, entu­ ziasm, cântec, şi bunătate, a simţit că cea mai su­ perioară atitudine omenească, cel mai nimerit răspuns ce-1 putem da absurdului care ne di­ struge este de a-1 pricepe, de a pricepe ade­ vărul. Puţini au privit cu atâta agerime, cu atâta nobilă deznădejde a inimei, cu atâta cu-

33

—

—

-

noaştere exactă, ca Ana de Noailles, în ochii întunericului care ne pândeşte fără de milă şi fără memorie. Curajul cu care ea a privit moartea, îl simţim totuşi cum plânge ascuns în inima cuvintelor, în valurile repetate ale rimelor. Versurile ei care se ridicau spre cer puternice şi frământate ca braţele cedrilor, se înalţă acum, omeneşti, şi recad ca mâinile împreunate pentru rugă. Inima nenumărată pornită spre cucerirea lumii, se mulţumeşte acum cu Onoarea de a suferi, în aşteptarea morţii.

Intr’un poem din Les Forces âternelles, Ana de Noailles se adresează străinului care, când ea va fi moartă, va veni ca să-i contemple la­ cul genevez. Ea, cu gândul îl conduce prin locurile copilăriei pe care nu mai poate să le vadă. Ii arată casa, grădina, salonul în care mama ei cânta la pian, veranda plină de vise în care fetiţa se răsfăţa ca într'un hamac, balconul bătrân, odăiţa ei de culcare cu în­ geri păzitori, cărţile, curtea, păsările, florile, iar seara îi arată cum se aprind pe lac departe luminiţele din Lausanne şi Montreux. In oraşele din împrejurimi se ducea ea când era mică, pe la cofetării, şi privea cu întâia mi­ rare, — mirarea care învaţă de toate, — spre înamoraţii de pe la mese. Reîntoarsă acasă la umbra paltinilor asculta câte o voce tristă cum e cornul de vânătoare: „Quand on me descendra dans la tombe terreuse, j’entendrai

cette voix encor”.

— Şi-acum, spune Ana de Noailles, străi­ nului, dacă pleci, împinge portiţa de lemn dela Mănăstirea Clarisselor şi intră. Capela

i

i

34 ! : \ ...

-

ţ ' i

e scăldată în lumini apoase de vitraliile vinete şi turcheşe: Acum când sunt moartă, poate că inima mea au pus-o acolo ai mei, după cum mi-a fost dorinţa, inima mea care datoreşte totul locurilor acestora. Dacă nu e în biseri­ cuţa albă atunci să ştii că inima mi-au îngropat-o pe dealul fermecător umbrit de nucii aplecaţi din Nouvecelle, într;o bisericuţă gal­ benă ca arama.

C’est lâ que dort mon coeur, vaste tămoin du monde Que tout blessait, â qui tout plut.

Les astres cesseront un jour leur noble ronde • Tout silele sera revolu, Puisque, malgrâ la force et le feu qui l’inondent, Ce coeur inimi ne bat plus I

BikJtef V ? f\ \f r r* .. „Duj/f,, 7

35

\

f

i V

.

\

/

*

« > .

i ■

*

;

t V

n

L/

AU APĂRUT IN COLECŢIA ANALELOR ROMÂNE: Nr. 1. — I. G. Duca: Raporturile unui ministru tânăr cu Regele Carol I, ediţia I epuizată.

Nr. 2-3. — D. V. Barnoschi: Văicăreala otrăveşte şi cu încetul, ucide.

Nr. 4. — C. Argetoianu: „Conferinţă fără subiect".

No. 5. — Grigore N. lunian: Restabilizarea.

Nr. 7. — /. P. S. Miron, Patriarh al României: Datoria generaţiei de azi.

Nr. 8. — Emil Ottulescu: Germania Iui Hitler.

Sub tipar:

G. Taşcă: Devalorizare şi inflaţie. /. Petrouici: Puterile Culturii.

M. Manoilescu: Unitatea Spirituală a Europei. f ; Scarlat Demetrescu: Din domeniul metapsihic şj £) I spiritist. ^ Utv Dr. N. Lupu: Conferinţă cu subiect

PREŢUL LEI 20.—

: f