Issuu

—

<; -

>•

:■

V R A N F< A

I. M. 13 0 K3 E1F OS E § £ Oi) • •

?T I wmm\ i iu.

: i

■J

v.v.

».•

I'<

' :

"? : \

Iii

IN F&TA MĂC3URII o

Din ciclul: „Oameni dela oraş"

CU O SCRISOARE A

D-lui I. A. BASSARABESCU N

ii focşani vj l*

TIPOGRAFIA „SENTINELA1* FOCŞANI 19 3 4

■

.• V

> ■

I. M. OIM0TRESCU

IN FAŢA MĂGURII Din ciclul: „Oameni dela oraş"

CU O SCRISOARE A

D-lui I. A. BASSARABESCU

TIPOGRAFIA „SENTINELA" FOCŞANI 19 3 A

felf?V,L. £> h'i) ■»'

X3l) QV

I /'* -■

i s-

•••••

' -A*

•' Şî

V l'

» ! 'r

>; •

■4

\ .• •

> ;

•7

(

\ \

f • .N

li i

i f-.

! > «

V i

•!

•C T)VUU-

^YV"~>^‘

- ^

<5> <f

Ia^—

<o^' •V—*•

ÎJi

«■-te V^v^,

>\^

/5-S^

^ cS%w ^

- ,/ o-J

' ^ ,$> ^f //

" oJ<"

1 'v

y.V yJ/Părlnlilor mei „Oameni dela o-

&S' #>:;

•

ra5“ car8 au trăit trudnică viaţă şl acum derm somnul de veci; „In laţ a Măgurii"

*■

___

Scumpe domnule 2)imifrescu, Darul D-tale de a învia trecutul cu toată li niştea lui de altădată, se vede şi în schiţele mai noui ce mi-ai trimis acum în manuscris. Am pătruns în toată duioasa lor adâncime. * Duca Veta“ mi-a lăsat în suflet o stăruitoare melancolie: iar celelalte bucăţi, înfrunte cu „Laviea „In faţa MăguriiM şi „Brigandul înţeleptu sunt dovada evidentă că ai făcut un temeinic pas îna inte, isbutind să culegi din suflete polenul sim ţirilor curate, iar din natură peisagii şi aspecte înduişătoare. Focşanii şi Odobeştii de odinioară, privite prin scrisul D-tale viu şi atrăgător, ar încălzi inimile tuturor bunilor tradiţionalişti, cari — ca şi mine — au legături şi ţin din toată inima la aceste două aristocratice, tihnite şi pitoreşti oraşe. Doresc noului D-tale volum tot triumful. Cu vechi şi sincere afecţiuni, I. A. Bassarabescu Ploeşti 3 Mai 1934

■

F^Ţ

AGURII

Cînd Ionel şi Mitruţă erau copii, — mai în fiecare vară cîteva săptămâni — stăteau la bunicul lor din Ţifeşti, proprietarul unei vii mari şi frumoase de acolo. In faţa caselor, se făcea un drumeag plin de praf întotdeauna. — Deoparte şi de alta a acestuia, se găseau garduri mari de cătină amestecată cu burueni şi flori sălbatice, printre care, cele ale curpenuluî de pădure se întindeau ca o podoabă de ghirlande albe — gălbioare. Mai toată vara, bojii erau înfloriţi, răspîndind în aer un miros dulceag. Porumbelele mici, cu fructele lor rotunde — brumării şi care făceau gura pungă — se îndesau şi ele cu nemiluita pe toată întinderea gardului viu, creind cu toţi o învălmăşeală de forme, şi culori desfătătoare. Dincolo de garduri erau viile. De cum se sculau de dimineaţă, — îmbrăcaţi cu ce se întâmpla şi desculţi — alergau toată vremea, fără de popas, pe acest drumeag al cărui praf înfier bântat de soare, le încălzea picioarele şi plăcerea era nespusă când din fierbinţeală treceau pe sub nucii bătrîni a căror umbră ţinea praful răcoros.

Cu două cercuri de fer, luate dela buţile stricate din cramă, alergau cât era ziulica de mare, stîrnind clinii vecinilor cu huetul jocului lor.

Cînd osteneau cercurile, se îcălecau pe cai năsdrăvani, doi araci de alun, snopindu-i din bătae cu bice şi flişte din boz, sau ramuri fragede de soc. Sburdau, nechezînd ca armăsarii până luau turcaleţul în primire—un smeu fără şindrile—făcut din hârtie la care adăugau o coadă de cîrpă şi-l prindeau din două părţi cu aţă subţire, — sfoara fiind prea grea pentru asemenea sburător. Săturându-se şi de asta, se suiau în agudul „Coanei Preotese44 mama lui Pachiţă. Se ghifuiau bine de agude negre şi ca dracii mânjiţi la gură, pe obraji, pe mîini, cămăşi şi pantaloni, mergeau la masă, unde infulecau din toate, cu toată lăcomia, hămesiţii de foame. După masă, venea rândul vişinilor. Nu se coborau din ei până nu* şi umpleau stomahurile burduf. Spre seară, dădeau o raită pe la părul cel galben din mijlocul viei, găsind pe jos câteva pere din cele fulgerate cum se zicea poamelor căzute din pomi îna inte de coacerea celorlalte. Le devorau cu lăcomie şi pe acestea. Alergau pe haturi. Se duceau pe la cele două căsoaie şi tot înfometaţi veneau acasă să-şi ia tainul dela toacă: o bucăţică de pâine cu brânză sau caş dulce. Linguşitorii mititei se apropiau de bunicul lor, aducând meşteşugit vorba despre Putna, care trebuia să fi fost bună de scăldat. Dacă bătrînul era în cheji buni — asta cam rar — punea la brişcă sau cotigar

pe „Neamţul1* sau pe „Ţîcă“ unul din caii lui. — Plini de fericire, băeţii plecau apoi la scăldat cu „Badea lonu un vizeteu ardelean, om cam abraş, pe care bătrînul îl avea în slujbă — de multă vreme. Cînd timpul era potrivnic şi ploua, stăteau ciotcă, pe prispă, de vorbă, cu „Moş Dumitru“, un bătrîn nenorocit, oploşit la casa asta de om chiabur. Moşul le făcea mieji de nucă, le istorisea întâmplări şi poveşti de demult.,. Dincolo de vii—în spre Soare-Apune, cu măreţie, se înălţa „Măgurau împodobită de păduri verzi—în tunecate. In imaginaţia lor copilărească vedeau în sihăs-

9 triile muntelui toate sălăşluirile smeilor, balaurilor, feţi frumoşilor, cosînzenilor şi ale împăraţilor din poveştile fermecătoare ale bătrânului. Cu ochii mari, ţintă, priveau spre această înăl ţime împodobită, văzând-o : dimineaţa, împânzită de neguri cenuşii, purtate agale de adieri de vînt, mângîindu-i crestele; în răscrucea zilei, năpădită de azurul cerului şi flacăra soarelui dogoritor; pe la asfinţituri, înecată în văpae de foc..,. In faţa Măgurii, chiar copii aceştia vioi şi sburdalnici se potolenu, cuprinşi de vraja ce o ascunde în tainiţele lor totdeauna, pădurile si munţii!

BRIGANS Poetului Const. Al. Mironescu

Intr'o dimineaţă—e tare de mult de atunci—fusese găsit pe marginea trotuarului, din faţa unei case pără site. Abia făcuse ochi. Ţipa sfâşietor de foame şi de dorul mamei, de care stâpînă-său îl despărţise şi-l aruncase acolo, în calea trecătorilor, dela care putea să-i vie o rază de noroc. Era micuţ, cât o cutie de chibrituri. Părul alb, lins peste o piele fină de culoare trandafirie. — Două urechiuşe negre — ca nişte aripi de fluture lăsate în jos. Codiţa — un mâţişor, cum au alunii primăvara, — în necontenită mişcare. Scâncea sărăcuţul de ţi se rupea inima de mila

lui!... Un băeţel milos, l'a luat în mână, unde dând de căldură a tăcut, sa lfpit de palma copilului, umblând cu botişorul în toate părţile după hrană. Răclucu, c’aşa îl chema pe copil, l-a dus acasă — la fraţii lui Mihâiţă şi Tndorel, — I-a dat lapte, apoi pâine muiată în lapte. Mai tîrziu resturi de mîncare, până când Brigand., căţeluşul, se făcuse măricel, foarte vioiu şi deştept. Cercul gurii fiindu-i negru se prevestea a fi rău, ceiace s’a dovedit cu prisosinţă mai tîrziu. Cînd sa făcut cîine în toată legea — deşi rămă sese tot micuţ la trup — străinii cu greu puteau intra în curte, iar noaptea era numai urechi. Intre hotarele lui nici o pisica nu putuse pătrunde. Care încercase îi

— 11 — mersese colbul. Nu ştia de ameninţare şi de băţ nu se lăsa înfricoşat. Unde erau copiii, nelipsit era şi Brigand, apără torul lor în faţa tuturor primejdiilor. In gâlcevile ce aveau uneori cu alţii, cari încercau a se anina de ei sau să-i bată, succesul totdeauna era de partea stăpînilor săi. — Brigand făcea adevărat prăpăd printre duşmani. De se duceau la scăldat, mergea şi el. Stătea pe malul apei lângă haine cu ochii, ţintă la copii ca un frate mai mare. Odată, la iazul dela Necidai Bălincă, de lângă podul ce duce în drumul Odobeştilor, „ Cornan hoţul— un gligan dela Ocol, — a încercat să-i dea cu capul la fund. Atâta i-a trebuit lui Brigand] S’a repezit la Coman ca un zmeu, să-l sfâşie şi mai multe nu. Cu fuga a răsbit-o neastâmpăratul de băiat, să nu fie sgâlţiit cum trebuia,

Pe Brigand îl ştiau toţi de stăpân!. Vara, îl luau stăpânii şi la vie, fiindu-le paznic bun. Orice om intra în ogradă, nu scăpa de colţii acestui zăvoiaş, mare croitor de pantaloni. Dacă părinţii copiilor aveau nevoie a prinede vreo pasăre de curte—în timpul zilei—când venea vreun mu safir dela oraş, era destul s'o arate lui Brigand cu porunca să fie prinsă. Furtună se năpustea asupra bie telor găini. In câteva clipe, îl vedeai venind în gură cu pasărea desemnată Ani şi ani dearândul, căţeluşul acesta năprasnic le-a fost prietenul cel mai bun—pînă în ziua cînd—a plecat pentru totdeauna în lume prin cine ştie ce ca priciu al soartei, sau ucis de vrăşmaşi, de care na fost lipsit nici bietul Brigand, căţeluşul, pentrucă fusese credincios stăpânilor săi şi cruce de voinic toată viaţa:

VIE

D-lui Profesor Universitar G. G. LONGINESCU

Cînd Ionel, şi fraţii lui sau trezit pe lume, aveau o vie de cîteva pogoane la PătestL lângă fortul Nr-1. Via era împărţită în mai multe blăni, cam de un pogon fiecare, despărţite prin haturi înguste, pe care creştea troscot, mohoare şi unde se jucaseră copiii cu voioşie în anii de demult. Printre butuci, se găsiau câţiva pomi — mai ales nişte nuci mari, frumoşi—sub poalele cărora se umbreau în timpul verilor călduroase. O bucată din vie, vecină cu drumul, era numită „pe şes\ cu poamă galbenă prăjită, poamă turcească cu boabele mari cît nuca, poamă coarnă, tămîioasă, tivgă şi plăvană.

In faţă, şi răzămate „pe şes", erau pogoanele cele mari, pline de butuci cu poamă verde, crăcană, neagră vîrtoasă, neagră moale, grasă, busuioacă, gordină şi altele, despre care nu se mai pomeneşte acum de cînd podgoriile s’au umplut cu soiuri străine. Pe la margini, tatăl lor obişnuise la — naşterea fie cărui copil — să puie cîte un nuc. Astfel că, în scurtă vreme, nucii cei bătrîni aveau opt fîrtaţi mai mici, cu numele copiilor în cinstea cărora fuseseră sădite aceste mîndreţe de pomi verzi ca mătasea. In via asta—pe care de nevoie şi cu inima sân-

— 13 — gerată tatăl lor a vindut-o când se făcuseră băeţi mări— au trăit multe zile fericite în aniii copilăriei. Venind aici, din strâmtoarea oraşului, se desfătau privind cu lăcomie întinderile fără hotare, sorbind cu nesaţ aerul dulce şi răcoros al acestor locuri. Din revărsatul zorilor până la asfinţit, auzul le era încântat de cîntecul păsărelelor şi ţîrîitul nenumăra telor gîze în frămîntare pentru viaţă. Prin ierburile verzi prin mohoare, cu spicul înţepător, printre frunzele viei şi ale copacilor era un freamăt nepotolit. Aici au auzit pentru întâia oară cîntecul cucului şi trilul plân gător al prigorilor, însetate de apă, pe care n-o mai găseau în rouă dimineţilor, când verile erau secetoase. Cu ochii aţintiţi pe cer, adesea, au simţit melancolia începuturilor de toamnă, trecînd pe deasupra lor cîrdurile triunghiulare de cocori, în sbor spre ţările calde şi îndepărtate... Cînd Ionel era de vreo zece ani, într'un miez de noapte, a auzit larma şi cîntecele flăcăilor şi fetelor, adunaţi la clacă, pentru curăţatul popuşoiului...

începea apoi culesul viilor... Ce de petreceri şi ce desfătare era atunci! In vederea asta, în ograda lor se adunau zeci de culegători şi nelipsita ceată de ţigani din Corbasca, printre cari erau şi câţiva fini botezaţi de ei din toam nele trecute, cînd ţiganii veniseră la cules. Unii erau lăutari. Ziua culegeau în vie, iar noaptea cîntau de foc din dible şi cobze. Lumea petrecea în jurul lo prin jocuri, chiote şi veselie pînă după miezul nopr ţilor răcoroase şi instelate. Alături de cei mari, se bucurau şi copiii alergînd ca nişte suveici prin furnicarul acesta de oameni vioi, cuprinşi de înviorarea pe care le-o dădeau toamnele bogate, de atunci. Podgorenii nu începuseră a fi aşa de strînşi, ca

— 14 — astăzi şi nici sărăcia nu se cuibărise la casa lor. Pri* meau bucuroşi oaspeţii, cari poposeau pe la crămi iar cînd plecau li se umpleau botele cu vin şi panerele cu struguri frumoşi ca aurul, Drumeţul ostenit şi el era chemat din cale să cinstească vin nou cu ulcica... Mustul sfîrîia în bîrdacă şi când îl dădeai de duşcă pocneau urechile... Peste tot se simţea mirosul mustului în fierbere şi al fripturii de pastramă. In văzduh—dela un capăt la altul—te asurzeau strigătele culegătorilor, ale celor dela hîrdae şi băngănitul butoaelor lovite de zor cu pana şi ciocanul butnarilor grăbiţi a’şi termina lucrul: păpuritul şi punerea cercurilor la vase • • # După câteva săptămâni, larma începea să se liniş tească. Frunzele viei îngălbeneau, altele deveneau roşii de nuanţe nenumărate... Nopţile erau tot mai reci... Mustul din căzi, zăcători şi butoae înceta din fiert. Crămile erau vizitate acum de negustorii: dela Brăila, Galaţi, Bucureşti ori dela Constanţa. Tîrgul se făcea din două vorbe. Podgoreanul primea banii ghiaţă, răs plata muncei şi cheltuelilor de o vară întreagă; iar negustorul mulţumit şi el, pornea cu carele încărcate de butoaie cu vin nou... Şi... viaţa pulsa cu înviorare în mijlocul acestei lumi fericite, pe atunci, cînd toată obştimea trăia tihnită, în multă desfătare şi veselie... Huzurul acesta, buna chiverniseală erau întunecate uneori de îngrijorarea ce-o dădea mulţimea tîlharilor aciuaţi prin astfel de locuri de bogăţie, aţinând calea,

jefuind la drumul mare pe podgoreni şi pe negustorii, cari cădeau la strâmtoare... Intr'o astfel de toamnă—îmi aduc aminte — termi nasem şi noi culesul viei. In ziua aceia, vîndusem vinul, intrînd în stăpînirea banilor dela negustori. De cu seară, Avram birjarul din Odobeşti, venise cu tră sura să ne ducă la oraş, fiind chemaţi de alte treburi, iar pe noi copii, şcoala, care se începuse. — Birjarul aflând* hrană pentru cai, a tot amânat plecarea până după miezul nopţii, cînd fiind gata — cu dobitoacele bine odihnite şi hrănite — ne-a încărcat în străvechea lui trăsură cu podit, pornind agale la drum. Ca cel

— ie rnai mare dintre fraţi şi ca o favoare specială, pe mine mă cocoţase, sus, pe capra trăsurii, alături de el. îmi dăduse şi o funcţie să ţin biciul, cu care din cînd în cînd mai desmorţeam îndărătnicia cailor cari se urneau greu, greu de tot. După două ceasuri de drum, ajunseserăm abia 1a. cantonul din mijlocul cîmpului dintre vie şi oraş.... Bolta cerească se înălţa ca o cupolă uriaşă aurită de spuza stelelor, din care parcă picura răceala acestei nopţi de sfîrşit de toamnă. Era o linişte adîncă. Adieri uşoare mişcau doar fiunzele îngălbenite ale păpuşoaelor, foşnind ca nişte şoapte tăinuite. Pe tot drumul, nu întîlniserăm ţipenie de om. In tăcerea asta, stăpînită de întuneric, se auzea din cînd în cînd doar strigătul lui Avram : „hii Balan, di Murgăle !“. Vieţuitoarele din fundul trăsurei — fraţii cei mici — dormeau în bra ţele mamei şi ale tatei. Pînă la ziuă mai era destul. Pe cînd întrebam pe birjar, nu ştiu ce, deodată, la câţiva paşi înaintea noastră, au ieşit ca din pământ vreo patru, cinci mogâldeţe, nişte oameni, cari s’au pironit în faţa cailor, strigându-ne mai mult în şoaptă, să oprim. Avram speriat a tras de hăţuri, cât a putut, iar caii au încremenit... Oamenii despre cari vorbesc, s’au apropiat de noi cu puştile întinse, îutrebându-ne cine suntem ? — „Oameni buni ca şi Dumneavoastră", Ie-a răspuns

tata. — „Buni aţi fi, dar ceva parale! * Tata ţinîndu-şi firea Ie-a spus: — „Cel de Sus—-până acum—mi-a trimis numai copii, dar, dacă se milostiveşte să-mi umple tişchereaua cu ceva galbeni, eu mă prind bucuros... Dumneavoastră, oamenii lui Dumnezeu şi cu priinţă, poate vreţi sâ faceţi milostenie. Primesc cu bucurie tot ce aveţi de prisos. Ca mâine soseşte pustia de iarnă, mai prind şi eu cele nevoi". — „Ai gust de vorbă boerule"! zise unul dintre

— 16 — tîlhari „Mai bine spuneţi de unde veniţi la aşa vreme?". — „Am fost la vie la un prieten şi din pricina mîrţoagelor de cai, cari mnrg încet, ne-a prins miezul nopţii pe drum" ! • • • Copilaşii cei mici dormeau duşi, zâmbind prin somn de fericirea ce le-o dădea—prin vis—căldura si nului de mamă. Tîlharii s'au mai apropiat făcînd cerc în jurul trăsurii, s'au uitat cu băgare de seamă la nişte coşuri, la o damigeană şi mai ales la copii. Se vede, că li s’a muiat inima. Unul dintre ei—poate căpitanul bandei— a strigat către ceilalţi: „Să le dăm pace măi. Au o sloată de copii, şi-i păcat!“. Apoi — răstindu-se la noi — ne-a spus să plecăm mai departe în voia lui Dumnezeu, dar să nu crâcnim o vorbă, căci va fi amar şi vai de acel care o cuteza. Cu acestea spuse, birjarul de lângă mine a dat bici cailor, pornind ceva mai repegior pe drumul nostru par’că fără sfârşit... Necunoscuţii cari ne opriseră în cale, făceau parte dintr’o bandă renumită de tâlhari, spaima oamenilor din podgorii... Am mers cât om fi mers după aceia şi prin tai niţa nopţii, am auzit un tropot de cai. Când umbrele s'au apropiat de noi, am băgat de seamă, era un grup de călăraşi, poterele venind în trap grăbit în urmă rirea tîlharilor, pe care-i mirosise a fi prin. părţile lo cului. In treacăt, ne-au întrebat dacă văzusem pe careva în calea noastră, dar turburaţi cum eram, n am dat nicio desluşire şi ne-am văzut mai departe de drum. Cuprinşi de spaimă, cari ne-a urmărit multă vreme, am ajuns acasă şi chiar în toamna aceia, aflarăm despre tîlhari că fuseseră prinşi şi osândiţi apoi la temniţă grea şi întunecoasă, pentru puzdere de ani din viaţa lor făr’de noroc.

CERCHEZ Bietul nostru cal din copilărie, cel care în trap, trap,—ani de-arîndul — ne-a dus şi ne-a înapoiat dela vie, trăgînd la brişcă sau cotigar după nevoe. Iarna, aduceam cu el şi lemne dela . pădure. — Era robul casei! II căpătasem chip în dar dela bunicul, să scape de această „mîrţoagă de talan" care nu mai plătea hrana. — Imbătrînise săracul! Tata l-a primit bucuros, ne-avînd altul mai bun. A pus să-l cesele, să-i dea tain de trei ori pe zi. După o lună, cine mai cunoştea pe Cerchez? Se dresese bietul de el, puţin mai gras, bun de treabă. Cu adevărat, nici odată n’ajunsese să fie cine ştie ce bidiviu. Avea însă cap frumos, nişte picioare subţiri de căprioară. Mergea şi la călărie, mai ales la călărie. Pe el, toţi fraţii ara învăţat să călărim pe deşelatele, cînd îl duceam dimineaţa la imaşul tîrgului, sau îl aduceam seara de acolo. Asta în zilele cînd nu era pus la vre-o treabă în afară de oraş.

înfăţişarea lui de cal domol, — cu puterile irosite, când era la brişcă sau cotigar — se schimba ca prin farmec la călărie, mai ales când era bine înşeuat şi cu frîu frumos pe cap. Dacă întîlnea în calea lui alt fîrtat, pe care stătea 2

— 18 — ţanţoş cine ştie ce călăreţ, toată firea unor strămoşi de sînge se aprindea în fiinţa lui. Nările i se umflau, înroşindu-se. luau foc. Căpăta neastâmpăr. Trebuia să te înfigi bine în scări, să nu te svîrle cînd o rupea la fugă. Gonind, se lăsa cu tot trupul mai jos şi alerga iepureşte. Cineva — călare pe el — a cîştigat odată un rămăşag, la întrecere cu trenul dela o staţie la alta... Intr'o zi, unul din fraţii mei venind delaimaş că lare pe Cerchez, prin dreptul spitalului militar, depe calea Cuza-Vodă, întîlneşte un tînăr distins, cunoscut amator de cai buni. Mergea în plimbare spre crîng pe un exemplar de-o rară frumuseţe. La vederea acestui semeţ adversar, Cerchez al nostru a început să-şi încordeze gîtul, şi să frămnte pămîntul cu picioarele... — Ce-i mă slăbănogule, te-au apucat căldurile, zise cu dispreţ tînăruJ şi elegantul călăreţ. Fratele meu, într’o ţinută cu totul sumară, spuse şi el: — Domnule cit e de slab şi urît calul meu, nu l’aşi da pe zece ca ai matale şi dacă încercaţi a vă lua la întrecere cu mine, să ştiţi, vă dă calul de sminteală!. — „Măi băeţaş vezi-ţi de drum şi nu mai spune astfel de bazaconii"!. — „Domnule, ce-o să fie?. Facem o încercare, dar nu aici, să întoc calul, mergem la cîmp, unde e

loc mai mult de alergat" ••• Cei doi călăreţi, astfel înţeleşi, au pornit spre mar ginea oraşului, în care timp Cerchez sforăia scoţînd foc pe nări. La un moment, sa dat semnalul de fugă. Cei doi telegari alergau mîncînd pămîntul, unul mai vrednic decît celalt... După cîteva minute de goană nebuna, nu mică a {ost mirarea, căci, Cerchez a luat-o cu mult înainte

— 19 — astfel că, nobilul călăref rămase cu totul stingherint de această întîmplare... Minuni de acestea, multe a făcut slăbănogul nostru cal, Cerchez, care prin cine ştie ce joc bizar al soartei şi norocului, în loc să-şi dispute întăetatea pe marile hipodromuri ale lumii, ajunsese sărmanul, cal de po vară, să tragă la ghioci, iarna să aducă lemne dela pădure, ca un cărăuş de rînd... Sărmanul Cerchez ! L.

SPAIMA GRĂDINILOR ■

In anii de-atunci, se mai găseau în tîrgul nostru cîteva grădini mari, cu tot felul de pomi roditori, gră dini de ale boerilor de odinioară, cari obişnuiau să aibă în preajma caselor curţi întinse şi astfel de livezi de toată frumuseţea. Năzdrăvanii de băeţi le cunoşteau pe toate. Ştiau cîţi pomi au, ce fel de poame fac şi cînd se coc fie care. Dintre aceste grădini vestite, trei erau mai cunos

cute pe atunci: aceia a lui Prodan, de pe „şuşaua" cea mare, unde este spitalul militar acum; a căpita nului Pustia, de pe canalul Ispirliu, din apropierea bisericei Sfîntul Neculai Stroe şi alta a familiei Cardaş, unde stătea maiorul Rujinski, din faţa arestului Central, altă dată sediul Comisiei Centrale. Intraceste din urmă două grădini, pe lîngă alţi pomi se găseau şi cîţiva peri boereşti, cari se coceau cam pela Sân Petru, înainte de vacanţa cea mare. In zilele cînd poamele dădeau în pîrg, cete de băeţi deşuchiaţi, începeau a le da tîrcoale. Cu toată paza ce-o făceau stăpînii, îndrăzneala şi pihlivănia der bedeilor mititei, descoperea vicleşugul să se strecoare dincolo de zăplazurile mari, prevăzute sus cu un fel de acoperiş de lemn, cura au casele de ţară, zăplazuri

— 21 —

de care nu se mai văd astăzi. Ajunşi în grădini se căţărau de pomi, îşi umpleau buzunarele doldora cu fructe şi apoi, pe ici ţi-i drumul. In vălmăşagul acestor expediţii—cu meşteşug rîndui-te se întîmpla uneori — şi asta în fiecare an — să cadă victime. Cu toate acestea, cetele nu se lăsau stingherite, a văduvi fără cruţare bieţii copaci de roade, stricate de multe ori înainte de vreme. Intr'un an — îmi aduc aminte — fraţii Leonida şi Alexandru JBîilan, Costică şi Fani Mitrănescu, Dimitriu-Oae, Grigorescu, feciorul blănarului din uliţa Mare şi cu lancu Mihălceanu se grupaseră într’un fel de bandă, să calce livezile ai căror pomi se ru peau de bogăţia belşugului de poame şi gorgoaze. Ţinta desăvârşirei planului lor îndrăsneţ era grădina Căpitanului Pasfia: unde se copsese perile boereşti şi caisele. Privindu-le îţi lăsau gura apă, nu alt ceva! In această grădină, — bine păzită de ordonanţele ofiţerului,—de-abia avusese îndrăsneala să sară Tomiţa lonescu şi asta prin vicleşug, pe cînd Ion Manea ţinuse de vorbă, dînd o ţigară soldatului de pază, om simplu dela ţară, mai uşor de păcălit. Exploratorii noştri puseseră în planul lor de ope raţie atacarea acestei grădini. După ce se scăldaseră la cărămidărie,—din care pricină le venise o foame de lup,— au pornit cu toţii spre locul vorbit. Era ora trei după amiază. Soarele frigea îngrozi tor şi cînd toată lumea dormea toropită de atîta potop de căldură, ce era în ziua aceia, ceata de băeţi trecu pe strada Mare, apoi prin dosul bisericii Proorocul Samoil, pe strada Ovreiască şi cînd se aflau prin faţa casei lui Voinov, depe strada cu acelaş nume, zăresc

peste drum, Ia Alecu Cristodorescn, un cais de toată frumuseţea, plin de fructe coapte, rumene ca jăratecul # • • Peste tot linişte deplină. Nici frunzele unui plop de alături nu se mişcau de zăpuşeala ce era în atmos feră. Ai casei dormeau duşi.

— 22 — Amicii noştri, bucuroşi că le ieşise în cale astfel de chilipir, se înţeleg repede — mai mult din priviri — şi cit ai clipi din ochi, se găseau sub poalele pomului fermecat, cu ale cărui roade şi-au umplut în grabă sînii dela cămăşi. încărcaţi de bogata pradă, cu burţile pline ţîfoaie, s’au adunat apoi sub clopotniţa bisericii Sf. Gheorghe. S’au pus pe spart sîmburi, hrănindu-se pe îndelete, cu al doilea fel, miezul dulce ca mierea al caiselor mîncate mai înainte... Succesul acesta le mărise oarecum încrederea în ei. A doua zi, cam pela aceiaşi oră, numiţii, gata de atac, se aflau din nou în faţa casei subprefectului Alecu Cristodorescu... Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă!... Cel dintâi care se caţără şi sări în grădină, pe cînd ceilalţi pîndeau din drum, fu cel mai mic, dar mai îndrăsneţ dintre toţi, Foni Mitrănescu. Acesta, pe cînd se apropia de caisul ademenitor, dintr’un tufiş, ca o spaimă, apăru rîndaşul curţii, o namilă de om, ungureanul, credincios şi vechi servitor al casei. Numai să-l fi văzut, îţi venea ameţeală. Acesta,—punînd mâna pe bietul Fani,—a prins a-i da cu pumnii în cap, lovindu-1 cu toată ciuda, pe ne răsuflate. Ceilalţi băeţi înspăimîntaţi de ce se întîmplă

tovarăşului lor, au rupt-o de fugă. Costică Mitrănescu, fratele lui Fani, însă, de dincolo de gard, a început să ţipe, să ameninţe şi să arunce cu pietre spre bar barul bătăuş, care schingiua pe fratele său. Ungureanul nu ia în seamă toate acestea. Fără pic de milă, cu mai multă furie loveşte pe bietul copil înverşunat peste măsură şi ca să elibereze pe Fani din această chinui toare osîndă, Costică aruncă cu toată puterea 0 că rămidă spre ungurean, pe care-1 loveşte aşa de tare încît era cît p aci să-i scape băeatul. Mai înciudat după aceial, -a bătut pe Fani cît l-a mai bătut, l-a desbrăcat apoi frumos de haine şi în costumul lui Adam, l-a svîrlit peste gard în mijlocul uliţei,,.

— 23 — Din colţul celălalt al străzii, unde este acum spi talul israelit — pe atunci o şcoală — aşteptau băeţii plini de înfiorare de ceia ce se petrecea cu tovarăşul lor. Văzîndu*l liberat din prinsoare şi în halul în care se află, s'au apropiat de el întrebându*l în primul rînd dacă-1 doare. Dar Fani „piele rea" n’avea habar de asta. Par'că fusese la petrecere • • • De bine de rău, de bătae scăpase. Chestia ce se punea deadreptul pe tapet, pentru toţi. era ce să facă cu bravul lor prieten, gol puşcă. Ca să ajungă pînă acasă trebuia a străbate atîtea uliţi principale pe unde forfotea fel de fel de lume, prinlre care se putea afla şi prieteni de-ai Preotului Alecu, tata lui Fani. Părin tele, în ruptul capului, nu trebuia să ştie despre pă ţania lui Fani, care ar fi primit o nouă caleavurâ, ceiace nu era deloc potrivit, la o vreme aprigă ca aceia • • •

După un mic sfat — ţinut pe teren, — ascultîndu-se părerea fiecăruia, cei de faţă, hotărăsc ca tova răşul lor, Coslică Mitrănestffl, să împartă cu cel bătut, propria-i îmbrăcăminte. Astfel, lui Fani i sa dat cămaşa cu totul scurtă pentru statura lui destul de impunătoare, iar Costică a rămas numai în pantaloni. Gătiţi — cum vă spun — mai mult despuiaţi — au străbătut străzile tîrgului, înconjuraţi de statul lor major,—ceilalţi băeţi— cari prin numărul şi prezenţa în jurul celor doi, căutau să le mai acopere goliciunea ruşinoasă. Eroii noştri — nebăgaţi în seamă — s'au strecurat pe strada Mare şi pe strada Sf. Gheorghe, cea mai primejdioasă a întregului itinerar, căci pe acolo erau mulţi cunoscuţi. Au ajuns, în sfîrşit, acasă. Acolo, altă belea! Părintele Alecu se sculase din somn şi văzînd starea jalnică a odraslelor Sfinţiei-Sale, i-a ju decat cum i-a judecat apoi, le-a dat şi de cheltuială, mai ales lui Fani, înapoiat acasă fără bulendre...

Bietul băiat, ca un mucenic al credinţei, pe toate

— 24 — le-a îndurat în ziua aceia blestemată, rînduită de Dum Fiind nezeu pentru pătimirea şi pocăinţa oamenilor, vesel însă din fire, necazul nu l'a pus la inimă. Dacă a trecut, ce a mai trecut, ca un ceas, cel mult două, a uitat de suferinţă... Soarele strălucea frumos pe cer. Părintele Alecu plecase la biserică, pentru vecernie, iar prin faţa porţii — bată-i să-i bată norocul — mi şunau băeţiii, chemându-1 stăruitor la datorie... Dacă a văzut cum stau lucrurile, la urma, urmei, ce să ţie atâta supărare? Renăscut ca pasărea măiastră din poveste, şi-a luat inima în dinţi, pornind iarăşi la treabă, aşa, să nu treacă vremea fără folos şi să-l afle moartea în nelucrare.

E £ Venise dela oraş c'o ceată de oameni sgomotoşi, înghesuiţi într'un autobuz, care abia îi urcase pe pri ponii din faţa aşezării de munte a Sovejii. Vuetul, cu ecouri prelungite, tulburase tihna şi somnolenţa ce şi-o doresc în deobşte vizitatorii adunaţi prin staţiunile climaterice şi de odihnă. Sosirea unor astfel de oaspeţi, căşunează o schim bare a programului şi monotoniei — aceiaşi în toate lo calităţile unde se adună lumea în timpul verii—pentru căutarea sănătăţii sdruncinată în viaţa aspră dela oraş. Larma pricinuită de aceşti oameni,—cu voe bună şi doritori de petrecere, —a ţinut mai toată ziua până ce soarele s’a culcat dincolo de pădure. Apoi, cu aceiaşi învolburare de strigăte şi mai învioraţi, au pornit spre locurile de unde veniseră, stîrnind câinii din sat cu chiotele şi veselia lor... Pe cîndse mistuiau în hăul muntelui cele din urmă ecouri şi răsuflările maşinei, peste tot cuprinsul se lăsase zăbranicul serii... In văz duhuri, peste crestele codrilor pluteau acum negurile şi umezeala nopţilor dela munte... Unul câte unul, vi zitatorii se retraseră în sălaşurile de noapte, după care liniştea deveni şi mai adîncă.

Bolta neagră sinelie, cu mii de puncte de aur, acoperea ca o mantie uriaşă întunericul nopţii de vară,..

— 26 —

Dela stînele din apropriere se auzea, din cînd în cînd, lătratul necăjit al câinilor neadormiţi, în slujba bacilor dela oi. Prin deşiş de codru, vîntul sufla în adieri uşoare tăinuite, iar de pe dealurile din apropiere, in unde argintii se revărsau clinchetele clopoţeilor, tălâncilor dela gîtul vitelor, care păşteau şi’n timpul nopţii pe pajiştea plină de iarbă grasă şi verde. Dragomira, pîrîiaşul din vale, cu acelaş susur, se furişa printre pietrele şi ţărmurile stîncoase, pe care le udă de veacuri, ducînd mereu, spre vale, poveştile şi tainele munţilor noştrii.. Peste puţin a răsărit luna, o flacără rotundă galben-roşiatică... Singur, în camera mea, cu geamurile deschise, prin cari pătrunsese răcoarea nopţii, de mult îmi doream somnul odihnitor. Drumarul aşteptat întîrzia, căci, întreaga mea fiinţă era slăpînită de o înfiorare dulce, tulbură toare. Văzusem în ziua aceea un chip de femee de o rară gingăşie, frumoasă ca tot farmecul pădurii şi mun telui, unde venise par’că să se întreacă cu pitorescul acestor locuri zidite cu măes:.rie de Atotfăcătorul. Avea chipul blînd de madonă, privirea dulce de heruvim. Părul ei castaniu deschis se îmbina de minune cu obrazul alb catifelat, aşteptând parfcă desmierdările voinicului, care întârzia prea mult. Siluieta şi toată făptura ei, încadrată de acest decor al muntelui, îi desăvîrşia icoana de stăpînă şi doamnă a ţinuturilor sălbatice, pitoreşti. Chipul femeei aceştia, venită din întîmplare, aici, tulburase sihăstria gîndurilor mele...

Nopţile de vară sunt scurte. Peste puţin, cerul se aprinde, la răsărit, de lumina trandafirie a aurorii. Odată cu ea, cîntăreţele pădurii se trezesc şi ele la viaţă, gâlcevindu-se în graiul lor păsăricesc, atît de felurit şi plăcut. In acelaş vălmăşag de redeşteptare, am fo9t cuprins şi eu, care nu lipisem toată noaptea geană de geană.*,

— 27 — Mai obosit ca în clipa culcării, am coborit dela hotel, pornind agale pe cărările pădurii, unde în ră coarea dimineţii şi mireazma brazilor, speram, să gă sesc liniştea de care simţeam nevoe, după o noapte plină de sbucium. Mergînd la întîmplare — peste puţin — pe o bancă singuratică, cu o carte in mână, peste paginele căreia privea distrată, văzui o fată — podoabă de forme şi tinereţe, era ea. aceea care îmi aprinsese simţurile şi imaginaţia de tînăr la douzeci de ani. M’am înclinat sfios în faţa ei, apropiindu-mă şi după îndeplinirea formelor obicinuite, am intrat în vorbă cisluind, ca doi prieteni, cari ne-um fi cunoscut de cine ştie cită vreme. Pe chipul fetei se vedeau urmele unei cumplite oboseli. Pricina ?... Vre-o legătură cu tulburarea mea ?... ...Cită bucurie aşi fi simţit, să fi fost aşa ! Cu stîngăcia primelor începuturi, ne-am comunicat gînduri şi impresiuni fără multă însemnătate, iar la despărţire nt-am învoit să ne revedem...... Din clipa aceea devenirăm buni prieteni, tovarăşi de preumblări, excursii prin munţi, pe poteci singu ratice, îneîntaţi de farmecul naturii şi cu sufletele pline

de toată fericirea ce o poate da singurul sentiment adevărat în lumea aceasta, simţimîntul iubirei !... Timpul de o lună — cît am hălăduit prin aceste locuri — s’a dus ca o părere .. Amintirea însă, legată de aceste zile neuitate, îmi va rămâne neştearsă toată viaţa... Scumpa amintire, de cînd am fosţ în tovărăşia acestui suflet ales de femee, zămislită de Dumnezeu, să facă bucurie şi fericire oamenilor, călători fără veleat, în lumea aceasta deşartă şi trecătoare.

LA SUR Al A

De multe ori — în vacanţele mari — cînd eram în liceu, mă duceam la Suraia, la Moş Părintele Ionică şi Tuşa Păunaf oameni de treabă şi buni, pâinea lui Dumnezeu. Pe lume nu se aflau alţi buni că ei. împovăraţi de greutăţi — casă plină de copii — cam firavi, dintre cari multe rînduri s au stins în cea mai fragedă pruncie. Băeatul lor cel mai mare, Costică, mi-a fost drag tovarăş de Joacă, coleg de clasă şi vîrstă. Cu el, adesea, cum scăpăm de şcoală, la vacanţe, porneam pe jos pânăla Suraia, frumosul sat de pe malul Şiretului, plin de crînguri, cu pomi de pădure şi livezi întinse cu pomi roditori. Satul avea drumuri drepte, curate pe cari şi astăzi se înşiră — de o parte şi alta — case ţărăneşti micuţe învelite cu stuf sau şindrilă—date cu var, iar cercevelele ferestrelor mai peste tot vopsite cu albastru. Moş Ionică îşi avea bîrlogul, cum zicea el, în mar ginea de răsărit a satului cu pricina. Toată frumoasa lui gospodărie o moştenise dela tatăl său „Popa Neculai", fiind alcătuită dintr’o casă chipeşă, cu pridvor

în faţă, acoperiş de şindrilă, ca nişte solzi mari de peşte. In spatele ei era o grădină de toată frumuseţea plină cu flori de tot felul, cum n am mai văzut alta şi cu mulţi stupi. Florile şi albinele erau îngrijite cu ade

— 29 — Vârâtă dragoste de mamă, de „Măicuţa Anica", preâvitera lui „Popa Simion" dela biserica Săpunaru, pe viemuri. Mama Tuşei Păunei „Bubuia* cum îi ziceau nepoţii, — cit era ziulica de mare — robotea în mijlocul harnicelor fiinţe sburătoare, printre crinii cu miros înbătător, printre zorele, muşcate, micşunele bătute, gura leului, printre trandafiri şi iasomie. Adesea, o auzeam sfătuind cu gizele aurii, alintîndu-le ca pe nişte copii: „Dragele mamei de albiniţe!“ „Bată-te naiba de buruiană pîrdalnică, vrei să-mi înă duşeşti fetiţa?", ocăra câte un brusture care se ridicase ameninţător lingă un răsad fraged de floarea nopţii... După moartea Bubuiei, florile şi stupii s'au îm puţinat, iar cu vremea mîndreţa asta de grădină ajun sese adevărată paragină... Mai la deal de grădina cu flori, se întindea o pădure de stejari tineri, în care cîntau cucii, cintezoii şi privighetorile. In spre Apus era via, iar în fundul ei o livadă de pomi roditori ca: cireşi, meri domneşti, peri prăsazi, caişi şi pruni, mai toţi altoiţi, lucru rar pe atunci. In această livadă — învecinată în partea de mia" zăzi cu un pîriiaş — plin de smîrcuri în vremuri plo ioase, m’am jucat ani, şi ani de-arândul cu vărul meu Costică. Pe lingă pîriiaş era un gard împletit din nuele de răchită, unde deseori întîlneam fel de fel de şerpi de cari fugeam înspăimîntaţi pînă lîngă prispa casei, unde veninoşii nu îndrăsneau să vie... Părintele şi mătuşa erau oameni buni, cu mare drag de copii. De aceia, vara mă duceam acolo şi de asta nu i-am uitat pînă astăzi, păstrîndu-le o recu noscătoare amintire...

De zilele trăite la Suraia, se leagă două întîmplări, cari mă făcuseră a suferi împreună cu vărul meu. In casa aceia, era obiceiul ca în vremea mesei să se păstreze, o linişte şi ascultare aspră, în opunere cu restul zilei, cînd ni se îngăduia multe năsbîtii. Noi

— 30 — copii nici nu ridicam ochii din farfurie. Să rîdem, să fi vorbit, ne vedea sfîntul. Ceremonialul era simplu. Spuneam rugăciunea cînd ne aşezam la masă ; mai spuneam alta la ridicare, să rutam mtna bătrînilor, mulţumindu-le de ospăţ, apoi plecam la joacă... Odată, în Sâmbăta Moşilor, fiind la masă ca de obicei, ne vedeam la treabă, în linişte, respectând cu sfinţenie datina casei. Ce să zic, nu se auzea decît sunetul lingurilor şi al furculiţelor. Prînzul era bogat în ziua aceia. Printre mîncările favorite — îmi aduc aminte — era şi o farfurie mare de lapte cu orez. Abia aşteptam să treacă celelalte feluri, să mîncăm şi să ne săturăm cu acesta, de care tuşa Păuna — buna tuşă Păuna — ştiindu-ne gustul, făcuse mult, mult să ne îndestuleze. Pela mijlocul mesei, apare pe uşă o cunoscută bătrînă femee de casă; „Bîta Sorica", pe care părin tele o cinsteşte cu un pahar cu vin, spunîndui să şează pe scaun. — Baba, spre nenorocul nostru, avea scuipat la furcă. — Spune una, îndrugă alta, aduce apoi vorba despre vărul meu, intrebînd : — „Coană preoteasă, oare, cînd îşi împlineşte anii, domnul Costică ? Par'că-i făcut în cireş ?! “...?

Băeţi trăiţi la oraş, nam înţeles deodată rostul vorbei şi că, „cireş* în graiul poporului însemnează luna Iunie, cînd într’adevăr fusese născut văru Costică. Cu gîndul la înprejurarea şi locul unde apăruse pe lume vărul meu „făcut în cireş" de biata tuşă Păuna, am pufnit de rîs, împroşcând pe cei din jurul nostru cu borşul de pui, care-1 luasem în clipa cînd Bîta Sorica — Dumnezeu s’o ierte — rostise astfel de năsbîtii, după ideia noastră. Vinovaţi că, tulburasem liniştea şi rînduiala casei, am fost isgoniţi dela masă, cu ocară mare. Şi, duşi am fost! Pedeapsa care ne-a durut mai mult, a fost aceea că laptele cu orez ce ni s’ar fi cuvenit a fost împărţită celorlaţi copii mai cuminţi.

— 31 — Amărîţi de întâmplare, am plecat în grădină, şi ne-am suit într'un cireş, să mîncăm din roadele lor dulci, cu gîndul însă, am fost mereu la chilipirul pe care-1 scăpasem... Şi altă dată, la Suraia, ne-a urmărit nenorocul. Tovarăş de suferinţă am avut tot pe vărul Costică... De cîteva zile, Moş Ionică ne vorbea într’una despre o prisacă cu stupi de albine, la care trebuia să mergem, să cumpere nişte ceară pentru biserică şi unde vom avea prilejul fericit să mîncăm miere de albine, cit ne-o pofti inima. Ni se cerea o condiţie, să fim cuminţi pînă atunci. Zi şi noapte în vremea aceea ne gîndisem numai la clipele fericite, cînd vom da de belşung de miere, de care n’am avut însă parte. In ziua sorocită, am pornit de acasă cu moş Io nică şi cu dascălul bisericii. Cînd am ajus în cuhalmul Şiretului, nu ştiu cum au devenit lucrurile, căci, ne-am rătăcit. Am umblat noi ce-am umblat, să dăm de pă rintele, am strigat, ne-am suit intr’o salcie bătrînă să privim în zare, dar zadarnic. Părintele şi dascălul in. traseră parcă în pămînt. Am mers la malul Şiretului. Ne-am uitat în susul, în josul apei, spre celalalt mal şi tot nimic. Mîhniţi de ceeace ni se întîmplase,— ca să mai omorâm vremea,—pînă s’o ivi părintele la înapoere, am hotărît, să prindem peşte. Ideea a fost fireşte împărtăşită cu unanimitate de glasuri, dar, cu ce să prindem peşte ? • • • Băeţi deştepţi, cum eram, ne-a venit in minte o

născocire fericită. Am scos pantalonii, i-am legat în părţile de jos şi apucindu-i de betelie, am început a umbla prin apă ca nişte pescari adevăraţi. Ceasurile au trecut mai repede, nu-i vorbă, dar sfîrşitul între prinderii noastre, cînd ne-am făcut socotelile, — nu dăduse nici un rezultat... Şi cum spun ne-am petrecut Ierul în ziua aceia pînă a prins a amurgi. Când a venit părintele, steleleră răsărise pe

- Să tet din desagii dascălului venea un miros îmbătător*—* iar pe deasupra părintele a prins a ne povesti despre minunăţiile dela prisacă, cu belşug de miere după care tînjeam, lăsâîndu-ne gura apă, miere de care n'avurăm parte în ziua aceia nefericită... Acestea sunt întîmplările, cari le-am petrecut în anii copilăriei, la Suraia, în frumosul sat de pe malul Şiretului, la moş Părintele Ionică Lăzărescu şi tuşa Păuna, cei mai buni oameni pe cari i-am cunoscut în această viaţă şi lume plină de multe fiinţe fără simţiri alese.

SUFLET PLÂPÂND Literatului distins I. A. BASSARABESCU

Pe deasupra Măgurii, plutise decuseară şuviţe întunecate de nouri, din cari coborau spre oraş adieri ră coroase. Lumea robotise, toată ziua, prin grădini, rînduind răzoarele, răsădind flori, făcînd semănături de iarbă, zar zavaturi, curăţind pomii şi ogrăzile, în aşteptarea marii sărbători a Învierii Domnului. Moşnegii sfătoşi, bătrînele guralive grăiau în taină, cu tîlc şi mare obidă în suflet, tălmăcind—în chip şi fel — întîmplarea din zilele din urmă cînd, Dumnezeu scîrbit de necredinţa oamenilor, le trimisese în crucea nopţii înfricoşător cutremur, înspăimântînd toate vieţui toarele...

— „Să ştiţi, că se apropie sfîrşitul, peirea lumii, plină de răutăţi şi păcate", spuse Moş i\eculai Girleanu, înţeleptul şi povăţuitorul mahalalei Călienilor. — „Măi, oameni buni, priviţi la mine, îs bătrân... Nu-mi aduc aminte, să fi simţit vreodată atîta spaimă ! Fraţilor, să se prăbuşească cocioaba peste bătrâneţele mele şi mai multe nu! Mai ales, cînd sa sgîlţîit pămîntul în clipa din urmă. Am apucat şi alte cutremure, dar ca ista, nam văzut. Apoi... ştiu cînd au ars Foc şanii din Munteni. Erau ruşii la noi, înainte de unire. Au fost mistuite atunci, de flăcări,—în câteva ceasuri: uliţa Mare, toate mahalalele, patru biserici, clopot3

— 34 — niţa şi zidurile mănăstirii Sf. loan de lingă hotar... Mai încoace... In Vinerea Patimilor—îmi aduc aminte— par'că a fost ieri!... S'a pornit un foc năprasnic, care a început dela un cuptor de cozonaci dela Gheorghe Ientz, de lingă biserica Sfîntul Gheorghe. Au ars toate casele din ocol, turnul bisericii Sfinţii Apostoli şi herestigiile pîna la gîrlă, care abia mai curge astăzi, primăvara şi în zilele ploioase. Eu şi mulţi dintre voi, am apucat-o de se scălda lumea toată vericica în ea. A scăzut şi gîrla acum, trecînd ca şi virtutea oamenilor... Mare prăpăd a mai fost şi în vremea aceea! Biata lume I Bătrîni şi copii au mas pe uliţi, în mijlocul pustiului, printre ruine şi tăciuni, cari mai ardeau sub spuză... Au venit atunci cei dela Munteni şi negustorii din uliţa Mare cu ouă roşii, cozonaci şi pască. Au împărţit la cei loviţi de năpastă. Şi, astfel făcurăm Paştele în anul acela!.. Cumpene multe au trecut peste capul meu, în cei nouăzeci şi ceva de ani, de cînd mă chinuesc sub cerul lui Dumnezeu. Aşa spaimă însă, n’am tras nicicînd Şi ce. semne ? ! Auziţi, în crucea nopţii, să sune singure

clopotele dela Sfinţii Apostoli! Bre! cine a mai văzut una ca asta?!... De bună seamă, nu-i a bine! Pe ră bojul anilor se înscriu prevestiri rele, ne apropiem de ziua deapoi, cînd se va scoborî în lume, marele şi înfricoşătorul judeţ a lui Dumnezeu!". — „Poate, să ai dreptate Moş Neculai", zise unul dintre gospodarii, cari ascultase la vorbele bătrînului. Matale, om cu mult veleat, ai trecut prin grele valuri, ştii atîtea!"— „Cam aşa măi băeţi!"... Şi gospodarii adunaţi prin faţa porţilor, în seara aceea din Sîmbîta Paştilor, au mai grăit ce au mai grăit, ca vreme de un ceas, mergînd apoi fiecare acasă, spre odihnă şi să primească cu vrednicie Sfînta înviere...

— „Noapte bună feţii mei!". — „Sărutăm mina Moş Neculai!", răspunseră cu inimă şi voe bună şiragul de vecini, dintre cari atîţia, k

— 35 — erau neamuri de ale bătrînului şi toţi crescuseră sub ochii şi ocrotirea acestui patriarh al mahalalei. Pe la unsprezece ceasuri din noapte, un băngănit prelung se auzi peste cuprinsuri, semnalul de deştep tare dat de clopotul cel mare al bisericii Sfinţii Apos toli. Oamenii treziţi din somn, aprinseseră luminele pe la case, s’au spălat pe faţă cu apă dintr'o cană în care se afla un ou roş şi un ban de argint, s*au închinat la icoane, şi-au îmbrăcat copii în strae noui, zorindu-se să plece apoi, la biserică, unde, începea sfînta slujbă. Abia apucaseră a eşi în uliţă, cînd dela circiuma lui Dumitrache Comun se auzi ţipete sfîşietoare de copii, femei, strigăte plîns şi jelanie par că murise cineva. — „Măi, chiar în noaptea de înviere!", grăi Moş Neculai, purtînd în mina dreaptă o făclie mare de ceară galbenă. — „Ia, vedeţi, măi oameni buni, ce-o fi la Dumi trache ? L'o fi apucat iar hărţagul să'şi bată nevasta. Ce nelegiut, nici în noaptea asta nu se astîmpără !“... Lumea a uitat deodată de grija bisericii, pornind cu grămada spre locul, de unde veneau ţipete tot mai sfîşietoare. In faţa cîrciumii, era îngrămădire mare de oameni. Venise şi poliţia, procurorul, la faţa locului, unde se petrecuse moarte de om. Şlejcinici nevasta lui Dumi*

trache se spînzurase de grinda casei. Din cele dintîi desluşiri ce primiseră oamenii legii, se desprindea mărturisirea că femeia îşi pusese capăt zilelor din pricina prigoanei şi răutăţii tovarăşului ei. Biata de ea! Tot postul mare, cît a putut rupe dela gură, adunase cîteva ouă, ceva unt şi lapte dela •Joiana şi într’ascuns le vînduse prin vecini. Din bruma de bani ce strînsese a cumpărat şi ea nişte stambă să facă rochii; pentru cele trei fetiţe, cu care îi învredni cise Cel-de-Sus.

— 36 — Se deşteptase mai devreme, spălase, pieptănase, fetiţele şi voia să Ie îmbrace acum cu hainele cele noui, aşezate pe un pat din odae şi apoi să plece la biserică. In vil va pregătirilor, — pe uşă,—intră deodată bărbătui ei. Se uită încruntat la mamă, cînd la fetiţe şi zărind rochiţele, se puse a întreba : — „Va să zică, Dumneavoastră v’aţi înoit?... Hm !... Ia să-mi spui femee vicleană, cine ţi-a dat parale să-ţi împodobeşti tigorele de copchile ? Eu nu-mi văd capul de treburi, nevoi şi vouă vă arde de zdrenţe ? Tu crezi că eu îs îmbrobodit, nam idee de vicleşugul tău ? Să-mi răspunzi, în scurt, pînă nu pui mina pe gîrbaci, a cărei papară o cunoşti matale ? De unde, şi cine ţi-a dat gologani, să faci bulendre plodurilor ?... Fetele înspăimîntate de înfăţişarea aspră şi hotărîtă a tatălui lor, prinseră a scînci. — „Fără muzică\u răcni Z) um itra ehe, mai înfuriat „Aşa, vînzare pe toată linia, fără ruşine?!" Şi pînă una alta, se repezi asupra femeei pe care o lovi cu putere, îneît sărmana începu să se cla tine. Vorbeşte blestemato! Te ucid! De unde ai avut bani?!" — „Măi omule, ce te amesteci în toate nimicurile femeei. Am făcut, ce am putut, economisind pe încetul, ban lingă ban. Am cumpărat rochiţe pentru fetiţele noastre, să fie şi ele, de Paşti, în rînd cu toţi copiii. Agonisita mea am dus-o la casă străină?... Linişteşte-te,

te rog, e noaptea învierii! E păcat de Dumnezeul" — „Femee prefăcută, vrei să mă farmeci cu vorba mieroasă, dar plină de venin şi mă înspăimînţi acum şi cu urgia cerului ?! Te învăţ eu minte !... Fetele —şi mai înfricoşate- se apropiaseră de mama lor, îmbrăţişînd-o, în timp ce biata femee le mîngîia obrăjorii, spunîndu-le, să nu se sperie. - „Tăceţi ochişorii mamei, tăticu o să ne ierte I...

— 37 — In măsură ce Ştejania vorbea mai dulce şi cu glas potolit, Dumitrache devenise mai furios. Cu toată înverşunarea, se repezi din nou asupra nevestei. O loveşte cu furie. Copii ţipă sfîşietor. Casa devine un iad, nu altceva. Peste măsură de aprins, Dumitrache înşfăcă cele trei rochiţe şi cit ai clipi, le aruncă în foc. Cu ultima sforţare, femeea se năpusteşte asupra sobei, bagă mina în vîlvătae şi fără a ţine seamă de arsurile dureroase, scoate ce a mai rămas din nepreţui tele rochiţe, cu care voise să-şi împodobească dragele ei odrasle, în aceste sfinte sărbători. Ceia-ce rîpise din furia flăcărilor, nu*i mai era de folos. Scumpele odoare, dragele ei fetiţe rămaseră neimbrăcate în zilele acestea, pe care le aşteptase cu atîta bucurie şi nerăbdare, tot postul... Ştefania — sujlet plapîncJ, n’a putut să mai în dure această grea osîndă, venită din partea omului, care o chinuise atîţia ani dearândul. Paharul suferinţei se umpluse peste măsură. învinsă de toată povara des tinului ei amar, şi-a îmbrăţişat fetiţele, apoi, cu hotărîre a ieşit afară. S’a dus deadreptul în grajd. A luat frînghia dintre coarnele Joianei, a prins-o de grinda unei odăi din ogradă, şi-a făcut semnul crucii, apoi • Cu asta a înşi*a dat drumul în laţ, spînzurîndu-se cheiat şirul unor suferinţi fără de sfîrşit...

Se revărsă de ziuă. Pilcuri de credincioşi, cu făclioarele aprinse, se înapoiau dela sfînta biserică. Moş Necalai, în fruntea lor, rostea cu acelaş grai potolit: — „Vă spuneam decuseară. Lumea sa înrăit, n’o mai încape pămîntul. Se arată semne rele.... Ofemee— chinuită de urgia bărbatului—se spânzură, în noaptea de înviere!... Asta nu-i lucru de şagă!... Biata Ştejanie! Dumnezeu s’o ierte, bună femee, vrednică şi cuminte, ca o sfînta a fost!.. Păcat de ea şi de copilaşii, cari

— 38 —

au rămas fără de mamă, toată viaţa. Aşa Paşti n'am apucat de cînd sunt!“ După aceste vorbe, ajunse în poartă, spuse încă odată, însoţitorilor Christos a înviat, se despărţi de ei, intrînd în casa străveche, să treacă — pentru a nu ştiu cita oară — sărbătoarea sfîntă a creştină tăţii şi a primăverii. i

! 1

DUm MET** Ce de zile necăjite, pline de amărăciuni, a mai trăit şi fiinţa asta fără de noroc ! Cînd s a trezit pe lume, n’avea tată, despre care ştia atîta doar, că fugise în tinereţe, dela Rusciuc, trecînd Dunărea, într’o corabie, noaptea, de frica turci lor, cari făceau mare peire printre creştini. De cîte ori Duca Veta îşi blestema soarta că se născuse şi trăia aşa de amărîtă, ocăra şi „corci ghia" cu care venise tatăl său la noi. „Dacă diavoloaica s’ar fi înecat, scă păm şi eu de lumea asta rea şi fără priinţă cu cei nevoiaşi“ !, zicea biata de ea. Mama ei, coana Uţica, moştenise dela bătrlni o căsuţă care dăinueşte şi astăzi în uliţa bisericei Proo rocul Samoil, biserică care fusese pe vremuri mănăs tire, ridicată în tîrgul nostru de milostivul Domn Cons tantin Cehan Racoviţă Voevod. Cînd a rămas văduvă, cei trei copii ai coanei < Uţicăi erau cît nişte ulcele, mititei şi toţi de nevoie. Cu greutăţi mari, lucrînd strein: cu acul, la cusături, cu undnaua la ciorapi, făcînd şi vînzînd pînză de casă, aşa i-a crescut. La sărbători, se mai îndurau de ei, ajutîndu-i oamenii milostivi ca: Hagi Grigore dela Ocol,

Hagi Costache Lascăr, toptangiu din uliţa mare, Hagi Şerban şi alţii. Inti'o zi, cel mai mare dintre copii, Andrei, din

— 40 — cine, ştie ce pricini, s’a dus în lume şi dus a fos. Flă cău în toată firea, scos din nevoi! Cel de al doilea băeat, Gheorghe, avînd condei bun, a intrat practicant la tribunalul ţinutului. Fiind muncitor, priceput, în scurtă vreme a ajuns grefier, cu leafă mare şi cîştig bun. Cuminte, aşezat, cu dragoste de casă, tot cîştigul îl dădea în mîinele Coanei Uţicăi, astfel că şi la ei domnea acum belşugul şi viaţă ferită de griji şi nevoi. Uitaseră chiar de greutăţile de ieii. La sărbători şi praznicele mari numai, sufletele rănite de plecarea lui Andrei, se amărau, în deosebi, încredinţîndu-se că nici în anul acela, nu se înapoiase fiul pierdut, cel dus în lume. De atîta mai tînjeau aceşti oameni cărora, norocul începuse a le surîde. Intr’o zi, bătrîna Coana Uţică a închis ochii, du cîndu-se lingă bărbatul ei. de care o despărţise moar tea, de peste patruzeci de ani. Au jelit-o multă vreme cei doi feciori, rămaşi par’că stingheri pe urma mamei lor, ce fusese pildă de sacri ficiu şi iubire,

•:

Gheorghe, fără nici o stînjenire, era acelaş om bun, cu dragoste şi grijă părintească faţă de sora lui, trăind sub acelaş acoperămînt. — Voia s'o vadă mă ritată şi apoi, să pue şi el capăt vieţei de holteiu. Nici un peţitor însă, nu se abătea la casa loi. Vred nicia fără pereche a Ducăi Vele nu plătea nimic şi nu putea acoperi cusurul rînduit de Cel de Sus. Biata de ea era urîţică, cu faţa neagră, sbîrcită şi un nas despre care atîtea fete răutăcioase nu scăpaseră prilejul

să-l aducă în discuţie, cu vorbele lor de cleve:ire. Trecînd atîta vreme, cei doi fraţi perduseră narecum nădejdea a se mai căsători, dueîndu-şi viaţa cum o apucaseră; el cavaler şi Duca Vela, domnişoară, sau „demoselă*. cum îi zicea lumea bună, care o cunoştea. „Musiu Gheorghe“ îşi irosea şi el tinerelele, aşteptînd peţitori, pentru soră-sa, care îngrijea cu nepo tolită rîvnă de fratele ei mai mic, aşa de bun şiiubitor.

' .

— 41 — La Tribunal, ceilalţi funcţionari, avocaţii şi chiar judecătorii aveau cuvinte de laudă la adresa grefierului, bun funcţionar, sclivisit, par’că era scos din cutie, cu hainele totdeauna călcate, gulerele, manşetele şi piepţii de olandă ai cămăşilor bine scrobite, albe ca neaua, opera Ducăn Vele. Fără nici o stînjenire aceşti oameni — vrednici de lauda tuturor—îşi trăiau zilele lihnite, tulburate doar de asprimea „deşte nu lui" îndărătnic, care, la drum de seară şi la aşternut, n’aducea pe mirele mult aşteptat. Şirag de fete mari, mai tinere ca ea, de mult se măritaseră, fiind la casele lor cu mulţi copii şi fetiţe, „demosele“ şi ele acum. T)iica Veta stăruia a*şi împleti cosiţa de fată bătrînă, fără să piardă nădejdea că, cel mult aşteptat, într’un ceas fericit, va sosi, ceeace s'a întîmplat chiar. Un văduv stătut, cu copii, Gheorglie Viţu, într’o zi, a intrat în casa lor, ca peţitor. S'au învoit, au so rocit ziua de logodnă, s'au logodit chiar, adoua zi însă disdedimineaţă, printr’un răvaş, i*a cerut verigheta, spunînd că s’a răsgîndit, îşi trage cuvîntui înapoi, ceeace a însemnat o mare lovitură pentru ea, fată bătrînă, care de multişor împlinise 40 de ani. Cu aceasta, s’a spulberat ultimul ei vis de măritiş, zădărnicit de ursi toare rele.... • O nenorocire nu vine singură niciodată. Peste puţină vreme, fratele Gheorglie, stîlpul casei şi sprijinul ei pe lume, a căzut într'o mare nenorocire, se zice, din pricina unor greşeli făcute în condicele dela tri bunal- Urmarea a fost că, bietul om şi-a sărit din minţi. I s’a întunecat dreapta judecată, ajungînd în puţină vreme un mort între cei vii. Rugăciunile şi acatisele făcute cu adîncă credinţă

de sora lui. fecioară fără de prihană, la Sfîntul Mina, la schiturile Coteşti, Vărzăreşti şi chiar la Prea Sfinta dela Dălhăuţi, n’au adus nici o îmbunătăţire, fratelui ei, ca un stejar prăbuşit în prăpastie, se adîncia tot mai mult în bezna, care i-a întunecat mintea petru tot deauna.

1 ■

— 42 — Biata Duca Veta, a trebuit de aici înainte, să ţie loc de doi, să fie femee şi bărbat. Să facă pe lingă casă toate treburile, să îngrijească de un bătrîn căzut în pruncie şi să agonisească cele de trebuinţă pentru viaţa cea aspră de toate zilele. Mai bine de un pătrar de veac, s’a luptat iarăşi, cu toate nevoile, pînă în ziua cînd, nefericitul ei frate, un vreasc uscat printre oameni, a căzut trăsnit de fulgerul morţii, strîngîndu-1 depe drumurile unei vieţi fără de noroc. Suferinţa ultimei încercări a doborît-o. Sfîrşită de durere, cu sufletul insîngerat, i-a fost peste putinţă a mai îndura această nouă lovitură. Pînă la apusul soarelui, din ziua aceea, a căzut şi ea, pentru totdeauna, alături de ultimul vlăs tar al unei familii menită tuturor nefericirilor, pe care le îndurase afcîta amar de vreme, în această vale a tu turor plîngerilor şi suferinţei.

' i

W&m&W MIRTENIAN A apărut, în Bucureşti, acum vreo treizeci şi ceva de ani, fiind pe atunci student la drept şi venise din Constantinopol, cu tatăl lui, preot armean la o bise rică de acolo, de unde a fost mutat în ţara noastră în misiune religioasă. Tînărul despre care vorbesc, era de statură mijlo cie, o siluetă sveltă, pe care era aşezat un cap inte resant. Ochii căprui în formă de migdală cu privirea iscoditoare de om şiret. Părul, mustăţile şi barba ne gre încadrau frumoasa lui faţă albă ca laptele. Umbla îmbrăcat în haine negre — jachet, mănuşi de piele pe mîini. Nelipsitul joben, nou strălucitor, îi acoperea capul distins. Spre figura acestuia, se îndreptau mulţi ochi bucureşteni. maî ales ai femeilor atrase de înfăţişarea noului venit, barbat frumos fără cîrtire. Pe atunci din îndemnul ilustrului ministru al şcoalelor, Spiru Haret, se începuse o mare activitate pen tru cursurile şcoalelor de adulţi. — La una din aceste şcoli, Mirtenian era profesor de limba franceză, pre-

dînd cursurile în mod gratuit. Romîneşte nu ştia nici o boabă şi nu uit să ma1 adaug că, tînărul acesta era un om delicat, prevenitor, plin de farmec şi foarte darnic în surîsuri, afabil cu toata lumea.

T 44 —

Aşa cum se înfăţişase societăţii noastre — primi toare şi cu multă bunăvoinţa faţă de cel dintîi venit, — se prevedea că, fostul cetăţean al Stambulului, va face frumoasă carieră.,.. Peste puţin, tînărul a dispărut cu totul din viaţa Bucureştilor, tatăl său fusese mutat preot la o biserică gregoriană dintr'un oraş din provincie, unde la cîţiva ani după aceia, am auzit că tînărul, ajunsese poliţaiul oraşului. Lumea era cam nedumerită, întrebîndu-se, prin ce puteri misterioase, străinul venit de ieri, în această binecuvîntată ţară, putuse, în aşa scurtă vreme, să ocupe un loc cu destulă răspundere. — Pe vremea aceia, poliţia era preţuită ca a doua magistratură, în care o mulţime de tineri merituoşi, cu titluri, se înrolase şi atîţia, abia putuse căpăta cîte un neînsemnat post de sub-comisar. • • • In dorinţa nepotolită de a ajunge la situaţii, pe care le vom vedea în curînd, Mirtenicin, printre ar mele ce-şi alesese să ducă lupta pentru viaţă, într'o societate aşa de puţin pregătită ca a noastră, a fost ziaristica. — Scotea o gazetă odată pe săptămînă. Prin acest mijloc lesnicios, — şiret cum era — a început să speculeze slăbiciunile, vanitatea şi păca tele omeneşti, punîndu-se bine cînd cu unii, cînd cu alţii. De pildă, în cele două pagini lăuda: hai să zicem pe liberali, în cea următoare pe conservatori şi pe ul tima faţă avea articole şi informaţiuni măgulitoare la

adresa conservatorilor-democraţi. Asta, pentrucă era om delicat. Nu voia să se supere pe „Corni Nicule* pe „Ccmu Teodor“ şi cu atît mai puţin pe „Coane Gogul\ şefii celor trei partide din localitate •... Simţind apropiata venire la putere a libera lilor, toate paginele ziarului erau consacrate numai acestui partid, a cărui apologie o făcea şi în care Mirtenian se şi înscrisese, ca membru marcant. Cam pe

— 45 —

atunci era poliţaiul oraşului, prima etapă din drumul său glorios. A stat cit a stat poliţai şi partidul în care Mirtenian luptase în primele rînduri, cînd era la putere şi care îl aşezase în această funcţiune, a trecut în opo ziţie. Era firesc, ca el, om de partid, să plece odată cu acesta. Se foloseşte însă de situaţia că fusese de clarat inamovibil în funcţiune şi nu se dă bătut. Stărueşte, cu toată hotărîrea să conducă mai departe destinele poliţiei noastre, care ar fi suferit mult, pe urma plecărei acestui vajnic şi devotat paznic al sigu ranţei publice. Chiar din prima zi, se înfăţişează noului prefect „Coane Gogii*, îi face declaraţii de credinţă, ămintindu-i cu abilitate de vremea cînd îl lăudase în foaia săptămînală: „Naţionalismul Romin*. „ Coane Gogu“ om deştept şi de un crud realism, cunoştea pe Mirtenian pină în măduva oaselor, ştiind cît îi plăteşte pielea. Pe astfel de om, nu se putea bi zui în alegeri, cu nici un chip. In mod delicat, i-a cerut demisia, ceiace făcuse mai înainte şi partidul care plecase dela putere şi unde numitul era, cum am spus, înscris ca membru. Mirtenian,—cu diplomaţia-i recunoscută,— refuză cînd pe unii cînd pe alţii şi rămase astfel, mai departe poliţai. Pe fiecare în parte însă, cu jurăminte sacre, îl asi gură de credinţa lui neclintită şi concursul nelimitat în alegeri.

întruna din zile, Conu Gogu, prefectul judeţului chemă acasă pe poliţai şi în mod tainic îi propune,— în interesul partidului dela putere şi pentru succesul alegerilor —•* nici mai mult, nici mai puţin — să asasi neze pe nesuferitul său adversar, pe „Conu Nicu\ Mirtenian auzind ceiace i se spuse, energic cum era,—că doar nu era degeaba poliţai,—a început să-i tremure picioarele şi să-i vie un fel de ameţeală. Schim bat la faţă şi bîlbîind din gură, într’un tîrziu zise:

— 46 — — „Bine, foarte bine zice mata Coane Gogu! Se facem asta dar trebue oarecare „diplomaţie** şi toate să se petreacă în mare secret, ca noi sintem poliţai, ştim ce este secret**. — „Mă rog, răspunse prefectul**, te priveşte vei uza de orice mijloace, dar fără întîrziere trebue, auzi, trebue să-mi aduci aici capul lui Săvescu. Fără asta toată poliţia va sbura în aer! Du-te şi ia cele mai straşnice măsuri, numai decît, ai auzit!"... — „Auzit, Coane Gogu, auzit!"... Impleticindu-şi picioarele, bietul Mirtenian a dis părut să-şi îndeplinească greaua şi sîngeroasa misiune ce i se încredinţase. Pînă să treacă la fapt, se foloseşte de întunericul acestei seri de iarnă, acoperită cu negură deasă şi, ne văzut a răzimat-o tocmai la „Conu JSIicuu. Cu inima la gură a povestit acestuia tot ce se pusese la cale îm potriva sa de către prefect. Conu l\icu, om cu experienţă l-a liniştit, spunîndu-i să-şi vie în fire, asta*i o încercare numai de intimidare, de care el, om bătrîn, nu se sperie. Atrage însă atenţia poliţaiului, să se strecoare cum o şti mai bine, căci agenţii guvernului trebue să fie pe urma lui, fără îndoială... 4

Cu toate măsurile de tăinuire, a doua zi, întreg oraşul ştia despre asasinatul politic, pus la cale de prefect. Poliţaiul, în mod discret şi cu diplomaţie, stre curase cîte o vorbă la urechea cînd a unuia, cînd a altuia, pîn'ce tot tîrgul aflase despre acest mister. Descoperit astfel, în flagrant delict de dupli citate, Mirtenian a trebuit să- şi înainteze demisia numai decît, căci Conu Gogu era un om hotărît, cu el nu se glumea....... Peste cîţiva ani, partidul era din nou la putere. Mirtenian făcea avocatură pe lingă judecătoria locală. Prietenii cunoscîndu-i slăbiciunea poliţistă şi c ar fi amator să devină din nou apărătorul vieţei, avutului şi siguranţei concetăţenilor săi, plănuesc cu meşteşug

— 47 — o adresă oficială, cu semnătura prefectului, prin care încunoştiinţeazâ pe Mirtenian că fusese numit poliţaiul oraşului şi la o oră anumită să se prezinte la prefec tură pentru jurămînt. Prefectul nu ştia nimic despre asta. Pe la patru d. a., în cabinetul său se înfăţişează Mirtenian îm brăcat în haine de ceremonie. In mînă purta adresa de numire ca poliţai. Venise chipurile să depună jurămîntul. Pînă la îndeplinirea acestei formule sacramentale, Mirtenian, om delicat, a găsit de cuviinţă să se ploco nească în faţa şefului său ierarhic şi să-i ceară iertare dacă mai stărueşte cumva vre-o bănuială de lipsa lui de credinţă, din vremea cînd, partidul era în opoziţie. — Făgădueşte cu jurămînt, că în viitor, va da dovezi nemărginite de adînc devotament pentru partid şi în special faţă de şeful administrativ din faţa lui. Prefectul nu şi-a dat seama pentru un moment de ce se petrecuse, ia adresa, o citeşte şi dumerindu^se că, pihlivanii din partid îi făcuseră o farsă, roagă pe Mirtenian, să lase ordinul de numire, iar pentru jurămînt să vie ceva mai tîrziu. — Auzind şi spusele prefectului, pe deplin încredinţat că a redevenit con ducătorul poliţiei, „noul poliţai" a şi început săiamăsuri de ordine. In primul rînd, a schimbat pe sergentul din centrul oraşului, care se zice, nu-1 salutase cu t oată deferenţa cînd trecuse pe acolo, în timpul opo ziţiei. — A dat poruncă apoi lui Gnţă lacob, coman dantul sergenţilor, să-i pue la poartă pe Pavel Casăcică, bătrînul şi devotatul său subaltern de rîndul trecut.

■

In timp ce, Mirtenian lua astfel de măsuri, lumea din oraş aflase despre farsă şi cum svonul trece re pede dela om la om, în cele din urmă a aflat şi el, cam tîrziu nu-i vorbă că, fusese păcălit de prietenii „neserioşi" zicea el, cari n’aveau altceva mai bun de făcut. Şi ca să mai dreagă busuiocul, pe cine întîlnea în cale, îi povestea cu lux de amănunte că el, cura e şiret, indusese în eroare pe cei cari îi făcuseră pocino-

— 48 — gul, lăsîndu-se într’adins păcălit şi astfel să-şi bată joc de ei. Adevărul era că farsa reuşise şi cel care o înghi ţise în tot cazul nu fusese vreunul dintre amicii lui, cari s'au desfătat multă vreme pe socoteala celui pă călit,.... Poliţai n-a mai fost Mirtenian după aceia. In scurtă vreme îl vedem însă, judecător, apoi prim ajutor de primar al oraşului, dovedind în toate aceste demni tăţi, pricepere şi destoinicie ca un adevărat uns a lui Dumnezeu... După războiu, datorită marelor sale însuşiri de om public, cu care'l înzestrase Creiatorul, şi pentrucă în tim pul ocupaţiei străine fusese şeful pompierilor din lo calitate şi că în această demnitate de mare încredere, făcuse asemenea dovada că se pricepe; ca o recom pensă naţională, în Romînia cea nouă, a fost numit prefect! Nu vă miraţi? A fost numit prefect al jude ţului în care trăia, ilustrînd scaunul de pe care altă dată, isprăvnicise şi judecase neînsemnaţii fii ai aces tui pămînt, cronicarii: Miron Costin şi apoi Ion Necnlce, cînd fuseseră şi ei starosti ai aceluiaş ţînut!... De obiceiu, piscurile cele mai înalte, sunt cele mai bîntuite de furtună. Ajuns în noua situaţie, zilele bie tului Mirtenian n’au fost de loc tihnite. — Pizmaşii, candidaţi şi rîvnitorii din partid pentru acelaş post, nu-1 lăsau în pace. Luni de zile i s au făcut fel de fel de neajunsuri. Pîri şi mijlociri de tot felul pe lîngă şeful partidului, cerîndu-se capul prefectului. Fiecare pe|itor al prefecturei „după firea omenească pururea silitoare în viaţă să fie între cei de cinste şi de frunte", defăimînd poate pe cel vizat, in vocau unii cu destulă dreptate: vechimea şi vredni cia în alegeri, devotamentul neclintit faţă de şef, mai ales. Temeiul cel mai vrednic de luat în seamă, ziceau ei, era că Mii tenian ar fi fost puţin pregătit pentru o astfel de înaltă demnitate publică.

— 49 — „In. definitiv, adaugă avocatul Stoenescu, nu-i vorba de mine, discut chestia în principiu. Cînd partidul nostru are candidaţi de măsura lui lorgu Gheorghiu, om serios, destoinic, fost valoros şi integru magistrat, cred iubite şefule, o clipă nu vei mai întîrzia a reda partidului liniştea şi satisfacţie, de care are nevoie". „Ai dreptate, dragă amice, răspunse şeful cu aerul unui om convins despre această imperioasă ne cesitate organică de partid. — Eu am egală conside raţie însă pentru toţi partizanii, şi înţelegi, n aşi putea cu inimă uşoară să jertfesc un om, un prieten politic, care nu s’a făcut cu nimic vinovat de dispreţul nostru. Mirlenian este amicul tuturor, un devotat tovarăş po litic. — Pentru a fi scos din prefectură, trebuiesc motive, pe care, mă iertaţi, deocamdată nu le văd. Pentrucă prefectoriatul lui stîrneşte atîta furtună, te rog pe tine, vechiu prieten şi coleg de profesie, să-mi găseşti formula pentru înlocuire" !. — „Invocaţi sistemul rotaţiei" ! — „Bine, ideia îmi surîde. Dar principiul odată admis, ar trebui generalizat. Chiar Mirtenian ar cere întinderea lui şi faţă de cei dela primărie. Vrei să ri dic împotriva mea tot partidul şi în special pe Conu lorgu ?... Rămîne dragii mei să mai reflectaţi"!... După cîteva zile de stârnitoare consfătuiri, s’a găsit în sfîrşit, cheia de boltă. Sa decretat că, Mirtenian nu-i destul de energic să facă faţă cu succes împreju rărilor grele prin care trecem cu atîtea greve, tulbu rări şi mişcări subversive. Căzîndu-se la învoiala asupra formulei; de cîte Ori şeful lua contact cu prefectul îl felicita călduros pentru activitatea sa: în domeniul construcţiilor şco lare, refacerea reţelelor telefonice, redactarea ordinelor Şi deciziilor, făcute întro formă literară neaoş romînească. — „Dragă Prefectule", mai adăuga şeful: „toate sunt bune, ar trebui însă, să fii ceva. mai energic, nu Prea mult, nmai cît trebuie. 4

— 50 —

Astăzi energic, mîine energic, bietul Mirtenian a intrat la idei. Pentru a covinge pe „şeful1* că nu-i lipsit nici de această însuşire, s'a pus pe treabă, folosind orice împrejurare pentru a dovedi că era şi energic. Adese ori, pentru demonstrarea acestui lucru, avînd uşile şi ferestrele deschise dela cabinetul său dela etaj, ce da în stradă, începea să strige şi să se iţească la telefon, ameninţînd şi băgînd spaima în primari şi notarii din judeţ, spunîndu-le că-i dă afară, dacă nu-şi fac da toria. Cu el să nu se joace! Din cînd în cînd bătea şi cu pumnul în masă, să facă impresie în jurul lui. Lumea—depe drum—auzind huetul acesta, se oprea în faţa prefecturii mirată şi interesîndu-se ce-o fi sus ?... Lâsînd receptorul telefonului, Mirtenian se plimba cîtva timp foarte agitat prin biurou, afectînd o mare tulburare sufletească şi din cînd în cînd trăgea cu coada ochiului la stradă, fiind mulţumit dacă avusese o galerie mai numeroasă. — Apoi adauga. „Să pofteşte partidul şi domni Tinculescu, mai spune că eu nu este energic!". „Ehe, nici nu cunoaşte pe mine! Eu nu vreau să laud. Ştie mata, sunt modest, dar eu face tremură toţi. Stoenescu, Gheorghiu, Bălăci şi altele n’au idee cine Mirtenian. Nu pot spune mai multe. Disciplina, partid. Dar matale afle mai tîrziu!... Intr’altă zi, pe sala prefecturei aşteptau de vreo două ceasuri cîţiva prozeliţi ai noului cult adventist. Ce şi-a zis Prefectul? Aceştia fac parte din miş cările subversive. „Am ocazia frece pe ei, să fiu ener gic şi şefule are să află". Prefectul pentru desăvîrşirea planului său iese din cabinetul lui foarte agitat, ca un om energic, deschizînd şi trîntind uşile biurourilor unde intra. Cu funcţionarii vorbea pe un ton ridicat, să fie auzit şi de altă lume, asemenea în aşteptare pe sală. După cîtva timp, de astfel de reprezentaţii, bine studiate, se face a zări pentru întîia dată—zice-se—pe pe cei trei adventişti.

— 51 —

aici?

Dumnav°astră ce doriţi şi de cînd aţi venit

Suntem de azi dimineaţă Domnule 4Prefect i* ,PUI^* de atunci aşteptaţi? Sergent neruşinat, tembel, timpri am să dau afară pe mata şi ţine minte alte data . Dumnalor aşteptat de două ore aici şi nu anunţat la mine. Merge la domnul Gheorghiu, şeful biuroului administrativ, face decizia dăm afară pe mata!" Şi cu astfel de vorbe graţioase, cu glas crescendo se răstea stngînd la bietul sergent de tremurau stîlpii de marmoră ai prefecturii. Apoi, îmblînzit puţin, se adresează adventiştilor invitîndu-i a-şi spune păsul. Convertiţii la noua credinţă, văzînd pe prefect în astfel de stare, au renuţat la audienţă deocamdată, spunînd : —„ Domnule Prefect, sunteţi cam supărat, acum. Venim altă dată cu rugăciunea noastră. — „ Nu face nimic, dumnavoastră spuneţi la mine ce aveţi! —■„ Lăsaţi, lăsaţi Domnule Prefect, venim altă dată... După această scenă, energicul reprezentant al au torităţii s'a retras în cabinetul său, pufnind de rîs şi spunînd: „Să mai spune „Coane Nicu" şefule", că eu nu şti combate mişcare subversive! Spus la mata, nimeni nu cunoaşte pe mine!... Şi încă ai să mai vede! Pe ţerenişti le aranjat nu mai ridică capul multe vreme. Ai se vede mata dacă. partidul şi cu şefule nare să cere la mine să fii mai puţin energic"!. Ascultă mata pe mine, multe nu cunoaşte încă!.. Ai să vezi mata!“... Cumsecade cum era din fire, bietul Mirtenian, hărţuit de atîţia, căuta prin toate felurile, . să atragă simpatia semenilor săi, spunînd că şi „partidul cîştige în faţa opiniei publice. Prilejul se ivise. De curînd se făcuse încoronarea

I63&3

— 52 — dela Alba Iulia. Regele Întregitor, în semn de nemăr ginită dragoste faţă de poporul său, care prin' jertfă şi biruinţă îi dăduse strălucirea acestor zile, iar alţii prin actul Unirei, deveniseră supuşii Săi, bun şi mare cum era Ferdinand l-iu s'a gîndit să împiăităşească din această obştească bucurie pe cît mai mulţi. Au început decorările pe o întinsă scară. Mirtenian—în calitatea lui de de şef al judeţului şi reprezentant al guvernului,—găsise momentul — po trivit—şi rar a-şi arăta toată gratitudinea faţă de iubiţii săi concetăţeni. Şi astfel, numeroşi fii ai oraşului şi judeţului: buni şi răi, fără alegere, clasă, îndeletnicire, religie, origină şi partid au fost propuşi pentru deco rare. N’a mai trecut mult şi o adevărată mamă cerească s*a revărsat asupră judeţului, o ploaie de decoraţii pe cari Mirtenian cu afabilitatea-i recunoscută le împărţea în dreapta şi în stînga, cerînd iertare celor cari pen tru un moment fuseseră scăpaţi din vedere. Cîteva luni de zile—la prefectură—fusese o febrilă activitate, întocmindu-se tot felul de tablouri, în cari erau trecute şi propuse sute de persoane, cu nimic vinovate de meritele ce li se recunoştea, cu atîta generiozitate, de către şeful judeţului... Pe cînd prefectul era însă—în plină şi rîvnică muncă pentru mulţumirea obştimei—într*o zi, cum cade trăsnetul din senin aşa i-a venit vestea că fusese înlocuit din isprăvnicia, pe care o purtase cu atîta pricepere şi destoinicie peste un an încheiat.... Zavistia cuvîntătorilor nu şi-a găsit astîmpăr pînă ce n’a doborît pe acest biet trecător în lume, nevinovat poate, de strălucita carieră publică pe care oamenii în socotelele lor mărunte şi interesate i-o înlesnise, ei îl cocoţase şi tot ei să-l arunce în prăpastia, la care Mirtenian se gîndise atît de puţin. • • •

.•

• I

;

De acelaş autor:

1. Prin Vrancea. 2. Jertfă şi Biruinţă. (In răsboiu cu Regimentul 50 Infanterie)/; 3. însemnări cu privire la oraşul Focşani. Prefaţa de D-l Profesor Universitar G. G. Longinescu. 4. Oameni dela oraş. Prefaţa de D-I I. A. Bassarabescu. 5. îndrumătorii. (Figuri Focşănene).

. 11

! l ■'

Tabla de materie Pag. n

n II

n li

n n n n n

5. 7. 10. 12. 17. 20. 25. 28. 33. 39. 43.

— — — — — — — — — — —

Scrisoarea D-lui I. A. Bassarabescu. In faţa Măgurii. Brigand. La vie. Cerchez. Spaima Grădinilor. Ea. La Suraia. Suflet plăpînd. Duca Veta. Wartan Mirtenian.

1: i

6*t

^ 'J

&IU,

. — s4Tj

«-y.

(Cy . <5^K - -

•i

A4/- ?£//

£4- ^

'1 ; 1

# u“%

fi pot»»0 ti l*

^X/L \l*0

( 'I

?' Ml

i >

■C------ ■

■

• /• /

. .•

-».

•;

* 1

(

V\ t

v/.

{ î

i ii :

V< j-

! * i*

Preţul Lei 20. •*