Sorin N in ă

SORIN NINĂ

Sorin Nină s-a născut în Săliştea Sibiului. A absolvit Facultatea de film şi televiziune RA/UEB/Media Pro ca regizor şi are o specializare postuniversitară CNN în jurnalism de televiziune. În ceea ce priveşte activitatea de dramaturg şi regie Teatru, amintim „Frumoasa şi Bestia” şi „Prostia omenească” - Teatrul Excelsior. În domeniul Multimedia ce reuneşte film, fotografie, text, muzică, cu ocazia FILMFEST TG Mureş, Sorin Nină a prim it de trei ori premiul „Cel mai bun produs al anului”, între anii 2001-2015. Împreună cu Mihaela Boboc Manea şi Mariana Lipovan, îl întâlnim ca regizor al filmului „În căutarea timpului pierdut”, 1994. Are de asemenea şi propriul canal youtube: Mallus Dacus lvl2.

TRENUL DE NOAPTE recenzie Victor MARTIN

Trecând prin filtrul fantasticului românesc clasic, până la fantasticul actual, de la Panait Istrati încoace, fantastic influenţat de Caragiale, Urmuz, Kafka şi Kant, până la fantasticul românesc modern, de tip Ştefan Bănulescu, scriitorul Sorin Nină, autorul acestor povestiri, abordează fantasticul într-un stil propriu, cinematografic, cu tendinţe spre fantasy-ul anglo-saxon. „Trenul de noapte”, povestirea care dă titlul cărţii, mă duce cu gândul la rom anul „Pragul” al scriitoarei contemporane Doina Roman. Într-un tren, în starea h ipnagogică (dintre somn şi trezie), se poate întâmpla orice vrei. Orice vis e o realitate. Urmuzian, ca în proza „Oceanul de piatră”, pe o planetă de piatră, cu mări şi oceane de piatră, cu valuri de piatră, cu furtuni de piatră, într-o logică a absurdului, golemii, oamenii locului, sunt tot din piatră. Pe alte planete, cum ar fi Pământul, de exemplu, logic este ca viaţa să provină din apă şi să aibă apa ca suport în procent de” (70%)”);

Interacţiunea dintre civilizaţii foarte diferite nu poate fi decât un absurd pur. Inversând planurile logic-absurd, ca în proza „Ode pentru gasteropode”, autorul ne reaminteşte că suntem atât de înapoiaţi, încât nicio civilizaţie de extratereştri nu se coboară la mintea noastră. Dacă se găseşte o civilizaţie dispusă să coboare pe Pământ, nu coboară din curiozitate ştiinţifică, ci doar pentru a ne extermina şi a ne lua planeta în stăpânire. Ce nu gândesc invadatorii e faptul că reacţia la un rău e un rău şi mai mare. Ce nu le poate trece prin cap unor extratereştrii periculoşi e faptul neobişnuit că o banală specie de gasteropode poate fi mai periculoasă pentru ei decât omul. Nici omul nu se poate gândi că m elcii pe care îi adună el după ploaie, pentru cele mai neobişnuite reţete culinare, pot fi mai periculoşi decât cele mai periculoase civilizaţii extraterestre. În proza „Cât tu treci strada”, ni se relevă faptul că timpul nu trece la fel pentru toată lumea, până când, prin absurd, la unii trece foarte încet, în timp ce la alţii trece foarte repede. De exemplu, până trece cineva strada, pot trece câteva generaţii şi se poate întâmpla orice altceva. Până pe la mijlocul volumului, autorul ne tot inoculează ideea de fantastic de tip rom ânesc, apoi, prin proza „Planeta de ceaţă”, ne trimite direct la „Ploaia” lui Ray Bradbury. Ne fereşte, totuşi, de un final apoteotic, întâi printr-un stil argotic personal, apoi, prin ridicarea pretextului prozei: ceaţa. În science-fiction, dacă um orul nu este de limbaj, e mai greu să fie de situaţii. Nu există final fericit în literatura SF. Poate neobişnuit, dar nu fericit. Printre proze mai lungi, cum este cea citată mai sus, autorul intercalează proze ultrascurte, cum ar fi:

- „Laudaţio”, unde ne sugerează ideea că tot timpul poate exista un rău şi mai mare şi niciodată nu poate exista un rău atât de mic încât să fie acceptabil. - „Omuleţul lui Dumnezeu”, unde ni se prezintă succint unul dintre efectele oglinzilor paralele: ajutorarea unuia de către altul, pe verticală, până la un sfârşit previzibil, unde se ajunge ca una dintre oglinzi să fie strâmbă, pentru a nărui tot eşafodajul oglindirilor. - „Spunem DA, războiului!” este tot o proză ultrascurtă, care ne reaminteşte că nu există decât o pace relativă, ca perioadă mai lungă sau mai scurtă între războaie. Parafrazând zicala: „Nu pot ei să fure cât putem noi să producem”, autorul ne spune „Nu pot ei să ne ucidă cu viteza cu care ne înmulţim noi” şi că „Make love, not war!” e un adevăr care poate duce la alt adevăr: „Make love and war!” Privit aşa, orice război e o înfruntare între carcalaci şi libărci, ca diferenţă de mentalitate, nu neapărat o luptă pentru supravieţuire. Ca parafrază la materializarea timpului, timp care ne costă tot mai mulţi bani, în proza „Uzina de fericire”, autorul materializează fericirea cam ca în snoava cu rabinul, ţăranul şi vitele băgate în casă. După ce ai văzut cât de rău e la înghesuială, să scoţi animalele din casă poate fi suprema fericire. Caragialesc, autorul glosează pe marginea ideii că „fericirea este lipsa necazului”, pentru a încheia cu ideea că „minciuna te face fericit”. În proza „Neguţătorul de vise”, neguţătorul cumpără vise. Ideea e că visele nu sunt de vânzare. Ele au doar valoare. Nu au niciun preţ. Din cauza asta, visele nu sunt de vânzare. O metaforă suprarealist-post- m odernistă a faptului că, dacă mănânci ce nu trebuie, poţi deveni un preferat al sorţii, este şi proza „Suprema excreţie”. De la pagina 95 încolo, autorul virează spre sci- ence fiction prin suprarealism, ca în proza „Scufiţa roşie de plastic”, unde tot decorul