Page 1


23.02.2010 Osaka

Ultimul mic-dejun la Hiraywa. Închidem fermoarele la rucsacele pregătite pentru Osaka, le lăsăm la recepție și mai tragem o ultimă fugă prin Kyoto să mai schimbăm niște bani, să punem la poștă vederile pentru cei dragi de acasă și să încercăm să transferăm un card de poze. Străzile de noaptea trecută sunt de nerecunoscut ziua. Neoanele reclamelor stinse sunt acum o încrengătură de semne greu perceptibilă.

3


Descoperim totuși “POȘTA” și ne introducem “mailurile” ne-electronice în cutia roșie destinată expedierii mesajelor planetare. Scrierea vederilor ne-a adus aminte din nou de emoțiile epistolare ale bunicilor noștri, retrezindu-ne reflexele manuale ale condeiului ce transmitea odată, demult, candide vești celor de acasă: Salutări de la Sovata, Tușnad, Năvodari, Miercurea-Ciuc, Techerghiol, Călimănești, Căciulata… Continuând tradiția expedierii ilustratelor ce nu s-a pierdut cu totul în universul digital al poștei electronice, am suspinat a speranță, am dat o palmă la cutia scrisorilor să fie cu noroc și din nou la drum! După vreo trei intersecții, încercăm amabilitatea unor vânzători de compu-tere unde am zărit seara trecută un Apple Macintosh. Desfășurarea operațiunii “descărcarea cardului de poze pe hardul portabil”, ne-ar fi scutit de o posibilă infectare cu virușii japonezi de PC. Ajungem la departamentul cu pricina, întrebăm cine-i șeful și îl rugăm respectuos dacă putem folosi computerul Mac expus printre giurucurile de PC, pentru descărcare cardului foto SD. Omul înțelege engleza dar nu mișcă nici un mușchi facial când ne dă răspunsul. Printre dinți se aude un NO fără urmă de speranță spre a ne înlesni procedura. Și ca să fie și mai explicit, omul își încrucișează la piept antebrațele în X cu palmele în formă de Karate și rotește capul în stânga și dreapta categoric. Ceea ce însemna, (fără să fie nevoie de nimeni să ne traducă):

4


5


“INTERZIS, NU E VOIE, NU AM NEVOIE DE NICI UN FEL DE EXPLICAȚII!!!” Privesc în ochii omului și nu întrezăresc nici o licărire de emoție ce ar putea înțelege doi turiști-spioni-haini-și-răi-ce-vor-să-descarce-un-card-foto. Îi dau dreptate, mă înclin respectuos, îmi cer scuze că i-am provocat un așa refuz hotărât și nu insist, gândindu-mă că ar scoate o sabie de după tejghea și m-ar face sushi în doi timpi și trei mișcări. E clar, omul nu vrea probleme… Ne retragem dezamăgiți dar bucuroși că suntem în viață (încă am pe șira spinării o picătură rece de sudoare, provocată de la privirea tăioasă ce mi-a fost comunicată). La următorul colț de stradă dăm de un magazin de produse foto și ne decidem instantaneu să cumpărăm un card de 4 GB = 3.000 ¥eni. Următorul pas îl facem la o bancă, unde schimbăm un teanc de ¥uani chinezi în ¥eni japonezi. Doamna drăguță de la casierie nu mă complică prea mult pentru semnarea unor hârtii, scanează rapid pașaportul și ne schimbă bacnotele, oferindumi plină de zâmbet un origami în formă de cocor! Sunt adânc mișcat și ca să nu am probleme cu negocierile ulterioare (al cui e? al meu sau al tău?), cer voie și pentru unul mic, pe post de frățior… Andreea îmi zîmbește fericită de pe bancuța unde așteapta... Înnaripați de aripile cocorilor de hârtie, dar și de buzunarele din nou pline de bani (!)(pe care i-am cheltuit totuși cumpătat… ooo… ce de-am mai fi cumpăraaaat),

6


ne-am întors către ryokan să ne luăm rucsacii la spinare. Andreea a avut inspirația salutară de a nu rata o librărie cochetă dedicată artiștilor, unde ne-am relaxat cromatic privirile pe tuburile de acrilice și toată gama de creioane colorate cu miros de copilărie fericită. Am cumpărat cîteva pensulici mici-mici-mici și două evantaie simple și nepictate, fragile și delicate ca o aripă de libelulă, ideale pentru o vară caniculară și să ne aducă aminte de Japonia ori de câte ori ne vom face vânt cu ele. Eu nu m-am putut abține să nu cumpăr un pix-fineliner subțirel ca firul de păianjen (0.01 mm) cu care am continuat jurnalul memoriilor nipone, ce m-a ajutat să retranscriu digital toate întâmplările și aventurile noastre. Andreea are un mare merit, acela de a mă fi împins energic și energetic de la spate să scriu tot, să nu se piardă nimic… De la ryokanul Hiraiwa ne-am despărțit cu lacrimi în ochi de gazda noastră, o “mătușă” simpatică, plinuță cu ochelari mici și rotunzi, ce ne-a urat drum bun și să mai revenim oricând putem…Sayonaraaaaaa!!!!! Hiraiwaaaaa!!! Am luat autobuzul până la gară, unde am mai pozat odată pe Astro Boy și țuști! în Shinkansen-ul pentru Osaka. N-am clipit de două ori și am și ajuns la stația osakiană, unde am schimbat direct către metro-ul ce urma să ne ducă aproape de zona unde Andreea a identificat un ryokan interesant. Bine-nțeles dotat cu un Onsen cu apă vulcanică încălzită natural de străfundurile planetei Pământ.

7


8


9


10


11


12


13


14


15


16


17


18


19


Am ieșit la suprafață, nu fără a ne mozolii pofticioși în gogoșile irezistibile umplute cu vanilie, ciocolată și căpșuni. Aici trebuie să menționez o chestiune nemaivăzută în călătoriile noastre: prețurile produselor alimentare. Orice se mănâncă sau se bea de la restaurantele, gheretele, buticurile, tonetele, automatele cu monede din gări, autogări, metrou, chiar și aeroport, nu diferă cu nimic de prețurile din oraș de la aceleași tonete-gherete-dughene. O comparație cu China și cu România care vând în gări (și în general în orice loc de unde omul are nevoie de un cranț și o bere înainte de un drum, lung sau nu) de două - trei ori mai scump decât în oraș, aceleași produse, aceeași calitate, aceeași mârșăvie, mă face să îmi aduc aminte de toate aspectele negative pe care am încercat să le uit și să le las în urmă. Așadar, în Japonia, la orice tarabă din oraș versus gară sau metrou, prețul pentru aceeași prăjitură apetisantă e același. De aceea nu am evitat să atacăm cu poftă fiece ispită gastronomică ivită pe traseu, parcă exact atunci când ne era foame mai tare... Mă întorc la ieșirea din metrou. Câțiva oameni ofereau trecătorilor pachete gratuite de șervețele și măști medicale ce se poartă mai peste tot în Japonia. În Asia, nu numai în Japonia, obiceiul de a purta mască medicală pe nas și gură a ajuns să fie o modă. În Changchun, orașul nostru chinez, măștile au început să fie colorate și cu dantele, asemenea unui chilot de damă prins de urechi. Noi n-am purtat măști

20


în Japonia, dar am luat câteva de amintire. A!!! În Changchun nu port mască roză ca un chilot de damă deocheată, ci m-am pretat la una neagră, sobră, ce o port numai iarna, să nu-mi înghețe suflarea la -35 de grade… Rătăcim o vreme printre străduțele întortocheate și găsim în sfârșit intrarea ascusă către ryokanul Hokousou (www.hokousou.com), exact în momentul în care nu mai credeam că există locația pe hartă. O casă tradițională din lemn, bambus, fără un cui de fier, construită pe fundație de piatră, ascunsă înghesuit printre imobile îngrămădite. Intrarea este flancată discret cu patru stegulețe-perdea ce au pictat numele ryokanului. Intrăm sfioși, pășim încet până la recepție, unde nu era nimeni. Konichiwa!!! spargem noi liniștea, ca doi copii drăgălași din desenele animate ale lui Hayao Miyazaki (bunicul animației nipone). Glasul nostru străbate liniștea ușilor deschise și se izbește de toate paravanele glisante din hârtie albă cașerată pe panourile casetate din lemn. Ecoul se întoarce dar nu cu glasul nostru, ci al gazdei, prinsă cu oarece treburi printr-o cameră îndepărtată din spatele recepției… Haaai!!! (adică Daaaaa!!!). Până ajunge gazda la noi, aruncăm o privire rapidă în jurul nostru. Adulmecăm surescitați aroma casei cu un etaj, privindu-ne unul pe celălalt să ne confirmăm senzorii (tu simți, da, și eu simt, deci simțim, deci existăm!!!). Un parfum proaspăt de cărbune din lemn ars la un foc

21


de tabără ne gâdilă discret nările. O bătrânică simpatică își face apariția, privindu-ne mirată peste ochelarii de pe vârful nasului, exprimând un fel de: “phiiii, cine sunteți voi, maică?!?” Ne înțelegem din câteva cuvinte: konichiwa, Andreea, Alexandru, free room, two people, two nights, ok, thank you, arigatōgozaimasu, mulțumim!!! vaaaai ce frumos e la dumneavoastră!!! săr’mânaaaaaa... Ne descălțăm, luăm papuceii pregătiți pentru teritoriul holului și ne lăsăm pe mâna gazdei ce ne prezintă plină de ospitalitate interiorul ryokanului. Citim rapid pe o hârtie prinsă într-o pioneză pe tabloul dedicat turiștilor ce au vizitat casa, cum că edificiul a supraviețuit cu succes devastatorului cutremur Hanshin-Awaji din ’95. După ce aflăm că întregul schelet al clădirii este o îmbinare iscusită de bârne și trunchiuri de lemn ce nu folosesc un singur cui de fier, ne relaxăm total cu gândul că suntem feriți de orice pericole seismologice. Gazda ne introduce spre camera noastră unde rămânem extaziați și profund impresionați, de cât de frumos e. Camera este imensă, comparativ cu spațiul economizat la maxim ce-l practică noile hoteluri moderne (numai că ne gândim la capsulele paralelipipedice și ne apucă sufocarea). Veranda cu ieșire spre o mică grădină bogată de plante și pietre plasate pe coordonatele ZEN, ne face să nu ne credem ochilor că avem o așa cameră pentru ultimele două nopți. Gazda ni se confesează de ce ne poate oferi camera, amintindu-ne că

22


23


24


25


26


27


sezonul turistic începe odată cu înflorirea cireșilor, Marea Sărbătoare SAKURA, adică peste două zile, adică tocmai când trebe să plecăm noi… Suntem și bucuroși pentru cameră, dar și triști că în curând vom pleca, exact la apogeul sărbătoririi primăverii japoneze… Ca să nu ne întristăm prea tare, ne este prezentată baia Onsen, cu un bazin imens cu apă fierbinte provenită din canalele subterane ale vulcanilor ațipiți. Mușchii ni se destind instantaneu, numai la gândul venirii nopții, când ne programăm deja să ne scufundăm în fluidul fierbinte ce freamătă de la conductele jacuzii înstalate discret în pereții bazinului. Amfitrioana ne aplică zâmbitoare un bonus cu conotații romantice, intitulat firesc “cireașa de pe tort”: fiindcă suntem doi și nu e aglomerație de sezon, ne putem bălăcii împreună! Yyieeeaaa!!!! La sala unde vom lua micul dejun am descoperit decupată meșteșugit în masa de lemn masiv, vatra de cenușă ce răspândea mirosul focului de tabără… La etaj aflăm o mică mansardă doldora de volume serial de benzi desenate Manga ce ne năucește imaginația și fanteziile… Pentru când ne apucă cheful de ciupit, avem la îndemână un shamisen (instrumentul orizontal cu corzi, cu sunet metalic și sobru, ce se poate imita atunci când te lovește inspirația sau vezi vreo tipă trăznet pe stradă sau îți sare vreo coardă sensibilă de vioară de la suflet în urma unei emoții prea intense: Tiiaaaooooouuu…..) Nouă ne-au sărit la corzi, că fredonam tot timpul: Thaannngggg-Thhiiiieennn-Thhhinnngggg…

28


29


30


31


32


33


34


35


36


37


Deci, ce să mai… Țaca, paka, pașaport scanat, completat hărtiile de înregistrare, plătit cazarea, mulțumiri și aplecări simultane din mijloc. Am făcut poză la numele noastre traduse în japoneză, prilej cu care am aflat și noi cum o cheamă pe simpatica bătrânică, Masako. În ciuda protocolului sobru de respect japonez, mai că era să o pup pe amândoi obrajii, dar m-am abținut totuși… După ce ne-am lăsat în cameră tot calabalâcul de haine și bagaje, am ieșit în sfârșit să explorăm Osaka. Soarele era tocmai la asfințit și toate reflexele erau colorate în lumină aurie. Ne șerpuim printre lume și restaurante cu modelaje apetisante din plastic ce imită la perfecție meniul zilei. Pofta noastră de mâncare crește cu fiecare vitrină ispititoare, așa că la următoarea curbă, la primul birt stradal dedicat oamenilor grăbiți permanent, nu mai rezistăm și cerem tremurînd de poftă două porții de udon, o fiertură delicioasă aruncată abundent peste o împletitură de tăieței de alge marine, peste care se trântește paleașcă o tempura crocantă de vânătă, dovlecel sau la alegere, orice altă vietate de mare, crevete, caracatiță sau scoici. Se presară verdețuri tocate mărunt și condimente abundente de ardei roșu și se servește rapid cu ajutorul bețișoarelor de bambus. Senzația ce te copleșește după prima îmbucătură este asemănătoare răpirii de către extratereștrii (cei buni) ce te aruncă-n sferele magnetice ale orgasmelor culinare detonate violent în galaxii policentrice… noi așa am simțit… Lângă noi, un domn sobru, la cravată și servietă diplomat, pantofi lăcuiți, deși se dădea invincibil, ne-a dat senzația că a cedat

38


39


… noi așa am simțit… Lângă noi, un domn sobru, la cravată și servietă diplomat, pantofi lăcuiți, deși se dădea invincibil, ne-a dat senzația că a cedat și el răpirilor udonice… Și cum zvâcnirile voluptăților gurmande nu se opresc brusc, am mai luat la coborârea spre metrou două prăjituri de vanilie, pufoase, parfumate, cu ciocolată, frișcă și căpșuni… MmM… …mMm.. MMm… mMM… Mmm… Ah Doamne!!! iară ne-au răpit extratereștrii… mmM… MmM… mMm..

40


41


42


43


Mergem spre stația Namba, unde citisem că ar fi o zonă pietonală des vizitată, deci un motiv bun să vedem furnicarul nipon în clocotul metropolitan specific serii. Mușuroiul de oameni e plin de viață, însă nu suntem așa de impresionați, doar am venit din China, unde aglomerările urbane sunt ceva normal. Ce ne impresionează (comparativ), sunt reclamele luminoase și gigantice ce conțin și litere latine sau mesaje în engleză, tinerii îmbrăcați extravagant-zbanghiu dar și elegant-clasic și cu stil, restaurantele și birturile nu numai cu specific local, menținerea curățeniei stradale în pofida consumului abundent de produse alimentare, librăriile la tot pasul, pe mai multe etaje, pentru toate genurile și programele, unele funcționând chiar non-stop, ceea ce face ca informația să fie accesibilă continuu și fără restricții. LibrariaTsutaya este un nume uriaș, nu numai celebru istoricește, ci și ca mărime a reclamei stradale, logo-ul magazinului acoperind fațada unui imens bloc. Nu vezi o femeie fără să care pe antebraț vreo 2-3 sacoșe mari de shopping și în același timp să butoneze de zor un text pe telefonul mobil. Zona Doton-bori. Suntem atrași de fațada unui imens restaurant ce și-a cățărat deasupra întrării, pe post de reclamă, un crab gigantic de vreo 20-30 de metrii. Și cum ne holbam noi la ditamai creatura, observ printre celelalte reclame cocoțate pe bloc, o imagine pixelată ce aducea cu figura mea.

44


45


46


47


48


49


50


51


52


53


54


55


56


57


Îmi încordez sprâncenele să văd mai bine, îmi potrivesc ochelarii și văd că și poza formată din multe leduri luminoase, face la fel. Hopaaaa!!!...zic eu, asta-i o cameră video… Și atâta mi-a trebuit! Am început să mă strâmb în toate felurile, să văd cum arăt digitizat, iar trecătorii care nu știau la cine mă strâmb, deja mă catalogau ca fiind dus… Euforic de descoperirea mea, o chem și pe Andrușca lângă mine să ne imortalizăm printre celelalte reclame.

58


59


Vizavi, fațada clădirii opuse este luminată feeric, având în centru o față mai mare decât crabul, binecunoscută pentru cei ce consumă bere, dar și celor ce se închină zeilor norocului. Este celebrul Ebisu, omulețul din logo-ul berii Yebisu. După ce tragem amândoi un “Oaaaaaa” la cât de uriașă este butaforia cu figura zeului, ne trezim din admirație, ne adunăm gândurile și cercetările și dedicăm o mare paranteză pentru acest personaj: Zeul Yebisu sau pe numele lui străvechi, Ebisu (恵比須, 恵比寿, 夷, 戎), se scrie deopotrivă și Ebisu și Yebisu dar se citește “ebisî”. Denumit și Hiruko (蛭子) sau Kotoshiro-nushi-no-kami (事代主神), Yebisu este zeul pescarilor, norocului și muncitorilor. De asemenea este și apărătorul sănătății copiilor. În mitologia japoneză el este unul din cei 7 zei ai norocului (七福神, Shichifukujin). Dacă tot vorbesc de Yebisu, a cărui înfățișare stilizată apare în logo-ul brandului de bere ce a fost luat sub aripa marii companii Sapporo, ar fi bine să-i enumăr pe toți zeii din gașcă, să nu-i uit și să se încrunte la mine: Ebisu, zeul pescarilor și negustorilor, înfățișat deseori cărând sub braț un pește roșu. Din cercetările mele detectivistice reiese că peștele este Abramis Brama, din familia Cyprinidae, sau plătică pe numele lui românesc.

60


61


Daikokuten (Daikoku), zeul bogăției și al comerțului. Ebisu și Daikoku erau în trecut de multe ori asociați, parteneri în afaceri. Un fel de Ițic și Ștrul. Bishamonten, zeul războinicilor. Benzaiten (Benten-sama), zeița cunoașterii, artei și frumuseții. Fukurokuju, zeul bucuriei, bogăției și longevității. Hotei, grasul și fericitul zeu al abundenței și sănătății. Juroujin (Gama), zeul longevității. Din moment ce japonezii i-au dedicat atâta atenție acestui zeu, plasându-l strategic tocmai pe una din berile lor, m-au incitat să aflu cât mai multe despre cine se ascunde de fapt în spatele pescarului cu plătică. Și fiindcă am băut cu sete și poftă multe beri ocrotite spiritual de marca celebrului zeu, mă simt onorat să-i prezint pe scurt tumultoasa-i legendă: Toți zeii norocului au fost importați din China, excepție făcând tocmai Ebisu, el fiind irevocabil creat în spațiul spiritual nipon. De multe ori, cei 7 zei sunt reprezentați împreună pe Corabia Comorilor (Takarabune (宝船). Tradiția spune că de Anul Nou, Corabia Comorilor vine să dăruiască bani și cadouri fantastice pentru copii și tuturor celor ce merită cu adevărat. Despre Ebisu, legenda spune că el a fost primul copil conceput de perechea divină formată din Izanagi şi sora sa Izanami. Cei doi frați au fost însărcinați de către primele entități ale universului, Kunitokotachi şi Amenominakanushi, să creeze Primul Pământ. Ebisu s-a născut fără oase (sau, după unele povestiri, fără braţe şi picioare). Conform tradiției japoneze (și NU păcatului incestual dintre frate și soră, similar în mitologia grecească) rezultatul acestei îngrozitoare malformații este explicat prin încălcarea ritualului căsătoriei de către Izanami, ce a vorbit prima la ceremonia intimă cu fratele său, Izanagi. În urma acestei întâlniri, s-au născut EbisuCopilul Lipitoare și Awashima - Insula Sfrijită. Din cauza malformațiilor, copii nu au fost considerați zeități. În cele din urmă Ebisu a fost abandonat sorții pe o barcă în largul mării, înaintea împlinirii vârstei de 3 ani. Izanagi și sora sa, Izanami, au cerut socoteală celorlalți zei, întrebându-i cu ce au greșit, de au fost pedepsiți să dea naștere la așa monstruozități. Li s-a spus că în procesul ceremoniei nunții divine, barbatul trebuie să vorbească primul. Așa că cei doi frați - zei au repetat ceremonialul și de data aceasta, Izanagi a vorbit primul… după care lucrurile au decurs “normal” și următoarele concepții s-au concretizat în cele 8 insule din arhipelagul nipon. 62


63


Povestea celor doi zei continuă, dar să nu-l uităm pe eroul nostru, care între timp plutea în derivă, pe o barcă, abandonat, fără picioare, fără mâini… Numit inițial Hiruko (copilul lipitoare) datorită aspectului său schilodit, Ebisu a fost aruncat de valuri pe țărmurile unei insule (ipotezele indică Hokkaidō), unde a fost îngrijit de Saburo Ebisu (de origine Ainu). A supraviețuit în ciuda nenorocirilor și suferințelor pogorâte asupra sa, învingându-și soarta cea cruntă și nemiloasă. Copilului diform încep să-i crească picioarele și mâinile și până la vârsta de 3 ani, capătă cât de cât o formă “umană”, moment în care devine Zeul Ebisu. În ciuda “zeității”, el rămâne totuși beteag și surd tot restul vieții, dar zâmbitor și purtător de noroc. De aici și titlul ce i s-a dat, de “Zeul ce Râde”. Este deseori descris ca un omuleț scund, purtând o caciulă mare, în mână cu o undiță și la braț cu un ditamai peștele roșu (posibil plătică sau dorada sau biban de mare, depinde cu ce-a dat, unde a pescuit, ce ac a folosit, cât era forfacul, ce grosime avea firul, de unde bătea vântul și ce adâncime și temperatură avea apa). Eu unul îl asociez instantaneu cu berea Yebisu și cu broboanele de condens ce se scurg apetisant pe pereții reci ai halbei sau cutiei de aluminiu, de unde figura sa simpatică ne zâmbește mereu fericit. Nu știu cum se face, dar după prima dușcă, și eu zâmbesc la fel!!!

64


65


66


67


68


69


70


71


Restaurantul de Sushi. Grăbindu-ne încet printre magazinele abundent luminate și adulmecând subtilele arome apetisante ale birturilor îmbietoare întâlnite la tot pasul, capitulăm brusc în fața unei intrări cu stegulețe albe. Reclama birtului este o față de bucătar, pictată din câteva trăsături de pensulă, cu baticul înnodat pe frunte și cu o grimasă de genul “wasabi-ul ăsta condimentat îmi nimicește sinusirile dar nu voi lăsă nici o lacrimă să mă trădeze”. Birtul ne câștigă încrederea după ce aruncăm o privire prin vitrină și vedem câțiva consumatori satisfăcuți și bucătarii cu mânecile suflecate, puși serios pe treabă. Decidem să ne punem deopotrivă la încercare glandele lacrimale și papilele gustative și iată-ne înăuntru. Tipicul birtului este “trenulețul cu farfurioare”, adică felurile de mâncare sunt tocate, fierte, prăjite, rulate pe loc și lansate consumatorilor pe farfuriuțe ce culisează sinuos pe o șină rulantă cu circuit continuu. Dacă nu te-ai decis la un anumit fel ce tocmai a trecut prin fața ta, mai ai o șansă la tura următoare, să înhați o altă farfuriuță cu pachețelul proaspăt aranjat. Ne cocoțăm pe scăunelele înalte și așteptăm “ca-n gară la Medgidia” sosirea personalului de 14.30 sau intrarea pe șine a farfurioarelor cu preparate proaspete din pește crud (somon, ton, red snapper), caracatițe, languste, crabi, alge de mare. În dreptul fiecărui scaun există la discreție

72


73


wasabi-condimentul verde, mult mai iute ca hreanul, ce așteaptă să fie amestecat cu un strop de sos de soia, să îmbăieze bucățelele de sushi și senzorii noștrii gustativi. Pentru o concentrație de wasabi mai mare decât își poate da seama vreun consumator novice (vezi noi), se comandă în prealabil o halbă de bere rece (Asahi de data aceasta), să mai stingă din tăria condimentului. Acu’, fie vorba între noi, wasabi poate suprima orice aromă sau gust, deci se poate combina curajos cu orice preparate crude. Partea bună la wasabi, (comparându-l cu ardeiul roșu ce amorțește limba și buzele vreme îndelungată) este că, în pofida iuțimii ce se evaporă parcă prin sinusuri, declanșând lacrimi romantice, capacitatea de analiză a papilelor linguale revine repede la normal, după vreo trei respirații și o dușcă de bere. Cu halba poziționată strategic cât mai la îndemână, în doi timpi și trei mișcări am atacat plini de poftâ câteva transporturi de sushi, dinspre aripa estică spre aripa vestică, amuzându-ne de repeziciunea cu care trebuie să te decizi să prinzi farfuria, altfel, pachetul trece și n-ai decât să pândești o nouă livrare… După o vreme ne-am dat seama că viteza defilărilor preparatelor este tocmai bună, iuțeala perindărilor gastronomice scăzând proporțional cu pofta noastră de mâncare. La fiecare preparat consumat, păstram farfuriuțele unele peste altele, întrebându-ne cum se face nota de plată, cum de o să știe chelnerul ce am mâncat.

74


75


76


77


După ce am strâns lângă noi un turnuleț de câteva talere ceramice, vine momentul anunțării notei de plată. Un ospătar-bucătar (aici cred că e greu să îmi dau seama care pe care, am impresia că funcția se poate schimba din mers) apare lângă noi și cu o paletă ciudată pare a măsura nivelul de magnetism stratosferico-poliocentrifugal emis de turnul de farfurii. Adică, receptează nota de plată transmisă electronic de senzorilor plantați pe spatele vaselor de ceramică. Prin urmare, bucătarii din spatele tejghelei nu puneau orișicum bucatele în farfurii, ci aveau coduri precise, fiecare preparat în farfuria cu senzorul respectiv. Ceea ce face viața ușoară colegului ospătar-bucătar (că amândoi arată la fel în șorțurile dungate), dar și nouă. În Japonia nu am trăit niciodată jena și nemulțumirea profundă trăită în restaurantele din patria natală, să comandăm un fel de mâncare și nota de plată să fie pusă din burtă sau la gramaj (suta de grame) sau cum se estimează din ochi, mereu în defavoarea clientului-victimă) și la sfârșitul mesei se lasă cu scandaluri și reclamații de-ți pică mâncarea ca bolovanul în stomac și degeaba ai mâncat… Deși nu a fost singura experiență culinară pe teritoriul nipon, concluzionând calificativul raportului preț-calitate al restaurantele, birturilor și tavernelor, gustul bucatelor, calitatea serviciilor și prestația ospătarilor, nu putem da o notă sub 10, neputând nici măcar compara la egalitate cu vreun alt loc vizitat de noi pe această planetă. Să ne înțelegem, nu prezentăm aici restaurantele de lux cu tacâmuri din aur și vinuri de 5 salarii de muritori. Aici e vorba de locurile unde poți mânca pe săturate, cinstit și sănătos, la prețuri normale.

78


79


80


81


Ne-am făcut siesta lejer, la pas încet, de-a lungul magazinelor de pe Dotonbori și printre mulțimea de trecătorii ieșiți la cumpărăturile de noapte. Într-un târziu, oboseala ne-a dovedit și ne-am îndreptat către cea mai apropiată stație de metrou, să ne întoarcem la ryokan. Deși istoviți, cu ajutorul Andreei ce are simțul busolei în sânge (dar verifică totuși și pe hartă, să fie sigură), nu am ratat nici un tunel sau scurtătură din încâlcitul hățiș subteran al metroului osakian, reușind cu brio să revenim teferi și la timp (cât să nu ne ia somnul pe drum) la seducătorul nostru ryokan, Hokousou. Cu ultimele puteri, reușim să renunțăm la hainele de pe noi și să intrăm la Onsen-ul cu apa veșnic fierbinte. După săpuneala și dușul preparator, a urmat o îndelungă topire relaxantă în marele bazin ce ne-a mistuit fremătător cu jeturile de jacuzzi orice urmă de osteneală turistică și incomfort muscular… Ușori ca doi fulgi, proaspeți împăturiți în halatele yukata, ne-am oprit la rafturile fantastice cu Manga și povești desenate, continuând apoi lectura pe tatamiuri-le din dormitorul nostru, luptându-ne cu dragonii și samuraii călare pe saltelele transformate-n norii pufoși din visele ce ne-au învăluit imperceptibil… va urma… 82


83


Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor. Copyrights are reserved by Alexandru Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.

© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010


14 Made in Japan - Andreea & Alec-San  

Osaka - 23.02.2010 Volumul 14 Calatoria in Japonia a artistilor Alexandru Ghitescu si Andreea Pasca.

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you