Tehnologia de gestionare a biofilmului: lustruirea cu aeropropulsie, o modalitate sigură și eficientă

Biofilmele sunt comunități complexe de microorganisme care aderă unele la altele. Ele prosperă și se înmulțesc în toate tipurile de medii acvatice naturale. În stomatologie, biofilmele sunt considerate un factor etiologic pentru o gamă largă de afecțiuni orale, inclusiv carii dentare, boli parodontale și infecții asociate implanturilor. Această afirmație se bazează pe faptul că în cavitatea orală și biofilmul polimicrobian sunt găzduite numeroase specii microbiene, inclusiv microorganisme sănătoase și altele cu potențial patogen.

Datorită aderenței lor și capacității de a se multiplica pe suprafețe, biofilmele sunt extrem de rezistente atât la sistemul de apărare al gazdei, cât și la antimicrobienii tradiționali. Ca urmare, studiul și înțelegerea biofilmului și a tehnologiei de gestionare a acestuia au avansat considerabil, cu metode noi pentru a combate formarea și acumularea biofilmelor bacteriene pe dinți și suprafețe orale. De-a lungul anilor, progresele semnificative au îmbunătățit considerabil prevenirea și tratamentul bolilor orale cauzate de biofilme.

ISTORIA PROCEDURILOR CU ULTRASUNETE ȘI AERO-ABRAZIUNE

În stomatologie, detartrajul și planarea radiculară (scaling and root planing, SRP) sunt acceptate universal ca fiind „standardul de aur” pentru tratamentul parodontal. Procedura implică două etape: îndepărtarea plăcii, tartrului și biofilmului bacterian de pe suprafețele dinților și rădăcinilor, urmată de netezirea și decontaminarea suprafețelor radiculare. Metodele disponibile în prezent pentru îndepărtarea biofilmului supra- și subgingival includ utilizarea instrumentelor manuale, cum ar fi detartrajul manual, sonic și ultrasonic, precum și procedurile cu aero-abraziune.

Primele dispozitive de detartraj cu ultrasunete, introduse în anii 1950, utilizau tehnologia magnetostrictivă, care producea vibrații de înaltă frecvență, determinând mișcarea vârfului instrumentului într-un tipar eliptic. În anii 1980, au fost introduse dispozitivele ultrasonice piezoelectrice, care utilizau un cristal ceramic pentru a produce vibrații ultrasonice. Apariția vârfurilor ultrasonice mai subțiri, asemănătoare unei sonde, a facilitat îndepărtarea eficientă a biofilmului suprași subgingival. Oferind o mai mare precizie și control, această tehnologie a fost adoptată pe scară largă în cabinetele dentare din întreaga lume.

Procedura de lustruire cu aero-abraziune a apărut în anii 1970 ca o metodă de îndepărtare a petelor de pe suprafața dinților. Dispozitivele timpurii de lustruire cu aer utilizau pulbere de bicarbonat de sodiu, care putea provoca deteriorarea smalțului dentar și a țesuturilor moi dacă nu erau utilizate cu grijă. În anii 1990, dispozitivele de lustruire cu aer mai noi, care foloseau pulberi mai puțin abrazive, cum ar fi glicina sau eritritolul, au devenit mai populare, reducând riscul de deteriorare și îmbunătățind confortul general al pacientului.

Detartrajul ultrasonic și lustruirea cu aero-abraziune au devenit în timp tot mai sofisticate. De exemplu, dispozitivele ultrasonice mai noi pot îndepărta selectiv tartrul, păstrând în același timp structura sănătoasă a dintelui și eliminând necesitatea procedurilor mai invazive. Dispozitivele de lustruire cu aer au devenit, de asemenea, mai precise și mai eficiente, având capacitatea de a îndepărta biofilmele și petele de suprafață, minimizând în același timp deteriorarea țesuturilor înconjurătoare.

EFICACITATEA PULBERII AEROPROPULSATE ÎN GESTIONAREA BIOFILMULUI

În ultimii ani, a avut loc o trecere către dispozitivele de lustruire cu aer ca o alternativă atractivă la detartrajul manual și ultrasonic tradițional. Aerul comprimat, care conține apă și particule de pulbere abrazivă precum glicina, trehaloza, eritritolul și bicarbonatul de sodiu, este pulverizat pe suprafața dintelui folosind un dispozitiv de lustruire cu aer, îndepărtând biofilmul într-un timp mai scurt și îmbunătățind confortul pacientului.

Caracteristicile lustruirii cu aer includ următoarele:

Mecanism de acțiune: Jetul de aer de înaltă presiune, care combină aerul comprimat, apa și pulberile cu grad scăzut de abraziune pentru a îndepărta biofilmul, ajută la descompunerea și dislocarea biofilmului de pe suprafața dintelui. Apa ajută la spălarea fragmentelor dislocate, în timp ce particulele fine de pulbere fricționează fizic resturile rămase. Acest mecanism de acțiune face ca pulberea de aer să fie extrem de eficientă în îndepărtarea biofilmului.

Accesibilitate: Pulberea de aer poate ajunge în zone greu accesibile cu metodele tradiționale de debridare, cum ar fi detartrajul manual. Particulele fine de pulbere pătrund adânc în fisurile și canelurile dinților și gingiilor, îndepărtând biofilmul din zonele dificil de accesat.

Viteză: Această modalitate este eficientă și se finalizează în câteva minute, fiind mult mai rapidă decât metodele tradiționale de debridare.

Confort: Fiind o metodă blândă și non-invazivă de îndepărtare a biofilmului, lustruirea cu aer nu provoacă, de obicei, disconfort sau durere. De asemenea, viteza de finalizare face ca experiența să fie mult mai confortabilă pentru pacienți.

PULBERI MAI PUȚIN ABRAZIVE: GLICINA ȘI ERITRITOLUL

Pulberile sunt o componentă esențială a procedurii de lustruire cu aer, iar bicarbonatul de sodiu a fost utilizat încă din anii 1980. În prezent, sunt disponibile multe tipuri de pulberi, inclusiv opțiuni mai puțin abrazive pentru îndepărtarea biofilmului subgingival, cu o abraziune minimă a suprafețelor orale. Prin comparație, pulberile tradiționale, precum bicarbonatul de sodiu, bicarbonatul de calciu și trihidroxidul de aluminiu, pot avea dimensiuni ale particulelor de până la 250 microni. Pulberile mai noi, cum ar fi glicina, sunt compuse din particule semnificativ mai mici, cu dimensiuni între 25 și 65 microni, iar eritritolul are o dimensiune de 14 microni. În ceea ce privește abraziunea, pulberile tradiționale se situează între 2,5 și 4 pe scara de duritate Mohs, în timp ce glicina și eritritolul măsoară valoarea 2. Datorită acestor caracteristici, este posibilă o gamă mai largă de aplicații cu aparatele de lustruire cu aer, cum ar fi îndepărtarea mai sigură a biofilmului suprași subgingival și capacitatea de a penetra mai adânc în pungile parodontale sau în zonele de bifurcație.

Glicina, un aminoacid neesențial, a fost introdusă pe piața dentară în 2003. Cristalele sale sunt inodore, incolore și foarte solubile în apă. Pulberea de glicină este potrivită pentru aplicații supragingivale, dar principalul său domeniu de aplicare este curățarea suprafețelor radiculare, unde poate îndepărta placa fără a deteriora cementul sau dentina.

Cercetările arată că pulberea de glicină este cu 80% mai puțin abrazivă decât bicarbonatul de sodiu și provoacă mai puține traume țesutului gingival decât instrumentele manuale sau lustruirea cu aer utilizând bicarbonat de sodiu. Pulberea de glicină s-a dovedit a fi mai eficientă decât instrumentele manuale în îndepărtarea plăcii subgingivale în zonele parodontale cu adâncimi de sondare de 3 mm până la 5 mm. Totuși, nu s-a detectat nicio diferență în comparație cu detartrajul ultrasonic. Glicina are un gust ușor dulce, care nu provoacă nicio neplăcere pacienților în timpul procedurii.

Eritritolul este o pulbere mai fină decât glicina, utilă pentru aplicații subgingivale. Un studiu a comparat eficacitatea eritritolului cu alte pulberi utilizate pentru lustruirea cu aer și a constatat că aceasta are cea mai mică abrazivitate, dar este totuși eficientă în îndepărtarea plăcii și a petelor. Activitatea antimicrobiană și antibiofilm a eritritolului este mai mare decât

cea a glicinei. În plus, eritritolul a demonstrat efecte inhibitoare asupra Streptococcus gordonii și Porphyromonas gingivalis De aemenea, eritritolul a arătat capacitatea de a suprima refacerea biofilmului, în timp ce îmbunătățește atașarea celulară, viabilitatea celulară și proliferarea osteoblastelor.

TIPURI DE DISPOZITIVE: PORTABILE SAU STAȚIONARE

Aparatele de lustruire cu aer sunt disponibile în două forme: dispozitive mai mici, portabile, cu un compartiment de pulbere conectat direct la unitatea dentară, sau unități staționare cu o piesă de mână. Pentru unitățile care utilizează pulberile de glicină și eritritol, două tipuri de duze sunt incluse cu piesele de mână: una pentru îndepărtarea biofilmului supragingival și una pentru îndepărtarea biofilmului subgingival.

Aparatele portabile de lustruire cu aer sunt ușoare, compacte și portabile, ceea ce le face ușor de manevrat și utilizat în zonele greu accesibile ale cavității orale. De asemenea, sunt relativ ieftine în comparație cu unitățile staționare. Deși favorabile pentru cabinetele mai mici cu mai puțini pacienți, dispozitivele portabile pot fi mai puțin puternice sau nepotrivite pentru utilizarea intensivă în clinicile dentare aglomerate.

Unitățile staționare de lustruire cu aer sunt, de obicei, mai mari și sunt bine adaptate pentru cabinetele dentare mari și aglomerate. De asemenea, sunt în general mai puternice, mai durabile și mai rezistente decât dispozitivele portabile, care pot necesita înlocuire mai frecventă. Cu toate acestea, unitățile staționare pot fi costisitoare și ocupă mai mult spațiu într-o clinică dentară, ceea ce poate fi nepractic pentru cabinetele mai mici.

BENEFICII PENTRU CLINICIAN ȘI PACIENT

Scalerele manuale și ultrasonice s-au dovedit a fi consumatoare de timp și tehnic exigente și sunt concepute pentru depunerile dure, nu neapărat pentru depunerile moi, cum ar fi biofilmul. Deși un scaler ultrasonic funcționează bine pentru îndepărtarea biofilmului, acesta este utilizat doar pe țesutul dur, spre deosebire de procedurile cu aeropropulsie care pot fi aplicate atât pe țesutul dur, cât și pe cel moale. În plus, utilizarea repetată a scalerelor ultrasonice poate cauza deteriorarea suprafeței radiculare. Hipersensibilitatea cauzată de pierderea țesutului dur în timpul detartrajului suprafeței dentare este un alt efect secundar comun al acestor proceduri, care poate apărea atât în timpul, cât și după tratament.

Atunci când este utilizată cu tehnica și pulberile corecte, lustruirea cu aer este o metodă sigură și eficientă de gestionare a biofilmului. Este mai puțin agresivă decât metodele tradiționale, poate permite ședințe cu durate mai scurte și oferă pacienților o experiență mai confortabilă. Folosirea acestei tehnici a fost asociată cu o mai bună acceptare din partea pacienților, conducând la o mai bună conformitate pe termen lung și îmbunătățind rezultatele generale. Având în vedere numeroasele sale avantaje, este interesant să observăm cercetările continue și inovațiile clinice în domeniul lustruirii cu aer, care transformă rezultatele tratamentului pacienților.