Actualitatea literară 75

actualitatea literară

nr. 75, anul VIII

septembrie 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Titus CRIşCIU:

Despre valurile de poezie şi poezia festivalurilor

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Mioara BAHNA, Maria BOLOGA, Ionel BOTA

O

i l e f

P a n meridiane n

n proză: Diana Dobriţa BÎLEA, Dan Floriţa-SERACIN, Florin Logreşteanu

n Magda URSACHE:

n Teatru: Alexandru MORARU

Dansînd cu lupii

Gheorghe Mocuţa, poetul şi criticul între prezent şi istorie

o r

n a d

n poezie: Ela IAKAB, Ofelia PRODAN, Gabriela FECEORU, Fahredin Shehu

Poeme de Petr Štengl

Prezentare de Mircea Dan DUţĂ Traducere de Alexandra Toader şi Anca Irina Ionescu

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre valurile de poezie şi poezia festivalurilor Mi se pare mie sau chiar se scrie din ce în ce mai multă „poezie” în România? Bună sau proastă, nu contează. Are cine să aleagă. Important pentru cei care abia acum au luat/ reluat stiloul sau pixul în mână sau care abia acum au deschis/redeschis laptopul este să scrie. Bineînțeles, „poezie”. Să o posteze pe facebook, pe bloguri, pe site-uri și, dacă se poate, să o citească pe la festivaluri, unde sunt invitați de prieteni și aplaudați tot de către aceștia. Sau, dacă au bani sau sponsori, să o și tipărească, lipindu-și singuri eticheta de poet. Iar dacă nu le dă nimeni peste nas, și - ce-i drept - nimeni nu le dă, după două-trei plachete bat chiar la porțile USR, unde se găsesc destui cerberi care să-și îndoaie coloana în fața frumuseții sau a banului. Dar nu numai „poeții” s-au înmulțit, ci și festivalurile, revistele și editurile. Aproape că nu mai poți ține pasul cu „noutățile” în domeniu. Dacă ne imaginăm lumea literară ca pe o balanță, acest taler al ei se lasă tot mai în jos, pentru că pe celălalt lipsește contragreutatea: critica de întâmpinare. Legea echilibrului a fost de mult eludată în literatură. Poate că acesta este și motivul pentru care, pe măsură ce se înmulțesc ”poeții”, se împuținează cititorii.

Cât despre festivaluri, ce să spun? De când am ieșit din bârlog, am participat la multe.

De la o vreme însă nu prea mai poți onora invitațiile, pentru că ori au loc unul după altul și trebuie să fii mereu pe drumuri, ori au loc în același timp și nu poți fi în două locuri deodată. Doar în septembrie au fost vreo zece, fiecare de câte trei-patru zile. La unele mergi că trebuie, la altele chiar îți dorești să fii prezent, printre prieteni, cum a fost la Călinești, în Maramureș, unde împreună cu Romeo Roșiianu, Gabriel Cojocaru, Ioan-Pavel Azap, Vasile Muste, Marian Ilea, Florin Dochia și Valeriu Valegvi am tăiat porcul și am băut pălinca, sau la Podu’ cu lanțuri, din Bacău, unde chiar am trăit medieval împreună cu Alex Ștefănescu, Ioan Holban, Victor Munteanu, Arcadie Suceveanu, Teo Chiriac, Gellu Dorian, Cassian Maria Spiridon, Horia Gârbea, Dumitru Brăneanu, Valeria Di Felice și Geo Vasile. La urma urmei, poate că tocmai asta e poezia festivalurilor: să te bucuri, împreună cu prietenii, de fiecare clipă a acestei vieți, în cele mai frumoase locuri ale țării.

„Deşi este revendicat de literatură prin reflexivitatea sa, Jurnalul fericirii nu-şi pierde nicicum valoarea de document al unei epoci şi al umanităţii acelei epoci. Dubla apartenenţă ne obligă să-i recunoaştem statutul de text de graniţă, care, indecis, participă la o ordine a frumosului căutată de literatură, dar şi la o ordine a adevărului specifică textelor nonficţionale.”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu picturi semnate de poetul Darie Lăzărescu

opiniile noastre

Jurnalul fericirii

nr. 75 n septembrie 2017

cartea devenirii unei conștiințe

Atunci când auzim numele lui Nicolae Steinhardt ne gândim la evreul care descoperă ortodoxia în închisoare şi care laudă detenţia pentru că l-a transformat total.

N. (Nicu-Aurelian) Steinhardt făcea parte din grupul de intelectuali, prieteni ai filozofului C. Noica, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a, care au fost arestaţi în 1958, acuzaţi fiind de citirea şi difuzarea cărţilor lui M. Eliade şi Emil Cioran, autori aflţi în exil. Cum era de aşteptat, a fost chemat la Securitate chiar pe 31 Decembrie 1959, pentru a fi martorul acuzării prietenilor săi. A ales între neadevărul care l-ar fi salvat de la detenţie şi adevărul care n-ar fi salvat pe nimeni. A spus adevărul şi a fost condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de “crimă, de uneltire contra ordinii sociale”. S-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae şi se va călugări la M-rea Rohia, după punerea sa în libertate.

Jurnalul fericirii, cartea de căpătâi a lui N. Steinhardt, a fost publicată postum și cuprinde evenimentele din perioada 1924/1925-1971, notate fără a respecta cronologia şi a fost redactat la începutul anilor ‘70. Această primă variantă, circa 570 de pagini dactilografiate, este confiscată de Securitate în 1972, dar îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate.

După 1980, revizuieşte ambele variante şi încearcă să le pună la adăpost de percheziţiile Securităţii. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase însă printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Experiențele dramatice prin care a trecut, comportamentul oamenilor în detenție, morala suferinței sunt principalele subiecte ale Jurnalului fericirii, o carte de o valoare incontestabilă atât pentru valențele artistice, cât și pentru calitatea de document al unei epoci în care demnitatea omului a avut foarte mult de suferit.

Jurnalul fericirii este, în primul rând, o confesiune referitoare la acele momente pe care încearcă să le califice titlul sub care îşi adună paginile. Cartea nu îndeplineşte întru totul trăsăturile unui jurnal, notaţiile fiind făcute ulterior evenimentelor, însă îşi păstrează această calitate pentru că „cel ce scrie memorii doreşte să se facă cunoscut, cel ce scrie jurnal doreşte să se cunoască.”1 Încercările prin care a trecut devin obiectul unei profunde meditaţii, concentrate, în special, asupra problemelor morale. „N. Steinhardt nu povesteşte propriu-zis convertirea sa religioasă, ci experienţa lui morală din închisorile totalitarismului. La acest punct el se deosebeşte de alţi autori de jurnale, memorii, autobiografii. N. Steinhardt laudă celula în care a fost băgat de prigonitorii săi. Acolo a descoperit suferinţa şi tot acolo s-a apropiat de Dumnezeu. […] este vorba de o trecere prin infern şi de morala unui om inteligent, cultivat şi credincios.”² Suferinţa celor persecutaţi ca N. Steinhardt este dezvăluită în pagini dramatice care alcătuiesc un document al timpului şi care formează aşa numita literatură a descrierii şi a mărturisirii. În timpul cercetărilor, unii anchetaţi se schimbă până la a deveni de nerecunoscut. Umiliţi, batjocoriţi, ameninţaţi şi chinuiţi oamenii se prăbuşesc, cedează, acceptă o morală a supravieţuirii cu orice preţ şi un lung şi dureros dresaj. Tragismul pe care martorul îl percepe şi îl închide într-un strigăt interior este cu atât mai puternic cu cât

distanţa între ipoteza în care a fost adus cel anchetat şi cea anterioară, cunoscută, proprie omului liber, este mai mare. Este o mişcare pe verticală a umanului, care-l face pe martor să se cutremure, nu pentru a se prăbuşi, ci pentru a-şi întări credinţa care-l ajută să reziste. Şi dacă ne amintim testamentul politic al autorului care vorbea de cele trei soluţii pe care le are omul în faţa represiunii (cea a lui Soljeniţîn, renunţarea la orice speranţă, cea a lui Zinoviev care propune stilul zurbagiului, adică luarea în derâdere a sistemului şi soluţia Churchill-Bukovski care spune că răul provoacă „o poftă nebună de a trăi şi a lupta”), observăm că acesta găseşte o a patra soluţie şi anume credinţa. Întâmplările povestite ne determină să înregistrăm dubla identitate în care apare naratorul: de martor al evenimentelor şi scenelor evocate şi de erou al acestor întâmplări. Situaţia face ca naraţiunii să-i fie imprimată o perspectivă subiectivă, echilibrată cu tipul de adevăr particular spre care este orientat mesajul.

Rememorarea experienţelor trăite, analizarea dramelor unei perioade istorice, dar şi ale unor persoane cu destin public dau jurnalului valoarea unui document. Şi, ca orice document, Jurnalul fericirii consemnează un adevăr particular, al unui anumit timp, al unui anumit loc, al anumitor persoane. Scenele de viaţă surprinse în paginile jurnalului au loc în partea întunecată şi ascunsă a lumii care trece printr-o criză profundă ce-i afectează valorile, ierarhiile, alterându-i normele morale, şi, în ultimă instanţă, umanitatea.

Pentru călugărul de la Mănăstirea Rohia ţinerea unui jurnal s-a dovedit a fi un lucru periculos, privit fiind ca o posibilă culpă morală sau politică. Jurnalul său a atras supravegherea libertăţii autorului care trebuia convins să renunţe la scrierea sau, eventual, la publicarea jurnalului, dar Steinhardt trebuia să salveze de la uitare experienţa trăită în închisoare care i-a facilitat autocunoaşterea, autoanaliza, i-a clarificat sentimentele cele mai profunde şi l-a ajutat să-şi păstreze libertatea interioară şi integritatea spirituală în condiţiile vieţii într-un regim totalitar.

Pentru evreul care avea să descopere frumuseţea ortodoxiei, închisoarea a căpătat funcţie morală, pedagogică şi terapeutică.

Acolo, în închisoare, Steinhardt a devenit alt om. Astfel, în detenție își accentuează conștiința politică, socială, teologică, morală, civică și estetică.

Deşi este revendicat de literatură prin reflexivitatea sa, Jurnalul fericirii nu-şi pierde nicicum valoarea de document al unei epoci şi al umanităţii acelei epoci. Dubla apartenenţă ne obligă să-i recunoaştem statutul de text de graniţă, care, indecis, participă la o ordine a frumosului căutată de literatură, dar şi la o ordine a adevărului specifică textelor nonficţionale.

Am citit jurnalul din dorinţa de a descoperi omul din spatele personalităţii diaristului, dar şi din interes pentru epoca respectivă. Jurnalul s-a impus datorită calităţii de a transforma experienţa trăită în document existenţial, iar viaţa diaristului într-un destin. Miza lecturii a fost aşadar dublă: traiectoria vizibilă, jalonată de notaţiile diaristice şi figura interioară a celui ce a scris, rămasă uneori secretă şi pentru el.

N. Steinhardt este simbolul preotului din secolul XX a cărui personalitate este dilematică prin conflictul dintre credinţă şi ateismul noii ideologii. Închisoarea a fost pentru sciitor “Academie şi Altar” (Virgil Ierunca), pentru că l-a transformat fundamental întrun om religios ce a descoperit constantele spiritualităţii româneşti. Anii grei de închisoare au determinat apropierea de creştinism, iar consecinţa a fost nu doar conversiunea religioasă, ci şi schimbarea percepției asupra lumii, dar și aflarea, prin credinţă, a unei căi de salvare.

Paraschiva BUCIUMANU

Bibliografie 1 ) Ardeleanu, George, Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății, Editura Humanitas, 2009 2 ) Bulat, Virgil, Lecția Jurnalului fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p 439-453 3 ) Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001

cronica

nr. 75 n septembrie 2017

actualitatea literară 3

Petru Cârdu şi şcolile exilului

Antologia gândită şi alcătuită de Ioan Pintea din opera lui Petru Cârdu recuperează, cum se cuvine, o operă şi un nume, prea des trecute cu vederea. Poet, critic şi istoric literar, lider în literatura de limbă română din Serbia, Petru Cârdu e continuator al lui Vasko Popa, scriitor de seamă al sud-estului european. Un continuator şi un întregitor: Ineditele lui Vasko Popa, descoperite de Petru Cârdu, demonstrează că unul dintre cei mai importanţi poeţi sârbi ai secolului XX, Vasko Popa, ar fi vrut şi ar fi putut să scrie în româneşte. În timpul războiului

Vasko studiase la Bucureşti, se apropiase de suprarealişti, descoperise un univers al literaturii “noi”. Comparaţia cu Paul Celan, cu Eugen Ionescu sau cu Emil Cioran poate să meargă mai departe.

A existat un moment al interdicţiei - un timp în care creaţia românească devenea posibilă doar în exil. Vasko Popa a ales limba sârbă, fiindcă «modelul românesc» al anilor cincizeci era precar. Petru Cârdu a descoperit şi publicat poeziile scrise în limba română în anii patruzeci, la începutul anilor 50, de Vasko Popa. Şi l-a continuat pe Vasko Popa ca poet, ca preşedinte şi redactor şef al Comunei literare din Vârşeţ. Procesul de de-teritorializare pe care îl realizează Vasko e prelungit de el într-o literatură ce, desprinzându-se cu violenţă de discursul tradiţional, optează

miniepistole 79

un prieten din iași îmi trimite 23 curiozități din psihologie nu m-am întrebat unde este a douăzecișipatra sau restul până la 33 66 sau 100 iată însă că la nr. 16 aflu că inconștientul este cel care știe și decide primul asta explică totul îmi spun despre noi despre viață e la fel ca atunci când te trezești adică te trezește el tu deschizi ochii și vezi devii conștient în timp ce el inconștientul se ascunde în conștiința ta ce face el acolo iarăși nu știi așa se explică de ce uneori facem lucruri pe care n-am vrea să le facem & ne pare rău și ne cerem iertare iar el ne iartă pentru că este aproapele nostru poate cel mai aproape iată ce știm despre inconștient iată cât știm despre el care probabil știe totul și nu vrea să spună pentru că știe că a ști nu ajută la nimic dimpotrivă face să dispară neprevăzutul surpriza emoția măruntele bucurii care fac viața să fie cum este misterioasă și luuuuuuuuuungă și de aceea unică de neînlocuit

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

pentru eterna avangardă. Perfecţionarea de-teritorializării, a exilului perpetuu, ţine de proiectul literar pe care scriitorul şi-l asumă, evident polemic.

Poezia care dă titlul unui volum apărut la Craiova în 1998 se numeşte chiar Şcoala exilului: “În galop la Timiş Ovidiu se uită chiorâş la mine/ eu mărşăluiam pe urletele mării în valurile lui 94/ şi nu aveam urmaşi şi nu aveam urmaşi/ ca-ntr-o singură afacere privată o iubeam pe A// de două nopţi mărşăluiam la şcoala de viciu a exilului/de două nopţi mă descurcam într-o pagină în care/ Ovidiu era copil bun la toate// când şi când mă podidea iluzia reluării/ o iubeam convingător pe A o zi după prima zi/ apoi o zi tot după prima zi// ce mai / nu mai aveam încă 42 de ani după câte ştiu/îi mulţumesc lui Dumnezeu că-l văd/fiecare iubire cinstită are un rol subversiv/ să-l iubeşti pe Dumnezeu şi el să te iubească.” În filigran se poate descoperi confesiunea poetului sentimental/romantic, deposedat de drepturile sale. Ştefan Aug. Doinaş notează, în eseul pe care îl consacră lui Petru Cârdu, că scriitorul “numeşte” reperele unei despărţiri: „Antipoezia creatoare de poezie a lui Petru Cârdu constă în curajul de a scuipa în faţă frumuseţea tradiţională a versului, de a-l expune fără nici un ritm sau rimă ca pe un bici viu care şfichiuie, de a-l obliga să nu se sperie de cinism, de vulgaritate, de sacrilegiu; cu alte cuvinte, de a face din propria sa expresie lirică o lume la fel de stigmatizată, de grotescă, la fel de nemiloasă ca existenţa - datată sau nu - la care se referă. Discursul liric a devenit acum relatarea aparent gazetărească, sensibilitatea s-a cantonat pe sine însăşi în cavitatea umorală a unui ochi impasibil care doar observă şi notează, rostirea poetică simulează cadenţele aride ale unui comuniat de presă”. Şi: “Petru Cârdu este un poet de prim rang şi un mare patriot: el întreţine expresivitatea limbii române dincolo de hotarele ţării, servind-o cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european de azi” .

Poetul fixează reperele unei despărţiri, dar şi, într-o istorie prescurtată, ale unui dezastru: “În vremea războiului ei tot se iubeau/ pe o mătură cu coadă bour el alerga pe

Cornel UNGUREANU coamele /Mânzului/ ea vuia în fuste de mireasă violată/ cu laur şi cucută şi mătrăgună târându-se / cu mâl în ţâţa vinovatei//…// şi ea în mers şi el o puzderie de seminţe/ ce se preling prin vama apropierilor/ smârcurile macină nevăzutul mohorât/ şi rugăminţele rodirilor între două pietre de hotar/ se vede treaba că amândoi aveau dovezi limpezi// el ereticul răsfaţă zborul strivind în zbaterea Panoniei/ ea în primul pătrar smulge zăbala hergheliei scuipând/ îndelung ţintaura// Dumnezeu ştie cu certitudine când amândoi urcaseră în ţinuturile pierzaniei/ unde nu e loc pentru funebrul rit al morţilor/ unde unde timp îngândurat să-şi vadă de treaba lor/ amiezile războiului// el aleargă aleargă mereu îşi vâră nasul în moarte/ şi mirosind-o/descoperă urme de necuviinţă”. (Formula dezastrului) Harnic şi eficient jurnalist, Petru Cârdu va lua interviuri importante lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Michel Deguy, Paul Goma, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaș, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Duşan Matici, Saşa Pană, Miodrag Pavlovici, D.R. Popescu, interviuri reproduse in extenso în ediţia realizată de Ioan Pintea. Sunt dialoguri importante fiindcă ele numesc confruntarea cu autori care au fost o imagine a literaturii române. Despre Nichita Stănescu: “L-am cunoscut mai bine acum 10 ani, când farmecul poetului s-a impus la Belgrad şi la Vârşeţ. Întorcându-ne în timp cu mai mult de un deceniu, ne amintim de cuvintele lui Stănescu care mărturisea că în trei nopţi a terminat Belgradul în cinci prieteni. Apreciat, dar şi contestat, acest gânditor, dar şi neobosit experimentator al tehnicii poetice ştie să-şi atragă aprecierile, dar şi să provoace reacţii adverse”.

Volumul Belgradul în cinci prieteni, scris de Nichita Stănescu, Adam Puslojic, Srba Ignjatovic, Petre Stoica și Anghel Dumbrăveanu, e o carte memo-rabilă a întâlnirilor - a prieteniei între scriitorii unui timp al literaturii.

Petru Cârdu va încerca să prelungească mesajul ei, prin întâlnirile, cărţile, premiile Comunei de la Vârşeţ. Şi prin încercările de a da o formulă Teatrului din Vârşeţ. Dar şi prin mesajele poeziei sale, care numesc o şcoală a exilului nu întotdeuna întunecată.

Premiile Festivalului-Concurs Național de Creație Literară „Avangarda XXII”

Marți, 26 septembrie, la Centrul de Cultură și Arte „George Apostu” din Bacău a avut loc festivitatea de decernare a premiilor celei de-a XVI - a ediții a FestivaluluiConcurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII“.

Juriul, alcătuit din scriitorii Alex Ștefănescu - preşedinte, Ioan Holban și Victor Munteanu - membri, a acordat următoarele premii: Pentru tinerii care nu au debutat editorial în anul 2016 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani: n Poezie Premiul I și Premiul revistei „Scriptor”: Emilia Nedelcoff, absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași.

Premiul II și Premiul revistei „Actualitatea literară”: Mihaela Oancea, profesor de limba și literatura română, respectiv etnolog; în prezent - director de marketing la S.C. First Copier Service 2007 București.

Premiul III: nu s-a acordat. n Proză Premiul I: nu s-a acordat.

Premiul II și Premiul Revistei „Actualitatea literară”: Flavia-Armina Adam, profesor pentru învățământul primar și preșcolar din Sâncraiu de Mureș, jud. Mureș.

Premiul III: nu s-a acordat. n Critică literară/eseu: Premiile I - II - III: Nu s-au acordat.

Scriitori profesionişti: Antologia de poezie a anului 2016: Arcadie Suceveanu.

Personajele lui Erasm, Ed. „Tracus Arte”, București.

Cartea de poezie a anului 2016: Calistrat Costin.

Fericit cel care…, Ed. „Ateneul Scriitorilor”, Bacău.

Ofelia Prodan. Şarpele din inima mea, Ed. „Cartea

Românească”, Bucureşti.

Valeria Di Felice. Attese - Așteptări, ediție bilingvă în traducerea lui Geo Vasile, Ed. „Di Felice Edizione”, Martisincuro (TE), Italia, 2016.

Cartea de eseu a anului 2016: Cassian Maria Spiridon. Un vis al inteligenței libere, Ed. „Ideea Europeană”, Bucureşti.

Revista de literatură, artă şi cultură a anului 2016: „Actualitatea literară”, director: Nicolae Silade.

Premiul de excelență pentru promovarea literaturii basarabene prin proiectele Uniunii Scriitorilor din R. Moldova: Nicolae Spătaru. n Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură Juriul Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov”, alcătuit din Victor Munteanu - preşedinte, Theodor George Calcan și Dumitru Brăneanu - membri, a acordat următoarele premii:

Pentru cartea de debut în poezie:Ligia Stan. Ademenind eternitatea, Ed. „Ateneul Scriitorilor”, 2016.

Pentru cărţile de poezie ale anului 2016: Ioan Ouatu. Depărtări sfințite cu lacrimi, Editura Fundației Culturale Cancicov.

Victor Stan. Iarnă hipnotică, Ed. „Ateneul Scriitorilor”.

Nicolae Mihai. Insomnii scoase la licitație, Ed. „Ateneul Scriitorilor”..

Alexandru Dumitru. Labirint pentru Eden, Ed. „Rovimed Publishers”.

Pentru cartea de proză a anului 2016: Dan-Gabriel Arvătescu. Singurătatea Sfântului Serafim, Ed. „Scrisul Românesc”.

Pentru cartea de critică literară a anului 2016: Liviu Chiscop. Prozatorul Bacovia,. Ed. „Babel”, Bacău.

Pentru cartea de istorie literară a anului 2016: Culiță Ioan Ușurelu. Antologia scriitorilor vrânceni. Ed. „Salonul literar”, Odobești. n Premiile Asociației Culturale „Familia Lecca”, președinte: Dumitru G. Lecca Premiul de Excelență penrtu cărțile de poezie ale anului 2016: Teo Chiriac. Sufletul meu de până la Bing Bang, Ed. „Arc”, Chișinău.

Gellu Dorian.Calea de urmat, Ed. „Cartea Românească”, București.

Adi Cristi. Poemele de dincolo de mine, Ed. „24 de ore”, Iași.

Evenimentul a fost excelent ilustrat de Florin Ţuţuianu (muzică folk) şi Cristina Dăscălescu Dordea (muzică fado).

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Publicist de atitudine lipsită de ambiguități și prozator a cărui anvergură s-a impus cu fiecare nouă carte, Radu Pavel Gheo e un scriitor dintre cei pe care copilăria, adolescența și pasajul spre maturitate i-au marcat ireversibil creația. Ele au devenit dominante în primul roman, Noapte bună, copii1, și au rămas temă pandantă celei centrale în cel de al doilea, Disco Titanic2.

E o remanență destul de comună de altfel, explicabilă în cazul de față prin sindromul „casa bunicilor” care, însă, la Radu Pavel Gheo, nu e doar o sursă de edulcorate nostalgii, ci un veritabil topos literar care își datorează acuitatea pregnanței situării sale „geopolitice”, am putea zice, la granița de vest, de fapt pe linia mediană a Banatului istoric, româno-sârbesc.

O asemenea linie va sfâșia dramatic și romanul Disco Titanic în două povești - cea românească, a lui Vlad, și cea (ex)iugoslavă, a prietenilor săi din Split - în care ficțiunea, realitatea, hiperrealismul și fantasticul intră într-o conjuncție de o subtilitate inenarabilă, dând întreaga măsură a artei narative a lui Gheo. Liantul celor două fețe ale romanului este Vlad, român bănățean, cu mamă pe jumătate sârboaică și cu o copilărie fabuloasă, petrecută în universul agrest al casei bunicilor. Era vârsta candorilor, a inocenței, a nașterii tentațiilor și aspirațiilor, dintre care cea mai fascinantă, în anii mizeriilor ceaușiste, se chema Iugoslavia. Ea rămâne o permanență dominată de muzica pop-rock iugoslavă și, de-a lungul anilor de liceu timișorean, marcați de întâmplări specifice vârstei.

E locul să spunem că Disco Titanic e încă un roman care se adaugă seriei de cărți remarcabile dedicate Timișoarei.

Orașul se conturează ca fundal impunător, cu precizie topografică în toate deplasările personajelor, cum și ca atmosferă specifică „epocii de aur” dar și „tranziției”.

Cum, pe de altă parte, și Splitul iugoslav și postiugoslav, detalieri ce potențează semnificativ impresia de realitate palpabilă a tramei epice. Elev și student, așadar, Vlad trăiește din plin atmosfera sordidă a epocii, sub imperiul fricii și al evaziunilor în muzică și discoteci, singurele locuri unde „...se simte aici o bucurie abia înfrânată, o vibrație surdă, de așteptare și dorințe nemărginite, care însuflețește decorul altfel tern.” Dar, ca elev, trăiește și prima experiență a șantajului exercitat asupra familiei sale de profesorul Socoleanu, care l-a surprins parodiind în scris, obscen și din plictis, imnul „Trei culori”. Șantajistului i se dă satisfacție, pericolul e depășit, dar șantajul rămâne, îl urmărește și în studenție, când e resuscitat de un căpitan de securitate care îl racolează ca informator. Vlad semnează și, chiar dacă angajamentul său rămâne fără urmări întrucât între timp survine Revoluția din 1989, semnătura sa devine un nou motiv de șantaj, din partea lui dom’ Vergil, fost colonel de secu în comerțul exterior, un fel de asociat care-i asigură succesul în afacerile sale cu o editură altfel păguboasă.

Toți cei trei șantajiști, profesorul, căpitanul și fostul colonel, se numără printre personajele memorabile ale cărții, mai ales ultimul, dom’ Vergil, un mic „varan” în toată splendoarea: „Dom’ Vergil cunoștea lume și lumea îl cunoștea pe dom’ Vergil, care nu era șmenar, era om serios - atât cât putea să fie un regățean care fusese și securist.” În această ambianță, Vlad, bănățean nativ și fervent patriot local, cochetând mai în glumă, mai în serios cu ideea unei secesiuni, în virtutea evanescentei republici bănățene de prin 1919, evoluează ca personaj mediocru, cu unica pasiune pop-rockul iugoslav, cititor de almanahuri, capabil totuși, când dă peste Un veac de singurătate, să sesizeze unicitatea unei astfel de cărți.

Inginer nedefinit, nimerește în decembrie 1989 într-o ambuscadă, e rănit și devine erou al Revoluției, lansânduse apoi într-o afacere ca patron de editură-prestatoare de servicii. Căsătorit cu Emilia, olteancă, profesoară și poetă, îi editează acesteia plachetele și organizează lansări, păstrând o atitudine condescendentă față de scriitori: „Mai auzise și el, ca și pișcotarii [subl. RC], nenumărate discursuri similare și acum se întrebă, mirat și încântat de mirarea lui, cum de reușeau scriitorii ăștia să spună de fiecare dată aceleași lucruri folosind mereu și mereu alte cuvinte.” Episodul lansării unui nou op poetic de-al Emiliei, moment în care autorul are ideea insolită de a se introduce pe sine însuși, cu identitatea reală, Radu Pavel Gheo, ca personaj care îl contrariază pe Vlad prin contrapunctările sale de bun simț, - este un episod absolut antologic grație savuroasei și delicatei sale malițiozități.

Vlad reprezintă o ipostază a „omului recent” și poartă cicatricile mai mult sau mai puțin perceptibile ale unui trecut traumatizant, cum și două taine nedivulgabile, dar și inubliabile, oricât și-ar dori să le uite. Prima este semnnătura, chiar dacă fără efecte, pe acordul de colaborare cu secu, iar cealaltă, cea realmente teribilă,

comentariu

nr. 75 n septembrie 2017

Fantomele din Split

care este nucleul iradiant al întregii cărți, provine din primul voiaj în Iugoslavia, la Split, în 1989, a cărui aprobare tatăl său o obținuse cu greu și era perceput de întreaga familie ca o victorie. Secvența aceasta, desfășurată când Vlad plonjează efectiv în lumina splendorii adriatice a unei Iugoslavii aflată încă în floare, trăind idila cu Marina, fata croată de o stranie frumusețe, și prietenia cu mica ei suită formată din fratele Renato și amicii Boris și Frane, care-l adoptă imediat și cordial, este, prin candoarea și solidaritatea de vârstă, poate cea mai frumoasă a întregului roman. Până în seara pe care o petrec în frenezia de la Disco Titanic, o discotecă specială, a armatei iugoslave, unde pătrund oarecum ilicit și sfârșește crunt, cei patru băieți făcându-și singuri dreptate împotriva unui militar bosniac care o agresase pe Marina. Actul justițiar se petrece afară, în întuneric, de nimeni văzut, și, după ce mica gașcă se risipește, rămâne teribilul secret al fiecăruia. Seara de la Disco Titanic, de fapt câteva ore din economia narațiunii, marchează falia care despică destinul lui Vlad, devenind, în compoziția romanului un reper între „înainte” și „după”.

întrebarea profundă care stăruie subtextual, iar romanul încearcă să-i răspundă. Și, în percepția mea, două sunt răspunsurile care se desprind din întregul său eșafodaj epic. Primul stă în primitivismul unui naționalism degradat până la stadiul unui fundamentalism localist. Ni-l oferă Nedret, patronul musulman al unei mici cafenele din Sarajevo: „Ne înțelegem, cum să nu? Suntem prieteni, suntem rude. Ne căsătorim între noi, facem petreceri și dansăm pe muzica sârbilor și pe a croaților și pe a noastră. Mergem la meciuri și ne îmbătăm împreună [...]

Dar fiți atenți: nimeni, absolut nimeni nu uită că el e sârb ori bosniac ori ortodox ori catolic [...] Și atunci numai ce vin odată diavolii ăia în ucenicie și ne îmboldesc și atunci nu mai știm nimic altceva.” Sunt diavolii zavistiei, ai destrămării și zădărniciei care bântuie omenirea pretutindeni, dar acolo, în Balcani, în „curul Europei” (Petre Țuțea), își fac cu predilecție ucenicia.

Ei fac posibil și un al doilea răspuns pe care Vlad îl deslușește din confesiunea lui Frane, cel mai echilibrat din mica gașcă de odinioară, dar care acum, la regăsire, e o epavă, psihopat alcoolic, trecut prin război ca gardian,

Peste douăzeci de ani, Emilia, căreia Vlad îi povestise câte ceva despre acel prim sejur iugoslav, își dorește și ea un concediu la Split. Vlad are rezervele lui, dar în cele din urmă acceptă fără entuziasm, chiar cu o anume frică, și pleacă împreună cu fiul lor, Alexandru, care are vârsta lui de atunci. Dar sub splendoarea intactă a locurilor, realitatea este de data asta alta, deoarece sub ea zac latente și de asemenea inubliabile, amintirea, efectele și reziduurile unui război care a degradat demnitatea umană până la nivelul bestiei. Reîntâlniți, trecuți fiecare în felul lui prin întâmplări atroce, Marina și băieții, grav traumatizați, sunt fantomele celor de atunci. Un început de idilă dintre Alexandru și fiica Marinei și a lui Boris e de asemenea violent spulberat de o întâmplare stranie, care i se prevestise lui Vlad încă din țară prin alte două scurte episoade fantaste. Nimic nu se mai poate resuscita, povara trecutului blochează orice regăsire. Finalul romanului devine enigmatic și cu atât mai incitant la speculație și reflecție. Radu Pavel Gheo știe că literaturii îi șade bine să lase ușile deschise în urma ei.

Toate cele spuse până aici țin de epica și de excelența compoziției, într-un cuvânt, de arta literară a lui Radu Pavel Gheo. Miza romanului e însă mai sus și depășește tărâmul artei literare, țintind înspre deslușirea enigmelor istoriei, iar ceea ce s-a petrecut în anii 90 ai veacului trecut în Iugoslavia rămâne una dintre aceste enigme purtătoare ale unui potențial avertisment pe care Gheo l-a sesizat și a avut ambiția să-l transmită ca morală a fabulei. Insistența sa asupra trendului firav, totuși real, al unei fanteziste secesiuni bănățene, nu este introdusă întâmplător în „ideologia” lui Vlad, iar dacă am fi avut vreo îndoială, Gheo ne-o risipește într-un recent interviu: „...ideea că dacă s-a întâmplat în Iugoslavia, se poate întâmpla și la noi. Oriunde, inclusiv în Europa civilizată - orice ar însemna asta. Nu altceva sugerez eu în Disco Titanic, cu componenta emoțională inevitabilă, de vreme ce ex-iugoslavii ne-au fost și ne sunt atât de aproape.”3 Ideea se regăsește și în reflecțiile lui Vlad din contextul romanului: „La urma urmei, s-au văzut și lucruri mai neverosimile, era convins de asta. Lumea se schimbă repede, nimic nu-i sigur, iar o stare de spirit poate deveni pe nesimțite un curent al schimbării. Ca în Iugoslavia, da, Iugoslavia i se păruse veșnică.” Și Uniunea Sovietică ni se păruse tuturor veșnică și totuși sfârșise brusc printr-o implozie. Spre deosebire de ea însă, ceea ce s-a petrecut în Iugoslavia rămâne neverosimil prin violența extremă răbufnită subit și irațional. Cum a fost posibil? Aceasta e

implicit torționar, în lagărul de sinistră faimă de la Lora, unde deținuții erau dezumanizați prin cele mai oribile torturi, culminând cu „orgasmul electric”, care devine și titlu de capitol. În confesiunea dramatică pe care simte acum nevoia să o facă în fața lui Vlad, Frane, bântuit de stihiile trecutului prea recent, mărturisește tot ce a făcut și, încă mai cumplit, recunoaște că au fost momente cânt i-a plăcut ce făcea. Și rostește în încheiere ceea ce ar putea fi al doilea răspuns la întrebarea cum a fost posibil: „Am văzut acolo imaginația dezlănțuită a omului cu putere de viață și moarte” [subl. RC]. Avem, de fapt, în acest episod, imaginea elocventă a regresiunii tot mai evidente a speciei înspre bestialitatea ancestrală, care se produce în doi timpi: pierderea rațiunii și resuscitarea instinctelor primare.

După această aiuritoare revedere, concluzia lui Vlad e tranșantă: „Probabil că astfel de tehnici făceau parte din fondul comun iugoslav. Deveniseră un fel de tradiție. Ca tăierea porcului. Sau colindele de Crăciun.

Omorârea sârbului, sugușarea croatului, împușcarea bosniacului, arderea kosovarului.” Ceea ce i se confirmă în realitatea halucinantă a cimitirului Lovrinac, unde merg cu toții la mormântul lui Renato, fratele Marinei, ucis în acel război absurd: „Totul era bine organizat și împărțit cu grijă, după neam, după religie, după război ori convingeri. Aici absolut nimeni nu uită ce e [...] Se prefac că uită, dar n-o fac niciodată.”

Sub o desfășurare epică în regim de suspans continuu, spectaculoasă și imprevizibilă, Radu Pavel Gheo a realizat un roman trist și grav. Disco Titanic nu e o carte „de omorât timpul”, ci o operă care obligă la reflecție, a cărei importanță stă în deslușirea cu mijloacele expresivității literare a unei problematici mereu actuale, delicate și grave, pe care o face mai accesibilă, mai inteligibilă și mai clară decât orice demers doct al vreunui „analist politic”. În fine, mi s-ar părea nedrept să închei aceste însemnări fără a remarca admirativ și bogata încărcătură sugestivă a copertei fotografice a cărții, realizată de doamna Alina Radu, cu imaginea ruinei a ceea ce a fost realmente cândva discoteca „Disco Titanic”.) _____________ 1 ) Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, Iași, Polirom, 2010.

2 ) Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Iași, Polirom, 2016.

3 ) Radu Pavel Gheo în dialog cu Adrian Romila, în „Conta”, nr. 27/2017

nr. 75 n septembrie 2017

recitiri

actualitatea literară 5

Eugen Uricaru: Istoria unei ficţiuni

n Urmare din numărul trecut Persoană importantă, devenind cineva, urmărit de cei din Dacia cenuşie, Beniamin provoacă îngrijorare: „se strânge laţul”, constată Scândurica.

Umbra sa, „paznicul” atoateştiutor Hariton, constată că „Beniamin e propriul său duşman”; având o misiune, el va trebui salvat; şi va fi sfătuit să plece, să se piardă în Timişoara, într-un alt colţ de ţară. Anunţând că „va fi sărbătoare în curând”, asaltat, Beniamin devenise un caz. Marlena descoperise că palidul Beniamin nu e la fel ca ceilalţi, că „minunile” lui (mersul pe apă, pâinile, câinele Nae, „înviat”) anunţă „pasul hotărâtor”. Şi Scândurica vrea ca „iubiţelul” să treacă la fapte.

Beniamin era, aşadar, în primejdie; misiunea de călăuzitor, coada celor care îi aşteptau cuvintele, plecând luminaţi, supravegherea celor din Dacia veche, cenuşie, convinşi că totul e sub control, îl obligă să se ascundă, cum e povăţuit. Încât, nedorind nimic pentru sine, pe neaşteptate, la sfârşitul lui ’89, Beniamin dispare, iar echipa de filaj îi pierde urma.

A plecat la Timişoara, se bănuieşte, un pământ al făgăduinţei; „acolo-i Occident”, un amestec inflamabil şi o atmosferă volatilă. Şi în acea iarnă caldă, în acele zile confuze, toate lucrurile „o luaseră la vale”, constată, îngrijorat, Todor Grancea. Ca şi tovarăşul său de luptă, Neculai Crăciun, de care îl leagă o istorie comună şi un trecut tenebros; dar şi îndelung moşitul „plan de rezervă”, Fata Morgana având „temelie”. „Strategul” Crăciun, încrezător în „raţionalizarea” Istoriei, îşi recunoaşte, de fapt, nesiguranţa în această „tărăşenie”. Nelu Părăluţă era la balamuc, Valer Negrea-Negrescu fusese uitat, grupul de palavragii de la Acvariu, în frunte cu Paulică Becheru, nu realiza că „termenul de folosinţă a regimului” expirase, venind în întâmpinarea evenimentelor. Amploarea fenomenului de la Lespezi (o adevărată psihoză) îl obligă să cerceteze „firul” şi să facă, din „persecutatul” Beniamin, un nume. De care noua lume avea nevoie, construind legenda. Se va deplasa, aşadar, la Lespezi, cântărind toate ipotezele. Întâmplarea îi scapă, plutind în incertitudine, asaltat de aparenţe; nu ştie dacă Beniamin era printre „ei”, cele 46 de cadavre duse la crematoriu, dacă s-a lăsat omorât pentru a rămâne în viaţă, dacă va ieşi din nou în lume, pregătit pentru ceea ce va urma / ne dorim. Cu un tată „nelumesc” (Iosif, tâmplar), cu o forţă de atracţie de neexplicat, convins că nu trebuie să uităm răul, Beniamin, un ins neobişnuit, trăieşte într-o lume diferită faţă de fratele său, Simon, martor al întâmplărilor, de care îl leagă doar o moştenire maternă: hemofilia. Un scenariu biblic, observăm, pe care „strategul” Crăciun, neliniştit, nu îl poate controla, copleşit de ceea ce nu poate fi înţeles, fiind în afara Logicii. Dar ceea ce este de neînţeles va continua să existe, filosofează Simon, ca posibilă încheiere a unui roman consacrat Revoluţiei decembriste, deloc documentar, prinzând, însă, duhul acestei mişcări. Un proiect ambiţios, construit pe schema biblică, un roman „dinamic şi salubru”, zicea Marius Miheţ, un roman admirabil despre sacrificiu, purificare, mântuire. Mortul lipsă putea fi Beniamin, duhul care a izbăvit lumea de cel Rău, ridicându-se la cer. Până şi „raţionalistul” Crăciun admite (e drept,

interogativ): „Dar dacă s-a ridicat?”

Revine, aşadar, o întrebare obsesivă, care ne obligă să distingem între impostură şi destinul eroic. În Glorie, roman cu încărcătură ezoterică (uneori explicitată, ajutând cititorul), Deodat Proca nu e Soter, nu putea fi mântuitorul. Beniamin, însă, poate fi. Şi dacă Aşteptându-i pe barbari (1999, o carte, în fine, „identică manuscrisului”) vorbea, cu condei cezarpetrescian, despre nefericirile şi neputinţele noastre într-o istorie suportată, poate chiar „prescrisă”, cu un destin vitreg, amânând sau excluzând „făgăduiala libertăţii”, iată că Beniamin pune în cumpănă teza Istoriei ca farsă, consfinţind moartea utopiilor. Aşteptându-i pe învingători (1981) aducea în scenă personaje dezorientate, care nu înţelegeau evenimentele. Revenirea idealistului Goreac într-un oraş „nou” (v. Mierea) vrea să reconstituie (parodic) o perioadă tulbure, tot neînţeleasă. Şi tot sub semnul inexplicabilului se aşează destinul lui Beniamin, trezind interesul „logicianului” Neculai Crăciun, doritor a controla totul. Şi obligat, finalmente, să recunoască faptul că rămâne, mereu, un rest nedezlegat. * Poate că Glorie (1987) s-a vrut chiar o tentativă de evadare din mrejele Vladiei; „arheolog al Vladiei”, explorând-o fragmentar, „istoricizant”, reluând motive şi personaje (circulând prin romanele sale, reîntâlnite la diferite vârste), adunând cioburi epice, prozatorul, echipat cu o sensibilitate neoromantică, anulează distanţa care separă clipa prezentului de forţa trecutului, prelungind „lumea de altădată” într-un topos fictiv. Deşi are o schelărie mitică, Glorie era un roman al prezentului; încâlceala firelor epice nu atentează la coezivitatea întregului, Glorie fiind (observaţia s-a făcut) o thanatologie. Iată liantul acestui roman cu tentă ezoterică, aparent destrămat, plutind în ceaţa realismului magic, invitând – cum nota Marian Papahagi – la o dublă lectură. Glorie este, negreşit, o carte etajată, mai apăsat înscrisă pe linia eliadescă a fantasticului, scriitorul însuşi oferind lămuriri, limpezind sensurile, dozând farmaceutic ingredientele. În acest joc al aparenţelor, anticarul Deodat Proca - protagonistul Gloriei - străbate drumul descoperirii sinelui.

El îşi respectă condiţia ezitantă, nehotărârea în a-şi asuma un destin „eroic”; fiind un substitut, Deodat „recade” în uman, refuză eternitatea într-o lume în care zeii au revenit, trăieşte printr-o ultimă frustrare - clipa uma-nă. „Impostorul” nu-şi refuză deci experienţa morţii. Aici se moare, aşadar, lentoarea epică, întreţinând jocul iluziei, suportă accelerări şi ruperi de ritm, instituirea unei ficţiuni (care, spusă la timp, proteguieşte viitorul), face loc unei realităţi îmbibată de fantastic.

Izolarea Vladiei restrângea realitatea palpabilă, absorbind-o în rama iluziei; se putea întâmpla „tot ceea ce ai vrea să se întâmple”, moartea era repudiată, imaginarea realităţii înlocuia chiar realitatea; un fel de plutire, potenţând - prin recurenţă motivică - capacitatea de iluzionare, Povestea. Cărţile Vladiei, ilustrând o formulă personală, trăiesc, nu e de prisos să reamintim, şi prin farmec stilistic. În Glorie, Deodat Proca, un mărunt „slujnicar”, de o banalitate perfectă pare a fi victima auto-iluzionării; botezat Soter („salvatorul”) de colega sa Dora, el trăieşte o revelaţie: sesizează identitatea cu unul din portretele din Fayum (chipul său traversând veacurile pentru a se „reactualiza”), ascultă - ca o predeterminare - de o experienţă trecută, consumată, de o voce dictându-i (pe un scenariu repetitiv) devenirea.

Totul s-a mai întâmplat, ar suna concluzia frisonului introspectiv. Deodat Proca pare a fi o rescriere a unei alte existenţe. Iar călătoria de noapte spre Bucureşti, punându-i în faţă un inspector de asigurări („un fel de Cici-

kov”), vine să-i lămurească „rostul în lume”. Banalul Deodat, demonstrează inspectorul, nu ştie cine este. Plin de idei, perseverent, inspectorul-expert vrea să-l scoată la liman, eliberând puterile oculte care zăceau în măruntul anticar, dezvoltând cu o argumentaţie stufoasă teoria personnei. Întâmplarea i-a aşezat deci alături, cel care ştie va încărca cu voinţă, îl va trezi pe cel care poate, dezvăluindu-i, „spre binele său”, adevărata natură.

Pisălogeala inspectorului îl obligă pe Deodat să coboare discret la Teiuş, „provocând” deraierea trenului.

Sunt pagini conectate unui „delir kafkian”, halucinanţa evidenţiind mâna meşterului. Prin vigilenţa magazionerului Ionel Vartic (mânuind „metode psihologice”), lui Deodat Proca i se rezervă rolul unui „vinovat potrivit”.

Frenezia onirică nu înseamnă, însă, şi o deraiere epică a Gloriei. Călătoria continuă, prin intermediul aceluiaşi zelos inspector, Deodat va afla adresa frumoasei Isi / Amneris, misterioasa necunoscută din lift, cea care divulgase impostura, spunându-i falsului Soter că este doar Thot („imaginea”).

Suntem în apartamentul prea-frumoasei, râvnind surpriza în noaptea echinoxului de primăvară, alături de un grup gălăgios (al zeilor „reîntorşi”), prins în ritualul aşteptării.

Eugen Uricaru descrie, cu rafinament oriental şi „cifru” egiptean, acest scenariu mitic; adică dorita reapariţie a lui Osi, soţul gazdei, aşteptându-ise reîntoarcerea din tenebre. Eugen Uricaru tulbură, cu efecte pe măsură, apele epicului, prozator virtual, Deodat Proca fiind lovit de amnezie, înceţoşând ecranul romanesc prin invitaţia de a reactualiza mitul (gata să capete o nouă identitate: cea a lui Osi).

Scriitor în „secret”, prozator virtual, Deodat se substituie unui scriitor: Nichifor Goreac, forţând limitele cunoaşterii, violând secretul sfârşitului. Reprezentant al provinciei la înmormântarea marelui Ieremia Palade, Deodat, cu puterile sale asupra morţii, e aproape de a parcurge calea inversă, aruncând omenirii „pedeapsa” nemuririi. Iese limpezit din criza morală; „flecuşteţul” numit viaţă rămâne singurul adevăr! Numai oamenii gândeşte Deodat - pot să fie ceea ce nu sunt! Iar Glorie, în pofida demarajului greoi, rămâne un roman ambiţios, cu desen simbolic şi lacăte ezoterice.

Experienţa morţii ar fi supratema care adună firele epicului şi, din această perspectivă, cartea nu este lipsită de coeziune, cum obositor s-a obiectat.

Să nu ignorăm, însă, linia aşa-zicând realistă a scrisului său. E vorba, fireşte, de realismul istoric, cum s-a spus, sprijinit pe documente şi ficţionalizând pe marginea lor, într-o interpretare lejeră, vădit „liberă”.

Rug şi flacără (1977) reconstituie cazul paşoptistului ardelean Alexandru Bujor (Alexandru Bota / Sandro, în roman), fost garibaldist, antrenat în misiuni oculte după reactivare, căutând adevărul lui într-o epocă seismică, de febrilă conspirativitate, sfârşind deziluzionat şi sacrificat. 1784. Vreme în schimbare, livrat prompt, ivit „la timp” (1984), aduce în prim-plan figura gornicului Nuţ Mătieş, un văr al lui Horea, manevrat de enigmaticul Anton Melzer. Şi care, substitutiv, uzurpator, pare o proiecţie a năzuinţelor lui Horea, trădându-l, de fapt, fluturând

Adrian Dinu RACHIERU diversionist fantasma libertăţii absolute. Aşteptându-i pe învingători (1981) reface, cu mare grijă pentru detaliul reconstitutiv, atmosfera Capitalei sub ocupaţie germană, pregătind Marea Unire. În fine, Stăpânirea de sine (1986) urmăreşte tribulaţiile unui Pangratty, un prinţ revoluţionar, trăind în viitor, sub fascinaţia ideologiei comuniste.

Doar sosirile lui Pangratty, cunoscut aviator şi automobilist, răscolesc acel timp stagnant, zguduind liniştea urbei, altminteri, un loc „sadovenian”, cu podgoreni liniştiţi. Spirit liber, cu opinii de stânga, atras de viaţa mondenă, taxat drept „bolşevic”, prinţul aventurier - un aristocrat roşu - pactizează „cu viitorul”; el este, totuşi, „recuperabil”, crede un Corneliu Felecan, nefiind luat în serios. Ca „romanţ sentimental”, cu eroi trăind în aşteptare (precum fragila şi visătoarea Sofie, contemplând nimicul), Stăpânirea de sine decretează că, în acea zonă încremenită, căzută în somn provincial, într-o vreme încâlcită, singurul lucru important este iubirea. Descoperitor al unei lumi vechi, cu reflexe orientale, Eugen Uricaru propune o reconstituire imaginară a unui ţinut cu viaţă „înceată”, în care, zice adjutantul Popianu, „toate merg bine pentru că stau pe loc”. Şi în care subversivii nu puteau fi decât veneticii care au năpădit ţinutul.

Scriitorul Nichifor Goreac, un idealist intratabil, vrea, în Mierea (1978), un proces al trecutului (îngropat, uitat); revenit în oraşul O. după două decenii, năzuieşte la o carte izbăvitoare, cuprinzând totul, aşa cum a fost, precum „însăşi viaţa”. Memoria (1983) este, prin strădaniile lui Ermil, o reconstituire afectivă a unei lumi convulsionate, explozivă, cuprinsă de panică.

La anii treizeci... (1989) continuă radiografia societăţii româneşti în interbelic, opunând inginerului Alexandru Martin, ins stângaci, „slab”, pe marele Mironof, şeful Centralei şi pe excentrica Tania, fiica lui. În Supunerea (2006), Eugen Uricaru aduce evenimentele mai aproape de noi, în spaţiul banatic, vorbind despre un „viol” istoric (sovietizarea României): o lume în care am trăit şi, adaugă prozatorul, o lume în care „poate mai trăim încă”. Dens în evenimente, roman excepţional, Supunerea se desfăşoară în Peta, un „târg nenorocit” şi propune câteva personaje memorabile: „ştearsa” Petra Maier, trecută prin lagăr (Dal’stroi 27), „purtându-l” cu sine pe Cezar, copilul ei („un bun al Uniunii”), un copil „special”, văzând viitorul altora (viziunile lui fiind taxate drept „aiureli”), desprinzându-se de sine şi plecând, suferitor, în moarte, spre marea deziluzie a lui Neculai Crăciun, o apariţie norocoasă, un omenos ofiţer de securitate. Sau spusele colonelului Rekitin, la plecarea ruşilor din ţară: „o să vă faceţi mai mult rău decât am fi putut să vi-l facem”. Ceea ce, din păcate, s-a adeverit.

Vădind meşteşug, disponibilitate, abundenţă, scrisul lui Eugen Uricaru, seducător stilistic, probează şi „spiritul practic” (cf. Val Condurache) al autorului, mereu „pe fază”.

Pericolul, deja remarcat, stă în ispititoarea producţie „de serie”. Inventând şi stăpânind o lume, harnic şi cu har, Eugen Uricaru crede în realitatea care se naşte din cuvânt. Stivuite, cărţile sale par „cronica” unei ficţiuni, dilatată, inundând şi ocupând Lumea, trecută, totuşi, prin furcile istoriei.

Scriitorul iubeşte misterul şi ceremonialul, farmecul arhaic şi ne reaminteşte, prin personajele sale, că visul este o parte din viaţă.

Mioara BAHNA

6 actualitatea literară

Glisând între prezent și trecut, real și oniric, romanul Vioricăi Răduță Orașul închis - Editura Polirom, Iași, 2017 -, avându-l drept personaj-reflector și liant al întregului pe Mihăiță, prezență emblematică a Râmnicului Sărat (orașul copilăriei și al adolescenței scriitoarei), așezare cu o tragică faimă creată de închisoarea în care și-au pierdut viața sau doar au fost torturați foarte mulți dintre cei care au reprezentat elita societății românești interbelice, dar au ajuns, ulterior, să fie considerați dușmani ai regimului comunist și, în consecință, ai țării, ai poporului - se dezvoltă arborescent, împletind un număr incalculabil de situații, personaje, informații atestate sau doar date verosimile, într-un context, menit parcă să exorcizeze răul dintr-un spațiu (cel căruia îi este consacrat) devenit involuntar adăpost al acestuia, într-o epocă a arbitrarului, suveran în politică și în toate sectoarele vieții poporului, pe care le controla.

Cartea se derulează ca un amplu monolog pe mai multe voci (uneori, intrând și în dialog, de cele mai multe ori, nu, fiind doar reflectări în conștiința unificatoare a cărții, ale unor momente din istoria orașului), unde naratorul auctorial face din Mihăiță un reper al întregului, cu multiple conotații, între care martor al vieții orașului și al alienării treptate, dar îndelungate a locului și a lumii.

De aceea, notații ca lui Mihăiță i se pare că sau Mihăiță a crezut că, își spune Mihăiță, Mihăiță simte etc. punctează întregul text, făcând din el barometrul impresiilor celorlalți, ale contemporanilor și ale urmașilor întâmplărilor atroce pe care, fără voie, le-a adăpostit urbea. În plus, personajul se ridică, în narațiune, la statutul de spectru tutelar al lumii pe care o traversează neîncetat (Duhul lui Mihăiță, pomenit deseori), de obicei într-o tăcere poate acuzatoare, dar, sigur, dureroasă, trădând empatia lui cu o lume inconștientă de gravitatea a ceea ce a trăit și chiar a ceea ce încă i se întâmplă, până la un punct, prezentul aflându-se în culpă, cât timp vinovaților trecutului nu li se plătește pentru ceea ce au făcut, neplata fiind sinonimă cu o complicitate, oricât de tardivă ar părea.

Treptat însă, în roman se adaugă și alte personaje cărora le atribuie rolul de reflectori, unul fiind Ilinca Fânaru, iar altul, Marieta Gheba, aceasta din urmă - un fel de povestaș al trecutului, trezorier al unor informații despre viața de demult a orașului și a împrejurimilor, amplificate, poate, ca urmare a rătăcirii minții.

Altă prezență spectrală care traversează peisajul romanesc este Mihalache, iar vocea narativă se transformă într-un fel de instanță a conștiinței care-i (re)cheamă la bară pe mulți dintre cei ce au făcut parte din imaginea emblematică a lumii din perioada comunistă a României și care și-au purtat pașii pe la Râmnicul Sărat.

Din perspectiva prezentului - în care o seamă de fapte abominabile ce au punctat regimul comunist, mai ales în fazele lui inițiale, când acesta căuta, pe orice căi, să se impună nu numai în viața, ci și în conștiința oamenilor, anihilând orice adversitate, între acestea, în primul rând, aflându-se marea intelectualitate a țării, pentru care încarcerarea era considerată o formă de reeducare - se caută reevaluarea faptelor trecutului. Pentru aceasta, secvențe din târzia depoziție-apărare a celui considerat poate cel mai mare criminal din aparatul opresiv al închisorii comuniste de la Râmnicul Sărat sunt disipate în roman, prin glasul sau ecoul glasului personajului Vișinoiu, care încearcă o palidă diminuare a culpei, la multe zeci de ani distanță de când s-a produs.

Romanul are multiple semnificații, impunându-se, cu precădere, ca rechizitoriu sui-generis la adresa derapajelor politice îndeosebi, cu efecte catastrofale asupra societății românești postbelice, în care vocea narativă este, în același timp, și purtătoarea de cuvânt a celor ce au pierit striviți de faptele odioase ale unor inși care au alcătuit un sistem căruia i s-au dedicat, devenind, concomitent, arme letale în masă, împotriva semenilor lor și, mai mult decât atât, împotriva celor de același sânge cu ei, fiindcă scriitoarea surprinde societatea românească într-o perioadă în care (vorba lui Mihai Sin)

cronica

nr. 75 n septembrie 2017

Viorica Răduță: Orașul închis „Diavolul s-a întins peste măsură”, anihilând normalitatea. În roman, imaginea pușcăriei ori doar aluzii la ea constituie unul dintre laitmotivele întregului, simbol al recluziunii, al morții, al arbitrariului – fiindcă nu numai niște deținuți au fost închiși acolo, ci orașul întreg, lumea întreagă, câtă vreme s-a atentat la viața și conștiința întregului neam – care guvernează sistemele politice totalitare, dar, prin timp, devine și memento al unor erori colosale ce, în mod ideal, n-ar trebui să se mai repete niciodată. Dar universul carceral, plasa de sârmă ghimpată invizibilă ce ține în sine întregul oraș, poate fi decriptat și ca metaforă-simbol având menirea de a aduce aminte imposibilitatea salvării – asemenea lui Iona, cel aflat în burta balenei – din destinul-carceră (dacă sintagma nu este ea însăși pleonastică!), traversat de cei mai mulți inconștient, în timp ce alții și-l asumă, ca atare, și prea puțini încearcă, utopic, să lupte împotriva lui, să încerce să-l schimbe. În ce-l privește pe Vișinoiu, romanul încearcă o explicație a comportamentului său inuman, nu doar ca o influență a regimului autoritar pe care l-a servit, ci și, în manieră oarecum naturalistă, ca expresie a mediului în care a trăit în prima etapă a vieții, copil înfiat, situație despre care, la senectutea care poară încă povara vinovăției (pe care desigur că nu și-o recunoaște: Domnu’ Vișinoiu nu regretă? Nu… nu-s probe… respectam regulamentu’… nu… drepturile… nu eram de capu’ mieu… nu era pușcăria mea… poți fi sigur. Domnul Vișinoiu știe că era o constituție? Domnu’ Vișinoiu, răspunde Vișinoiu, știe din 1948… nu pot fi vinovat… nu poate fi singur… era hotărâri…), în fața instanțelor, umanizat, totuși, prin suferință, fie și doar pasager, la un moment dat mărturisește: …eu nu m-am născut… m-a înfiat o familie și de la fântână până la deal tot slugă și slugă am fost și în casă… nu fac io circ… și am vorbit… m-au luat în armată și eram om…

Primul din cele cincizeci și nouă de capitole ale romanului poate fi citit ca prologul cărții care, deseori, se apropie de suprarealism, atât pe palierul narativ, cât și la nivelul dialogurilor: - Ți s-a întărit fața, spune Mihăiță.

- De la rugăciuni, spune Mona.

Sau: - Au făcut din tine o păpușă.

- Și ce, tata și așa nu mai coase la pielea lui (…)

- …Și să știi că s-a aprins stufu’ în spate.

- Știu, dar vântu’ tot a înghețat.

- E de miazănoapte.

- Miazănoaptea stă peste munți.

- Așa spunea și el. Că se abate asupra mea de când m-am născut.

- Trebuie să fie un hotar. Ca pușcăria.

- Da’ nopțile au rămas fără tata. Și l-am născut mort. Începând din al doilea capitol, pe măsură ce trasează, prin referirile la toponime râmnicene, o imagine realistă a orașului, în laturile sale vizibile, naratorul se adresează mai des cititorului, într-un demers persuasiv: să știți! sau să știți voi!

Lumea romanului Vioricăi Răduță este reliefată fără patetism însă, naratorul păstrând, în relatare, un echilibru care-i subliniază, în consecință, amintita verosimilitate, bazată atât pe sursele documentare care se pot bănui (dar sunt și cuprinse în carte, prin câteva imaginidocument ale unor cărți poștale de epocă), cât și pe tezaurul mnemotehnic al unei societăți care, fie și fragmentar, prin unii dintre membrii ei, a putut să păstreze eșantioane consistente de memorie, care s-au întrupat și aici, încât romanul poate fi citit și ca un act justițiar, peste timp.

Cu un timbru mereu grav, deseori sarcastic, impus de problematica pe care o dezvoltă, cartea face, așadar, incursiuni de mare densitate, atât în latura la vedere a vieții orașului de provincie, cât și în hățișul lăuntric al acesteia, printr-o sumedenie de voci care se suprapun sau se întretaie cu vocea narativă principală, blamând, direct sau indirect, deraierea de la firesc, indusă de un regim ostil propriului popor.

Nu lipsește nici lirismul din romanul Vioricăi Răduță: Aici, ziua avea foșnetul plopilor, uscăciunea pământului și focul aerului, iar noaptea stătea spânzurată de cadranul gării. Sau: Drumul spre Topliceni

ajungea până aici ca foșnetul plopilor. La fel: Stejarii din Grădina Publică și-au sucit ramurile și au rămas spre apus. Acolo, și azi timpul e suspendat, dar cine să vadă?

Prin flashback, scriitoarea face un zigzag prin timp (ajungând până la începuturile orașului, pe 8, după unii 9, luna septembrie, an 1439, când domnia sa Vlad Dracul a binevoit să scrie carte de hotar pentru negustorii care treceau în Țara Românească, Râmnicul urma să fie, astfel, în puterea unui judecător de graniță), evocând, pe de o parte, vremuri liniștite, prospere, și, pe de altă parte, perioada comunistă, caracterizată de coexistența agresivității cu lașitatea, violența, frica, prostia, și creând, în felul acesta, un paralelism, fără a pune etichete, doar sugerând disoluția societății românești într-un moment de cotitură al istoriei, care a durat, totuși, niște zeci de ani, pe care, de asemenea, îi urmărește etapizat, prin mai multe registre verbale.

Frizând epopeicul, fluxul narativ este întrerupt doar, în stil indirect liber, de cuvinte sau gânduri ale unor figuri care ies din când în când la suprafața textului, și aduce laolaltă real și fabulos, halucinant (mai ales când e vorba de grozăviile din închisoare:

uite oasele făcute terci, uite fețele vinete, uite șoldul pe umeri), viață și moarte, din trecutul îndepărtat, dar și din cel oarecum mai aproape de zilele noastre.

Romanul Vioricăi Răduță nu se focalizează doar asupra orașului, ci aduce în discuție și așezările rurale limitrofe, cu denumirile lor pitorești: Racovițeni, Valea Raței, Putreda, Zgârciți, Grebănu, Jideni, Dănulești, Sălcioara, Slobozia-Bradului, Paltin, Puiești… Boldu, Balta Albă, Grădiștea, Obidiți, Tâmboești, Urechești, Slobozia, Lacul lui Băban ori Dealul Lung… Bălțați, Bălăceanu, Galbenu…, care și-au unit deseori istoria cu a acestuia, ca în cazul răscoalelor țărănești din 1907.

Pe de altă parte, vocea narativă readuce la viață o lume dispărută sau imagini transfigurate artistic ale unor personaje emblematice ale lumii Râmnicului de altădată. Este vorba, de pildă, de profesorii Școlii de Băieți „Vasile Boerescu”, devenită, după război, Liceul Teoretic „Alexandru Vlahuță”, nume sonore ale urbei, cu amprente adânci lăsate în amintirile a zeci de generații de absolvenți, între care profesorii Voicilă, Grigorescu, Mihăilescu, Mereuță, Son, Ungureanu, Paiu, Florea, Nuțu, Păduroiu, Andronescu, Dincă, Ștefănescu, Stolojan, Duțulescu, Ivănescu…

Universul uman care se profilează, atât prin vocea naratorului auctorial, cât și prin cele ale personajelor, pare - cu un termen amintind de creația lui Fănuș Neagu – buimac: - L-am văzut pe Mihăiță, stătea la autogară cu buricele degetelor înfipte în pâinea caldă.

- Pâine neagră?

- Numai neagră se dă fără cartelă.

- Un sfert. Eu am auzit de la Guțu că le ține în mirosul fetelor de la covrigărie.

- Vorbești prostii.

- Nu eu, Guțu Aurel.

- Guțu vine de la Joița și nu înghite orașu’.

Că se scufundă.

- Și de asta se uită la felinare?

- De pe Centru? L-am auzit că ar avea în ele atâta somn cât are și Mihăiță.

- Mihăiță zice că merge cu plopii. Că de acolo se văd geamgiii pe Strada Mare. Sunt toți ca niște felinare, zice.

Pe de altă parte, Mihăiță, al cărui periplu, aproape neîncetat, prin oraș, este pretext romanesc, în primul rând fiindcă, urmărindu-i pașii, scriitoarea întocmește o hartă a așezării (dar orice drum, mai ales al Ilincăi, este prilej pentru a trasa imaginea orașului), este conștiința tăcută (minimalizată ori chiar ignorată de majoritatea), care adună date ale societății ocupate, în general, cu imediatul, neglijând - în aparență sau nu - reflectarea acestuia în lăuntrul fiecăruia.

Din această perspectivă, orașul Vioricăi Răduță e polarizat: cei mai mulți dintre locuitorii lui doar trăiesc, în timp ce foarte puțini caută să și înțeleagă ceea ce trăiesc și, în consecință, se impregnează de esențe mult mai profund, așa cum e cazul acestei Ilinca Fânaru, o conștiință surprinsă în plin proces de formare și de deschidere spre lume. Ca urmare, demersul epic al cărții se compune dintr-o cantitate incomensurabilă de impresii, imagini - reale ori doar părelnice – care-i aparțin fetei ce se face, benevol, legatarul trăirilor, amintirilor comunității, așa cum le-a receptat ea.

Paralel cu drama societății dublu încarcerate, se derulează dramele individuale, cum e cea a familiei Fânaru, urmărind agonia tatălui, după cum istoria orașului și istoriile oamenilor se întrepătrund, se completează, cum e cazul celei a neamului Gheba, unul dintre reprezentanții căruia a făcut ca numele său să se identifice, pentru foarte mulți copii, adolescenți, de-a lungul multor generații, cu însăși ideea de matematică.

Paginile de memorialistică, unde perspectiva e încărcată de firească nostalgie față de o lume apusă sau împinsă spre un apus, până la un punct, totuși, firesc, o degringoladă a istoriei, de fapt, sunt, de asemenea, consistente în romanul Vioricăi Răduță: În spatele fotografului, Dealurile Plevnei și ale Dărâmaților se uitau la timp, care aici era apa, năvalnică deodată de la ploile din munte. Un car cu boi a înțepenit chiar la capăt de pod. Abia când au mutat schelăria la Dumitrești, camioanele au gâfâit de la tonaj, iar șoferii au oprit în dreptul fântânilor să pună apă la motor. În clipa fotografului, însă, ciobanii, veniți cu oile la Obor, s-au răsucit pe partea de dincolo de râu, aproape de linia digului.

De acolo pornea și Strada Pieței… Și astfel de fragmente-ipostaze ale trecutului sunt numeroase în carte.

Dar lumea Vioricăi Răduță este, câteodată, „pictată” într-o plutire amintind de pânzele lui Chagall: Colega ei cu părul negru și fața albă plutea de slăbiciune pe trotuarul din fața parcului. Era frumoasă și ca stafie.

Doar ochii luceau din întuneric chiar când era ziuă. I-a făcut cu mâna ca și cum ar fi fost departe, o siluetă se înălța pe cupola Sfântului Ioan. Îi era cunoscută. De atunci nu a mai văzut-o pe Țigănuș. Ziua, însă, mirosea a salcâmi, deși salcâmii dispăruseră. Centrul curgea spre sud cu manechinele desfăcute la încheieturi.

Alteori, imaginile amintesc de tablourile lui Dali: O dată, la Nea Manea, fereastra a ridicat curtea bătătorită să vadă înăuntru.

Doar nu se uită la noi, a zis tare Ilinca, Ioana și Cati s-au privit prin semiîntuneric și bătătura s-a rotunjit ca o lună plină.

Concluziile pot fi numeroase, dar mă rezum la a spune că romanul Vioricăi Răduță este o monografie sui-generis a așezării, împletită cu denunțarea unei vini difuze, neconștientizată de cei mai mulți dintre cei surprinși fulgurant în secvențe din propriul spectacol existențial sau doar prin date din care se articulează profilul lor și al universului căruia îi aparțin. Tabloul complex al orașului (amintind, mutatis mutandis, de picturile lui Pieter Bruegel cel Bătrân) sunt, în consecință, simultan, o demonstrație convingătoare că această așezare, aparent nesemnificativă, mustind de viață, a fost, dintotdeauna, un spațiu asemănător cu întreaga societate românească, din care e parte inalienabilă, cu aspectele sale reale, dar și cu himerele care o cutreieră. Ba chiar, începutul capitolului al 57-lea se deschide cu o aserțiune exclamativă explicită, în acest sens: Și să mai creadă cineva că Râmnicul e un oraș fără evenimente!

nr. 75 n septembrie 2017

Vasile PISTOLEA

La peste un secol și jumătate de la publicarea ei în revista Bucovina (1850) de către Vasile Alecsandri, balada Miorița a generat un număr impresionant de exegeze, axate pe filoane diferite de interpretare. Ele au fost sintetizate tematic de Octavian Buhociu într-o temeinică cercetare de folclor, intitulată Folclorul de iarnă, ziarile și poezia păstorească (1979).

Reluată de Romulus Vulcănescu în Mitologie română (1985), această sinteză o vom reaminti pentru două motive: este cea mai cuprinzătoare sistematizare de până acum a tuturor interpretărilor baladei, iar de ansamblul ei ideatic ne vom folosi și noi. În finalul studiului Cântecul Mioarei din volumul amintit, Octavian Buhociu distinge cinci mari direcții de analiză: 1.) direcția păstorească, axată pe tema vastă a păstoritului static și transhumant, cuprinde pe V. Alecsandri, B. P. Hașdeu, O. Densușianu, D. Caracostea, N. Iorga, Ion Diaconu, Gh. Vrabie și O. Buhociu; 2.) direcția comparatistă, strâns legată de prima și bazată pe filonul mitologic, are reprezentanți pe: Al. Odobescu, G. Coșbuc, Th. Speranția, Dan Bota și Romulus Vulcănescu; 3.) direcția ritualistă, accentuează substratul etnografic al unor rituri și ceremonii și este reprezentată de I. Mușlea, C. Brăiloiu, H. H. Stahl, iar mai recent de Pavel Apostol și Adrian Fochi; 4.) direcția filosofic-estetică pleacă de la textul literar și valențele lui simbolice, fiind cea mai bogată sub aspectul reprezentării: Duiliu Zamfirescu, L. Blaga, E. Lovinescu, Leo Spitzer, Lorenzo Renzi, G. Călinescu, Constantin Noica, Liviu Rusu ș.a.; 5.) direcția istorico-religioasă, avându-l ca reprezentant pe Mircea Eliade cu studiul Mioara năzdrăvană (în volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, devenit punct de referință.

Parcurgerea acestor exegeze duce la următoarea constatare: nota fiecăreia este apăsat polemică în raport cu celelalte, dar întregitoare în cadrul aceleiași categorii tematice prin reluarea, sintetizarea și completarea variatelor puncte de vedere. În esență, majoritatea analizelor au avut ca punct central de studiu testamentul ciobanului, cu episodul înmormântării ca nuntă din care au extras semnificații cu caracter emblematic pentru psihologia românului și dimensiunile existenței sale, semnificații ce merg până la o veritabilă opoziție. În sensul acesta s-a spus că ar sta în firea și cugetul său o dulce seninătate și resemnare în fața morții sau, dimpotrivă, o atitudine eroică, de acceptare demnă a unei legi a firii.

La aceste mari filoane de interpretare adăugăm două analize mai recente: Prima, intitulată Miorița eternă, aparține lui Mihai Coman (în volumul Izvoare mitice, 1980), fiind o strălucită sinteză a direcției ritualiste.

Analiza este convertită într-o demonstrație impecabilă (dar nu și inatacabilă) a sublimării substratului etnografic mitico-ceremonial în corpul ideatic și simbolic al baladei. Al doilea studiu, interesant sub aspectul metodei utilizate, aparține folcloristului Gheorghe Vrabie (Poetica Mioriței, 1984) și se constituie într-o analiză structurală, de evidențiere a mecanismelor ficționale în corelație cu cele funcționale ale textului, autorul pornind de la premiza conceperii poemului ca operă „interpretativă”, cu melodie proprie. Gh Vrabie consideră acest tip de cercetare mult mai obiectivă decât exegezele subiective axate pe „geneză, circulație, tipologie”.

Privit diacronic (pe verticala devenirii textului baladei), ansamblul ideatic al acestor studii ne oferă câteva idei demne de reținut. Punctul arhimedic al întregii exegeze mioritice îl constituie masivul corp de texte (circa 800 de variante) publicat de Adrian Fochi: Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, 1964 (cu un studiu introductiv de Pavel Apostol). Prin aria întinsă de răspândire (atestată în toate provinciile românești, trecând până în Serbia și Macedonia), Miorița este o creație reprezentativă pentru ethosul nostru folcloric. Din analiza temelor (18 după A. Fochi) reiese că un singur nucleu tematic este comun tuturor provinciilor noastre: testamentul ciobanului.

Caracterul ei general românesc - de care vorbea Mircea Eliade - este dat de complexitatea procesului creator. Forma finală a textului (varianta Alecsandri) este efectul unui îndelung proces formativ, comun întregului epos românesc (cum observa Gh. Vrabie). În cursul derulării acestui proces, în corpul baladei s-au topit și condensat elemente mitice, legendare, religioase, etnografice etc. într-o sinteză desăvârșită, cu uimitoare valențe simbolice și expresive. Prin urmare textul final nu este rezultatul inspirației unui singur poet anonim, ci al puterii de transfigurare a întregului popor. Tema baladei este universală (moartea alegorică în spațiul iubit), dar viziunea ei este absolut românească. Integrată într-o vastă epopee păstorească, ale cărei coordonate multiple au fost conturate de Octavian Buhociu și Romulus Vulcănescu, versurile baladei dezvăluie „un univers senin, aureolat de o lumină paradiziacă”.

Vom zăbovi și noi asupra nucleului de bază al textului - testamentul ciobanului - cu accent pe motivul lui

mitologie

actualitatea literară 7

Miorița și desăvârșirea ființei

principal (nunta mioritică), încercând să-i sporim sensurile și semnificațiile. Încercarea noastră nu face decât să valideze conceptul de operă deschisă sau eternă („un corpus de înțelesuri deschise mai multor orizonturi cognitive”) pe care Mihai Coman îl atribuie baladei. Dar, cum traseul nostru hermeneutic are ca plan de referință generală filosofia lui Constantin Noica și, în speță, volumul Sentimentul românesc al ființei (1978), se impune un scurt popas în orizontul ideatic al cărții. În viziunea filosofului, modelul ființei ar fi acesta: „un individual își dă determinații care se prind într-o natură generală sau un general se determină, se specifică și se întemeiază”. Analizând poemul eminescian Luceafărul prin prisma acestui model, Noica nuanțează ideea întrupării ființei: „ființa nu înseamnă îngroparea și moartea generalului în lumea celor trecătoare, ci împlinirea acestora întru și prin general chiar dacă ele vor fi trecătoare și generalul va rămâne în felul lui etern”.

Modelul ființei este determinat de conceptul devenirii.

Omul stă, în general, sub semnul condiționărilor impuse de natură și societate, adică „se află în ceva”.

Devenirea începe când intră sub atracția unui adevăr, a unui sens de viață, a unei idei modelatoare, el înfrânge condiția de a fi în și trece în cea de a fi întru ceva.

Rămânând în orizontul filosofiei nicasiene, trebuie spus că în lumea largă a firii omul nu s-a ivit doar pentru a ilustra principiul oarbei deveniri, sintetizat în versurile Luceafărului astfel: „Căci toți se nasc spre

a muri/ Și mor spre a se naște”. Existența umană nu poate rămâne doar la stadiul larvar al consumului ci, dimpotrivă, își are rânduită o anumită rostuire în sensul că fiecare dintre noi ne-am născut „întru ceva”, cum spunea filosoful. În antichitate, omul era definit homo faber (făuritor) sau homo artifex (dibaci, agil), iar Lucian Blaga îl consideră ființă prin excelență creatoare. Ca să se desăvârșească întru simpla devenire, el trebuie să se desăvârșească în efemera sa trecere prin viață. Iar această desăvârșire n-o poate realiza decît printr-o împlinire, fie într-un act creator (de natură materială sau spirituală), fie în dragoste, prin logodirea și contopirea cu sinele celuilalt. Împlinirea, cu formele ei, presupune însă o hotărâre, întemeietoare de destin. „Actul hotărârii - subliniază Gabriel Liiceanu în eseul Despre limită (1994) - este actul ontologic suprem”. Numai nehotărârea (care „este sinonimă cu absența de destin”) și maladiile de destin (lenea, ratarea, bovarismul) pot determina omul să rămână în orizontul oarbei deveniri, ca ființă neîmplinită.

Trecând în planul ideatic al baladei, înclinăm să credem că vestea mioarei, ce deconspiră judecata mârșavă a ortacilor, produce o bulversare în sufletul ciobanului. El nu-i măcinat atât de ideea morții, cu toate că-i adeverește sensul ipotetic, cât, mai ales, de gândul hotărârii pe care trebuia s-o ia. Căci „orice hotărâre implică o răspundere ontologică”. Aflat într-o situație limită, el trebuie să hotărască asupra sorții sale înaintea săvârșirii din viață. În plan ontologic general, tensiunea momentului este surprinsă admirabil de același autor: „Pentru că hotărârea este luată în spaimă și cutremur; pentru că miza ei este un destin care ajunge să fie dobândit chiar și cu prețul vieții, trecerea ireversibilă a pragului care desparte tot ceea ce a fost de tot ceea ce va fi altfel ca până acum este însoțită de febra pe care o presupune orice intrare voită în noaptea necunoscutului”.

Fiind un om practic în sensul afirmației lui George Călinescu („Arhaicul este prin definiție practic și ciobanul este astfel”), hotărârea pe care o ia păstorul este întemeietoare de destin. Pentru a descoperi resorturile psihice, care duc la această neobișnuită întemeiere, facem apel la psihanaliză. În eseul Motivul alegerii casetei (din volumul Eseuri de psihanaliză aplicată, 1994; traducere și note de Vasile Dem. Zamfirescu), S. Freud realizează o subtilă și superbă demonstrație a conexiunii dintre procesele psihice și actele de manifestare ale omului.

Ideea fundamentală de la care pornește întemeietorul psihanalizei (și acum ne folosim de notele traducătorului) este aceea a înrudirii structurale dintre vis și creația spirituală (literatură, mituri, legende, basme), ambele fiind produse psihice. Simbolurile generate de aceste două serii de produse psihice sunt asemănătoare, căci

au aceeași determinație, de unde și legitimarea unei metode comune pentru interpretarea lor. Explicația trebuie căutată în intervenția deformatoare a unor procese psihice inconștiente, prezente atât în vis cât și în alte domenii ale vieții sufletești. În aceste sens, în viața psihică există mobiluri care determină înlocuirea unui lucru prin opusul (contrariul) său, creând așa numitele „formațiuni reacționale”. Printr-o succesiune de reducții, Freud găsește situația originară a acestei substituiri în mitologia veche a popoarelor. Ea este ilustrată de mitul Moirelor (zeitățile destinului) pe care imaginația umană l-a respins, creând altul. În acest mit derivat din primul, zeița morții este înlocuită cu zeița iubirii. Aserțiunea conclusivă a psihanalistului este simptomatică și pentru demersul nostru: „Omul alege acolo unde în realitate se supune constrângerii, iar aleasa nu este făptura cu coasa, ci femeia cea mai frumoasă și atrăgătoare... Dar cea care ia locul zeiței morții păstrează anumite însușiri neliniștitoare care ne ajută să aflăm dimensiunea ei tăinuită”.

Revenind la textul baladei, observăm că procesul psihic, fundamentat de Freud pe o situație originară, general umană, exprimă irecuzabil motivul ei principal (substituirea morții cu „o mândră crăiasă”) care a generat atâtea opinii pătimașe și controverse aprinse.

Desigur, se vor auzi voci de genul: o altă „erezie”, nunta mioritică explicată prin Freud și psihanaliză!

Dar, odată cu întemeierea psihanalizei ca disciplină științifică trebuie să vorbim și despre eu, supraeu și inconștient, de libido, instincte refulate și diferite complexe. Ele fac parte din structura umană și păstorul mioritic nu este o făptură umană de rând ci, așa cum vom vedea, una de excepție. Rămâne meritul lui Freud de a fi descoperit și utilizat acest motiv mitic într-un studiu model de hermeneutică psihanalitică, aplicat la drama lui Shakespeare, Regele Lear.

Hotărând nunta cu „mireasa lumii”, ciobanul triumfă asupra destinului „confecționat” de ortacii săi, întemeindu-și un alt destin, măreț și înălțător, adică un destin de excepție. Acest destin de excepție seamănă uimitor cu cel al eroului din ontologia prefigurată de Gabriel Liiceanu: „Eroul nu opune ființei nimicul, ci alt mod de a fi chiar dacă se întâmplă ca acesta să fie dobândit prin moarte... Iată de ce moartea poate să devină supremă ipostază a ființei. Alegerea nimicului în locul ființei se face nu de dragul nimicului, ci al unei alte calități a ființei, aleg să nu fiu pentru a fi cu adevărat”.

Nuntirea mioritică are o dublă deschidere: către orizontul general al colectivității și cel individual al insului, fiind investită cu un spor de semnificații. Ea se realizează înspre trei sensuri ale împlinirii: a datinei, a făpturii umane și a desăvârșirii ei prin: „devenirea întru ființă”. Traseul nostru analitic impune acum o ancorare în orizontul etno-cultural al ethosului folcloric pentru sublinierea câtorva idei. În cazul morții potențiale („Și de-o fi să mor”), prima dorință din testamentul ciobanului este aceea de a fi îngropat în locul iubit („dosul stânii”), împreună cu instrumentele specifice îndeletnicirii. Raportată la ceremonialul ritului de înmormântare, dorința respectă întru totul cutuma, ideea fiind argumentată de reprezentanții direcției ritualiste și apoi de M. Coman. Dar credința într-o „post-existență simbolică” (prelungirea vieții într-o altă formă de existență), sugerată de cântecul instrumentelor așezate la capul defunctului, nu este specifică numai ethosului nostru folcloric, ci, așa cum remarcă Mircea Eliade, o aflăm la toate comunitățile aflate într-un stadiu etnografic de cultură. Ethosul nostru folcoric stă însă sub semnul unei desăvârșite armonii. Moartea unui om produce o ruptură bruscă și brutală, un grav dezechilibru în orizontul lumii satului. Dacă insul este un tânăr necăsătorit, adică neîmplinit în viață prin dragoste, el nu poate trece din lumea noastră, „cu dor”, pe tărâmul lumii „fără dor” decât printr-un ceremonial complex în care ritului funerar i se substituie o bună parte din ceremonialul nupțial. Nu vom insista asupra laturii evenimențiale a celor două rituri și a implicațiilor simbolice ce le dezvoltă în corpul baladei. Devenind un deziderat pentru Mircea Eliade, acest transfer este argumentat ireproșabil de Mihai Coman în studiul amintit. Momentul central al demonstrației - „cum s-a ajuns la un plan explicit („nunta mortului” realitate etnografică) la unul implicit („moartea ca nuntă” - imagine poetică) - ni se pare însă forțat.

Mai greu demonstrabilă prin „saltul în metaforă” sau vina tragică a încălcării unor interdicții specifice îndeletnicirii, ideea este perfect validată de acel mecanism psihic, explicat de Freud. Căci „moartea ca nuntă”, adică substituirea morții cu iubita sau mireasa, nu este specifică numai eposului nostru.

O întâlnim și la popoarele vecine (bulgari, greci, albanezi, ruși, ucrainieni etc). Primele semnalări, în acest sens, le-au făcut B. P. Hașdeu și Grigore Tocilescu, iar apoi Ion Mușlea a sintetizat ideea într-o lucrare de sine stătătoare, axată pe ritul funerar” (La mort-mariage - une particularité du folklore balkanique, Paris, 1925).

n Continuare în pagina 8

8 actualitatea literară n Urmare din pagina 7 Din exegezele lui Mircea Eliade și Mihai Coman reținem că nunta este o formă majoră de împlinire și rostuire a ființei umane. „Nici o viață nu este completă fără nuntă” - sublinia Mircea Eliade, precizând că ideea este general umană, fiind prezentă în „simbolismul nupțial al riturilor și obiceiurilor legate de funeraliile băieților și fetelor tinere, în Europa și în alte regiuni ale lumii”. Această formă de împlinire a făpturii umane ilustrează fața luminoasă a „devenirii întru devenire”, din orizontul filosofiei nicasiene.

Dar versurile baladei concentrează sensuri mult mai adânci. Nuntirea mioritică nu întemeiază numai un destin de excepție, ci și o stare existențială creatoare de ființă. În acest sens, Gabriel Liiceanu preciza că: „a hotărî înseamnă a da, prin conferirea unui hotar, ființă, înseamnă a înființa”. Din momentul hotărârii nunții cu „fata de crai”, asistăm la „o situație ontologică neașteptată” pe care încercăm s-o definim în rândurile ce urmează.

Ciobanul este o făptură individuală și ca orice făptură de acest gen are determinații. Reamintim versurile care-i ilustrează chipul: „Mândru ciobănel/ Tras ca prin inel,/ Fețișoara lui/ Spuma laptelui;/ Mustăcioara lui,/ Spicul grâului;/ Perișorul lui,/ Mura câmpului”. Acest șuvoi de comparații-metafore ne relevă un model, un prototip de frumusețe și bărbăție.

Este o reprezentare ce aduce mai mult cu înfățișarea lui Făt-Frumos din basme. Ea ilustrează ideea că individualul se poate ridica la treapta de exponent chiar și la nivelul trupesc. Dar însăși îndeletnicirea îi conferă păstorului un statut ontologic aparte. În credințele magice ale românilor, relevate de O. Densușianu (Viața păstorească în poezia noastră populară, 1966), Romulus Vulcănescu (Mitologie română, 1985) și Mihai Coman (Mitologie populară românească, vol. I, 1986) turma de mioare trebuia protejată de spiritele rele, provocatoare de pagube.

O condiție esențială pentru protecția ei era puritatea morală și trupească de care trebuia să dea dovadă păstorul. Acest imperativ stoic cerut ciobanului rezidă în faptul că însăși oaia, în credința poporului, era considerată un animal sfânt și curat. Deci turma și păstorul rerezentau, în mentalitatea populară, două identități păstrătoare de curățenie și puritate. Prin acest regim al purificării, existența păstorului este investită cu un nou statut ontologic care-l deosebește de oamenii de rând. Coordonatele esențiale ale acestui statut existențial neobișnuit sunt surprinse de Romulus Vulcănescu și Octavian Buhociu. În volumul amintit (capitolul Erotologie), Romulus Vulcănescu vorbește de „păstorii carismatici”, dotați cu însușiri neobișnuite („forțe magico-mitice”) ce le permiteau să-și domine turmele și să le apere de toate primejdiile și intemperiile naturii. Cunoscutul etnolog menționează și „păstorii-domni”, o altă categorie de „făpturi excepționale cu puteri ereditare de căpetenii mitice, rostuite din moși strămoși să apere destinul semenilor lor”. În exegeza sa Cântecul Mioarei, Octavian Buhociu sintetizează calitățile celor două categorii de păstori în făptura ciobanului mioritic, însușirile lui fiind extrase dintr-un număr de 13 variante tip ale baladei, provenind din toate regiunile țării: „Este un tânăr puternic, un cioban de o frumusețe strălucitoare și cântăreț din fluier; e un domn sau un domn virtual, un om dotat care pe ce pune mâna crește, are turme cu tot felul de animale de rasă, domestice sau sălbatice, ca Rhesos, miticul rege trac, are «comori» de monede de aur și argint, după cum e și stăpân de oameni, căci are ciobani subalterni la vitele sale. El este un artist ce farmecă oameni și animale, textele nu ni-l arată muncitor, sau c-ar trăi din sudoarea frunții. Îl vedem mergând în mijlocul sau în fruntea turmelor cântând din fluier sau convorbind cu unele dintre cele mai alese din animalele sale, îndeosebi cu oaia măiastră.

Ni-l închipuim iubit de toate oile, vitele, caii pe care le privește cu dragoste; este un păstor, un crescător de vite, plin de forță magică, carismatică, sursa a tot ce are în viață și a amintirii de neuitat după moarte, de unde și marea sa valoare”. Aceste trăsături emblematice îi atribuie o dimensiune existențială aparte. Înfrățit doar cu natura, cu turmele și câinii, el este un fel de crai al muntelui și plaiului românesc.

mitologie

nr. 75 n septembrie 2017

Miorița și desăvârșirea ființei

Dar cu toate aceste determinații, pe care le primește făptura individuală, trebuie să aibă o conversiune către ceva sau, mai bine spus, întru ceva. Căci, așa cum preciza C. Noica, „este în rostul făpturii individuale săși caute legea, sensul, mirele”. Ca atare, conversiunea se face întru împlinirea ființei umane. De la această înaltă condiție existențială, sinele făpturii individuale își caută sinea pentru a se putea desăvârși prin actul nuntirii.

Să vedem însă cine este mireasa cu care ființa umană vrea să se împlinească prin nuntire. Versurile baladei ne spun că este „o mândră crăiasă”. Ca și în basmul cules de Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, nunta, împlinirea se petrece între două naturi cu statut ontologic model. Două ființe pure, neîntinate: un „mândru ciobănel”, crai al muntelui și plaiului românesc și „o mândră crăiasă”.

La rândul ei, această „mândră crăiasă” are determinații ca și făptura individuală. Ea este „a lumii mireasă”, adică o făptură generală, neobișnuită și de neatins omului. Nu este vorba de moartea individuală care constituie limita și măsura fiecăruia dintre noi, fiind bine-așezată, în sensul afirmației moralistului francez La Bruyére, întrucât pune capăt bătrâneții („A parler humainement, la mort a un bel endroit, qui est de mettre fin à la vieillese”). Dimpotrivă, ea este legea, necesitatea prin care se înfăptuiește devenirea și care, întruchipată de la Renaștere încoace sub forma unui schelet cu coasă, retează tot ce este ființare, viață.

Determinațiile ei lapidare sunt în spiritul economiei de mijloace ale baladei, concizia fiind specifică poeticii

folclorice. Această nuntire între o făptură individuală („mândru ciobănel”) și una generală („o mândră crăiasă”) nu este decât o ilustrare exemplară a modelului ființei din căutările filosofului, conturat la începutul considerațiilor noastre. Și ce idee sublimă, ce măreție a gândului poetic românesc care face ca împlinirea ființei umane să se înfăptuiască tocmai ca una din legile de prim ordin ale firii și devenirii, cu dușmanul cel mai de temut al omului dintotdeauna. Există în această plăsmuire a geniului poetic românesc o sublimare totală a angoasei, a teroarei și spaimei în fața absenței, de care a fost urmărită existența omului în toate timpurile.

Ca și în poemul eminescian Luceafărul sau în basmul românesc amintit, întâlnim și în baladă „o situație ontologică neașteptată”. Dar spre deosebire de poemul lui Eminescu, aici scenariul este inversat.

Dacă în poem împlinirea între un principiu de natură generală (Hyperion) cu altul de natură individuală (Cătălina) nu se înfăptuiește, în baladă, dimpotrivă, se realizează, chiar și numai virtual. Prin această nuntire, „întemeietoare de ființă”, făptura individuală și-a câștigat un nou statut ontologic: ea a ieșit din șuvoiul oarbei deveniri pentru a intra în apele liniștite și „stătătoare ale ființei”.

Ar fi un nonsens să mai discutăm acum despre pasivitate, pesimism, fatalitate sau despre atitudine demnă și eroism. În schimb, înțelegem de ce poetul Nichita Stănescu considera ciobanul mioritic ca fiind primul intelectual român. În basmul cules de Petre Ispirescu și analizat de Constantin Noica, ființa umană este strămutată în „nemarginile lumii”, ieșind pentru o durată determinată, adică temporar, de sub regimul devorator al lui Cronos. Prin noua întrupare în ființă, făptura umană iese integral și pentru totdeauna din condiția devenirii. Și în timp ce în basm Făt-Frumos a devenit fiu al ființei, în baladă acest „mândru ciobănel” devine mire al ei. În acest sens, cadrul în care se desfășoară neobișnuita nuntă nu poate fi decât apoteotic. Căci, așa cum preciza Octavian Buhociu „Poporul își are tragediile sale (și sărbătorile, adăugăm noi) pe care le suferă (trăiește) la nivel cosmic dacă valorile ce se pierd (câștigă) sunt universale”.

Viziunea autentic românească a nunții mioritice,

care a fascinat atâtea spirite alese ale culturii naționale și universale, nu se putea desfășura decât la nivel cosmic. În eseul Triada deplinătății existenței (din volumul Fragmentarium. Glose despre orizonturile spiritului creator în cultura română, Ed. Hestia, Timișoara, 1995), am încercat să demonstrăm că formele esențiale de împlinire umană (prin creație și prin eros) sunt condiționate de existența individului într-un spațiu consfințit care este casa. Fiind proiecție a individualului din natura umană și a generalului din cea cosmică, casa constituie spațiul sacru potențial al devenirii între cele două fețe ale ei (devenirea întru devenire și devenirea întru ființă), din filosofia nicasiană. Or, păstorul mioritic, care își duce existența în mijlocul plaiului, este văduvit de acest spațiu, virtual întemeietor de ființă. Așadar, condiția existențială îi impune ca nunta să se desfășoare în orizontul apropiat îndeletnicirii sale. Prin actul nuntirii, el îl sacralizează, cum observă Mircea Eliade, proiectând „misterul cristologic asupra naturii întregi”.

Dar, în versiunea nicasiană, devenirea întru ființă înseamnă „să ridici lucrurile și viața ta la o măreață împlinire”. Prin urmare, „împlinirea, sporul, creșterea, diferențierea” sunt atribute ale ființei.

Spre acest ultim înțeles ne trimit și versurile de început ale baladei: „Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai”. După cum observăm, „piciorul de plai” este substituit acestei „guri de rai”, iar „raiul”, în viziunea românească tradițională, are sporite semnificații.

Romulus Vulcănescu subliniază că, în mitologia română, raiul este sinonim cu noțiunea de „paradis ceresc” în care adepții lui Zalmoxis „sălășluiau într-o postexistență fericită și eternă”. Legendele românești ipostaziază raiul într-o mare grădină plină de „pometuri bogate și gustoase”, iar Victor Kernbach, în Dicționarul de mitologie generală (1989), îl prezintă ca „loc de supremă fericire umană pentru omul primordial”. Așadar, în accepția sa tradițională, raiul înseamnă fericire și bogăție. Deci toate episoadele pe care le derulează balada se desfășoară întru acest sens ultim; al fericirii și bogăției făpturii umane.

Căci prin nuntire cu făptura generală, ea și-a rostuit împlinirea, adică s-a fericit și s-a îmbogățit. Astfel spus, a crescut, a sporit cu o dimensiune existențială ce-o diferențiază de ceilalți oameni. Același suprem înțeles îl au și cuvintele pe care „mândrul ciobănel” vrea să le adreseze, prin glasul mioarei, bătrânei măicuțe: „Tu mioara mea,/ Să te-nduri de ea/ Și-i spune curat/ Că m-am însurat/ C-o fată de crai/ Pe-o gură de rai”. Păstorul dorește să-i spună curat, adică cinstit și adevărat, că s-a împlinit și s-a desăvârșit.

Această exemplară desăvârșire trebuia să aibă o noimă încă de la începutul baladei. Numai așa se explică acea „lumină aurorală, paradiziacă”, subliniată de O. Buhociu și „universul senin”, remarcat de mai mulți exegeți, ce emană din întregul corp baladesc.

Ca orice realizare de excepție a spiritului creator, balada Miorița este axată pe o situație etern-umană: nevoia de împlinire și desăvârșire a omului în scurta sa peregrinare prin „marea trecere”. Acesta credem că este înțelesul ei ultim și, deci, al comportamentului mioritic. Căci împlinirea făpturii umane nu este decât o formă de manifestare a armoniei sub semnul căreia stă, cum am văzut, ethosul nostru folcloric. În acest sens, dobândește o deplină justificare afirmația lu Gh. Vrabie, referitoare la una din structurile de bază ale textului: „tema principală trebuie să fie esențială vieții, să fie implicată în firea poporului, ca apoi să fie sublimată în forma artei verbale.” Pe aceeași linie ideatică se situează și Mihai Coman cu mărturisirea următoare: „Suntem mai mult aproape de contextul arhaic al obiceiurilor atunci când vorbim de certitudinea vieții”.

Numirea mioritică dezvăluie un destin uman de excepție, generat de o „situație ontologică neașteptată”.

Acest destin devine emblematic prin faptul că s-a întemeiat pe ipostaze de viață general umane, ceea ce-i dă dreptul la universalitate, confirmând admiral ideea lui Leo Spitzer, care vedea în Miorița: „un poèm total de la douceur universelle et c’est justement cette universalité qui en fait l'un des grandes création de la litérature mondiale”. (L’archétype de la balade Mioritza et sa valeur poetique, în vol. Romanische Literatur studien, Tubingen, 1959). Orice mit ne comunică o experiență de viață exemplară. Ca atare, mitul are o dimensiune paradigmatică pe care comunitățile arhaice o refac prin „înscenările” ritualice sau de ceremonial. Aceste precizări sunt necesare pentru a înțelege de ce G. Călinescu a așezat, în inegalabila sa Istorie a literaturii române (1941), la temelia culturii noastre, alături de alte două mituri, mitul mioritic și cel al meșterului Manole.

Miorița este eternă nu numai prin faptul că se constituie într-un corpus ideatic și simbolic permanent deschis unei pluralități de interpretări, ci și prin situațiile ontologice etern-umane pe care s-a întemeiat.

Sau poate tocmai datorită acestui temei. Versurile ei ne relevă profunzimea excepțională și dimensiunea infinită a potențelor creatoare ale geniului românesc.

Vasile PISTOLEA

nr. 75 n septembrie 2017

eseu

actualitatea literară 9

Limitele interpretării şi problema stilului la Susan Sontag

Virgil DIACONU

Pentru lumea literară modernă actul critic înseamnă în mod dominant interpretare, afirmă Susan Sontag în eseul Împotriva interpretării, scris în 1964, cuprins în volumul de eseuri cu același nume și apărut la noi în anul 2016 (1). „De decenii întregi, criticii literari au înţeles că misiunea lor este să traducă elementele poemului, ale piesei de teatru sau ale romanului, sau ale povestirii, în altceva” (ibid., p. 14), spune eseista, și explică destul de clar ce înseamnă interpretarea: „Sarcina interpretării este, practic, una de traducere. Uite, nu vezi că (elementul operei) X este de fapt - sau înseamă de fapt - A? Că Y e de fapt B? Că Z e de fapt C?” (ibid., p. 12).

Față de această uzanță dominantă a criticii, ideea pe care o susține Sontag este aceea că interpretul nu „rezolvă” textul, ci „îl alterează” (ibid., p. 12). „Pentru Marx, (într-un text trebuie găsite, p.m.) evenimentele sociale, cum ar fi revoluţiile şi războaiele; pentru Freud, evenimentele vieţilor individuale (cum ar fi simptomele nevrotice şi actele ratate), (…) - toate sunt considerate prilejuri de interpretare” (ibid., p. 13,).

Dar „a interpreta înseamnă a sărăci, a goli lumea, pentru a crea o lume de umbre, a semnificaţiilor” (ibid., p. 14). Așa s-a întâmplat cu Proust, Joyce, Faulkner, Rilke, Lawrence, Gide... și foarte mulți alți scriitori, „care sunt acoperiţi de o crustă groasă de interpretări”, spune autoarea (ibid., p. 15). Literatura acestor scriitori devine astfel un pretext pentru a-mi expune propriul sistem interpretativ, propriul sistem critic. „Însă este sigur că meritul acestor opere stă în altceva decât în semnificaţiile lor” (ibid., p. 16). Mai bine spus, stă în altceva decât în interpretările oferite de critica socială, de simbolismul freudian sau de alte tipuri de critică hermeneutică. Toate aceste interpretări vor să înlocuiască arta, literatura, cu altceva. Și Sontag vehiculează termeni destul de duri, precum „agresiunea interpretării”, „aroganţa interpretării” etc., (ibid., p. 18), care vin în sprijinul ideii/tezei că „proiectul de interpretare este în mare măsură reacţionar, sufocant.” (ibid., p. 14).

Pentru orice interpret, un text este, ca și pentru Freud, un conţinut manifest care „trebuie explorat şi dat la o parte pentru a se găsi adevărata semnificaţie - conţinutul latent - de dedesubt”, spune Sontag.

Opera literară a încăput pe mâna unor experți care sunt incapabili să mărturisească ceva despre operă ca operă literară, deci despre caracterul artistic, estetic al poeziei, al prozei, al dramei, al comediei etc. Și totuși Sontag este prudentă. „Eu nu spun că operele de artă sunt inefabile, că ele nu pot fi descrise sau parafrazate” (ibid., p. 19), declară ea. Și în aceeași idee eseista afirmă că „funcţia criticii ar trebui să fie aceea de a ne arăta cum este ceea ce este, mai degrabă decât să ne arate ce înseamnă. În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei” (ibid., p. 22). În acest fel, Sontag ne sugerează că cea mai potrivită critică este critica descriptivă, deci critica ce descrie opera, în loc să o interpreteze obsesiv și deformat. Dar autoarea își încheie eseul fără să își dezvolte ideea, deci fără să ne lămurească nici cu privire la critica descriptivă, nici la opera artistică ce îi este obiect.

Stilul operei de artă în viziunea lui Susan Sontag Discuția asupra criticii și a operei de artă literară este reluată de autoare în eseul Despre stil, scris cu un an mai târziu, în 1965, și inclus în același volum ca și eseul Împotriva interpretării, discutat mai sus.

Ceea ce face din limbă, din realitate, dintr-un subiect operă de artă este stilul, înțelegem din eseul Despre stil.

Dar ce este stilul? Sontag înțelege stilul ca deviere. „Ori de câte ori vorbirea sau mișcarea sau comportamentul sau obiectele înfățișează o anumită deviere de la modul cel mai direct, mai util, mai insensibil de a se exprima sau de a ființa în lume, le putem privi ca având un „stil” și ca fiind deopotrivă autonome și exemplare” (ibid., p. 48), spune autoarea abia în ultima frază a eseului Despre stil. În fine, poate că ar trebui să o completăm pe eseistă și să precizăm că nu orice deviere este stil și că numai devierile/abaterile artistice fac stilul și îl determină pe acesta ca stil artistic. La capătul opus al devierilor artistice se află, așadar, devierile nonartistice, care produc stiluri exagerate, dezaxate, incoerente, obscure, tâmpe, așadar stiluri nonartistice sau pseudoartistice. Și chiar dacă autoarea nu acordă atenție stilurilor eșuate estetic, inevitabile în actul de creație și proprii artiștilor modești, ea recunoaște totuși „hipertrofierea stilului în pictura manieristă şi în Art nouveau, de exemplu” (ibid., p. 37). Dar oare numai acolo, când literatura și în special poezia este plină de stiluri ratate artistic?

Una dintre grijile lui Sontag este aceea de a degaja stilul din țesătura proastelor sale interpretări. În acest sens, autoarea ne asigură de faptul că „stilul individual al fiecărui scriitor important nu va fi niciodată doar un element decorativ”, după cum s-a afirmat de

atâtea ori (p. 23). În eseul Despre stil Susan Sontag își propune să ne lămurească, firește, asupra stilului operei de artă. Dar pentru că „opera de artă” înseamnă, de fapt, operele mai multor arte care diferă destul de mult între ele - pictura, sculptura, literatura, arhitectura, arta dramatică, muzica, dansul, filmul -, opere care nu au prea multe în comun între ele, de vreme ce aparțin unor arte diferite, este mai eficient să vorbim despre stilul operelor fiecărei arte în parte, spun eu. De exemplu, dacă ne vom alege arta literară, literatura, atunci vom discuta despre stilul operei literare. „Opera literară” este însă și ea o categorie prea largă, de vreme ce reunește operele tuturor genurilor literare, așadar operele poeziei, ale prozei, dramei, comediei etc., care sunt atât de diferite…

Pentru ca discuția asupra stilului operei literare să capete o mai mare precizie, ea ar trebui să fie mutată chiar asupra stilului operelor literare de gen. Astfel, întrebarea criticului ar fi să fie nu „ce este stilul operei literare?”, ci „ce este stilul operei literare de gen?” Ce este stilul unui gen literar sau altuia?

Susan Sontag nu spune, în eseul Despre stil, ce este stilul operei unui gen literar sau altuia, de vreme ce ea nici nu pomenește despre noțiunea de gen literar. Eseista remarcă totuși că „Ceea ce este inevitabil într-o operă de artă este stilul” (ibid., p. 44), deci că „nu există opere de artă lipsite de stil” (ibid., p. 26). Dar înainte de a constata că nu există opere de artă lipsite de stil, trebuie observat că nu există opere de artă lipsite de gen, deci că orice operă de artă este, de fapt, o operă de gen, adică întruparea artei estetice de gen, a principiilor estetice ale unui gen sau altuia. Și abia din postura de operă de gen, așadar de operă care poartă principiile genului, putem să discutăm despre stil, mai precis despre stilul operei de gen.

Dar ce este stilul? „Stilul unui artist nu este, din punct de vedere tehnic, decât idiomul particular în care el desfășoară formele artei sale” (ibid., p. 45), afirmă Sontag. Stilul aparține, așadar, artistului, adică unui artist sau altuia. Stilul este deci un stil de autor, în sensul că fiecare autor are stilul său, așadar că fiecare autor își elaborează operele de gen în propriul stil, în idiomul său particular. Dar artistul autentic își elaborează mai întâi opera în temeiul artei estetice de gen. Și, pentru că nu există o aplicare șablon a artei estetice de gen, artistul își elaborează operele de gen într-un mod individual, original, iar această aplicare individuală, originală a genului este stilul, deci stilul de autor. De pildă, despre poezia unui autor putem spune că este întruparea, într-un stil personal, a genului poetic, a principiilor poetice estetice ale genului poetic. O aplicație șablon a principiilor poetice estetice ale genului poetic nu există.

Conținut de viață și stil în opera de artă Un citat oferit de S. Sontag din volumul Dezumanizarea artei, semnat de Ortega y Gasset, este important pentru modul în care atât eseista, cât și Ortega, înțeleg opera de artă: „preocuparea faţă de conţinutul omenesc al operei este în principiu incompatibilă cu judecata estetică” (ibid., p. 30). Arta nu se reduce, așadar, la un „conținut omenesc”, la un „extras din viaţă”, iar criticii istoriști, care se limitează la înțelegerea operei de artă „ca documente sociologice, culturale, etice sau politice”, refuzând să vadă „operele de artă în primul rând ca opere de artă”, ratează înțelegerea acesteia, spune Sontag în eseul Critica literară a lui Georg Lukacs (1965, ibid., p. 107).

Critica nu poate să ignore, așadar, „proprietățile formale ale artei” (stilul) și să înțeleagă opera de artă doar ca revelare a unui conținut de viață; ea nu poate să facă din opera de artă doar o simplă ilustrare a unui astfel de conțiut. De exemplu, literatura, deci poezia, proza, drama etc., este mai mult decât acest conținut, mai mult decât un extras din viață. Arta, literatura, își „subordonează” prin formă, prin stil, conținutul de viață. „Lucrul pe care toți criticii culturali descinzând din Hegel și Marx nu au vrut să-l recunoască e noțiunea de artă ca formă autonomă (și nu doar interpretabilă istoric)”, apreciază Sontag întru apărarea stilului, în eseul Critica literară a lui Georg Lukacs (p. 107). „În ultimă analiză stilul este arta” (p. 40), afirmă Sontag. Și, în această idee, eseista ne asigură că „a vorbi despre stil reprezintă un mod de a vorbi despre totalitatea operei de artă” (p. 25). Stilul ar reprezenta, așadar, totalitatea operei de artă. Dar dacă stilul reprezintă totalitatea operei de artă, ar fi ca în această totalitate să se includă și conținutul de viață sau existențial al operei... Aprecierea eseistei - „Stilul şi conţinutul sunt indisolubile” (ibid., p. 23) - nu vrea să identifice stilul cu conținutul, ci să sugereze probabil faptul că elementul numit „conținut de viață” al operei este configurat stilistic. Și, mai departe, Sontag opinează că „În artă, conţinutul este, cum s-ar spune, pretextul, ţinta, momeala care angajează conştiinţa în procesele esenţialmente formale ale transformării.” (p. 35).

Așadar, conform autoarei, conținutul de viață este doar un pretext pentru manifestarea stilului. Acest punct de vedere este, desigur, exagerat. Eu, ca artist, fac artă, deci poezie, proză etc., pentru că am ceva de spus în ordinea vieții și a mea ca ființă a lumii. Conținutul

de viață, existențial, ființial, este primordial, iar fără el opera de artă ar fi un exercițiu stilistic gol, adică desfășurat în gol. În același timp, remarc faptul că teme, subiecte, conținuturi de viață diferite sunt tratate de mine și de către orice artist autentic în estetica unui gen sau altuia și, totodată, într-un anumit stil. Pentru ca informația existențială și viziunea mea existențială să fie catalogată drept artă, eu trebuie să mă exprim prin mijloacele artei, deci prin arta estetică a unui gen și, mai departe, printr-un stil, prin propriul stil. În opera de artă, în opera de artă literară, să spunem, nici arta estetică de gen și stilul nu pot anihila conținutul de viață, nici conținutul de viață nu poate lichida estetica genului și stilul, fără ca opera să aibă de suferit. În cercetarea operei de artă (și a operei de artă literară, în mod implicit), precum și a stilului, Susan Sontag înaintează doar până într-un punct, fără să ne ofere o teorie completă (cel puțin schematic) nici despre stil, nici despre opera de artă sau opera literară creată în termeni stilistici. Înțelegând stilul literar ca deviere de la expresia comună, deci de la norma limbajului, autoarea nu ne spune totuși în ce anume constă, în mod concret, această deviere, pentru ca în acest fel să înțelegem mai bine ce este stilul și ce sunt, de fapt, operele de artă produse de acest stil. În mare, la sfârșitul celor două eseuri, altfel admirabil scrise, Sontag lasă impresia unui lucru neterminat, trunchiat, incomplet.

Bibliografie 1. Susan Sontag, Împotriva interpretării, traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu, Editura Vellant, București, 2016.

Fragmente și idei din eseurile Despre interpretare și Despre stil, de Susan Sontag. Comentarii „Arta este seducţie.” Şi este seducţie pentru că ea manifestă „calitatea imperiozităţii.” (p. 31), afirmă Sontag. „Arta nu progresează, în sensul în care o fac știința și tehnologia, însă artele se dezvoltă și își schimbă înfățișarea”. (O singură cultură și noua sensibilitate, p. 340). Schimbarea artelor nu înseamnă doar evoluție, ci și involuție. Artele se dezvoltă, dar se și perimează.

Fenomenul involutiv al artelor este mai pregnant și rezonant decât fenomenul evolutiv. Vezi, spre exemplu, avangarda istorică și toate creațiile mediocre. „Asistăm (...) la crearea unui nou (potențial unitar) mod de sensibilitate.” (ibid., p. 341), spune Sontag referitor la arta anilor ’60. Și literații anilor ’70, ’80, ’90, 2000 etc. au afirmat că ei creează opere care exprimă un nou mod de sensibilitate. Antrenează acest nou mod de sensibilitate schimbarea principiilor estetice fundamentale ale artei? În poezie, nașterea din zece în zece ani a unor noi moduri de sensibilitate generaționistă este echivalentă cu nașterea unor noi principii poetice generaționiste, principii care, evident, schimbă principiile estetice fundamentale ale poeziei, ale genului poetic. Dar prin schimbarea principiilor făptuită de fiecare generație și curent literar poezia generaționistă se îndepărtează de filoanele artistice, de principiile estetice de gen, care o fundamentează. Poate că mult trâmbițata și căutata schimbare de sensibilitate nu ar trebui să antreneze și principiile estetice ale poeziei, schimbare din care în final pierde, desigur, poezia.

Sontag remarca, în anul 1965, schimbarea rapidă a stilurilor la nivel macro, deci supraindividuale, și înregistra acest fapt ca pe unul negativ, pentru că succesiunea rapidă a stilurilor generaționiste nu ne mai lasă să vedem ceea ce se repetă, adică stilul și opera ca expresie a lui, spune autoarea. „Căci, dacă nu se mai percepe cum o operă de artă se repetă pe ea însăși, opera nu mai este, aproape în mod literal, perceptibilă și, deci, în același timp, nu mai este inteligibilă. Perceperea repetărilor este cea care face ca o operă de artă să fie inteligibilă” (p. 46). Această argumentație este bună pentru domolirea avântului schimbărilor principiilor „estetice” generaționiste, care se petrec aproximativ la zece ani. „Interpretarea este răzbunarea intelectului asupra artei”.

Arta surprinde particularul, nu generalul. Piesa Hamlet, spune William Earle, „vorbeşte despre Hamlet şi despre situaţia lui particulară, nu despre condiţia umană” (Sontag, p. 39). Dar toate situațiile particulare în care este pus omul din operele literare vorbesc tocmai despre condiția umană, în timp ce situațiile particulare dintr-o singură operă mărturisesc despre unul sau altul dintre aspectele condiției umane. „E adevărat că orice artă mare se fondează pe distanţă, pe artificialitate, pe stil, pe ceea ce Ortega numeşte dezumanizare”. (p. 41).

Nu aș miza pe stilul înțeles ca artificialitate, ca dezumanizare, pentru că stilul care aplică artistic genul este expresia unei capacități umane de ordinul excelenței; este expresia unei structuri mentale artistice, care nu este nicidecum de ordinul artificialului, deci a derizoriului. „Îmi așezasem tabăra în afara seducătoarei siguranțe împietrite a lumii universitare”. („Treizeci de ani mai târziu”, p. 352). Critica universitară este văzută de Sontag, așadar, ca o critică împietrită, ineficientă.

proză

Fabulă dâmbovițeană Nori negri de ploaie se abătură, neprevăzuți, peste Cetatea Dâmbovițeană. Ceea ce tulbură suflarea păsărească - inofensivă și visătoare, de obicei - fu că norii veneau, concomitent, din direcții opuse: nord și sud. Areții, cuvuvelele și păsările de curte mai mari se bucurară că, după o secetă prelungită nefiresc, norii din nord le vor aduce apa. În schimb, porumbeii, vrăbiile, guguștiucii, săgetătoarele rândunele și păsările mai mărunte își zbârliră penele de teamă: apele negre din nord vor îngheța atmosfera fiindcă norii din sud vor fi risipiți de spicurile de gheață ale unei grindini previzibile. Și unele și altele se baricadară în cuiburi, pe sub streașini, în scorburi, curioase la ce are să se-ntâmple...

Cerul se limpezește, după puține zile umede. Reapare soarele, strălucitor și brav în tot ceea ce face. Suflarea păsărească se bucură de căldura solară. Numai de nu ar reveni seceta din săptămânile anterioare... În felul ei, fiecare pasăre dă frâu liber trilurilor de împăcare cu viața naturii... În Pădurea Domnească de la marginea Cetății Dâmbovițene, Vântul Umbrelor dă zvon de răscoală.

Se anticipează evenimente neobișnuite în noul anotimp primăvăratic. Nu e momentul cel mai potrivit, reflectează păianjenii de pădure, încropindu-și domeniile în jurul celor mai falnici arbori. Avertismentul pare serios și nu vine din partea Vântului Umbrelor de Pădure.

Păianjenul roșu deține deja un prizonier care se încăpățânează să nu conștientizeze ce-l așteaptă. Mai mult, proferează amenințări sumbre, vizând un viitor apropiat. Este o viespe mare de pădure. Agresivitatea ei acustică este dublată de agresivitatea zbaterii în capcanele pânzei lipicioase care-i încorsetează trupul.

Păianjenul roșu și înțelept reflectează că paguba e mai mare decât avantajele, în privința noii sale victime. Înainte să moară, viespea i-a distrus o bună porțiune din țesătura pe care maestrul bijutier a gândit-o cu înțelepciune și viclenie...

Păianjenul are în clipele următoare reacții confuze.

E tentat să-și avertizeze pădurenii de primejdia camuflată în sonurile prefăcute ale Vântului Umbrelor; pe de altă parte, își recunoaște neputința de-a transmite celorlalți mesaje credibile, el însuși fiind captiv propriei creații. Sfârșește, ca și-n alte dăți, lăsându-se în voia somnului. La urma urmei, și-a asigurat pentru o vreme împlinirea pântecului...

Viespile părăsesc pădurea. La început, roiul se înalță peste fruntea arborilor, în apropierea zonei în care sălășluiește, enigmatic și tăcut, Vulturul Regal.

Este numai un avatar al Soarelui, făgăduind, dar nedăruind pământului nici lumina și nici strălucirea acestuia. Când se-nfurie, zăgăduiește apele cerului.

Viespile îi cunosc șiretlicul. Este un mod ingenios de a înșela Soarele, creându-i impresia că razele lui binecuvântează Firea când, de fapt, în absența norilor burdușiți cu apă, el o pârjolește... Este momentul ca viespile să-l curteze. Se apropie cât pot de mult de pasărea dominatoare. Prin mișcările vibratorii ritmice ale aripilor reușesc să-i atragă atenția...

Vulturul Regal își agită penajul, pe urmă aripile sale enorme acoperă cerul. Își îndreaptă privirile spre nord; invocă noaptea și frigul...

Viespile i-au înțeles mesajul. Ființe solare, se leapădă de cel numit Ochiul lumii și inventează o muzică corală dedicată Vulturului Regal. Din subtext, acesta înțelege că pentru agresivele contestatoare ale armoniei solare, el este recunoscut ca fiind adevăratul și îndreptățitul Sol lustiae, soarele dreptății. Clămpăne admirativ față de sublimarea ființei sale de către nevolnicele agresoare. Închide un ochi și le privește numai cu unul, acceptând să ignore o clipă zenitul fără dimensiuni și să acorde atenție celor aparținând unui spațiu mereu schimbător și fără semnificații: pădurea; de-acolo vin agitatele viespi; Cetății Dâmbovițene, spre care viespile se vor îndrepta fără zăbavă, asociindu-și vocile contestatoare cu cele ale areților, cucuvelelor, păsărilor mari de curte și nevolnice. Strângându-și aripile în jurul trupului, le dă semn de binecuvântare...

Cetatea Dâmbovițeană este în întuneric. Norii negri din nord s-au interpus între aștrii luminoși ai nopții

și Muma Nutritoare în brațele căreia au ațipit deja păsările mărunte și pașnice. Piața cea mare a cetății a fost deja împânzită cu ceasuri bune înaintea amurgului de roiurile de licurici, convinși de Pasărea Athenei să-i preia atribuțiile și să coalizeze cu viespile dezise de jurământul făcut cândva Soarelui. Interpretând semnele cerului, cucuveaua i-a convins, în cele din urmă, pe licurici că, mai devreme sau mai târziu, vor deveni fluturi, bucurându-se de lumina Soarelui. Micile insecte acceptă, covârșite de prezicerile cucuvelei. Nu se întreabă de ce ea însăși nu s-a transformat într-o pasăre diurnă. Sunt ispitite de ocazia unică de a facilita voia viespilor, pe care le vor cunoaște în noaptea asta pentru întâia oară... Lumina emanată din corpul lor va spori puterea viespilor de a-și impune propria lege, rezultată din combinația stranie de strălucire și întuneric. Începe dansul halucinant al viespilor. Mesajul lor devine străveziu. Sunt împotriva Reginei albinelor, autoproclamată, din motive pe care viespile le ignoră, întruchipare a sufletului și a cuvântului. Ea deține cheia misterului nașterii și al existenței pe care lucrătoarele îl suprapun miracolului lumii. Încă din timpul Genezei au fost excluse viespile. Din frustrarea lor a rezultat agresivitatea pe care ele o înțeleg ca lege implacabilă a Firii. Ruda lor cea mai apropiată, trântorele, rege autoproclamat într-un popor apideic, diferențiat totuși social, a decretat dreptul la fericirea fără sacrificii inutile fiindcă nimic nu este mai sigur ca moartea și mai nesigur ca viața de după moarte. Or, viespilor, Regina albinelor le refuză sistematic fericirea de-a se înfrupta din mierea dăruită de flori albinelor.

Către miezul nopții, Cetatea Dâmbovițeană e cuprinsă de panică. Cuiburile rândunelelor, guguștiucilor și ale păsărilor mărunte au devenit nesigure. Viespile le dau târcoale, invitând cu voci agresive păsăretul să li se alăture. Altfel, cuiburile vor deveni stabilimente mai sigure pentru larvele lor. Scorburile copacilor sunt deja locații depășite. Protecția excesiv tehnicizată a albinelor ignoră noțiunea de egalitate între neamurile poporului apideic: stupul nu este scorbură de copac, sugerează, revoltate... Vrăbiile sunt deocamdată ignorate. Trăiesc rătăcite în încrengătura tufelor nestatornice și a arboretului firav, expuse ploilor și prafului; n-au ce să ofere... Zăpăciți și neînțelegând ce li se cere, rândunelele și guguștiucii, porumbeii municipali, pițigoii inconștienți că penajul multicolor îi înfrățește, involuntar, cu cameleonii, se decid să se alăture viespilor, în piața centrală, puternic iluminată de licurici. Ca număr, se consideră bineveniți, altfel nu înțeleg rostul acestei zâzanii...

Nechemați, dar conștienți că au de reparat o nedreptate ancestrală, în piață pătrund șoarecii. Strămoșii lor și mulți contemporani au sfârșit tragic ori de câte ori s-au strecurat prin urdinișul stupului în cămara cu miere a albinelor. Aparențele unui rit al comuniunii, pentru a învinge antagonismele războinice și a institui pacea, au fost respinse de lucrătoare. Ironic, i-au scos din stup înveliți în ceara regală, obicei instituit de strămoșii zburătoarelor și continuat în contemporaneitate: la eradicarea moravurilor aspre nu se gândește nimeni în toiul neostoit al muncii...

Viespile proclamă schimbarea; șoarecii o vor și ei.

Obiectivele sunt identice, coordonarea eficientă a acțiunilor revoluționare pare greoaie, șoarecii neavând aripi să se înalțe, viespile găsând rușinoasă soluția de-a se târî pe pământ ca rapida și imprevizibila șopârlă. Numai asociate, glasurile celor participanți la revolta din piața centrală a Cetății Dâmbovițene reușesc să sugereze imaginea Haosului, în sensul unui spațiu nediferențiat între Bine și Rău, Dreptate și Nedreptate, Bogăție și Sărăcie - noțiuni născând un nesecat rezervor de forțe antagonice. Haosul - un inedit mesager al păcii și al armoniei sociale...

Urmează multe asemenea nopți de protest al voinței mesagerilor libertății absolute. În tot acest timp, Vulturul Regal plutește printre aștri, ispitit de bănuiala că face parte dintre aceștia. Dinspre Pădurea Domnească, Vântul Umbrelor de Zi și de Noapte îi trimite mesaje.

Nu i se par nici bune și nici rele. În fond, și revolta și pacea sunt semne ale slăbiciunii ființelor mărunte. A uitat că el însuși a binecuvântat revolta viespilor sau numai ingnoră inspirația ludică de-a asocia zumzăitul insectelor agresive cu vibrația sferelor. Planând în azur sau reflectând leneș între ramurile copacului cosmic, se crede chiar stăpân al trăznetului și al tunetului...

Jos, începe asaltul asupra stupinelor. TrântoriiCameleoni pregătesc Marea Trădare. Vor facilita pătrunderea viespilor în stup, încurcându-le pe albinele lucrătoare în încercarea lor de a apăra stupul. Mizează și pe prezența masivă a șoarecilor, hotărâți să se sacrifice pentru ideea de egalitate în distribuirea, întrun viitor apropiat, a darurilor florilor.

Sus, Vulturul Regal ia o hotărâre neașteptată, născută dintr-o voință de putere mistuitoare: nu va mai împărți cerul cu Soarele, astrul nestatornic: răsare și apune după bunu-i plac, crede pasărea măiastră. Dă viață Firii, dar o și ucide, revărsând peste ea, prin razele ispititoare, seceta. Augural și prezicător, se închipuie mesagerul unei voințe divine...

nr. 75 n septembrie 2017 Florin LOGREŞTEANU

10 actualitatea literară

Din nord, nori fantomatici - mai mult umbre ale unui cer în schimbare - se interpun între astrul solar și universul aerian încărcat de parfum, culoare și vibrațiile mijlocitoare între cer și pământ, forme de comunicare pe care Vulturul Regal a decis să le ignore.

Risipiți în eter, neluați în seamă de războinicul Vultur, ei înconjoară Soarele, mărturisindu-i amenințarea ce-l pândește. Pe urmă dispar și tot dinspre nord apar norii încărcați cu apă. O perdea groasă din ceață și spicuri de gheață se interpune între astru și pasăre...

Jos, în Pădurea Domnească, Păianjenul roșu țese pânză nouă. De multe zile și nopți, Vântul Umbrelor se opintește în țesătura transparentă. Demiurgul micului univers știe că fragilitatea ca și puterea sunt aparențe iluzorii, înșelătoare. Din trupul său se scurge în afară firul creator de iluzii și capcană a morții pentru cei neinițiați în predestinarea eșecului de-a pune capăt oricăror orgolii vremelnice. În cele din urmă, Vântul Umbrelor transformă vibrațiile aerului într-o relatare cantabilă despre ceea ce se întâmplă în Cetatea Dâmbovițeană. Îngăduitor, Păianjenul roșu îi înțelege și-i iartă agresivitatea, născută din nedumerirea de a fi asistat, fără să priceapă, la revolta ininteligibilă a viespilor.

Mai puțin, Vulturul Regal își apleacă privirea spre vraiștea din Cetate. Aflat mult deasupra contingențelor pământești, își urmează impulsul propriei voințe: se va substitui Soarelui... Curând, patima îi robește spiritul.

Himera îl seduce. Devine săgeată înveșmântată în penele vulturului, eliberată imaginar din condiționările distanței și de ponderabilitate. Ceea ce nu poate fi atins devine o țintă provocatoare... Jos, șoarecii asaltează stupina. O fac însă în neorânduială. Urdinișul e strâmt iar ispita mierii le întunecă instinctul de conservare.

Se hărțuiesc înaintea intrării și până la urmă atacul degenerează într-o încăierare generală. Suprinse, viespile intuiesc riscul unui eșec imprevizibil provocat de rozătoare. Se impun măsuri rapide, exemplare. Cât ai clipi, roiul se năpustește asupra animalelor aliate, punându-le pe fugă sub amenințarea acelor provocatoare de moarte... Trufaș, Vulturul Regal nu înțelege tainele cerului. Ignoră că este locul de odihnă al Soarelui, intermediar între Demiurg și ființele muritoare, deopotrivă păsări, animale, oameni și esența minerală a spațiului finit. În aceeași măsură, judecă norii negri ca devenindu-i fideli, din motive pe care nu le înțelege. Ei acoperă Soarelui privirea și-i înmoaie săgețile înainte de a ajunge la țintă. Imprevizibili, însă, se pot întoarce împotriva sa, devenindu-i din aliați, inamici. Refuză să le împărtășească nebănuita favoare. Își desface larg aripile și își destinde ghearele.

Armonizate, viteza de reacție și forța se îngemânează în arma preferată a Vulturului Regal. Norii sunt zdrențuiți cu violență, apa neagră din burdufurile sparte îndoliind întreaga atmosferă... Zgomot de tunet năpraznic. Uimit, Vulturul Regal ia aminte că Soarele, folosindu-se de șiretlicul norilor, a luat înfățișarea fulgerului. Focul solar dezvoltă o putere imensă iar intenția lui este de temut. Prea târziu, pasărea regală își conștientizează limita biologică. Deja a devenit jerbă de foc, apoi fum și-n cele din urmă pulbere de cenușă amestecată cu apa neagră...

Ploaia neagră îneacă Cetatea Dâmbovițeană. În piața centrală, licuricii sting, precipitați, luminile. În cosmologia insectelor, le-a fost hărăzit privilegiul de-a fi rudele mai mici ale stelelor, dar și neputința de-a se opune întunericului acvatic. Dispar fără urmă în criptele nopții. Rămase în întuneric, simțindu-se trădate, viespile se mai agită o vreme. Ploaia continuă să cadă, îngreunându-le zborul. Fulgere răzlețe aduc în piața Cetății puțină lumină care, acum, viespilor nu le mai este de ajutor. E o lumină orbitoare, care ascunde privirii țintele urmărite. În Pădurea Domnească, Păianjenul roșu își extinde domeniul sub frunzișul bogat al arborilor, care-l ascunde de ploaie. Își țese pânza, mizând pe întoarcerea viespilor... Va aștepta zadarnic...

Insectele agresive nutresc gânduri de răzbunare, deocamdată amânate. Roiul se înalță în aer, hotărât să se refugieze în Pădurea Domnească. Ploaia se întețește și aripile lor înmuiate de apă nu le mai ajută. În cele din urmă, se prăbușesc în incinta pieței, fără suflare...

Târziu, sepre dimineață, ploaia încetează. Vânturile din sud coboară la sol, împingând apele în adâncuri ori pulverizându-le în aer. Când se luminează, piața e împânzită de furnicile-curățătoare, care cară stârvurile viespilor în galerii subterane... În Pădurea Domnească, Păianjenul roșu a încetat să mai spere la întoarcerea viespilor. Reflexiv, continuă să-și țese pânza, invizibilă pentru neinițiații care vor continua să-i cadă victime. Altfel, cu răbdare și migală, adaugă țesăturii semne, transformându-le în mesaj de poveste...

Omul dintre două lumi (fragment)

- Călin e pe jumătate sălbatic, comentă Ileana și se întoarse cu spatele la rulota căreia podarul îi spunea „colibă” și la patul lui aflat sub cerul liber.

Adormi și ea, destul de repede, în ciuda urletelor intermitente ale haitei de șacali. O treziră vezica plină și sforăiturile cuiva, ale lui Sandu sau ale italianului.

Pipăi în jur după telefon și se uită la ceas: două fără cinci. Până în zori mai era mult și nu credea că putea să reziste atât. Încercă s-o trezească pe Luana, dar fata mormăi ceva şi-şi văzu mai departe de somn. Renunță.

Deschise un fermoar al cortului și privi în jur. Cum nu văzu decât beznă, lumină cu telefonul și ieși, pășind tiptil pentru a nu-i trezi pe ceilalți. Nu se mai auzeau șacalii, ci doar foșnetul plăcut al pădurii. Coborî panta malului spre Dunăre, ținându-se de o rădăcină aeriană a unei sălcii. Deși întunericul părea fără cusur, fluviul era ușor luminat din interior, parcă, mai mult decât de către astrele înaltului. Cântecul broaștelor îl acompania pe cel al greierilor, rezultând un concert minunat la care ar fi asistat, cu încântare, orice mare muzician. Își aminti de Călin și se uită în direcția podului încercând să ignore un fior. Văzu mașinăria de fier și lemn, care acum nu era decât o umbră plutind nemișcată la mal. I se păru curios să constate că razele lunii luminau, chiar dacă slab, doar patul podarului, astfel că îl putea vedea cum dormea, cu fața în sus și cu mâinile sub cap, învelit doar până la brâu cu o pătură subțire. Țânțarii nu-l deranjau, după cum nu-l deranja nici răcoarea nopții. „Ce-ar fi să mă duc la el? îi trecu deodată prin cap și se miră ea însăși că îi venise o asemenea idee. M-aș așeza lângă el și nu l-aș trezi. Doar... să intru în aura lui, să-l înțeleg... Cred că aș vrea să mă strângă o dată în brațe, cu toată ființa lui. Poate că, după, nu m-ar

se și rămase așezat pe marginea patului, cu tălpile atingându-i pământul. Om și animale deveniră ușor fosforescenți, producând stări contradictorii fetei, care se ciupea zadarnic în speranța că se va trezi la o altă realitate. Șacalii se opriră în fața podarului, exact așa cum veniseră, păstrând distanța ierarhică dintre ei.

Călin nu se arăta deranjat de vizita lor în toiul nopții.

Dimpotrivă, părea că se bucură să-i vadă acolo.

Curiozitatea fetei nu mai avea margini, iar mirarea aproape că n-o mai lăsa să respire. „Am zis eu că e un sălbatic, îşi spuse în gând. Uite-l, stă la taifas cu fiarele pădurii. Pariez că Marcel n-a mai văzut asta și nici nu m-ar crede dacă i-aș povesti mâine dimineață...”

Călin nu vorbea, ci făcea anumite semne intraductibile și, uneori, zâmbea. Era clar că se simțea bine în compania animalelor. La un moment dat, se ridică, trase din rulotă un sac aproape plin și îl puse la dispoziția vizitatorilor care începură să se ospăteze. „Ce-i asta? se întrebă fata. Le-o fi plătind un fel de tribut?” În timp ce animalele mâncau cu poftă, așa cum fac câinii înfometați, el se reașeză pe pat cu picioarele atârnate și le așteptă să termine. După festin, cei patru cățelandri avură voie să-și părăsească locurile, veniră lângă podar, îi linseră gleznele și se lăsară mângâiați de acesta, apoi se retraseră pe ultimul rând în tăcere.

Nu peste mult timp, șeful haitei făcu stânga-mprejur și ceilalți îl urmară în deplină linişte, păstrând rândurile și locurile, privind numai înainte, ca și când niciun pericol n-ar fi putut să apară dinspre hățișul pădurii.

De asemenea, nici plescăitul brusc făcut de un pește mai mare ce sărise o clipă pe deasupra valurilor nu le atrase atenția.

mai intriga atât. Poate că l-aș uita definitiv”. Știa că dacă ar fi avut curajul să se ducă la el, Nero s-ar fi trezit, ar fi lătrat, ar fi atras atenția tuturor, iar Călin s-ar fi uitat la ea, poate, ca la o somnambulă. Nu credea că era bine să procedeze astfel. În timp ce se îndrepta spre cort, i se păru că aude ceva ca niște pași ușori în dreapta sa. Întoarse instinctiv capul și ceea ce văzu o făcu să încremenească de spaimă și de mirare: haita de șacali tocmai trecea pe lângă ea! Animalele, în număr mare, de circa treizeci de exemplare, o adulmecau cu discreție. În frunte mergea șacalul cel mai mare, probabil șeful haitei, și abia la doi pași în urma lui veneau ceilalți. Poate că erau așezați în rânduri în funcție de locul pe care îl ocupau în ierarhia grupului, căci pe ultimul șir se aflau patru pui. Unul dintre aceștia, după ce trecuseră deja, se întoarse și o privi o clipă pe fată, apoi își văzu de drum păstrând liniștea impusă de mai-marii săi. Ileana, care abia acum își reveni dintr-o amorțeală soră cu inconștiența, ca și când ar fi fost hipnotizată de animale, își trecu mâna peste frunte și observă că era lac de sudoare. „Puteau să mă transforme într-o cină grozavă, își zise ea mirându-se fără încetare și necrezându-și ochilor.

Unde se duc oare? Sper să nu-l atace pe dunărean.

Dacă o să se apropie prea tare de el, o să țip. Dar, dacă nu m-au mâncat pe mine, de ce l-ar vrea pe el?”

Se apropie de cort pentru mai multă siguranță, dar nu intră. Şacalii o fascinau. Era prea multă liniște, prea multă rigoare în comportamentul lor.

Nero îi simți. Lătră scurt, înfundat, o singură dată, apoi rămase în picioare lângă patul stăpânului. Trezit de câinele său, bărbatul văzu haita apropiindu-

Văzând că haita se întorcea tot pe malul fluviului, Ileana intră în cort, dar își lăsă o deschizătură pentru a o putea privi trecând. Când se asigură că şacalii se depărtaseră suficient, scoase capul și se uită către Călin. Îl văzu întins pe pat, cu mâinile din nou sub cap, dezvelit. Nero se tolănise pe iarbă, destul de aproape de stăpân. „Pun pariu că asta nu e tot, își zise fata, tremurând de atâta adrenalină. Călin e om doar pe jumătate... Doar oare așa să fie? Dacă nu visez, înseamnă că i-a învățat pe șacali să vină pur și simplu la mâncare. Și s-a legat o prietenie între ei, firească până la urmă. Ce-i anormal în vizita nocturnă a animalelor printre care trăiește? E unul de-al lor, a devenit unul de-al lor...” Încet-încet, uimirea se topi în argumentele logice pe care le găsea împotriva a ceea ce i se păruse de domeniul fantasticului. Oboseala o toropi în câteva minute și adormi profund. Era trecut de nouă dimineața când fu trezită de răcnetele lui Marcel și ale însoțitorilor lui.

Strigau numele lui Nicu. Fetele făcură câțiva pași spre apă și zăriră barca în care mai era doar Sandu. Marcel și George răscoleau pântecele fluviului în căutarea lui Nicu, căzut din barcă după ce strânseseră setca plină cu pești. Înțelegând ce se petrecea, Rodica începu să țipe ca din gură de șarpe. (...) La un moment dat, aproape resemnată, izbucni într-un bocet amar: - Am auzit azi-noapte Dunărea cerând suflet de om!

Zicea așa: Ooomm! Ooomm! Și-am înțeles, chiar dacă n-am vrut să cred că aud bine, numele lui Nicu. Pe el îl cerea! Dunărea cerea sufletul lui Nicu și nu pe al altuia.

De ce, Dunăre?

O Dacie Papuc, uzată, se apropia în trombă. Era

actualitatea literară 11 Diana Dobriţa Bîlea

proză

nr. 75 n septembrie 2017

Călin. Nu apucase să-l sune nimeni, dar el, coborând din mașină, alergă direct spre fluviu, ca și când ar fi presimțit pericolul.

- Ce-i? întrebă el femeile de pe mal.

Nu așteptă să i se răspundă. Sandu, a cărui barcă se afla pe mijlocul apei, arătă cu mâna spre podmol, unde se știa că exista un curent puternic, semn că acolo dispăruse prietenul lor.

- L-a înghițit Dunărea pe Nicu! strigă Rodica cu vocea răgușită, sperând să fie auzită de cel ce se aruncase în apă îmbrăcat.

Călin stătu mult timp sub apă şi nimeni nu-l văzuse ieșind să tragă aer în piept. Când o făcu, purta pe un braț trupul inert al lui Nicu. Marcel și George se grăbiră să ajungă la el și îl ajutară să aducă trupul înecatului la mal. Când îl depuseră jos, pe iarbă, femeia lui răcni din toate puterile și vru să îngenuncheze lângă el să-l jelească, dar Călin o îndepărtă cu un braț și începu procedura de resuscitare.

- A stat douăzeci de minute sub apă, Căline, n-are rost, zise Sandu cu milă. Dumnezeu să-l ierte! Lasă-l și tu să se odihnească.

Podarul nu-l luă în seamă și omul tăcu, acceptând cu milă sporită naivitatea dunăreanului. Ileana, care îl văzuse pe Călin vorbind cu șacalii, aștepta fără să mai respire verdictul lui. În clipa în care îl văzuse aruncându-se în apă, ea începuse să spere în salvarea lui Nicu, chiar împotriva oricărei logici. „Ai vorbit tu și cu fluviul, Călin, îi zise în gând și i-ar fi spus-o şi în față dacă ar fi auzit-o doar el. L-ai rugat să-ți dea sufletul lui Nicu înapoi, nu-i așa? Hai, demonstrează-mi că e adevărat”. Înecatul tuși ca prin minune și o mare cantitate de apă îi năvăli din gură. George și Sandu își făcură semnul crucii, stupefiați, Marcel începu, aproape incoerent la început, să dea indicații în privința înviatului dintre înecați, italienii lungiră mirarea cu replica „Madonna, un miracolo!” repetată la infinit, Rodica râdea, plângea și-l săruta pe Nicu în genunchi, iar Luana și Ileana urmăreau ca hipnotizate degetele lui Călin: - Câte sunt? îl întrebă el pe înviat.

- Două, răspunse Nicu.

- Și acum?

- Patru.

- Bine ai revenit printre noi, prietene!

Omul, cu ochii roșii și umflați, respirând greu, dar cu un zâmbet mare și mirat pe buze, spuse sacadat: - Am ajuns dincolo, măi fraţilor, dar când am dat să intru pe poarta raiului, Sfântul Petru a strigat la mine din fundul patului că nu găsește cheile și că nu se mai scoală el acuma pentru mine să le caute. A zis să mă întorc de unde-am venit, că acolo sfinții se băgaseră la somn. Era noapte, zău, n-am văzut nimic!

Sandu dădu drumul unui râs eliberator: - Uitați-vă la el, mă, ăsta s-a întors de pe lumea ailaltă cu chef de glume! Bă Nicușor, adevărul e că nici Dumnezeu nu te-a vrut, altfel ai fi găsit poarta aia descuiată!

Râsetele celorlalți erau amestecate cu lacrimi de bucurie și cu priviri uluite. Toți puseră învierea lui Nicu pe seama ceasului care nu-i venise încă, nimeni nu se mai gândea la abilitatea lui Călin. Marcel și George nu riscaseră să se apropie mult de curent, știau că ar fi fost și ei înghițiți de apă. Călin plonjase într-o margine a vârtejului și pe urmă doar el știa dacă se luptase sau nu cu anaforul, dacă îi fusese sau nu ușor să smulgă corpul lui Nicu de acolo.

- Italienii au dreptate, zise Luana privind în ochii lui Călin, ăsta a fost un miracol. Cum să iasă cineva viu după ce a stat vreo douăzeci de minute sub apă?

- Tocmai, că n-a ieșit viu! o contrazise Sandu. Era mort și...

-...a înviat, completă Luana, cu aceeaşi mirare în ochi.

Ileana deschise și ea gura: - Ni s-o fi părut nouă că a trecut atât de mult. Teama şi tensiunea au dilatat percepția noastră despre scurgerea timpului. Știu că n-a fost totuși puțin, dar o explicație există cu siguranță. S-ar putea ca prietenul nostru Călin s-o cunoască, altfel n-ar fi insistat să-l resusciteze pe norocosul Nicu. În orice caz, felicitări, Călin! Poate ne spui și nouă cum ai făcut, căci nimeni n-o să mă învețe așa ceva la medicină.

12 actualitatea literară

şcoala de poezie

Ela Iakab XXIII.

Născoceam peceţi într-o înfrigurare sihastră, cioplind în sfere translucide Arborele Vieţii.

Am ştiut că Zeul mi-a primit scrierea cu zbateri sonore, când incandescenţa mâinilor ridicate spre cer a rugă, a implorare, a încremenit în aer cele zece sefiroturi.

Zece Îngeri au venit să păzească semnele orbitoare, pe care le vânau, cu săgeţi de foc nepământean, seminţii întregi de zeiţe subterane.

Vin Îngerii XX. Până la altarul păzit de Înger, Sfâşieri, întunecări, orbiri, pe drumul celor care mai poartă în sine ştiinţa străveche a centaurilor.

Până la altarul păzit de Înger, moartea păsărilor în trupul meu astral, cu nesfârşirea ei sonoră.

Până la altarul păzit de Înger, forţele învolburate în mine de Zeul pentru care sunt dansator şi ofrandă.

Abia atunci, oamenii deşertului au dat deşertului un nume: Athanasios, au rostit cu toţii, şi aşa a rămas în vecii vecilor, căci numele celor zece Îngeri nici eu nu îndrăzneam să le rostesc.

Pământul La început, am dansat cu seminţii nomade, fără să rostesc un singur cuvânt în limba lor străină. Învăţam paşi, mişcări de braţe, de umeri, de piept, urmărind, halucinat, desenele lor pe nisipuri.

Triburi întregi nu-şi desprindeau tălpile de pe pământ, crezând că prin călcâie pătrunde în noi suflul zeilor subterani.

nr. 75 n septembrie 2017 Apa M-am întors în nordul pustiului, fără călăuză, fără Înger, fără stea.

Fecioara cu părul de argint, lung până la călcâie, venea spre mine încet, cum venea şi în vedenie, purtând în mâini urna cu cenuşă de lacrimi îngereşti.

Cu cenuşa aceea ne-am uns mâinile, tălpile, faţa şi părul, rostind cuvintele sacre din latina pe care eu o învăţasem de la bunica paternă, iar ea, de la ursitoarea noastră.

Apele de jos s-au desprins din matcă, apele de sus au coborât din cerul acela mai vechi decât despărţirea lor, şi s-au contopit în dans cu noi, cu sufletele şi cu runele noastre.

Aerul Ştiam pe de rost cărţile misterice ale yoghinilor, care străbăteau, la vârsta de nouă ani, în prima treaptă a levitaţiei, răspântii cu jar celest.

Dar yoghinii treceau rar spre muntele din pustiu şi nu primeau străini în comunitatea lor, mereu călătoare.

Am aşteptat neclintit ziua în care Dumnezeu a dat aşteptării mele rod ceresc. În puterile aerului, m-a iniţiat, prin semne astrologice, dervişul născut în primul deşert al lumii. Şi-a desfăcut lent trupul, într-un dans al pierderii de sine, până când făptura lui s-a făcut una cu roata cerului.

Eterul XXI.

Înţelepţii sortiţi pustiului credeau că numele divin al eterului ar fi fost revelat în vechime, la Sfinxul geto-dacilor, doar celor trei feciori şi trei fecioare care au cules floarea de ferigă înaintea Îngerilor, la chiar prima încercare.

Încă nu vroia Îngerul să străfulgere, cu lumină din lumina celui de-al şaptelea cer, răspântia oprită în calea spre altar.

Dar pentru că au ieşit de pe Cale, dezvăluind secretul tuturor celor ajunşi în piscul muntelui, fără discernământ, Dumnezeu a golit numele acela de puterea Suflului Său.

Şi, totuşi, Îngere, pentru tine va fi să fie toată asceza mea. Îmi voi sili trupul să mai străbată furtunile de nisip, încă şapte anotimpuri, încă şapte vârste, încă şapte agonii.

Voi fi cel dintâi supravieţuitor, pe care spaima că voi sfârşi aici, în pragul epifaniei, după urcuşul celor şapte sute de trepte ale solitudinii, la mereu aceeaşi depărtare de altar, nu l-a putut ucide!

XXII. Din şapte în şapte nopţi, ţâşneau din aripile Îngerului spectrele unor discuri de foc şi se încleştau hipnotic pe trupul meu solitar.

Eu am crezut mereu în altceva.

De aceea, într-o noapte a venit la mine o întreagă ceată îngerească.

M-au învăţat să locuiesc în corpul astral, să urc treptele spre corpul spiritual.

Asceţi, pogorâţi din piscurile Alpilor Dolomitici, repetau salturi, după o schemă numerică, dezvăluită celui dintâi sacerdot al lor de către fiul unui zeu, condamnat să danseze în exil, până la stingere, pe inelele saturniene.

În muzica aripilor, aproape, indicibil de aproape de Creatorul întregului univers, am dansat în eter, ştiind că, dincolo de acest splendid şi ultim dar, mă voi întoarce din nou pe pâmânt, unde voi trăi, încă cine ştie câtă vreme, fără Îngeri, dar şi fără să mai aparţin vreodată condiţiei omeneşti.

Hierofanie

Apoi, a venit Zeul, şi a sfâşiat floarea de colţ, crescută în aura mea sonoră.

Cu ochii închişi, a chemat din adâncuri focul fără flacără, fără cenuşă, fără urmă, şi l-a strămutat între umbrele corpurilor noastre.

Nu avea dreptate Zeul, nu avea!

Dintre toţi asceţii lumii, Îngerul altarului pe mine m-a ales, mie şi numai mie mi-a dat lumina lui necreată.

Am repetat formule sanscrite, imitând, cu exactitate muzicală, sunete moştenite de la zeii vedici.

Când mi-ai surghiunit sufletul de dansator celest într-un corp muritor, mi-ai promis că, din şapte în şapte vieţi, vei pogorî pe pământ, să vezi de aproape cum mă rotesc în dansul elementelor, a ofrandă.

Am dansat în ritmuri de tamburină, până când am ieşit din sine.

Eu şi şamanul. Amândoi, deodată.

Spune-mi, Doamne, că întâlnirea noastră de lângă Arborele Vieţii nu a fost şi nu e nălucire!

Ştiu că ar fi putut vindeca, ştiu că ar fi putut învia morţii, dar era a mea şi nu am vrut s-o împart cu nimeni pe pământ.

Apoi, focul însuşi s-a înălţat spre cer, cu mine, cu adoratorul lui Shiva şi cu deşertul care-mi purta numele.

Şi, Dumnezeul meu, nu mai lăsa niciodată să se facă întuneric în amintirile mele.

Focul

Şapte nopţi şi şapte zile am dansat, printre mii şi mii de ruguri spectrale.

(din volumul bilingv, româno-italian, Cartea lui Athanasios/Il libro di Athanasios, în curs de apariţie la Editura Grinta, Cluj-Napoca)

nr. 75 n septembrie 2017

şcoala de poezie

actualitatea literară 13

Ofelia Prodan

care a savurat-o pe îndelete. și ne-am trezit peste noapte cu mama cât muntele Golgota, ceaiul nu-i priise și făcuse alergie. tremura din tot corpul și carnea cădea de pe ea bucată cu bucată până au rămas numai oasele și în mijlocul oaselor, o grămadă de monede tot cât muntele Golgota și pe muntele Golgota am văzut tot trei cruci și pe crucea din mijloc răstignită era mama.

*** mama avea o chestie tare de împărțit cu tata. fiecare a luat câte un cuțit și au început să măsoare cu un metru de croitorie cât se cuvine fiecăruia înainte să taie. mama și-a delimitat o bucată mai mare din chestia aia tare. tata s-a cam supărat și a înfipt cuțitul chiar în mijlocul chestiei. chestia s-a crăpat. mama i-a tras o palmă pe obrazul drept lui tata și din obrazul lui drept ieșeau flăcări. tata a întors și celălalt obraz să vadă ce face mama care fără să stea prea mult să chibzuiască i-a ars o palmă și mai usturătoare pe obrazul stâng lui tata. din ambii obraji ai lui tata ieșeau flăcări roșii de mânie. mama s-a speriat, s-a făcut mică-mică și s-a ascuns după dulap. tata a luat chestia aia tare cu el și s-a dus.

***

Poeme tata era tânăr și bogat. mama era foarte tânără și foarte bogată. nimeni nu-i iubea. dar mama îl iubea pe tata și viceversa. au vrut să se căsătorească. au chemat fotograf, domnișoare de onoare, bucătar-șef, chelneri și mulți invitați. nimeni nu-i iubea. fotograful a venit cu aparatul defect. domnișoarele de onoare nici nu s-au ostenit să se machieze și să se îmbrace în rochii de aceeași culoare. bucătarulșef era în toane rele și blatul tortului de nuntă s-a ars. chelnerii au spart toată vesela. invitații n-au mâncat nimic, nimic, dar au băut tot, tot, ba chiar au venit cu băutură de acasă. mama și tata erau în schimb atât de fericiți și se iubeau atât de mult că n-au observat nimic. abia când s-au îmbătat toți și s-au luat la cafteală, mama și tata au observat că o domnișoară de onoare care căzuse cu picioarele în sus nu avea chiloți și că bucătarul-șef, care era roșu la față și urla, avea două cornițe mici, mici și negre, foarte răsucite și ascuțite în vârf.

*** când era mama o puștoaică îmbrăcată în iie, cu două codițe lungi, împletite, pusă numai pe năzbâtii și se juca prin grădina cu duzi și cireși a bunicii, își imagina că o să fie cândva o doamnă bogată rău, atât de rău, încât tot satul o s-o invidieze. acum, când a ajuns o doamnă bogată, însă nu chiar atât de rău, oamenii din sat au îmbătrânit și-au dat în mintea copiilor și când mama vine de la oraș înveșmântată în bancnote nou-nouțe, foșnitoare, ei cred că este o farmazoană care vrea să le sucească mințile și să le fure sufletele cu banii ei blestemați și se ascund sub pat sau după sobele de teracotă, tremurând și clănțănind din dinți de frică, doar-doar o pleca. dar mama își dă jos veșmântul din bancnote și se face iar o puștoaică pusă pe năzbâtii și chiuie pe ulița satului ca la nuntă, încât ies toți de sub pat și de după sobe și chiuie și dansează cu un așa chef și bucurie de se face un ditamai tămbălăul în tot satul.

*** fratele meu e foarte pișicher: el face bani numai gândinduse cum se fac banii. ce mai, deține știința supremă a producerii de bani mulți, grei și frumoși. mie mi se pare foarte enigmatică, ba chiar mistică această știință. numai bunul Dumnezeu știe cât m-am rugat până la sânge să mă trezesc și eu bogată peste noapte, măcar așa un sfert sau chiar un sfert din sfertul fratelui meu. fratele meu are și un covoraș gros în sufragerie sub formă de bancnotă și când are chef se urcă pe el și zboară direct în Hawaii. acolo petrece trei zile și trei nopți fără să închidă un ochi cu femei suple și frumoase ca în revistele glossy pe un yacht de lux și bea numai cocktailuri fermecate care îl transformă într-un soi de Barbă-Albastră. poate de aceea umblă vorba printre oamenii săraci și cumsecade că ar fi avut vreo trei-patru neveste care au dispărut fără urmă din vila și din viața lui.

*** într-o seară, s-a pus tata pe plâns așa din senin și-a plâns și-a tot plâns și eu am încercat să-l împac. i-am zis: „tată, orice-mi vei cere, eu îți voi aduce pe loc, numai spune-mi”. și tata, nimic, doar plângea. eu îl rog și îl tot rog să-mi ceară ceva, orice și el nimic. și atunci m-am pus și eu pe plâns. și plângeam amândoi împreună mai abitir decât niște bocitoare tocmite. și plângeam cu o așa râvnă și îndărătnicie că s-a deschis mormântul din mijlocul casei și-a ieșit bunicul numai piele uscată și os, tremurând din toate încheieturile, cu sticla de rachiu în mâna stângă și un teanc de bani în dreapta. cum îl vede, tata se oprește din plâns și-l ia în brațe, și-l întoarce pe toate părțile, și-l pipăie, și-l sărută pe tatăl lui drag, în timp ce el abia se mai ținea pe picioare de mort ce era. cu ultimele puteri, bunicul îi dă lui tata teancul de bani și tata îl înșfacă și-l bagă adânc în buzunarul lui fără fund. bunicul deschide gura și tot rachiul îi gâlgâie pe gâtlejul uscat până se îmbată criță și se prăbușește înapoi în mormânt cântând popește: „cu banii ăștia blestemați, fiul meu drag, eu ies plătind din mormânt, cu moartea pre moarte călcând”.

*** mama noastră dragă se îmbolnăvea rar, dar și când se îmbolnăvea făcea prăpăd. tușea îngrozitor, avea convulsii și în loc de sânge scuipa numai monede pe care tot ea le strângea, le săruta și le ascundea în sân să-i poarte noroc. am rugat-o să ia medicamente și n-a vrut. am rugat-o să-și facă măcar un ceai, că prea ne speria cu tusea aia convulsivă. s-a înduplecat, dar în loc de pliculețul cu ceai a pus în cană o bancnotă ruptă și murdară, a turnat apă clocotită peste ea și a făcut o infuzie pe

tata pufnea şi fornăia ca un cal de furie, suflând pe nări numai bancnote ieftine, decolorate. mama și-a dus mâinile la nas și le-a fluturat în zeflemea. ochii lui tata s-au bulbucat cât două jetoane de poker și au început să se învârtească în cap ca amorezii bogaţi şi burtoşi noaptea în jurul damelor de lux, stilate şi pretenţioase. mama a întins mâinile cu îndemânare și i-a apucat iute ochii lui tata care s-au rostogolit din orbite. mama s-a speriat și a sărit ca friptă în oala cu mâncare plină ochi numai cu bancnote proaspete, verzui. ochii lui tata s-au rostogolit spre baie și au făcut un duș rece. atunci, am aruncat o privire de curiozitate și am văzut cum în ochii revigorați ai lui tata se reflecta gura imensă cu dinţi de aur a mamei care ronţăia de nervi în bucăţi mici şi tari cât firul de praf de diamant bancnotele ieftine suflate de tata pe nasul lui fornăitor.

*** fratele meu drag s-a trezit într-o noapte, a deschis gura, a suflat în sus și din gura lui a ieșit o scară numai și numai de aur care ducea până la Poarta Raiului. fratele meu s-a urcat și a bătut îndelung la Poarta Raiului, dar nimeni nu i-a răspuns. supărat foc, fratele meu a scos banii direct din burdihan și a plătit împărătește niște diavoli care se învârteau și spionau pe acolo, să-i construiască o grădină cu mult mai frumoasă decât grădina Raiului. Dumnezeu, vâzând asta, s-a mâniat și a trimis o armată de arhangheli cu săbii de foc să dărâme tot ce construiseră diavolii ăia împielițați. dar cum au ajuns arhanghelii în grădina fratelui meu s-au minunat, și-au pus săbiile în teacă și au început să se joace prin grădină ca niște copii fără de griji. Dumnezeu s-a mâniat și mai tare și s-a ridicat chiar El și s-a dus la fratele meu să-l întrebe ce vrea în schimb numai să-și dărâme grădina și să plece. dar cum a intrat în grădina fratelui meu, Dumnezeu s-a minunat și mânia i-a trecut ca prin farmec și El a început să se joace și să zburde fericit cu arhanghelii săi prin grădină, în timp ce fratele meu zâmbea șmecherește întins cu ditamai burdihanu-n sus într-un hamac.

*** mă apucă uneori așa o lene că și să stau degeaba mi se pare o muncă herculeană. dar stau și mă gândesc cum ar fi ca toți oamenii să stea degeaba și afară să plouă torențial cu bani și mă întreb dacă oamenii n-ar lăsa deoparte plăcuta trândăveală și s-ar îmbulzi să-și strângă o avere de câte ori plouă torențial cu bani și mă mai întreb dacă la atât amar de bani n-ar huzuri toți oamenii ca niște nababi sau chiar l-ar putea mitui pe însuși Dumnezeu să le prelungească viața doar cu câteva secole numai să păcălească moartea și moartea să crape de ciudă.

*** nouă nu ne lipsește nimic, avem de toate chiar înăuntrul nostru. e suficient să ne băgăm mâna în burdihane și totul se rezolvă cât ai fluiera scurt, cu două degete. numai mie nu-mi reușește chestia asta. ieri mergeam printr-un deșert de bani și mi-a apărut chiar fata morgana. eu eram însetată, flămândă, pieile îmi atârnau, burdihanul mi se umflase și mă durea îngrozitor. am băgat mâna în burdihan să scot bani, așa cum mă învățase fratele meu cel șmecher, s-o cumpăr pe fata morgana cu cămilă, cu deșert cu tot, când fata morgana izbucnește în hohote cumplite de râs și râde și râde de parcă nu mai râsese de un veac întreg și-mi zice cu o milă umilitoare: „ai ajuns de râsul muștelor, tu chiar nu știai că ești singura din neamul tău care nu-i blagoslovită cu puterea misterioasă a banului?” și fata morgana mă sărută cu drag pe frunte, îmi pune un bănuț în palmă șoptindu-mi la ureche cu vocea tatălui meu: „să ai, fata tatii, și tu măcar un bănuț, să te treacă luntrașul ăla zgârcit peste apa infernului”, apoi fata morgana se făcu abur cald și intră ca un duh într-o lampă de aramă coclită.

*** se dădeau ai mei de ceasul morții, mai aveau puțin și crăpau de foame. gemeau, făceau spume la gură și se zbăteau de parcă erau loviți de boala copiilor. eu, în schimb, nu aveam nici pe dracu’, ba chiar mă bucuram că în curând o să am parte de puțină liniște, când fratele meu abia mă roagă cu glas stins: „fie-ți milă de noi, surioară dragă, uite cum îți face dracul ăla negru tăciune cu ochiul și cum îți întinde un sac plin ochi cu ochiul dracului, ia-l și dă-ni-l nouă, sacul ăla este salvarea noastră!”. mă uit la ai mei și parcă mi se face milă. mă opintesc din răsputeri și iau în cârcă sacul plin ochi cu ochiul dracului și fac așa cum mă sfătuiește vorbind în chinuri de moarte fratele meu drag: le pun câte o porție alor mei, o porție mare cât pentru un urs, pe care ei au înfulecat-o dintr-o înghițitură și printr-o tainică minune și-au revenit complet. acum, ei huzuresc sastisiți și se uită cu milă la mine ca la un biet gândac și eu tac și eu le fac umil toată voia, de parcă uitat e cu desăvârșire că mai devreme erau să-și dea duhul tânjind de moarte după ochiul dracului.

Dan FLORIŢA-SERACIN

14 actualitatea literară

proză

Uica Livi

Să mergem, rostisem hotărât, imediat ce mă văzusem reinstalat pe pernele trăsurii.

Aşadar, pe Carpaţi 13, se întorsese spre mine vizitiul.

Copitele calului îşi reluaseră treapădul obosit pe asfalt. Chiar până în faţa casei n-am să vă pot duce, adăugase cel de pe capră, asta din pricina haitei de câini ce bântuie pe aici. Se reped la bietul cal, de nu o mai pot scoate la capăt cu ei. Dar am un loc unde vă pot lăsa la o aruncătură de băţ. Nu de puţine ori întâmpin acolo clienţii înainte de a face cale întoarsă… Nu trebuie să-mi plătiţi aşteptarea. Întâlnirea cu câinii se produsese curând. La început, îmi ieşiseră în cale câţiva puiandri, parcă puşi pe joacă, schelălăind. Grosul haitei, începeam să disting prin pâclă, pe măsură ce înaintam, zăcea pe caldarâm chiar în faţa casei cu numărul 13. Era o clădire cu parter înalt, în stil Bauhaus, cum îşi construiau unii oameni cu dare de mână prin anii ’40. Pereţii ei exteriori erau traşi în terranovă galbenă, care, însă, din păcate, începuse să se deterioreze, mai cu seamă în jurul ferestrelor.

Câinii erau de toate mărimile, de la javre mărunte, în aparenţă inofensive, până la dulăi fioroşi, ce-şi întorceau, vizibil deranjaţi de venirea mea, capul. Mârâituri duşmănoase li se ridicau unora din gâtlej. Îmi făceam curaj, căutându-mi drum spre intrare, încercând să creez impresia că le ignoram prezenţa. În dreptul uşii de acces în casa scărilor mă oprisem derutat, acolo existase cândva o sonerie din ebonită lucioasă, în locul ei rămăseseră doar două fire spânzurând în afară.

Dar uşa era întredeschisă. O împinsesem precaut, cu speranţa că, odată intrat, voi scăpa de ameninţarea fioroaselor animale. Şi în casa scărilor însă, pe trepte, erau aciuate potăi, care începuseră să latre sălbatic, provocând un zgomot asurzitor. De afară, alte urlete le răspunseseră, sporind vacarmul. Simţeam că vlaga îmi părăseşte picioarele, că panica pune stăpânire pe mine, împiedicându-mă să găsesc o soluţie de ieşire din impas.

Nu-mi mai rămăsese decât firava nădejde a unui miraculos ajutor din partea puterilor cereşti. De obicei, în momente de cumpănă, în tanti Mary îmi puneam speranţa, cea mai vajnică ocrotitoare a mea din copilărie, căreia, din obişnuinţă, încercam să-i obţin sprijinul multă vreme după ce, biata de ea, murise. O invocam cu vorbe anume ticluite, încrezător în forţa lor magică, de pe când, după moartea sa, simţind ostilitatea crescândă a celor din jur, căutam aliaţi împotriva lor. Ajunsesem să mă rog ei ca unei sfinte, stăruind până la anii maturităţii în convingerea că veghea asupra mea şi mă putea scoate, ca pe atâţia alţii în timpul vieţii, din necaz. Fusese medic pediatru şi asistasem cândva la o scenă cutremurătoare, o mamă, căreia îi scăpase copilul de la moarte, îngenunchease în faţa ei şi, înălţându-şi faţa extaziată, cu mâinile împreunate, îi spusese: Doamnă doctor, sunteţi trimisa cerului pe pământ!

De această dată, ajutorul se lăsa aşteptat. Haita mă prinsese la mijloc, chiar în cadrul uşii, nelăsându-mă nici să înaintez, nici să mă retrag. Durată de secunde, îmi spuneam, până când cea mai apropiată jivină, cu botul negru rânjit şi coama zbârlită, mai feroce decât toate celelalte, spre care îmi ţineam geanta de voiaj, precar paravan, avea să dea semnalul atacului.

Atunci se auzise o voce spartă de femeie de la una din ferestrele parterului: Hector, Polux, Leto, gura!...

Ca prin minune, haita începuse să dea înapoi, câinii din casa scărilor se retrăseseră pe treptele de sus, iar cei din stradă îşi reocupaseră locurile dinainte. În cele din urmă, încă buimac de teamă, ieşisem şi eu la vedere. În deschizătura largă a ferestrei celei mai apropiate îşi făcuse apariţia tanti Arina. Femeia, între două vârste, purta un prosop alb, legat în chip de turban pe cap şi era îmbrăcată într-un halat de baie roz. Se vedea că n-o trezisem din somn şi că, în pofida orei matinale, apucase să-şi facă toaleta de dimineaţă. Mă privea cu nişte ochi imobili, căutătură bine ştiută mie, în care intuiam de mult o aversiune abia disimulată.

Tu erai?... răspunsese cu vocea ei spartă, inconfundabilă, salutului meu, tanti Arina. Stai să-ţi dau drumul.

Nicio vorbă de venirea mea prea timpurie, de deranjul inerent, de parcă ar fi ştiut fără greş când urma să ajung. De altfel, nu o dată mă uimise cu darul ei de a anticipa faptele. Asta umblă cu necuratul, obişnuia să-mi spună mama, când îmi exprimam admiraţia faţă de harul de prezicătoare al celei de a doua soţii a lui uica Livi. Altfel nu se explică, adăuga, cum a izbutit să-i tulbure minţile lui Livius în aşa măsură, încât s-o ia de nevastă în locul surorii mele, doctor în medicină la Strasbourg! Tanti Arina se ivise curând în capul casei scărilor, domolind câinii adăpostiţi acolo, care se gudurau la picioarele ei ca nişte mieluşei. Mă izbise încă de la intrare mirosul specific al casei, ce-mi fusese atât de familiar cândva, provenind de la tutunul fin al ţigărilor lui uica Livi şi de la medicamentele depozitate într-o mică debara de sub scările holului, îmbinat însă, mai nou, cu un iz pronunţat de câine.

Ce nume nostime au căţeluşii ăştia, nu mă putusem abţine să observ, trecând pe lângă tanti Arina pentru a intra în hol, Polux, Leto!...

(fragment)

Alcmeon, Agenor, Belus, Dione…, completase amfitrioana, astea sunt născocirile lui Livi!

După ce tanti Mary murise, uica Livi şi-o adusese în casă pe tanti Arina, cu care coabitase vreo şase ani înainte de a o lua în căsătorie. Modul în care mă îndepărtase, nu mult după ce tanti Arina se instalase menajeră, chipurile, în casă, mă surprinsese, fiindcă nutream convingerea că legătura noastră afectivă e trainică. Ţineam bine minte că, într-o seară, pe când eu citeam în pat, iar uica Livi se plimba prin dormitorul spaţios cu mâna strecurată á la Napoleon sub reverul halatului, mă oprise din lectură aproape strigând, ca sub imperiul unei subite revelaţii: Stai!... Ia creionul şi scrie!

Pe ce să scriu? îl întrebasem contrariat. Chiar pe cartea pe care o citeşti! îmi poruncise el. Eu, uica Livi şi sufletul lui tanti Mary formăm o trinitate de nedespărţit! îmi dictase ritos uica Livi, iar eu caligrafiasem acest text pe ultima pagină a cărţii, chiar dedesubtul fatidicului cuvânt Sfârşit.

Holul în care fusesem condus era o încăpere întunecoasă, din pricina draperiei grele din brocart aurit, ce acoperea aproape în întregime fereastra, foarte înaltă şi îngustă. Aici îmi poruncise tanti Arina să aştept, ca să-l anunţ pe Livi de venirea ta, îmi explicase, şi ca să-l pregătesc. Holul suferise de la plecarea mea din casă transformări importante. Spre exemplu, scara interioară din stejar, folosită pentru accesul la etaj, cu balustradă admirabil sculptată, dispăruse. Constatarea asta mă făcuse să-mi amintesc de o epistolă a lui uica Livi, singura, de altfel, trimisă de el după despărţirea noastră, în care scria: Îţi aduc la cunoştinţă că scara interioară am desfiinţat-o. Am făcut pe dinafară alta. Nu mai puteam suporta ca, noaptea târziu, Zeno să îşi plimbe râzând curvele prin faţa uşilor mele. Iar când nu venea cu curve, tropăia pe scară şi fluiera, mizerabilul!

Vino, mă întrerupsese tanti Arina din depănarea amintirilor, te aşteaptă.

Fiindcă cei de la spaţiul locativ îi impuseseră să cedeze unui chiriaş etajul, socotit suprafaţă excedentară, uica Livi îşi mutase dormitorul la parterul casei, în vechea sufragerie. Era adunată aici, într-un talmeş-balmeş, mobilă de toate felurile. Câtă nu putuse îngrămădi în spaţiul ce-i rămăsese la dispoziţie, uica Livi înstrăinase, ori lăsase în folosinţa chiriaşului, cu care iniţial avusese relaţii bune, ceva funcţionar la Sfatul Popular, omul. Cu fiul acestuia, Zeno, mă împrietenisem pe vremuri, deşi era cu câţiva ani mai mare. Urmase medicina şi devenise ginecolog. E nebun, se apărase Zeno, când, cu menajamente, îi vorbisem de conţinutul scrisorii lui uica Livi. Mai aduceam şi eu, e drept, un prieten, o prietenă acasă, vezi ceva rău în asta?

Nici el nu mi se părea că vede. Dar după ce s-a însurat cu individa aia, de vorbeşte cu voce spartă ca o patroană de bordel din vestul sălbatic, a luat-o razna...

Uica Livi zăcea într-un pat mult prea larg pentru colţul de cameră unde fusese amplasat, vizibil marcat de boală, faţa i se scofâlcise şi căpătase tenta galben-pământie a suferinzilor fără leac. Totuşi, în aer stăruia mirosul inconfundabil al ţigărilor Virginia, cărora uica Livi le rămăsese fidel până la bătrâneţe, sfidând orice riscuri. Mă cântărise lung din priviri, ca de fiecare dată când intenţiona să mă dojenească, nici urmă de bucurie pe chipul său revăzându-mă. Tanti Arina îi mai potrivise o pernă sub cap, apoi ieşise la semnul său abia schiţat în direcţia uşii. Presupuneam că rămăsese însă îndărătul acesteia.

Ei, ei, ai devenit bărbat în lege, constatase uica Livi cu o voce sugrumată, aproape de nerecunoscut, imediat ce rămăseserăm singuri. Când ai fost prima dată la femei?

Avea obiceiul să mă pună des în încurcătură cu întrebări cărora nu le puteam lesne găsi un răspuns, apoi îmi imputa că aveam reţineri faţă de el şi gânduri ascunse. Uite de ce te-am chemat, trecuse de data aceasta fără reproşuri la subiect, după ce îmi indicase, cu un gest asemănător celui cu care o expediase pe tanti Arina afară din cameră, să mă aşez într-un fotoliu din apropiere. Te-am chemat fiindcă Cronos se pare că m-a trecut în meniul său. Înţelegi ce vreau să spun. Cu ceva timp în urmă am fost diagnosticat cu un cancer al vezicii, mi s-au făcut de toate, cistectomie şi alte rahaturi care doar amână puţin momentul când ajungi în pântecele nesăţiosului fiu al Gaiei. Îmi vorbise pe un ton neutru, diagnosticul mi-l comunicase ca şi cum ar fi vorbit despre o terţă persoană, descriind cu mâna nişte icsuri în aer. Nu, nu, lasă, mă împiedicase să intervin, compătimirile de circumstanţă ştii că îmi displac. După cum vezi, ai fost scutit să-mi pui ştreangul la gât.

Pufnisem uşor pe nări, parabola asta mi-o tot repeta în ultima perioadă a convieţuirii noastre, cu individul condamnat la moarte, fără vină, fireşte, căruia, negăsindu-i-se călău, fiul adoptiv se oferise să-i pună ştreangul la gât.

Uica Livi şi tanti Mary mă adoptaseră pe când aveam vreo patru ani. Soţul fiindu-i plecat pe front, mama, însărcinată cu mine, se gândea să facă raclaj, cum toate prietenele ei, aflate în aceeaşi situaţie, făcuseră. Lasă-l, Zinucă, auzisem că i-ar fi spus tanti Mary, sora ei mai mare, mamei, că dac-o fi, Doamne fereşte!, să-ţi pierzi bărbatul în război, eu îl cresc. Tata nu murise, se întorsese însă grav rănit, cu precare şanse de a se salva, poate că de aceea ideea adopţiei mele nu fusese abandonată. Şi te-am mai chemat, îşi reluase uica Livi explicaţia, încreţindu-şi fruntea, ca să te rog să renunţi la moştenirea din partea mea. Sunt gata să ascult şi ce pretenţii ai ca să renunţi la această moştenire. Cuvintele ca să te rog le

nr. 75 n septembrie 2017 rostise uica Livi cam în silă. Să ajungă, curată umilinţă, să mă roage să renunţ la un lucru asupra căruia firesc ar fi fost numai el să poată hotărî dacă mi se cuvine sau nu!...

Se lăsase tăcerea, încât auzisem limpede zgomotul parchetului scârţâind îndărătul uşii. Uica Livi îşi închisese ochii şi rămăsese aşa o vreme, ca într-o adâncă reculegere. El este în preajmă, prinsese apoi să zică, ridicând cu gravitate un deget, când se apropie, când se depărtează. Degetul lui uica Livi indica oscilând apropierea şi depărtarea misteriosului personaj de care vorbea. Îi simt prezenţa, şi câinii i-o simt, ei îl ţin încă la distanţă. Ştiu că el te-a adus aici!... Când catadicsise să mă privească din nou, în ochii intens albaştri ai lui uica Livi scăpărau luciri de mânie. El te-a adus! Ştiu asta! insistase uica Livi cu un semiton mai sus. Miroşi a el!... Câinii ar fi putut să te sfâşie. Ha, ha! Mai ţii minte cine a fost Acteon? Râdea forţat, sugerând că ar fi fost peste măsură de satisfăcut de găsirea acestei aproximative similitudini.

Trecut prin şcoli germane, uica Livi nutrea o mare admiraţie faţă de civilizaţiile vechi, mai ales pentru aceea a anticei Elade, pe care în bună măsură mi-o insuflase şi mie, şi îşi împăna mereu discursul cu exemple din mitologie. Acolo se află in nuce toată înţelepciunea noastră, a celor de azi, obişnuia să explice. Aveam doar câţiva ani când m-a obligat, aşa, din senin venindu-i ideea, să învăţ alfabetul grecesc: alfa, beta, gama, delta… Apoi m-a pus să-l înşir fără greş în faţa partenerilor săi de pocher, medici ca dânsul, de obicei.

Aceştia au rămas uimiţi. E o capacitate, i-a lămurit uica Livi, învăluit în fumul ţigării sale Virginia. Va ajunge departe!...

Dar să nu ne abatem de la subiect, îşi domolise uica Livi glasul, parcă reproşându-mi propria-i divagaţie.

Nu-mi spune că nu te-ai gândit ce să-mi ceri în schimbul renunţării la moştenire!... Că prost nu eşti. Arina m-a ajutat mult, ar fi nedrept să nu se aleagă cu mai nimic. De altfel, dacă nu cădem la învoială, am hotărât să ne dăm în ţinere. Actele sunt făcute, urmează doar să le semnăm, în cazul că, repet, nu ne înţelegem…

Nu pricepeam despre ce înţelegere putea fi vorba, îmi pusese problema tranşant, ori accepţi, ori, dacă nu, asta şi asta!... Nu-mi rămânea nicio alternativă.

Aşadar, ce voia, de fapt?

Metron! Metron! rostise zicala sa preferată uica Livi, pe care n-am înţeles niciodată dacă şi-o adresa sieşi ori interlocutorului, auzindu-mi, pronunţată cu uşoară iritare, părerea. Îşi însoţise cuvintele cu câteva bătăi în tăblia patului, era un îndemn la măsură, la cumpătare. Nu iei aminte la detalii, continuase el, şi nici la nuanţe… Ţi-am spus asta încă pe când mă ocupam de educaţia ta!

Tăcerea se lăsase din nou în încăpere. Privirea lui uica Livi se întorsese spre fereastră, atentă, ca şi cum ar fi putut distinge prin ceaţă imagini invizibile altora.

Erebus, rostise în cele din urmă ca pentru sine, dar ştiu că v-am cam încurcat socotelile…

Erebus? întrebasem nedumerit.

Fireşte el, explicase, fără să-şi abată privirile de la fereastră uica Livi. Fiindcă divina Hecate a decis să-l păstreze pe frumosul Endymion veşnic în viaţă, a dat puteri câinilor acestuia să-l ţină pe Erebus mereu la distanţă. Dar astăzi şi câinii trebuie feriţi, adăugase cu voce gravă. De cine? nu mă putusem abţine să întreb, contrar obiceiului meu, dobândit de mic, de a-mi reprima curiozitatea. Asta fiindcă lipsa mea de perspicacitate câteodată, pe care mi-o sancţiona prompt, îl scotea pe uica Livi din sărite. Cum de cine? se întorsese el mimând exasperarea. De hingheri!... Şi-a luat obiceiul să adăpostească o mulţime de câini în subsolul casei, îmi povestise Zeno. Cum apar hingherii, toată haita se buluceşte acolo. Madama se ia în gură cu hingherii pentru fiecare potaie pe care aceştia o prind.

Când îi spusesem că renunţ la moştenirea din partea lui, necondiţionat, cum desigur voia, în fond era lucrul său, facă ce voia cu el, mai ales că fusese o vreme când mereu asta insinua, că doar la moşteniri îmi era gândul, în ochii lui uica Livi scăpărase iarăşi scânteia mâniei. Nu aşa te-am învăţat eu, mârâise, să te dai bătut cu una, cu două!... Înţelesesem că tatăl meu adoptiv îşi pregătise o întreagă pledoarie, în caz că aş fi avut obiecţii faţă de cererea sa, un discurs înţesat cu pilde şi aluzii, după modelul lui Demostene, îl privasem de plăcerea exercitării puterii sale de convingere, la sfârşitul căreia să obţină victoria, poate ultima pe această lume. De enervare, îl apucase sughiţul.

Arina! strigase uica Livi în direcţia uşii. Uşa se deschisese ca împinsă de un resort. Tanti Arina intrase triumfătoare, purtând în mână un pahar ce conţinea un lichid roşiatic şi o felie de lămâie. Înainta solemnă, cu paharul ţinut la o anumită înălţime, ca o preoteasă care oficia un ceremonial religios. Observându-mi zâmbetul subţire, uica Livi se enervase şi mai mult. Du-te şi dă raportul! îmi spusese.

Cuvintele acestea nu păreau să aibă nicio noimă, dar cândva avuseseră una. Ele îmi erau adresate, însoţite de un gest teatral, când îl surprindeam pe uica Livi, seara, ascultând la Blaupunkt-ul său Europa liberă sau Vocea Americii. O singură dată îl întrebasem unde să dau raportul de care mereu vorbea. Cum unde? se prefăcuse mirat la culme.

Pe strada Comuna din Paris! La multă vreme după aceea, am aflat că acolo fusese sediul Securităţii. În noul context, cuvintele lui uica Livi puteau fi luate drept indiciu că hotărâse întreruperea întrevederii noastre. Că le interpretasem corect semnificaţia, o dovedea faptul că nu făcuse nimic sămi curme pregătirile de plecare. În timp ce mă retrăgeam, ţinuse, totuşi, să mai adauge ceva. Băiete, mi se adresase, în loc de răspuns la salutul meu de despărţire, cu vocea mai sugrumată decât îi fusese la început, finita est la comœdia!

Cu aceste cuvinte îmi anunţase, când mă întorsesem într-o zi a începutului de vară de la şcoală, ţinându-şi braţele larg deschise în cadrul ferestrei, moartea primei sale soţii.

poesis

nr. 75 n septembrie 2017

actualitatea literară 15

Gabriela Feceoru poeme

*** căminele studențești au fost construite de comuniști întinzi mâna îi pipăi ceafa colegei nu poți să cânți în cameră nu poți vorbi la telefon în cameră în fiecare după-amiază mă întorc de la job pe aleea cetății nu-mi doresc o casă a mea și dacă mai visez paiațe paiață să mă fac *** nepăsarea incredibilă precum o scamă purtată 100% de respirație curentul Quatrantidelor stele verzi strănutul cu gura despicată pe șestache pături întinse și omuleții logo grupați doi câte doi prin CPF ei omuleții logo împărtășesc împreună acest moment considerat unic și care va rămâne în istoria colectivă consemnat drept cea mai mare sesiune de date-uri concomitent cu această întâmplare mamele își vor adormi copiii *** ridiculizez neonul pâlpâitor ne vedem ca-ntr-un film mediocru oameni/bestii am toată colecţia de probleme

fără soluţii etalasem pentru validare lista cu planuri şi când am curăţat masa s-au zdruncinat confidenţele zâmbesc a plâns *** memorând calităţile cu cerul deschis cred că stelele parcurg împreună aceeaşi traiectorie (cum noi când am încurcat paharele şi ai fost bucuros că era fix al tău ziceai bea) în reluare pasărea închisă în capsulă ataşamentul este o rudă prin alianţă locuind în vecini acel tip de rudă care face figuri ori de câte ori vine vorba de ajutor pentru cărat mobila distanţele sunt cu noi dar nu pentru risipire învaţă să-ţi răsuceşti trupul conform tuturor teoriilor despre răsucirea trupului *** răsfoiesc atlasul norilor n-am avut curaj să întind mâna până la canapea stăteai alături de geacă acum locuim în clădirea noastră construită din conversaţii şterse deschid geamul ca să aerisesc te voi suna de fiecare dată vom întemeia o elită din aceste apeluri nepreluate scântei încercuiesc sursele de fum.

traduceri Fahredin Shehu s-a născut în anul 1972 în localitatea Rahovec din Kosovo și a absolvit Secția de Studii orientale la Universitatea din Priština. Este poet, scriitor, eseist, editor, cercetător independent al patrimoniului spiritual mondial și al esteticii sacre, și un entuziast al caligrafiei. Scrie poezie mistică și transcendentală, proză, eseuri ;i studii, în albaneză și engleză. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără: o antologie de poezie intitulată Ecouri cristaline (2011), colecția de eseuri, coloane și articole despre cultură, artă și literatură Macadamul de smarald (2012), romanul Pieptenele din miere (2013) și volumul de poezie epică Maelstron - Cele patru pergamente ale unui înțelept ilir (2014), care descrie viziunile spirituale și neliniștea creativă a autorului care oscilează între teurgie și revelație. Poezia lui Shehu a fost tradusă și inclusă în multe antologii și reviste literare, peste tot în lume, iar autorul este adesea invitat la diferite festivaluri literare. El este și realizatorul renumitului festival Poezia și vinul, care are loc în fiecare an în localitatea sa natală.

Fahredin Shehu

Când priveşti către formele norilor albi îmi afli chipul înflăcărat de razele soarelui mamă - ori nu sunt eu acesta?! - purtând straie de brocart precum în noaptea nunții, cu părul uns cu ulei de lavandă cu chipul ca o Lună plină în fața unei oglinzi venețiene precum pe vremurile când armele se împuşcau se prăseau şi se ucideau reciproc ca într-un concurs - cine va trece primul prin intersecția dintre cele două cimitire unul al Ciumei și celălalt pentru copii morți de rujeolă astăzi când îmi cobor privirea și-mi văd stomacul

în timp ce pământul se târăşte pe drumul său într-un fel este ca şi cum aş vrea să cânt cântecul Amiezei când Soarele face să-ţi dispară umbra și burlacii leșină trăgând cu ochiul la Zâna cu părul cârlionţat ca o flacără alergând în picioarele goale parfumul de Mir și de Violetă se răspândește peste tot ca în momentele când Luna era adorată ca un Dumnezeu în timp ce păgânii se rugau să vină ploaia agitau clopote şi iarbă de mare frunze bătrâne și mlădioase ramuri de de salcie plângătoare mâine ne vom privi direct în ochi fiecare va surprinde minciuna celuilalt cum se scurge ca mercurul în venele bătrâne otrăvite cu antimoniu în tinereţe iar chiurile noastre nu se vor stinge în roşeaţa rușinii pentru că am împachetat întunericul în reguli l-am legat într-un sac țesut

la Ghergheful Soarelui acolo unde bei licoarea viței ce nu te îmbată niciodată unde faci dragoste până ţi se taie respiraţia și nu-i spui pe pe nume așa cum facem noi acolo unde Cuvântul este făcut şi nu rostit...

*** Lumina soarelui și cuvintele tale mi-au spintecat fiinţa ca un trăsnet în sufletul meu se aprinde o scânteie poate că abia așteptați din adâncul sufletului şi pe stomacul gol să vedeţi un zâmbet pe chipul lui stomacurile pline nu cunosc lacrima ar trebui să știţi şi asta şi te văd zâmbind celui neştiutor atât de neştiutor pe cât poate fi - acela sunt eu - cel ce stă drept ca stânca şi se uită prin binoclu peste lac văd perechea de lebede şi jocul său erotic în apele iazului poate îţi aminteşti cum ne-am întâlnit într-o latură Cristalină a Timpului şi tu ții acum în mână cochilia goală în care răsună ecoul numelui meu războiul s-a încheiat cam cu două decenii în urmă și noi încă ne mai Iubim nebuni cum nimeni nu mai poate fi, aici unde vremea zâmbetelor false îşi aruncă zarurile și într-un loc al serenităţii pe care-l numim inimă

Dragoi Dragoi i-a fost numele până la moarte până când l-a ucis curiozitatea blestemată a tatălui său bătrânul trăgea mereu cu ochiul Dragoi se trezea dimineața și asculta cântatul cocoșului care răsuna de departe, de la Shkodra, din Albania Când cocoșul termina de cântat Dragoi mergea la mama lui când ea se odihnea de la treburi

Cum zilele treceaua una după alta, adunându-se precum într-un buchet de mlădiţe de viţă, mama lui Dragoi culegea petale de trandafir de culoarea sângelui ca să facă gem o delicatesă eternă pentru întreaga familie Tatăl s-a strecurat în camera băiatului în spatele perdelelor din brocart greu și l-a văzut pe Dragoi dezbrăcat pregătindu-se pentru o baie rituală cu sărurile a șapte mări dizolvate în apa din cadă

Să-i spună cât rău a reuşit el să distrugă cu ciomagul lui din lemn de alun

Tatăl a văzut cu uimire aripile lui Dragoi - una în partea stângă cealaltă în partea dreaptă a spinării

Bătrâna lui mamă cu harta cerului întipărită pe chip zâmbea îl mângâia și vărsa câteva lacrimi în aşa fel încât ele să ajungă şi pe obrajii lui Dragoi

De teamă, tatăl a leșinat Durerea care i-a spintecat pântecul la fel de ascuțită ca fulgerul care sfâșie cerul în timpul furtunii i-a dat de știre mamei despre moartea

Aripile mici pe care Dragoi le ținea ascunse sub haina lui de muselină croită de către mama sa Miriai și marcate cu pecetea cine ştie cărui Mare Arhanghel aveau broderii din mătase de culoarea acvamarinului cumpărată în Salonic înainte ca prinţul Franz-Ferdinand al Austro-Ungariei să fi fost asasinat la Sarajevo

lui Dragoi singurul miracol pe care bătrâna îl făcuse vreodată zămislit din al nouălea cer Totuși ea mai purta pe craniul bătrân o excrescență ușoară ca un semn ca o pecete a cerului îndepărtat

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ

Acolo

16 actualitatea literară

Costel Simedrea: ”Poveşti pe albul zăpezii”

Volumul ”Povești pe albul zăpezii”, apărut cu sprijinul Consiliului local și al primarului comunei Răcășdia (Ilie Mirco Lechici) la editura Mirador, Arad, lansat la Zilele Culturii și Spiritualității Răcășdiene, 14 august 2017, continuă seria (începută în 2007) volumelor de versuri purtând semnătura poetului Costel Simedrea. Titlul sugerează atât întoarcerea nostalgică a autorului spre vârsta poveștilor, cât și misiunea poetului de a imprima, pe albul ca zăpada al hârtiei, trăirile sufletului său sub forma unor confesiuni-poveste. Coperta stimulează imaginația și susține grafic ideile sugerate de titlu prin simboluri precum cel al porumbelului, al aripilor, al albului, al zăpezii, al vieții, al efemerului etc. În acest sens, prima poezie poate fi o cheie de lectură, poetul vorbind de ”Fulgii de hârtie” pe albul cărora înșiră ”baliverne”, logosul însemnând viață. Întregul volum prezintă, cu mijloace artistice, consecințele trecerii timpului asupra sufletului poetului, care trăiește acut spaima de moarte, frica de iarna cea rece. Inocența și speranța, din vremea când îl aștepta pe Moșul, au fost înlocuite de luciditatea rațiunii care percepe dureros condiția umană.

(Fulgii) Nu mai au candoare, nu mai sunt ghiduși, Colinde nu cântă, povești nu mai spun, Sunt bătrâni ca mine bieții fulgi și nu-și Mai aduc aminte, azi, de Moș Crăciun. (”Fulgi în zar”, pag 15) Fulgii devin, din perspectiva maturului, mesagerii morții, foaia pe care bunica a completat (de dincolo) sfârșitul poveștii nepotului. Viața e prezentată ca o așteptare a marelui final, murind puțin câte puțin. ”Trăim mereu o așteptare În umbra unui trist destin Și fiecare zi ne doare Și tot murim câte puțin” (pag 9, ”În umbra destinului”) La un moment dat, așa cum frunza ”sătulă să tot cadă” s-a prefăcut ”în vise albe de zăpadă”, așa și toamna, o postfață, o amintire a verii, a vieții în amiaza ei, se va transforma în iarnă. Bruma ”rece și nechemată” cade peste păr încărunțindu-l, vântul adie a nostalgie, iar în stejari începe ”a crește o cruce”. În viziunea lui Simedrea viața e ”horă”, ”tren de seară, ”pește mut”, ”cobză crăpată”, ”simplă părere”, ”aripă de fluture” sau ”fereastră dinspre dor”, spre zări ”larg deschisă” pe când moartea înseamnă tragere a oblonului, uitare a așteptării, ”clopot negru” ce bate de la punerea oului (de cuc) ”în cuib străin”, a vieții în trup.

Păstrând aceeași notă, a poveștilor de iarnă, poezia ”Nunta de fum” reprezintă o alegorie superbă - iarna, ”suveică sprintenă”, țese cămașa unui mire pe care-l ”fură prin horn chiar din vatră” și-l ”urcă la cer” într-o nuntă de fum. În câteva poeme, poetul apare surprinzător într-o ipostază romantică (ex Poem cu apus, Scrisoare netrimisă), așezat la masă, în nopțile lungi de iarnă pentru a rememora iubirea - amintire sau pentru a scrie iubitei, întreținând, astfel, prin cuvântul scris, o relație în care pentru a nu simți durerea s-au mai spus și minciuni, s-au mai ascuns adevăruri sau s-au așternut ”ireparabile tăceri”.

Tu nu mi-ai spus, eu nu ți-am spus…

Ce lipsă de comunicare Și ne-am trezit că, azi, avem Altă adresă fiecare… (Ireparabile tăceri) Sentimentul de nostalgie e pregnant și limpede exprimat în poezii ca ”Joc de păpuși”, ”Dor”, ”Nostalgie”.

Prin repetiția lui „Mi-e dor” la începutul strofelor se accentuează suferința provocată de neputința revenirii la vârsta inocenței, la un ieri îndepărtat.

Mi-e dor de noi, nevinovații prunci Ca de o jucărie, azi, stricată Pe care nu te-nduri să o arunci, Păstrând-o doar pentru ce-a fost odată. sau Mi-e dor de ieri cu frunze verzi Și dimineți înrourate Când visele veneai să-mi vezi Și mi le confiscai pe toate. (Dor) Volumul se încheie cu poezia Epitaf, in memoriam Gheorghe Azap, dar, până la ea, există câteva poeme care reprezintă epilogul poveștii pe albul zăpezii. ”Târât” spre ”Ultima nuntă” (pag 75), spre ”somnul cel lung”, ”spre uitare”, poetul își imaginează că, transformat în fulg, se întoarce pentru a preda ștafeta și a lăsa ”umbrele reci, violete”, să scrie ”tot ce eu n-am putut.

Poezie…” Dincolo de impactul imediat pe care poeziile lui Simedrea îl au asupra cititorului empatic, creațiile impresionează prin forța lirismului, prin autenticitatea trăirii, prin aparenta simplitate a exprimării, prin puterea de sugestie.

Vai... și cât am iubit iarna, anotimp de puritate Cât o așteptam să vină pe bătrânele alei…

Astăzi pentru ea, în mine, nici un dor nu se mai zbate M-a îngenuncheat ninsoarea… și cad, azi, cu fulgii ei. (”Ofranda iernii”) În spiritul poveștilor, închei citând din poezia ”Fir de iarbă”: Tot ce a fost de spus, s-a spus a fost tot ce putea să fie… firul de iarbă, de pe fus s-a împletit cu veșnicie.

Cornelia EdiȚoiu

nr. 75 n septembrie 2017

teatru

Ora de educație civică scenetă umoristică

(O sală de clasă ticsită cu elevi. Hărmălaie, muzică săltăreață, replici picante cu nemiluita. Cățărate pe o bancă, câteva fete rujate își fac poze cu celularele, chicotind de-a valma, în vreme ce unii băieții înțoliți și tunși fistichiu - se fugăresc prin clasă. Un iz aparte, de parfum și de tutun, îmbâcsește atmosfera intersectată de avioane din hârtie lansate frenetic din toate colțurile încăperii. La sosirea cadrului didactic, vânzoleala se potolește întrucâtva, iar omul se poate așeza la catedră.)

Alexandru MORARU

PROFESORUL (măsurându-i cu privirea): Sunteți toți?

UN ȘCOLAR: Batman lipsește momentan.

PROFESORUL: Unde s-a dus? ȘCOLARUL: După țigări. Iar Rodrigo m-a rugat să vă anunț că întârzie nițel.

PROFESORUL: De ce? ȘCOLARUL: Are o șustă cu o dameză. La ora unșpe. Și nu-și permite să rateze ocazia.

PROFESORUL: Chiar așa?! ȘCOLARUL: Îhî. Tipa l-a fentat o dată, iar acu’ Rodrigo vrea să se convingă de sinceritatea ei. Părerea mea e că acționează corect. Și eu aș proceda la fel dacă nimfa m-ar traduce pe șest.

PROFESORUL (croind o grimasă): Bine, ia loc.

Altcineva nu mai absentează?

O VOCE DIN CAPĂTUL CLASEI: Ba da.

PROFESORUL: Cine vorbește?

VOCEA: Eu. PROFESORUL: Care ”eu”?!

VOCEA: Eu, Kalahary.

PROFESORUL: A, tu ești, Ofelia!? Iar mă derutezi!

Nu te-am atenționat să nu te mai identifici cu porecla?

(Pauză.) Dar, în fine... Parcă ziceai că mai lipsește cineva.

OFELIA: Da. Alfred. S-a dus la inaugurarea barului „Tornada”. Mi-a ciripit că e mahmur după cheful de azi-noapte și vrea să se remonteze c-o drojdie. ”Da’ mai vii la ore?” - l-am întrebat. ”Bravo, fată!”, mi-a răspuns. ”Doar știi că-s topit după carte. Așa că domolește-l pe profu’ și asigură-l că nu mă trosnesc, fiindcă vreau să particip”. Așa mi-a declarat, în puii mei!

PROFESORUL (bătând cu pumnul în catedră): Liniște! Ce-i cu zarva asta? (Apoi, spre Ofelia.) Stai jos.

OFELIA (mirată): Păi... unde ”jos”?! Nici nu m-am ridicat!

PROFESORUL (inspirând adânc): Ai cam uitat de disciplină. La intrarea dascălului în clasă, nu trebuia să te scoli de pe bancă?

OFELIA: Ba da.

PROFESORUL: La fel, când răspunzi la întrebări.

Există o ordine, un regulament, nu?

OFELIA (aprobând mașinal din cap): Normal...

PROFESORUL: Și atunci de ce nu te conformezi?

De ce nu respecți instrucțiunile în vigoare?

OFELIA (pe ton spășit): Pe cuvânt că le respect.

Numai că, aseară, nebunaticul de Luță m-a trambalat prin crâng și mi-am julit glezna. De aia n-am percutat.

PROFESORUL: Aha! Și cine e acest Luță?

OFELIA (însuflețită brusc): Gagicul meu. Ne-am cunoscut la festivalul vinului. Ba nu, la concertu’ de manele. Însă nu ne-am apropiat imediat.

PROFESORUL: Dar când?

OFELIA: Păi... după ce-am decojit trei cornete cu semințe de dovleac. Erau mortale, pe bune! Dacă vreți, vă aduc și dumneavoastră.

PROFESORUL (repezit): Nu, nu, mulțumesc! Păstrați-le pentru voi.

OFELIA: Însă nu v-am povestit tot.

PROFESORUL (plictisit): Credeam c-ai terminat...

OFELIA (energică): Nuuu! Că nici n-am început bine.

PROFESORUL: Mă rog... Ce mai e?

OFELIA: Să știți că Luță trepidează pentru mine.

Mă iubește deschis și declară că mă ia de nevastă. Ce părere aveți, nu e mișto?

UN GLAS DIN MULȚIME: Vrăjeală! Te ia de fraieră și te abandonează-n gară. (Irumpe un cor de râsete și de fluierături asezonate cu crâmpeie de melodii și cu semnalele sonore ale telefoanelor celulare.)

PROFESORUL (lovind cu palmele tăblia catedrei): Gata! Ajunge! Încetați cu debandada asta!

Altminteri, suspend ora! (Treptat, gălăgia se potolește, iar tirul cu aeroplane de hârtie parcurge o descreștere semnificativă.) Așa, ia să vedem ce temă avem pentru azi... Cine răspunde? (Se uită atent în toate azimuturile și nu zărește nicio mână ridicată.)

Cum, nu cunoaște nimeni subiectul?!... Incredibil!

(Scrutează în continuare cu privirea, până se oprește asupra unui liceean din penultimul rând.) Hai, Cristi, sparge gheața! Ești premiant, dă-i bătaie!

CRISTI (săltându-se molatic în picioare): Ăăăă... cred că e chestia aia... ăăă... cu culturismul...

PROFESORUL (nedumerit): Ce, care ”culturism”?!

Poate ai vrut să zici altruism. Despre asta intenționez să vorbim acuma. Mai precis: altruismul ca element definitoriu al raporturilor interumane.

CRISTI (ușurat): Just! Aveți dreptate. Da’ aici băgăm și alte raporturi.

PROFESORUL: Adică?

O VOCE DIN CLASĂ: La slip și bikinii. (Din nou, chicoteli, tropăituri și pocnete din palme, într-un talmeș-balmeș acustic de intensitate variabilă.)

PROFESORUL (cu severitate): Tăcere! Se-aude?

Unde vă treziți, la balamuc? Dacă nu terminați cu larma, evacuez sala! E inad... (Se oprește brusc din admonestare, căci în clipa aceea intră val-vârtej Rodrigo. E pământiu la față, iar creasta de iguană din vârful țestei îi conferă un aspect înfricoșător.)

RODRIGO (hlizindu-se împrăștiat): Mă scuzați, dom’ profesor... Am avut o cioacă tare și trebuia s-o rezolv.

PROFESORUL: Și măcar ai reușit?

RODRIGO (așezându-se în bancă): Treaba e nașpa.

Cred că am picat de fazan. Pare-se că n-am dezosat-o eu, ci ea m-a căsăpit pe mine. Oricum ar fi, tot trișat rămân. Și asta mă frige la orologiu.

PROFESORUL (corectându-l): La orgoliu.

RODRIGO (nervos): La dracu’! La ce vreți `mneavoastră. (Pauză.) Spuneți-mi, meritam cacealmaua?

După cât am pompat în ea?

CRISTI: Păi tocmai asta e, că n-ai pompat destul.

(Izbucnesc ropote de aplauze, după care chicotelile și fluierăturile ating paroxismul.)

O VOCE: N-a tratat-o corespunzător. La cota maximă.

ALTĂ VOCE: Dacă n-ai cu ce, mai bine stai acasă.

Ne...

PROFESORUL (intempestiv): Liniște! Liniște!

Haideți să revenim la tema noastră.

OFELIA (spre dascăl): Nu vă supărați, dar subiectul propus de Rodrigo e super okey. Așa că alegem democratic: cine e pentru lecția domnului profesor? (Se uită în adâncimea încăperii și depistează o singură mână ridicată.) Precum se vede, doar un vot în favoarea materiei din manual. Acuma, cine preferă experiența lu’ Rodrigo? (Simultan, un talaz de degete răsar deasupra coafurilor ciudate ale liceenilor.) Cu majoritate de voturi, am decis: adoptăm exercițiul lui Rodrigo. Fiindcă suferința sa înseamnă forță, iar fără ea ești nul. Toate științele nu valorează doi bani, când te apasă durerea vieții. Care vine de la inimă și suie la cerebel. N-am dreptate? (Aplauze prelungite se înalță de pretutindeni, într-o atmosferă electrizantă potențată copios de tropăieli, hohote de râs și chiuituri pastorale.)

PROFESORUL (izbind repetat cu pumnul în catedră): Alo! Alo! Gata, isprăviți cu nebunia asta! E intolerabil ce faceți și n-am de gând să accept la infinit situația aceasta nefirească. În consecință, vă avertizez că, de nu încetați circul, îmi dau demisia! Plec și vă las în plata domnului.

CRISTI (pipăindu-și delicat cercelul din ureche): Chiar de se va întâmpla așa, să nu disperați.

PROFESORUL: Adică?!

CRISTI: Barul la care s-a dus Alfred, la inaugurare, e al familiei sale. Încât, dacă demisionați, tatăl său vă poate angaja oricând la una din firmele proprii.

PROFESORUL (surprins): Chiar așa?!

CRISTI: Bravo! Păi ce, vă vând gogoși? Padre al meu, n-a pățit la fel? A părăsit cu tărăboi agenția bancară și l-a preluat babacul lui Alfred. Care are în subordine numai tipi cu studii superioare: ingineri, artiști, filosofi...

PROFESORUL: Zău?! N-am știut. Și ce lucrează acuma?

CRISTI: Cine?

PROFESORUL: Părintele tău.

CRISTI: Portar. Doișpe cu douășpatru. Și are și bonuri de masă.

nr. 75 n septembrie 2017

cronica

Glosă a tuturor semnificaţiilor, dragoste...

Lirica Irinei Lucia Mihalca sau despre un ritual germinativ al Poesiei

Ionel BOTA

Privită acum, în perspectiva acestor ani care-au trecut până la noi, lirica Irinei Lucia Mihalca anunța încă de la aparițiile în volume colective, în presa literară, ori cu ecoul unor lauri binemeritați la concursuri literare, o poetă matură, un autor care se mișcă foarte original, aproape fără trac și cu dezinvoltura unui consacrat al genului, între programe și stiluri, teme și modalități lirice, grupări și direcții.

“Cerul din inima mea” (Timișoara, Editura Eurostampa, 2017, 150 p., cu o copertă realizată de Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei), volum apărut prin proiectul “Poezia - oglindă a sufletului” (concurs de volume de poezie), în cadrul Programului Pro Cultura/ Dudeștii Noi, 2017, este și el scris cu conștiința unei sărbători a cuvântului, cu un rafinament voluptuos și o voință irevocabilă de a exprima o notă novatoare a discursului.

Eul liric operează, cu o mobilitate surprinzătoare, mutații în consistența fluenței afective a emoțiilor, senzațiilor, sentimentului, marcând o alchimie a temperamentului care augmentează ardențele autenticității și o particularizează pe autoare între colegii de promoție. Fiindcă, mai ales, nici chiar această explozie de simplitate evocând, dincolo de elanuri ale simțurilor, un cult al iubirii ca ingenuitate primordială, nealterată în dualitate, a ființei omului („Două aripi stinghere la intrare/ încearcă să se-atingă,/ să simtă aerul primului și ultimului zbor,/ clipa trăită în nimbul eternității.”), nu scade din valoarea unei poezii care, în simfonia acestei febrilități afective, iscă un spectacol aproape cromatic (poeta noastră este și un pictor și un grafician deja remarcat de conștiința critică), un imagism mărturisind o perfectă suprindere ludică a temelor modernității.

Ca mentalitate lirică evidențiind sensuri optimiste aceluiași veșmânt liric/ liricizat de puritate, vulnerată de dăruiri senzuale, de candori obstinând între lut și sideral, pământ și cer, himeră a veșniciei, poezia Irinei Lucia Mihalca reconvertește din metafora luminii, a inluminurii și a inluminării, un vizionarism de-retorizat care aduce cu o căutare a adolescenței eterne. Iar dacă am fi mai atenţi la atmosfera acestei poezii, am putea depista un destin al ei, mobilitatea artistică a autoarei dezvăluind o structură poetică unitară, fără mari abateri de la confruntarea permanentă cu sinele propriu, cu germinaţia peisajului interior („Uită-te în jur,/ coboară în tine şi priveşte, /în lumina strivită sub geană,/ dinăuntru în afară, tot ceam parcurs,/ în cercul fiecărei clipe,/picătura de rouă dintre cer şi pământ,/ viaţa noastră aşa cum a fost,/ singura noastră viaţă.”), angelic-paradisiacă. O stare de confesiune înfiorată, panoramarea graţiei, fiindcă asta înseamnă reconvertirea sensibilităţii, trasează o fizionomie decantată în experienţă a rezistenţei la orice modă a zilei, la orice ispitiri pretins resurecționale în discursul liric contemporan. Și transformă întreg ceremonialul poemelor Irinei Lucia Mihalca într-un imn (cuvânt-lumină) al fericirii universale: „Pe drumul spre lumină mergi, mergi mereu,/ înaintezi, chiar dacă, uneori,/ ești nevoit să te mai întorci, dar mergi,/continui să mergi prin emanațiile umbrelor,/ prin raza de lumină izvorâtă din En sof,/ prin triada celorlalte nouă raze,/ dincolo de metafora gândului,/ dincolo de cerul cuvântului,/ dincolo de punțile literelor,/ dincolo de orice măsură a omului,/ în adânc, tot mai adînc,/ departe, tot mai departe,/ treci de vămile atâtor lumi,/ cu erorile, slăbiciunile,/ durerile și primejdiile lor,/ treci prin fiecare cer/ izvorât unul dintr-altul,/ treci de vârtejul norilor/ în spirala creației,/ înaintezi prin visul din vis/ din focul nepieritor al adevărului,/ în adânc, tot mai adânc,/ departe, tot mai departe,/ dincolo de trecut,/ dincolo de prezent,/ spre Eternitate,/ spre a te cufunda, din nou,/ în viața izvorului Luminii.// -La început a fost/ doar cuvântul Lumină!” (Cuvântul Luminii, p. 116).

Nu avem un simbolism criptic, aici, dar o solemnizare patetică, un țipăt lăuntric sfâșie universul marilor trăiri, deplinul singurătății (ne naștem singuri, murim singuri) fiind înlocuit de foșnetul irealei lumini. Adesea, fantezia viziunii e temperată de imagismul profund al ideii și sporește misterul, exilează sufletul liric în structura aproape elegiacă a unui eu controlând cerebral până și voluptatea detașării de senzualul obsesiei incendiare. Iubirea, ideal, pare a fi, aici, un sediment, un vestigiu metaforic, rodul, efectul hipnotic al aglutinărilor „sufletului” incomparabilei grații. Exuberanţa temperamentului e, tot aici, atitudine, nu construcţie, iar alegoricul dezvoltă inclusiv jocuri ale tragicului într-o originală retorică a nostalgiei („Întotdeauna Ea ți-a părut un copil rătăcit./ Iluziile dor pentru că nu sunt eterne,/ altfel de ce s-ar teme?/ Poate se tem să se-ntrupeze în alt vis,/ de aceea gândurile se divid...”), sub genericul sentimentalismului-viziune, fără exaltarea erotică din lirica altor confrați.

Poemul de dragoste (extract din mitul dragostei supreme, desigur) al Irinei Lucia Mihalca, pare o rugă continuă, un crez solarian în vreme ce versurile caută puterea noii rodiri. Dragostea e o formă de extaz mistic, de clocot vital într-o configurare paradiziacă. Doar că eul

auctorial exersează în șoaptă „ademenirea” cuvintelor, sentimentelor, discursului ființei.

Claritatea multora dintre poeme este imbatabilă iar idealitatea liricii Irinei Lucia Mihalca devine un crez inconfundabil, perifrază a sensibilităţii. În replică a diafanizării imaginarului, explorarea fiinţei umane în profunzimea spiritului îndeplinește etapele unui ritual de venerare. Frenetică magie, înnobilare a spiritului prin cuvânt: „De scoți niște tablouri postate atâta timp,/ simți că peretele devine vlăguit, inert?/ Ne regăsim pe-ntinderea aceluiași câmp./ În nisipul clpesidrei, înțelegem, oare,/ clipa înșirată mult prea repede,/ că primăvara-i doar o zi,/că florile nu mai înfloresc,/ că păsările nu mai cântă, că oamenii/ nu mai zâmbesc și soarele nu mai răsare?// (...) Priviri, atingeri, șoapte, lungi umbre,/ o mână întinsă, vis, dorință,/ parfumul memoriei, conturul formei,/ senzația prezenței, un zâmbet/ și-o lumină, balsam de gânduri,/ imagini revăzute cadru de cadru,/ o disperare și convingerea/ că nu se va-ntoarce niciodată.” (Să treci, să simți și să accepți, p. 65). Misterul erotic insinuează întoarcerea în etern, pare blazonul de viaţă, mascând o întreagă odisee a ființei între traumele memoriei pasive şi descendenţele terapiilor de-purificatoare.

Pasională prin vocație, poezia Irinei Lucia Mihalca percepe și intermediază neliniști metafizice și elanuri ale nesfârșitelor reverii, supraviețuirea tonică prin inefabil, prin cuvânt și prin marile eliberări ale eului în metaforă.

Iată de ce încă un spectacol ideal, nu cel senzualludic, ar fi în poezia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic al unei sonorităţi distilată într-un fel de migraţiune a emoţiilor, ancorare a răzvrătirilor cerebrale în stilul letrist-elegiac al ciudatei de-mantelări a memoriei până rămânee numai dragostea, iubirea, sentimentul

ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale. Seducţiile poemelor ating un tragism al stărilor poetice, mimând, tautologic, deprivarea senzorială a ființei („Prin nodul de lacrimi curg simțirile noastre,/ continuăm să mergem în umbra/ penumbrei contopite/ din promisiunea fiecărui vis.”), cu un tonus al transmisiunilor emoţionale care are declicul în şuvoiul afectiv al jubilațiilor juvenile însoțind această deja discutată voluptate metaforică. Uneori, „încifrarea” sensului, urmată de grafierea cu majusculă, au și ele cadențe de ritual, poartă și ele aură de ingenuitate.

Glosa tuturor semnificațiilor este, însă, dragostea.

Triumful realității senzoriale ține de voința opțiunilor definitive, aspectul particularizează, o dată în plus, acest univers liric. Comunicarea cu natura pură, însă, grefează îngemănări ale fascinației atitudinilor cu hieratismul experiențelor și al stării de entuziasm continuu: „Totul respiră, totul vibrează!/ Respirația de unde vine, iubitule?/ - Respirația înseamnă viață,/ dacă există, există și viață!// - Unde ești? Aici, cu tine, a ta!/ - Până în zori mor! Mă simți?/ - Anormal de bine, un cuib de fluturi ești,/ am pășit, am trecut bariera,/ sunt dincolo de vis!// - Cu respirația te-ating, ne topim,/ o plăcere unică, dură, greu de suportat,/ cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele./ O încleștare, fără arsuri,/ fără nimic, am electrizat clipa!// - Așa m-am trezit, pătrunși, contopiți/ - o liniște și-o nebună plăcere -,/ nicio mișcare, transfer de lumină!/ Zidită în tine! Prin cântecul sufletului/ mă readuci aici cu plăcerea de-acolo simțită./ Un strop de privire, un strop de etaz!// - Amestec de doi, nu te-ai desprins de mine./În contopirea noastră ne sărutam, privindu-ne,/și-nțelegeam durerea plăcerii.” (Atingerea sufletului, p. 72). Elanurile inocenței se mișcă, labile, în zona sărbătorilor sentimentului, proiecția stărilor lirice însoțește plonjarea (tot panoramare sentimentală) în eonul unei clarități neoparnasiene.

Un intimism caligrafiat, regenerând când și când, prin virtuți de vrajă, închină spiritului apolinic topica mentală a beatitudinii luminii. Ființa, la rându-i, revarsă lumină, „temperatura cuvintelor” explicând și etapele unui spectacol incandescent. Imagistică augmentând euforiile ființei care scrie, poemul de dragoste al Irinei Lucia Mihalca nu mai trebuie fardat cu artificiul calpului.

Un lucru e cert: trebuie urgent abordate fără ezitări și cucerite înțelesurile poeziei pe care o scrie Irina Lucia Mihalca. Volumul “Cerul din inima mea” asigură, deja, entuziasmul nostru de-acum; toate argumentele sunt în favoarea opiniei că ne aflăm în cazul unui autor matur, înzestrat cu mult talent, autentic ca un profesionist al condeiului în strategiile exprimării lirice.

actualitatea literară 17

Paşii ologului

O apropiere aproape sentimentală de text

Cel mai recent roman al scriitoarei Liliana Ardelean aduce în faţa cititorului o poveste de viaţă ieşită din comun. Scrisă la persoana a III-a, Liliana Ardelean creionează tablouri de viaţă ale unui nefericit infirm care trăieşte într-o existenţă banală aparent o devenire eroică dincolo de aşteptări.

El este infirm, dar sufletul lui are putere şi voinţă, toate acestea conducându-l mult dincolo de limitele posibile. Faptul divers cunoscut prin mass media o face pe scriitoare să modeleze un roman al unei vieţi de excepţie. Ea l-a văzut într-o emisiune TV şi l-a contactat pe Costel din convingerea că povestea lui, cea a unui învingător, merită să fie cunoscută de oameni, nu numai pe timpul unei emisiuni, ci din paginile unui roman. Câteva întâlniri, destul de puţine ca număr cu protagonistul, o fac pe Liliana Ardelean să-l cunoască mai bine şi să-l transforme pe Costel într-o pildă vie pentru o mulţime de oameni obişnuiţi să se plângă pentru orice mărunţiş care-i împiedică să fie mulţumiţi. Dacă el, Costel pe numele lui adevărat, a putut cu o singură mână şi fără picioare să-şi împlinească visul, să se învingă pe sine, să-şi ducă existenţa în mod normal, atunci este clar că nefericirea nici nu există, iar suferinţa se poate converti în trăire adevărată, pină de victorii mărunte în cotidian. Un infirm cu suflet de luptător îşi poartă propriile războaie cu divinitatea pe care o găseşte nedreaptă, cu sinele revoltat şi mai ales cu neputinţa care-i rămâne duşman real. Depresia, dorinţa de moarte nu-l părăsesc decât atunci când câştigă prima bătălie cu condiţia lui total nefastă. Avem în faţa ochilor o întâmplare reală, zguduitoare, pe care omul Costel o parcurge cu un curaj exemplar. Este romanul unei renaşteri a fiinţei umane care nu mai are nici o speranţă legată de accesul la normalitate. Viaţa bărbatului a fost nefericită chiar de la începuturi.

Toate visele de pe când era un om întreg se lovesc de neîmpliniri. Lipsa iubirii materne, condiţiile vitrege din orfelinat, cotidianul fără nici o deschidere, toate acestea duc irevocabil spre stări imposibil de depăşit.

Accidentul îl transformă într-un boţ de om, dependent de oamenii care-l înconjoară, care se simt obligaţi să-l asiste, dar la care nivelul de compasiune şi de iubire adevărată este discutabil. Devine o povară explicită, dar trece prin încercările durerii şi ale morţii, ale depresiei, cu demnitatea pe care orice cititor se întreabă de unde şi-o extrage. Lecţia de voinţă a unui trup incredibil mutilat, dar înzestrat cu o minte normală şi echilibrată, descoperirea firească a lui Dumnezeu în sufletul lui şi în oamenii din jurul său, puterea de a-şi mobiliza orice fărâmă de putere, toate acestea îi oferă scriitoarei cu mult har, aşa cum s-a dovedit, Liliana Ardelean, substanţa unei cărţi greu de lăsat din mână. Se citeşte repede, uşor, fără să fie lacrimogenă, autocompătimitoare, ori supusă tentaţiei facilităţii.

Scrisul are forţă, este direct, plin de imagini reale şi nu lipite cu forţa pe retina cititorului, felii de viaţă decupate dintr-o realitate care adesea şochează. Liliana Ardelean scrie viguros, cu o fluenţă şi naturaleţe dezarmante; ea nu judecă, nu pune etichete, nu dă sfaturi ori soluţii. Rămâne obseravtorul echidistant care povesteşte şi lasă frâu liber manifestării personajelor.

Eroul ei este lăsat liber să-şi asume cu naturaleţe toate încercările prin care trece şi mai ales este ferit de un ego exacerbat. Are un parcurs de viaţă pe care-l traversează cu bune şi cu rele, dar mai ales are o ţintă adevărată. Familia care îl împlineşte cu fiinţa iubită alături, copiii, cei doi, şi profesiunea pe care o clădeşte cu un efort uriaş faţă de un om obişnuit, toate acestea fac din “Paşii Ologului” un roman de excepţie şi un reper moral într-o existenţă oricum plină de greutăţi. Dacă omul acesta, Costel, a reuşit în cele mai vitrege condiţii posibile şi dacă el a putut învinge, atunci “NU SE POATE” nici nu există. Ceea ce părea imposibil se dovedeşte inexistent şi raţiunea dublată de voinţă sigur vor învinge în cele din urmă. Romanul aduce speranţă în sufletul atâtor fiinţe necăjite cărora soarta le-a fost potrivnică. Scriitorul şi omul Liliana Ardelean ne arată că totul este posibil atunci când omul are voinţă şi determinare în a-şi învinge infirmitatea, durerea şi care poate să-şi atingă idealul cu credinţă în Dumnezeu, cu voinţă şi folosindu-se de uneltele proprii într-o luptă pentru o existenţă demnă şi împlinită. Costel cel din viaţă, Costel cel din roman, omul şi eroul plăsmuit de condeiul Lilianei Ardelean este învingătorul din imediata noastră apropiere, modelul venit din realitate şi din roman în acelaşi timp. Costel, cu tot cu numele lui foarte comun şi la îndemână îşi trăieşte drama, infirmitatea şi reuşita, asumându-şi o existenţă exemplară şi parcă strigând în urechile unei umanităţi surde şi indiferente: “Sunt aici, exist, sunt asemenea vouă; soarele străluceşte şi pentru mine, luminând la fel şi partea mea de univers!”

O carte de citit cu sufletul, o carte ca o altă poartă deschisă către imposibilul învins.

Manolita Dragomir-Filimonescu

august, 2017

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

Dansînd cu lupii

Enfin Boris Marian vint! Nu fusese destul că devenisem, în zborul peste Atlantic al lui Shaul Carmel, considerată fană a grupului Zacuska Senzual, care încercase, tot după Carmel, „desacrizarea” (sic) Menorei, dată de „însăşi (sic) Dumnezeu lui Moshe”, dar mai foloseam un limbaj grobian, care, spunea Shaul, „o îmbărbăteşte”. În fapt, nu-mi plăcuse, până la greaţă, proza lui Vakulovski. Tot atât de falsă (arătând inclemenţa pamfletarului faţă de opinia contrară) era şi afirmaţia că Nae Ionescu l-ar fi împins pe Mihai Şora la „frenezie criminală”, subînţelegându-se că şi eu i-aş provoca lui S. Carmel „durere sufletească cumplită” cu naţionalismul meu.

Doamne fereşte, „chiar fizică”! Ce să mai spun că acel citat pe care îl credea al lui Cioran, alt derapat „în naţionalism”, ca şi Crainic, Gyr, Pan Vizirescu, Noica, Mircea Vulcănescu, Ţuţea (nume citate de fostul publicist de la „Clopotul”), nu era câtuşi de puţin din Cioran, ci din Eliade: „cât timp judec în istorie, iar nu în absolut - nu pot gândi fără să ţin seama de neamul meu”. Şi Shaul Carmel adnota scârbit: „ăsta e neamul ei, neamul lui Ştefan Andrei, neamul trupei Zacuska Senzual”. Da, nu fusese destul. Mai trebuia ca într-o revistă a presei apărută chiar în „Contemporanul” (martie, 2009), revistă dragă mie, la care deţin o rubrică fixă, să răsune ecoul Boris Marian la scrisele lui Shaul Carmel. Unul din zborul avionului, celălalt din mersul tren(d)ului corect politic. Iritat de prezenţa mea în „Saeculum” (Focşani), lângă D.R.P., Irina Mavrodin, LIS etc, Boris Marian scria: „Nu lipseşte Magda Ursache, activă în mai toată presa din spaţiul celor trei mari zone geografice, cu aceeaşi temă, atacul la persoană”. Urma să execute un atac la persoana mea, din toate poziţiile, ca lunetiştii. În cuvintele lui T. Mazilu, citat din memorie: Tu mi-ai dat o palmă şi tot tu te plângi că mi-ai dat o palmă. N-am priceput ce înţelege B.M. prin atac la persoană şi numi amintesc s-o fi făcut-o la adresa poetului Adi Cusin, fostul meu coleg de facultate; tot atac la persoană considera B.M. rezervele mele privind un volum girat de prof. univ. Viorica S. Constantinescu, unde proletcultismul era considerat... curent modernist. În mult prea etnica revistă a presei semnată Boris Marian (criteriul părea a fi lipsa sau prezenţa aşa-numitelor „nuanţe etno-politice”), notă foarte proastă lua Editura Antet pentru că publicase cartea Tupeu a lui Norman G. Finkelstein, ca „singurul evreu care şi-a permis să batjocorească memoria celor ucişi în Holocaust”. Notă bună lua Bogdan Cristian Iacob, care elogiase Perfectul acrobat de V. Tismăneanu, chit că lui Boris Marian nu i se părea atât de reprobabil Leonte Răutu, cel mai dur aparatcik, tov. Leonea, teleportat din Marea Uniune Sovietică. B.M. argumenta că, oricum, erau uitaţi Leonte Răutu şi Jdanov. Sau trebuia să-i uităm? Tot acolo, Boris Marian îl lăuda pe... Boris Marian, prezent (în „Saeculum”, nota mea, Magda U.) cu o recenzie la cartea Demnitatea în vremuri de restrişte (Editura Hasefer).

Nu mai dau alte exemple pozitive. La negative: Gh. Grigurcu, comentând Jurnal infidel de Bujor Nedelcovici, ca „un scriitor care pune un mare accent pe motivul exilului său”, „răul absolut fiind comunismul”. Obiecţia previzibilă a lui B. M:? Iat-o : „Putem spune că nimic pe pământ nu este absolut, iar ancorarea în ecuaţia fascism = comunism este fără sens ca orice ecuaţie în istoria complexă a omenirii”. Mie, dimpotrivă, fascist mi se pare comunismul.

Mihai Iovănel a încasat şi el un minus: „pentru maniera persiflantă în care se descriu momente din viaţa cotidiană din Israel. Poate că nu i-ar strica o vizită”. De lucru? Asta ca să nu mai îndrăznească să aibă rezerve la scrisul lui Virgil Duda. Ca şi cum trebuia să vizitezi Peru ca să poţi scrie despre Llosa ori să ajungi în Columbia, în ţinutul imaginar Macondo, ca să-l comentezi pe Márquez.

Boris Marian nu poate gândi indiferent faţă de etnia sa. O apără cum fac şi eu. Numai că deloc concesivul domn are ce are cu românitatea mea, până acolo încât îl deranjează adjectivul ebree.

Mie mi se pare elegant. Devenit arbitru al presei (de februarie, 2009) corect şi incorect politice, a găsit cu cale, ca domnul Vucea, să-i tragă câteva la palmă „tătarului”. M-a acuzat că aş fi scris cu patimă despre pătimirile religioase ale martirilor închisorilor. Nepătimaş despre Patimile după Piteşti, asta voia B.M? Cel mai inuman experiment (1949-1951), prin care au trecut liceeni nevinovaţi?

Simion Drăgoi, elev în Alba Iulia, s-a înscris în Liga anticomunistă fondată în ’49 numai de liceeni. Înfiinţată de ziua Revoluţiei din octombrie, serbată în 7 noiembrie, Liga îşi propusese să-i ajute pe americanii veniţi să elibereze România. Americanii n-au mai venit, iar Liga a fost declarată „organizaţie militară de tip fascist”. Liceanul, devenit student, a stat închis 8 ani: în „şerpărie” la Jilava, în zarca Aiudului, în mina de plumb de la Cavnic, apoi în DO în Bărăgan, până în ’71, când a ajuns la Cluj, cu 7 ofiţeri şi 9 informatori pe urme. Am narat destul de alb biografia acestui deţinut politic?

Polemica impune responsabilitate în evaluare. Or, Boris Marian n-a evaluat corect, văzând, în manieră Manea, iudeofobi prin tot locul; conştient ori inconştient, intelectualul român (generalizare) ar fi antisemit activ, ca şi poporul român (pasiv). Verdictul, în ce mă priveşte, a fost eroare etică sau, mai ştii, putea fi sindrom P.I. (politic incorect). Mereu şi mereu în tensiune identitară (ca să nu-i spun nevroză), Boris Marian mă tot taxa: ajunsesem nacafaua lui (în traducere: preocupare, pasiune). Poate că l-aş fi putut convinge cu argumente dacă ar fi vrut cu adevărat să le audă; poate că am fi putut purta un divan, nu o gâlceavă; un dialog, nu o ceartă. I-aş fi spus, ca Dorin Tudoran (v. Un linşat pentru eternitate: belicosul Rollerică) lui Vladimir Tismăneanu: „Volodea, pentru niciun om serios, evreitatea ta nu poate constitui o problemă. Lichelismul da”. Pe Boris Marian nu l-am înduplecat nici când, într-un „Argeş” de octombrie 2008, ceream să nu mai vedem în toate, cu referinţă la perioada Dej-Pauker, anti sau filosemitism. Să privim obsedantul deceniu cu înţelegere depasionată (sintagma mea, subliniată de

mine). Aş, B. M. mă devoala, „ba din contra”, ca obsedată de ororile carcerale. În dorul lelii Pauker, pesemne. Oricum, comparaţia Holocaust-Gulag trebuia interzisă cu desăvârşire, nu ştiu de ce.

Ba ştiu: ca să putem fi consideraţi perpetuu laşi şi trădători. Or, batjocorirea eroilor, a martirilor mă revoltă. Recunosc: nu pot fi relaxată când scriu despre anii de teroare antiromânească, de violenţă extremă; despre o reeducare după modul stalinist şi a fortiori despre „experimentul” din închisoarea piteşteană. A fost o „Golgotă românească”, aşa cum o spune (patetic?) Părintele Gh. Calciu Dumitreasa, trecut prin ea. În laboratorul de lobotomie al lui Eugen Ţurcanu, aflat sub comanda lui Nicolschi, trebuia să li se scoată din cap tinerilor „putregaiul”, adică Biserica, Părinţii, Neamul, Datina. Şi cum mai schingiuia la Piteşti ofiţerul politic Fisher, fost mic comerciant! Ştiţi ce înseamnă „broasca”, „balansul morţii”, „sărita” pe stern ori să stai lungit pe spate, cu capul ridicat şi cu un ac sub ceafă? Iar torţionarii evitau să ucidă pentru a lăsa mai mult timp chinului. „Bandiţii” n-aveau voie să moară pentru că moartea era o uşurare. Cum să rezişti cruzimii maxime? Şi-i greu să te închini când eşti lovit. Au făcut-o şi preoţii, şi miniştrii, şi ţăranii puşcărizaţi, deopotrivă. Cei dinăuntru nu aflau când le mureau părinţii; părinţii nu ştiau când le mureau copiii.

Iisus a înviat în temniţă, a intrat la Gyr în celulă. Şi o stradă din Cluj nu poate fi numită Radu Gyr pentru că se opune Alexandru Florian. Dacă şi unii dintre torţionarii Părintelui Arsenie Boca au fost capabili de metanoia, de ce domnul Florian nu poate avea o brumă de respect faţă de martirii închisorilor dejiste? Vrea Institutul „Elie Wiesel” să devină alt Tribunal al Poporului, ilegitim? Sau trebuie create tensiuni etnice pe banii noştri, Florian fiind remunerat, după cum afirmă presa, cu un salariu de 8000 euro? Petre Ţuţea se recomanda (apud Petru Ursache) „ostaş al neamului meu”.

Intrase nesilit pe Drumul crucii (citiţi cele două volume de Aurel State, apărute la Editura Litera, Bucureşti, 1993). Era, cum scrie autorul lor, „Golgota fără înviere. Te-ai băgat singur sub cruce, după cum se cuvine”. Un crucifer Aurel State! Îşi pierduse jurnalul de front „într-o luptă prin Caucaz”. După „cotitura” din ’44, s-a negat eroismul legendar al războiului din Crimeea, „peste mare”, iar acum suferim de amnezie multilateral dezvoltată privind războiul pentru eliberarea Basarabiei. Să numim dodonie maladia asta? Sacrificiul pentru ideea naţională sau creştină e minimalizat continuu. În atenţia lui Boris Marian: poţi fi naţionalist fără să fii antioccidental; mistic fără să fii antimodern.

Repetăm, după nu ştiu ce persoane, că românii n-au coloană vertebrală, că sunt ne-trebnici, cu apucături rele; când se aduc contraargumente, se râde de ele. Citez din „Dilema”, de 15-21 septembrie 2000, p.6: „Un borş pescăresc din Deltă, precum cel de care se „îndrăgostise” Carol I spre sfârşitul vieţii - va fi totdeauna de preferat unei poze eroice”. Logica asta a comparaţiei lui C. Paul -Bădescu , borş-erou, îmi scapă. Vasile Gogea a semnalat pe blog (ianuarie, 2017) două cărţi (şi ce puţine sunt încă!) ale preotului Vasile Rus din Nepos despre martirii rezistenţei anticomuniste. În prima, Martirii din Dealul Crucii, preotul scrie cum au fost împuşcaţi mişeleşte de Securitate bunicul său, Toader Dumitru, împreună cu membrii „Gărzii albe”, Leonida Pop şi Ioan Burdeţ. A doua carte, Gheorghe Paşca – viaţa şi jertfa, Editura „Născut liber”, Bistriţa, 2016, e dedicată celui care a luptat în zona Ţibleş şi Năsăud, între ’48 şi ’53, când a fost împuşcat. Subiect - scrie Vasile Gogea - rămas prea mult timp „pe raftul tăcerii”. Comunismul a bătut lung război cu ţăranul român. L-a învins greu. Şi acum? Opt sute de familii din Nadăş au luptat în justiţie 14 ani cu un escroc care voia să evacueze tot satul, pe baza unui certificat fals de moştenitor.

Aş vrea să-i răspund lui Boris Marian şi la întrebarea „ce-au căutat românii la Cotul Donului?”. După ministrul Grigore Gafencu, 1940 a fost anul „prăbuşirii morale”, când s-au cedat Basarabia şi Bucovina de Nord fără luptă. Ordinul dat de Ion Antonescu la Piatra Neamţ, din trenul de comandament „Patria”: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!” a şters dezonoarea colectivă de a fi cedat pământ românesc. Atunci, regele Mihai a trimis o telegramă: “Vă sunt recunoscător, domnule general. Trăiască viteaza noastră armată”. Şi a fost cu adevărat vitează: în 22 iunie ’41, sergentul Ion Tofan a urcat tricolorul pe Podul de la Oancea, măturând santinelele sovietice. Au murit acolo 58 de militari din Regimentul 11. Tofan a fost ucis şi el în luptele ce au urmat.

Antonescu a trecut Nistrul, spun istoricii de bună credinţă, pentru că România ar fi fost înconjurată, prinsă-n cleştele Hitler - Stalin, cu ajutorul Ucrainei Mari. Există documentul: Hitler voia acest proiect.

Ar fi fost cuprinse în Ucraina Mare şi Basarabia, şi Bucovina de Nord, şi Herţa, şi Transnistria, şi Volînia Orientală. Marea slavă ar fi înghiţit România. Generalul Gh. Jienescu, ministru secretar de stat al Aerului, contestat de Alexandru Florian (alt „criminal de război”!) n-a şovăit să îndemne la sacrificiul cerut de Antonescu: „La arme, la manşe, cu Dumnezeu înainte!” Cifra exactă a deportărilor din perioada 28 iunie ’40 – 5 martie ‘53 n-o avem. Biroul Politic al CC al PCUS s-a organizat rapid. Noaptea, bărbaţi, femei, copii, toţi „chiaburi fascişti”, au fost înghesuiţi în vagoane pentru vite şi expediaţi în Siberia. Avem şi noi, aşadar, trenuri ale groazei, după cum avem un Auschwitz: Cumplitul Canal. După cifrele Marelui Stat Major (Arhiva MAPN), în evacuare au fost ucişi, răniţi, dispăruţi 42 876 de soldaţi şi gradaţi. Dacă Boris Marian n-a citit Săptămâna roşie de Paul Goma, despre atrocităţile comise asupra armatei române în retragere, în cele 4 zile stabilite de ultimatum-ul acceptat de Carol II, ori cartea istoricului Gh. Buzatu, Cum a început holocaustul împotriva poporului român, putea afla multe de la istoricul Alexandru Mihai Stoenescu (Armata, mareşalul şi evreii) sau de la preotul Constantin Hrehor, un adevărat „munte mărturisitor” din Bucovina, despre „anii rezistenţei, anii suferinţei”.

Comunişti evrei, organizaţi în „miliţia civilă sovietică”, au mutilat şi ucis militari, au jefuit, au devastat biserici... Adevărate bande au omorât preoţi, notari, perceptori, poliţişti. Peste tot locul, la Chişinău şi la Cernăuţi, la Tighina, Chilia-Nouă, Cetatea

nr. 75 n septembrie 2017 Albă, „comisarii poporului” au acţionat terorist. Populaţia a fost devalizată de bunuri materiale minime, s-a aruncat cu pietre în trenurile de refugiaţi, s-au incendiat traverse de cale ferată, pentru a se împiedica retragerea funcţionarilor români. N-a aflat Boris Marian că Dr. Filderman şi Şef Rabinul Şafran au cerut, în ’40, coreligionarilor să se abţină de la conflicte în Timişoara, la Bucureşti, la Iaşi, unde organizau mitinguri prosovietici şi salutau „eliberarea” Basarabiei de Armata Roşie?

Dacă nu-i agreează pe scriitorii şi pe istoricii suscitaţi, atunci să recitim împreună o însemnare din Jurnalul lui Carol II, de miercuri, 5 iulie, 1940: „Ştirile din Basarabia sunt foarte triste. Astăzi a fost ultima zi a evacuării şi a fost hotărâtă zi de doliu naţional. Evreii comunişti s-au purtat într-un fel oribil: asasinate şi molestări ale celor care voiau să plece. Aceasta mă face să mă tem că va produce reacţii primejdioase” (Însemnări zilnice, vol. III, Bucureşti, Editura Scripta, 1998). Răspunsul la ce s-a întâmplat din 28 iunie ’40 a venit la 22 iunie ’41. Dar eroii români de la Stalingrad - 594 - au fost reînhumaţi de Rusia, de Ziua Armatei noastre, într-un cimitir de onoare. Noi nu i-am putut reînhuma acasă. După „întoarcerea armelor”, prăpădul. Mai toţi semnatarii memoriului Iorga, din 2 iulie ’40, despre cedare, care nu apucaseră să moară ca Iorga sau ca Octav Codrin Tăslăuanu, au fost închişi. Iuliu Maniu, I. Mihalache, G. G. Mironescu, C. I. Brătianu, Gh. Brătianu, dr. Angelescu, Pan Halippa, Stelian Popescu, R. G. Emandi, Alexandru Lapedatu...

Dacă s-ar face educaţie naţională în şcoală (dar naţională se află doar în titulatura ministerului), tinerii ar şti că martiriul în temniţe nu-i deloc o problemă secundară.

Bartolomeu Anania, Ţuţea, Stăniloae, în lanţuri la Aiud, au refuzat continuarea, acolo, a experimentului Piteşti. Nu pentru că ar fi rămas legionari, ci pentru că n-au fost bieţi „oameni sub vremuri”, ci deasupra vremurilor, ca să-l parafrazez pe Miron Costin.

Boris Marian neagă rolul „partiduleţului de comunişti”: 900 de membri, dintre care 600 de evrei, cifra sa. Evrei şi stalinişti. Pe mine nu mă interesează decât a doua parte, nu evreitatea cuiva. Evrei sau nu, aluatul oportunist e acelaşi. Şi nu pot să nu mă gândesc ce amploare ar fi luat etnocidul dacă „partiduleţul” ar fi numărat mii de membri. Mă rezum la drama celor trei aşi ai aviaţiei. Tudor Greceanu, care a spart încercuirea de la Stalingrad: arestat în 4 aprilie ’49, a făcut 16 ani de detenţie; ţinut în apă îngheţată în temniţă, i s-a amputat piciorul. S-o fi întrebat de ce a fost la Cotul Donului? Horia Agarici: în ’41, a doborât singur 3 avioane sovietice şi a fost întemniţat în ’55, la Aiud, sub o condamnare de 25 de ani de muncă silnică. Eliberat în ’64, a intrat cu greu în Marina Militară, după ce a lucrat ca tâmplar ori tinichigiu. A murit în ’82, fără să apuce mult aşteptata răsturnare a regimului roşu. Ion Dobran, în persecuţie continuă, a fost trimis la strung, după ce învinsese eroic, pe cele două fronturi, 18 avioane inamice.

Boris Marian ar trebui să se autoconvingă că tematica identitară nu înseamnă puseu antiebreu, nici atac la persoana nimănui. Dar, cum se acuză iarăşi misionarismul naţional ca în proletcult şi, tot ca în proletcult, „rătăcirile ideologice”, trebuia să vină replica. Altfel, vom primi în cont alte şi alte lovituri de stânga. Trebuie să-i mulţumesc, însă, lui Boris Marian că m-a citit consecvent, cu pixul în mână, deşi îi repugnă prezenţa mea constantă în presă. Ce-i drept, a căutat presupuse, pretinse erori de informare, cu umoare rea, dar şi conotaţii ori subtexte antievreieşti. Ăsta-i cusurul meu: nu mă informez.

Aşa cum am promis, îi răspund din punct în punct, pentru receptare corectă. 1. Câte stele avea pe umeri Nicolschi atunci când a venit din URSS nu ştiu exact, dar general, de sorginte NKVD, a fost. 2. De ce suicidul colonelului Zeller (eroarea, dacă este una, îi aparţine lui V. Tismăneanu, căruia nu-i neagă nimeni competenţa pe tema stalinismului, v. Arheologia terorii) i se pare lui Boris Marian Mehr puţin plauzibil. Însă acest Zeller nu numai că a fost principalul ”recrutor” al celor torţionaţi, dar a şi şters urmele „experimentului”. Mai exact, a risipit etajul de la Gherla, unde avusese loc „reeducarea”. L-o fi mustrat cugetul? 3. Apartenenţa etnică a colonelului Marina a precizat-o Paul Goma, în Patimile după Piteşti. Sau nu trebuie să-l credem pe „gin’rle lu’ Năvodaru”? Cât priveşte indicarea ei ,n-o consider nici pe departe „eroare etnică”.

Fiecare etnie, aleasă ori ba, trebuie să-şi asume vina. De altfel, ca şi Radu Cosaşu (şi-a trecut pe coperta cărţii apărute la Polirom, Viaţa ficţiunii după o revoluţie, numele real: Oscar Rohrlich, mult mai expresiv decât pseudonimul cam proletcultist, tip stoleru, zilieru etc.), Boris Marian adaugă semnăturii sale Mehr şi ne informează că mama sa, inginer chimist cu studii în URSS, Mania Mehr, era soră cu Suciu Sharf, văr cu Mihail Boico, soţul „mătuşii Cristina” a lui V. Tismăneanu. De ce s-ar ascunde apartenenţa etnică mi-e greu să înţeleg şi mă bucur că Boris Mehr n-a făcut-o. 4. Boris Marian Mehr a taxat retoric regretul meu că Al. Drăghici n-a fost pus sub acuzare. Îl asigur că regretul e acelaşi şi-n cazul Nicolschi, şi-n cazul Pleşiţă, şi-n cazul altor „ficiori”, indiferent de etnie. 5. Genus irritabile, B. Marian Mehr s-a arătat deosebit de mustrător când a adus în discuţie prietenia dintre Gh. Grigurcu şi Florin Mugur, motiv pentru care criticul n-ar trebui, după B. M. M., să echivaleze Holocaustul cu Gulagul. Din nou logica asta, cel puţin bizară, îmi scapă. Conform raţiunilor political correctness, Boris Marian m-a demascat ca „pătimaşă” în „Contemporanul”, an 2009. Numai că, tot în 2009, revista „Contemporanul” m-a premiat „Pentru patosul revoltei”.

N. B. Oare „geniul apartenenţei sale etnice”, aşa cum ar formula Zarifopol, l-a determinat pe prof. univ. Michael Shafir să propună ca imnul nostru naţional să devină „Nea Alecu, tunde oaia şi berbecu’ ”?

Luca Piţu ar spune: „o iudee bună”. Eu îi aduc aminte profesorului că imnul de stat al Israelului are la bază un cântec popular basarabean.

Naftali Herz Imber a scris chiar în Iaşi, la 1878, Hatikvah (Speranţa), iar Samuel Cohen a pus-o pe note, inspirat de Cucuruz cu frunza-n sus. Şi n-aş glumări pe tema asta. Întreb: nu arată şi acest fapt modul românesc de a convieţui cu toţi cetăţenii patriei? Închei cu un sfat pentru Boris Marian, decupat din propria-i poezie, publicată în revista „Poezia”, în vara lui 2009: „Blană de lup îmbracă sufletul omului, blană de lup ce-l împiedică să se-mpace cu zorile, mieii ne par vrăjmaşi, din străveche/ amărăciune, o suflete, sfâşie blana, ieşi din ea ca dintr-un basm al lui Muenchausen” (sic).

Aşadar, trebuie ieşit din blana cu pricina, nu numai în poezie, ci şi in rem. Altfel, sub o formă sau alta, ne vom trezi dansând cu lupii.

nr. 75 n septembrie 2017

interviu

actualitatea literară 19

Gheorghe Mocuța, poetul și criticul între prezent şi istorie

- Ce semnificație are pentru poet şi pentru scriitorul de mai târziu oraşul Curtici, locul de naştere pe care nu l-aţi părăsit niciodată?

- Pentru orice scriitor, iar în cazul meu pentru poet, imaginea arhaică a locului nașterii și întâmplările copilăriei au o dublă semnificație: 1. te inspiri din ele, încercând să-ți învingi melancolia și, 2. descoperi complexul fructului oprit; știi că nu te mai poți întoarce acolo. Aș cita un poem al căutărilor mele, pentru amestecul de pitoresc și metafizic, de realitate primară și ireversibil, pentru limbajul imaginilor care se înlănțuie și își răspund: „m-am născut pe 5 iunie la 5 dimineaţa în ziua a cincea a săptămânii mama în chinurile facerii blestema cât o ţineau plămânii îşi dorise o fată - să-l ia moartea de băiat frate-meu a fugit de acasă la bunici înspăimântat doar tata se ruga liniştit în tindă frământând o lacrimă cu privirea în grindă unde ţineau busuiocul unde era duhul casei doftoroaia m-a adus la viaţă m-a uns cu ţărână m-a stropit cu apă rece scoasă atunci din fântână eu mă luptam cu întunericul mă luptam cu lumina cu trupul slab al mamei cu laptele şi vina de-a fi fost odrăslit sub gemeni dintr-o fecioară şi un leu în trupul meu curgea sângele unui alt eu otrava lumii îmi intra în timpane iar în nas şi în gură năvăleau muşuroaie duşmane în ochi fulgerau amnare divine şi în culcuşul pielii marginile se desfăceau din mine. când am scos primul ţipăt când mi-a intrat în gură duhul prima rază de soare a retezat florile de salcâm: s-a înălţat văzduhul.” (Zodiac) Dacă în copilărie leneveam la umbra salcâmului, fără nici un gând, în realitate m-am trezit la realitate și apoi m-am format la umbra cărților în floare.

- Dar pentru criticul literar ce a însemnat locul natal?

- Pentru critic există o altă semnificație: pe de o parte am reușit să descopăr Literatura Vestului apropiat, a zonei, și s-o așez în formele ei de relief (o prelungire a idealului sămănătorist din noi), iar pe de alta am „avantajul” privirii dintr-o margine a unui fenomen care a rămas centralist, nu centrifug. Ca dovadă, am reușit să scriu două cărți, una despre nouăzeciști și alta despre generația 80, unde sunt reprezentați în egală măsură scriitori din toate zonele.

Retragerea în orașul natal (când m-am născut eu era sat, comună și cred că e o exagerare administrativă, din rațiuni politice) îmi lasă răgazul unei corecte reflexiuni și a locului unde nu te bate nimeni la cap.

Dezavantajele locuirii aici, la porțile Occidentului, sunt altele: m-am lăsat ispitit de politică (PAC, PNL) când intelectualului i se cerea implicare, și am crezut că pot schimba lucrurile, ca atâția confrați. Da, de unde? Miam creat dușmani în toate structurile comunității și acum trag ponoasele.

Ca să vă faceți o idee despre binefacerile traiului patriarhal, unde toată lumea ar câștiga, nu-i așa? o bucată de pâine (prin corupția organelor locale și a funcționarilor clientelari), eu locuiesc acum la mijlocul distanței dintre două drujbe (tăietori de lemne, aduse mai ales noaptea din pădurile patriei), iar peste drum de mine, la șosea, se construiește o stație de autobuz; nu înțeleg de ce au mutat-o cu 50 de metri mai încoace, o fi un mesaj al administrației pentru poet. Scrâșnet de frâne și dinți pentru insomniile mele!

- Dar perioadele de început, diferite ca loc de muncă şi preocupări, precum şi cea de primar al oraşului Curtici, după 1990, au avut vreo influenţă asupra condeiului poetului şi criticului?

- Cum vă spuneam, oamenii zic că am fost un primar fraier, prost, care nu s-a ales cu nimic, deci ce să caut eu în administrație și politică. Mulți uită de speranțele și idealismul ce ne-a cuprins după așa-zisa revoluție.

Unde mai pui că atunci nu erau bani europeni, doar mineriade, promisiuni și restaurație. Iar penalii care s-au înscăunat după mine, deși au furat cât au putut, mai ales ultimul, sunt protejați de legi indulgente și pedepse cu suspendare. Odată cu reformarea clasei noastre politice, putem spune că restaurația a câștigat definitiv la orașe și sate. Ca socialismul biruitor, pe vremuri.

Cu toate că am fost un copil sensibil și din cauza asta mă retrăgeam în lectură, viața mi-a oferit câteva faze nepotrivite cu structura mea interioară: în vacanțele de liceu am lucrat ca muncitor necalificat la „drumuri și poduri” și la întreținerea căii ferate printre oamenii din subterană; apoi funcționar în gara Curtici, aproape doi ani, asta m-a determinat să trag tare la facultate și am trecut la cursurile de zi, într-o Timișoară cosmopolită, animată de muzica și textele formației „Phoenix”, de poezia și provocările poeților de expresie germană, de evenimentele culturale ale literaturii și artei bănățene și de un fel de rezistență prin cultură a unor profesori sau scriitori (Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Andrei Ujică, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Petru Ilieșu, Daniel Vighi și alții).

Condeiul poetului s-a radicalizat abia după revoluție, după experiența interiorității și a metafizicii, a instinctului religios care ne-au marcat viața. Și a sensibilității, a bolii, a fragilității. Încet-încet am descoperit

că apocalipsa societății românești și a valorilor pe care le respectam atunci e propria mea apocalipsă. Într-un fel aș putea renunța la volumele formatoare, publicate de altfel în răstimpuri decente, în favoare ultimelor trei: Pregătiri pentru marea călătorie (2002), Călătorie/ exil (2007) și Salutări din Piața Reconcilierii (2016).

Tot restul nu e decât literatură, adică pregătirea pentru această trilogie.

Condeiul criticului nu prea a fost influențat de experința vieții anterioare; e o muncă de cercetare și sincronizare cu valorile tradiționale sau cu cele de „afară” . Nu sunt un critic incisiv, sunt unul al formelor fără fond, care ne-au marcat cultura de peste o sută de ani. La revista „Arca” facem și o critică de serviciu în sensul consemnării și încurajării valorilor locale, dar mai ales a reflectării celor de la centru. Am descoperit

că și la Arad, și în Banat, unde m-am format, nasc oameni/ scriitori, chiar dacă criticii de la Centru nu pot vedea până aici. După cum se vede, instituția istoriei și criticii literare se perimează, încet, dar sigur.

Apar și la noi managementul cultural și consilierul literar, pe care eu nu i-am întâlnit încă. Ceea ce n-ar fi rău, dacă ar fi bine, pentru bieții literatori. Încât îți vine să crezi că cei mai mulți scriu ca să se elibereze de himere și nu vor să meargă la psiholog. Preferă să le trimită volumele criticilor avizați și mediocri, cum sunt eu. Criticii importanți nu se ocupă de începători și începătoare, nici de provinciali. Și atunci intră într-un circuit psihanalitic care îi transformă în scârța-scârța pe hârtie. Din cărțile pe care le primesc la redacție, selectez și eu ce pot și cât pot din minunata noastră producție literară.

- Se cunoaşte faptul că Dvs., circa 40 de ani, aţi fost profesor şi mai bine de zece ani şi directorul Liceului din oraşul natal. De aici două întrebări: În ce constă diferenţa între profesorul cu vocaţie şi cel care doar îşi practică meseria? Care ar trebui să fie poziţia societăţii faţă de aceste categorii?

- Profesorul cu vocație are, de obicei, talent plus un orizont cultural și se specializează continuu fără să-l împingă cineva de la spate. Profesorul care își practică meseria, din interes, câștigă bine din meditații și nu-și pune problema valorilor pe care le împărtășește și a elevilor merituoși. Constat cu stupoare că azi dosarele dascălilor care își practică meseria depind mai mult de cursurile de formare (multe superficiale și fictive) pe care le-au făcut sau nu. Dacă dragoste de meserie și de copii nu e, n-ai cum să o suplinești cu aceste activități și adeverințe în care toată lumea își face „selfie”, un fel de sinucidere profesională a dascălului de școală nouă. Colegii din cancelarie își dau coate când îi văd pe tinerii sau bătrânii ambițioși croindu-și dosare din poze, diplome și multe, multe hârtii. Monitorizarea e lucru’ dracului, pentru că nimeni nu poate verifica și aici intervine latura „umană”, prietenia și corupțiunea.

Trăim într-o soțietate anormală în care cei merituoși și modești nu sunt răsplătiți. Tre’ să fii jmecher ca să răzbați în noua birocrație europeană de extracție balcanică, unde totul e dirijat de sus în jos, cu ajutorul unei părți a mass media, a bisericii, a armatei și a securității. Fie că e vorba de burse sau doctorate. Noi n-am avut un Svejk cu spirit civic, dar i-am avut pe Păcală și pe Mitică. După cum nu am avut un președinte Havel, dar am avut un Iliescu. Dintre cei care s-au opus regimului au fost Goma, Buzura, Breban, Blandiana, I. D. Sîrbu, care au reușit să spargă cumva tiparele și să evite dirijismul oficial, să facă opoziție și rezistență prin cultură.

- În anii de început ai scrisului aţi frecventat cenaclul universitar din Timişoara, iar între 1979-1989 aţi fost membru al Cenaclului „Lucian Blaga” din Arad.

Care din aceste perioade le consideraţi determinante pentru poetul şi criticul care sunteţi?

- În anii timișoreni, am frecventat cenaclul Universității „Hyperion”, unde i-am cunoscut pe Mircea Bârsilă, pe soții Odangiu; apoi cinemateca și cenaclul Pavel Dan și eram fascinat de spectacolele trupei

Thespis, condusă de Diogene Bihoi. Am fost coleg de cameră cu Willi Totok, care după aceea a fost urmărit și arestat pentru ideile lui, ca și alți poeți de expresie germană. Atmosfera apăsătoare a frumoșilor „ani ai ratării”, cum zice cineva, o regăsim în romanele și povestirile Hertei Muller, dar și în romanul Femeia în roșu, scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș.

Am descoperit poezia lui Șerban Foarță, cu subtilitățile și subversiunea ei suavă. Am descoperit citindu-i pe Nichita, pe Sorescu, pe Mazilescu, pe Mircea Ivănescu, pe Leonid Dimov, pe onirici, pe Mircea Dinescu ce înseamnă puterea imaginației și un anumit gen de rezistență prin cultură. O experiență interesantă a fost urmarea pasiunii și interesului pentru literatura contemporană, contactul cu echipa revistei „Orizont”, unde am debutat cu o recenzie la un roman în 1975.

Domnul Cornel Ungureanu îmi dădea cărțile pentru recenzat, în stilul său laconic și grav, ce contrasta cu stilul dezinvolt și ironic al Adrianei Babeți și al lui Mircea Mihăieș. Am învățat apoi din experiența cenaclului și a lecturii obligatorii a revistelor literare mai mult decât de la plicticoasele cursuri de istorie literară. Nu toate, beineînțeles.

- Să înţeleg că perioada determinantă a fost cea din vremea studenţiei de la Timişoara?

- Perioada determinantă pentru poet a fost într-adevăr intervalul timișorean unde m-am format destul de greu, oscilând între poezia contemporană românească și poeții francezi, Verlaine, Rimbaud, Baudelaire și Mallarme. Nu e întâmplător că am debutat cu un sonet la „Poșta redacției” în 1979, sub pseudonim.

După revenirea la vatră, am început să frecventez cenaclul „Lucian Blaga” din Arad, unde i-am întâlnit și i-am citit, le-am receptat cărțile și ideile, pe: Florin Bănescu, Vasile Dan, Gheorghe Schwartz, Dorel Sibii, Horia Ungureanu, Viorel Gheorghiță, Romulus Bucur, Ligia Holuță și Francisc Vinganu, concitadinul meu.

La Arad, colegii de cenaclu m-au pus la treabă, socotind că citisem destulă critică pentru a face lecturi de receptare. Prin Vasile Dan am descoperit poezia echinoxiștilor din prima generație: Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, dar și pe Daniel Turcea. De la Viorel Gheorghiță, eseist redutabil și poet cultivat, din generația lui Doinaș, am învățat ce înseamnă să te sacrifici pentru o idee sau pentru poezie. Pe poetul și eseistul Petru M. Haș l-am cunoscut mai târziu și am realizat că poezia sa îi fascinează pe tineri, ceea ce nu e puțin lucru. Boemul Francisc Vinganu ocupă în sufletul meu un loc aparte prin profilul său de eretic și poezia sa îndrăzneață. A fost, alături de pictorul Mircea Senic, un campion al rezistenței prin cultură la sistem, în imensitatea provinciei. Un protestatar și un alcoolic în pantaloni scurți al poeziei.

- De ce între debutul literar, o recenzie în revista Orizont (1975) şi debutul individual cu volumul de poezii „Îngerul ridică lespedea” (1992) au trecut atâţia ani?

- În primul rând, aveam trac atunci când scriam și citeam poezie, pentru că o „trăiam”, era o formă de emoție, de viață și supraviețuire, o expresie a unei sensibilități moștenite de la tatăl meu, un țăran cu șapte clase care a scris un lung poem, o baladă a celui plecat la război la 20 de ani și rănit pe frontul de Răsărit. Apoi, cum vă amintiți, în întunecatul și grotescul deceniu IX, se debuta colectiv. Eu am debutat abia în 1986 în volumul colectiv Argonauții, unde mai figurează două nume importante: Marcel Tolcea și Ion Chichere. După acest debut, am fost încurajat să continui și am depus la editura Facla volumul Semne particulare, care n-a mai apărut. Nu era pe placul cenzurii și al decidenților iepocii. După revoluție, nu am vrut să mă grăbesc, editurile importante erau depășite de problemele crizei și ale degringoladei iscate de regimul Iliescu-Roman și de mineriade. Vă amintiți că la un moment dat revistele literare decretaseră în cor moartea culturii. Abia când, pe lângă revista „Arca” (înființată în februarie 1990), Vasile Dan a avut ideea inițierii unei colecții a revistei, am debutat cu un volum ce conținea, practic, două plachete: Îngerul ridică lespedea (1992).

- Domnule profesor, despre poetul Gheorghe Mocuţa au scris mai mulţi colegi critici: „Poet reflexiv”, „Autorul lucid al stărilor sociale, al atitudinilor politice” „Un liric sentimental caracterizat printr-o rafinată distincţie tragică” etc, etc. Cum îl caracterizeză criticul G.M. pe poetul care sunteţi?

- Ideea dumneavoastră e ispititoare, dar să lăsăm critica și istoria literară pe seama celor care citesc și scriu. Ăsta ar fi răspunsul standard. Eu încerc să-l depășesc, spunând că „Gheorghe Mocuța e un poet greu născut, nu făcut, care de la un volum la altul a încercat să-și găsească identitatea și stilul.”

Al. Cistelecan a identificat pe bună dreptate trei poeți în cartea de debut. Sunt poeme pe care le așterne dintr-o suflare, în câteva minute pe hârtie, dar de cele mai multe ori farul său e „aburit” pe dinăuntru, datorită elaborării, datorită efortului și transpirației.

Gh. Mocuța, zic eu, ar putea renunța la primele trei volume, cele scrise și publicate până în 2001, până la antologia „Mic tratat asupra naufragiului”. n Continuare în pagina 20

20 actualitatea literară

interviu

nr. 75 n septembrie 2017

Gheorghe Mocuța, poetul și criticul între prezent şi istorie n Urmare din pagina 19

Pentru că adevăratul său monument e construit pe ultimele trei volume, „Pregătiri pentru marea călătorie” (2002), „Călătorie. Exil” (2007) și „Salutări din Piața Reconcilierii” (2016). E un poet ispitit de postmodernitate, dar care rămâne modern în revolta sa melancolică. Mă opresc aici, piei ispită!

- În calitatea Dvs. de critic literar, permiteţi-mi câteva întrebări: Ce vă motivează să faceţi critică literară? Vă întreb pentru că de 25 de ani sunteţi principalul critic al revistei „Arca”; După ce criterii vă alegeţi autorii, cărţile despre care scrieţi? Aprecierea unei cărţi poate fi influenţată de ceea ce ştiţi despre autor? Ce se întâplă deosebit în critica românească de azi, unde sunt marii critici de altădată?

- Sunt un critic făcut, nu născut, împins de colegii mei de cenaclu spre referate și recenzii. Apoi, după ce am ajuns redactor la revista Arca, un lucru nesperat, am încercat să respect atât politica revistei care are anumite standarde, dar am avut și propriile opțiuni. De aceea, la Arca mi-am diversificat activitatea în cronici de serviciu, în recenzii și în scurte prezentări la rubrica „Contact”. În felul acesta, puteam să scriu atât despre autorii importanți, cât și despre cei care vin cu bune și cu rele. Dar și despre mediocrități. Îmi reproșez faptul că nu sunt destul de critic, de acid, de exigent. Eu încerc să-l motivez pe autor să scrie și nu prea îndrăznesc să-i dau sfaturi. Poate mai pun ceva de la mine. Adevărul e că în actuala avalanșă de apariții editoriale sunt mulți veleitari și grafomani. De aceea, apreciez gestul lui Alex. Ștefănescu de a-i demasca pe autorii care comit ceva care seamănă cu literatura. Eu, de cele mai multe ori, nu îi aleg pe cei din urmă. În fond, actul critic e o alegere, o opțiune. Nu-mi pierd timpul cu grafomani, pentru că am mereu cărți mari care mă așteaptă să le re/citesc. În ultima vreme, fiul meu mi-a dat niște autori americani foarte buni: Brautigan, Sam Savage, Zachary Schomburg și Salinger, despre care a scris o teză de doctorat. Asta după ce o viață întreagă i-am citit pe francezi, ruși, englezi. Mă refer la prozatori.

Culmea e că, despre cei care îmi plac cel mai mult, nu scriu. Nu vreau să stric vraja dorințelor secrete. Mă întrebați dacă aprecierea unei cărți poate fi influențată de ceea ce știu despre autor. Nu o să vă dau un răspuns prea inteligent, se întâmplă, dar încerc să mă abțin.

Modelele mele nu sunt criticii răi, contondenți: Daniel Cristea Enache, Marin Mincu, Nicolae Manolescu, Al. Cistelecan, M. Mihăieș. Am fost fascinat de la început de Gheorghe Grigurcu și de N. Manolescu, doi critici cu multe opinii opuse. Ca și de Al. Cistelecan și parțial de spectaculosul Alex. Ștefănescu.

Criticii mari sunt cei care reușesc să scrie o istorie literară cât mai întinsă și să fie credibili. Ei sunt contes-

tați de corul refuzaților, de cei care nu sunt aleși în istoriile literare. Dar ce s-ar face, mă întreb, literatura Banatului fără Cornel Ungureanu și Lucian Alexiu?

Ardelenii și ardelencele fără Al. Cistelecan? Și totuși, N. Manolescu rămâne un mare critic, cel mai important de după război, de după Călinescu. O dovedește nu doar panorama din istoria critică, ci și compendiul pe înțelesul celor care citesc. Nu e un critic înțepenit, „figé”, în receptarea valorilor, ci are mereu argumente.

Ca să nu mai vorbim de revenirea în forță la cronica literară de revistă, cu ingeniozitatea lui temperată.

Pentru că va veni și la noi vremea enciclopediilor, a

marilor lucrări de sinteză, care vor trece valorile prin ciur și sită. Aici, Eugen Simion ar fi avut ceva de spus ca să rămână un mare critic, alături de Manolescu.

La venerabila-i vârstă, academicianul e copleșit de proiecte. Dar dacă ne luăm după ultimele istorii literare, mari și late, Gheorghe Mocuța nu există nici ca poet, nici ca și critic de întâmpinare. Mare pagubă!

După cum nu „există” atâția autori demni de interes.

Cum vedeți, în literatură e ca în viață și administrație.

Așa că, n-avem încotro. Așteptăm judecata de apoi. Cu încredere și, uneori, cu mari îndoieli.

- În ciuda faptului că locuiţi într-un orăşel de provincie aţi obţinut numeroase premii literare. Vă rog vorbiţi-mi pe larg despre ele şi în ce măsură v-au influenţat în demersul Dvs. de scriitor?

- Premiile literare sunt o formă de compensare a marilor frustrări de care are parte creatorul. Oricum, literatura cere sacrificii, un gen de sacrificii care îți strică relațiile cu ceilalți: în cazul meu, comunitatea care nu suportă intelectualii, creatorii, critica. Le-ar aplica bucuroși principiul „sexagenarii a’l ponte!” Era previzibil că voi rămâne singur în această devălmășie.

Dacă mi-am sacrificat și familia, parțial, hai să nu fim patetici pentru că a ieșit și ceva bun din asta: fiul meu Andrei Mocuța scrie proză, dar și poezie, eseu. La asta nu mă așteptam, deși am investit mult în educația lui.

Cred că mai degrabă l-au influențat Eliade, Cărtărescu, Brautigan și Salinger. Mă bucur că scrie proză, e genul

Ce descoperim în suflet… cu Adalbert Gyuris

Stabilit din 1997 în Germania, în prezent membru al Ligii Scriitorilor din România (din anul 2012), Adalbert Gyuris (n. în comuna Vermeș, în 1953, jud, Caraș-Severin) deține o activitate publicistică prodigioasă; am putea spune însă, folosind un termen familiar, că este și un apropiat al culturii române.

Despre aceste lucruri, cititorul se poate informa, căci datele respective sunt cuprinse la finalul cărții „Întâmplări-nuvele” (ed. „Singur”, 2015, Târgoviște).

S-a afirmat și ca poet, printr-o lirică sensibilă, prezentă în diverse antologii. În domeniul prozei este, ca mulți alții, din această generație „pierdută”, un întârziat; să numim „Călător prin timp” (proză scurtă contemporană) sau „Cuvântul ca o pradă”, antologie de proză scurtă. Volumul „Întâmplări-nuvele” ne revelează mai întâi un autor inteligent și impresionabil, care a purtat în suflet amintirea nezdruncinată a locurilor în care s-a născut; lor le datorează o „Epistolă din depărtare”, către cei de acasă: scrisă cu nostalgie.

Fără a ne referi la vreun sistem teoretic, în ceea ce privește structura prozei din această carte (de asemenea proză scurtă): autorul ei se lasă dus, orientat de un anumit impresionism al relatării, al cărui obiect nu este altul decât întâmplarea; nu continuitatea întâmplărilor îl interesează, ci semnul sub care se mișcă oamenii, pe care i-a cunoscut.

Astfel că, în mare parte, textele prezintă o încercare de ignorare a timpului scurs (cel puțin la suprafață), prin evocarea unor fapte de viață; nu fapte dramatice, nu situații de luptă și conflict; doar acele fapte umile, cenușii, cotidiene, legate de oameni care trebuie cunoscuți, pentru că în ei s-au manifestat „daruri”: memoria le păstrează și le aduce la lumină (poate de aceea au-

Maria BOLOGA

torul a iubit interviul): în „Colecții și pasiuni”; „Theodor Spengler”; „Claudius Myron Ișfan”; „Sărbătoarea orașului”; „Privind în urmă” ș.a.

Povestitul, amintirile, dorința de a face cunoscute anumite persoane (oameni pe care i-a cunoscut autorul) iau amploare în mintea ce-lui care scrie; iau forma unor „întâlniri cu destine”: „Timpul trecea și noi ne știam tot mai bine.

Am povestit fiecare despre noi (…)

Apoi l-am rugat să-mi povestească întâmplările prin care a trecut (…)

Așa se face că după un timp i-am spus că ar trebui să aștearnă pe hârtie impresiile și trăirile din acel război…” („Theodor Spengler”). În toate scrierile sale e prezentă o notă de bucurie, a simplei comunicări umane. Viața însăși e un dar. Arta e un dar. Aglomerarea de notații nucleale e prezentă în textul „O zi la ștrand”.

Cu aspect nuvelistic, într-o mai complexă intrigă, de asemenea ținând pasul cu realul, pot fi considerate scrierile: „La castelul Macea”; „La cotul Donului”; „În chilia părintelui Teofil”; „Onor fratelui meu”; „Aproape o zi cu Aurel Contraș”. În „La cotul Donului”, de pildă, limbajul devine mai adecvat narativului.

Textul lasă de înțeles o desfășurare a faptelor în timp, în istorie: „Tata mi-a povestit de multe ori, cu lux de amănunte, prin ce a trecut în al doilea război mondial, dar mai ales la Cotul Donului, că m-a făcut „părtaș” la acele lupte. Am înțeles descrierea acelor evenimente…”

total. Apropo, eu citesc mai multă proză decât poezie, dar nu s-a prins în forul meu interior. Asta din cauza dezechilibrului emoțional și pentru că nu știu să mă exprim prea bine în public, nu sunt bun orator.

Ca să revin la premii, am fost un răsfățat al premiilor mici, ale filialei, spre disperarea mediocrilor. N-am luat niciun premiu mare, am fost nominalizat o singură dată la Uniunea Scriitorilor în 2011, cu jurnalul parizian, Cea mai bună dintre lumi. Ba am luat și un premiu național G. Coșbuc în 2007 pentru volumul de poezie Călătorie. Exil. Iar la Turnirul de Poezie, unde împreună cu colegii mei de filială, am luat de trei ori premiul pe echipă, am ajuns să iau, la Barcelona, Premiul publicului, un fel de compensație gratuită.

Chiar dacă am avut o bună receptare la volumele de poeme, nu am față de premii mari. Acolo sunt în joc, nu doar „opera”, ci și diplomația, inteligența, modul cum îți cultivi prieteniile literare și, de ce nu, interesele, marketingul. La Arad, premiile mari ajung greu, dar nu asta e problema. Problema e că se scrie prea multă poezie și, conform unui critic (Ion Simuț), poeții ar trebui să tacă vreo 20 de ani. Încep să îi dau dreptate, deși ideea e ridicolă, cum și receptarea poeziei e tot mai ridicolă.

- Cineva a spus că „fericirea nu poate însemna niciodată mai mult decât eliberarea de o durere, de un necaz”. Sunteţi de aceeaşi părere, adică limităm termenul universal de fericire la un simţământ oarecare? Oare n-ar putea fi fericiţi şi cei care au o suferinţă fizică? Nu întâmplător vă pun această întrebare.

- Adică „fericiți cei săraci cu duhul”, nu? Probabil că poeții sunt fericiți doar când scriu și își așează pe hârtie cerneala care le arde în vene. Nu știu dacă merită. Am devenit superstițios. Mi-e tot mai jenă să scriu poezie.

Adică mi-e jenă să scriu poezie după atâția poeți buni. Îmi vine să pun capăt poeziei și pustiului, să pun lira-n cui, cum glumește desigur Eminescu.

Dar, dacă avem parte de pustiu, de ce n-am încerca să-l sublimăm în versuri frumoase sau în meditații adânci și cinice precum Cioran? Cum altfel să ne eliberăm de suferințele mici care se tot adună și de cele mari care ne marchează iremediabil? Doar prin rugăciune. Între poezia mea și rugăciunea mea nu e decât un pas pe care îl fac, inspirat sau neinspirat, ori de câte ori simt apăsarea. E drept că la ora asta, când aud drujbele din vecini, n-aș refuza nici drogul, așa cum nu refuz medicamentele. Dar cine să mai scrie,domnule Crisciu, despre suferință, bătrânețe și moarte? Poate doar Cioran și Livius Ciocârlie. Am semnale că și ei s-au lăsat de scris. Și atunci cine să mai citească?

Aluzia pe care o faceți la boala mea e adevărată. Sunt bolnav. Dar mă tratez.

Titus Crișciu În general, portretele sunt tipice, se insistă asupra trăirilor pozitive, luminoase, fapt ce caracterizează discursul lui A. Gyuris, în special; e atent la noblețea din om, la tot ce îl poate „îmbogăți sufletește” (ex: „Omul Aurel Contraș este modest și cu simțul măsurii moștenite de la țăranul român, trăsături oglindite și în creațiile sale. Opera sa este curată (artist în lemn n.n.), reflectă coordonatele religioase și sacre…”).

E adevărat că Adalbert Gyuris face loc și unui timp personal, din când în când: unei rememorări sentimentale („Ați auzit de Mozart?” etc.) sau unei întâmplări strict personale („Cu cătușe”; „Strigătul de disperare”) - dar principala sa calitate este o anumită inocență, manifestată printr-o stare continuă; de a se întreba (mulțumitor mereu - Bunului Dumnezeu): de unde atâtea roade în sufletul său? De aceea confesiunea sa, din final, e simplă și charismatică: „La început am învățat de la mama, tata, bunici și mai târziu de la oameni, direct sau prin lucrările lor adresate nouă, multe lucruri despre viața aceasta scurtă sau lungă (…) Oricum viața merită trăită în fiecare clipă și luate doar părțile bune din ea” (Adalbert Gyuris). Deși succint prezentate, anumite amănunte devin mai mult decât remarcabile, în stilul unei proze autentice, de pildă, în scrierea „Onor fratelui meu”; acolo se reface, din mers, din povestea tatălui, o anumită atmosferă specifică războiului, dar și existenței, în anumite condiții, a celor de acasă; autorul caută latura umană: „Am căutat să-i privesc ochii și fața. Era un om în vârstă, iar ochii îi spuneau că este un om bun”; „A venit 23 August1944 și el a fost arestat și dus într-un lagăr la ruși, unde și-a vândut pătura pentru un cartof. A murit din cauza foamei și a frigului…” Privind peste umăr, vorba autorului, cititorul este invitat la lectura unei cărți plină de emoție și căldură umană, în care simpla notație devine o poveste despre oameni.

interviu actualitatea literară 21 nr. 75 n septembrie 2017 (Auto)portrete literare contemporane:

Alina Pavelescu, despre cum se scrie o carte de debut George Motroc în dialog cu cu scriitoarea Alina Pavelescu

George MOTROC

George Motroc: Doamnă Alina Pavelescu, după tradiţionalele urări aniversare de început, vă rog să fiţi de acord să ne răspundeţi cu o scurtă autobiografie pentru cititori: cine sunteţi şi ce aţi făcut, pe scurt şi esenţial, literar şi existenţial, în secolul acesta şi în cel trecut?

Alina Pavelescu: Literar, n-am făcut mare lucru, cu excepția acestui roman de debut care v-a prilejuit ideea de a-mi lua acum un interviu. Existențial, am viețuit, mai bine sau mai prost, după contexte și posibilități. M-am născut în Giulești, cândva, mai demult, ca să fiu sinceră a trecut ceva vreme de-atunci.

După aia am făcut un tur al școlilor generale din mahalalele Bucureștiului, mai întâi prin Ferentari, apoi în Berceni. A fost frumos, a fost perioada mea cea mai plină de mirări existențiale. După aia am dat ”treapta întâi” și am intrat la liceul Zoia Kosmodemianskaia, așa se numea atunci, acum e Școala Centrală. Apoi la Facultatea de Istorie și, ca să nu rămână castelul de nisip fără turnulețul inevitabil, la un moment dat am mai făcut și un doctorat. Între timp am lucrat/lucrez ca arhivist și probabil că ăsta e singurul element de originalitate din biografia mea, dat fiind că, de câte ori le spun oamenilor cu ce mă ocup, imensa majoritate habar nu are despre ce vorbesc. Dacă am noroc, unii își închipuie că sunt un fel de agent sub acoperire care păzește secrete adânc îngropate; dacă n-am noroc, sunt bănuită insistent că ard gazul într-o profesie fără prea mare utilitate socială. Bineînțeles că lucrurile nu stau în realitate nici așa, nici așa. Dacă au ghinion și mă prind în formă, uneori le mai servesc interlocutorilor mei câte un discurs despre frumusețea și importanța meseriei de arhivist. Dacă sunt în pase blazate, îmi amintesc din timp că oricum oamenii nu prea vorbesc ca să dialogheze și că nu prea se lasă convinși cu argumente din exteriorul minții lor; atunci pur și simplu tac, tăcerea mea le alimentează fantasmele, iar asta ne place tuturor foarte mult.

G. M.: Dacă acum ştim cine este autoarea Alina Pavelescu, vă rog să elucidaţi şi alt mister: cum s-a născut personajul personajul Stoltz şi de ce folosiţi până şi în titlul cărţii acest termen, totuşi, peiorativ babă şi nu doamnă sau măcar tanti?

A. P.: Da, chiar știți cine este Alina Pavelescu? Ce bine, atunci înseamnă că îmi puteți spune și mie. Așa cum sper să-mi spuneți la un moment dat și de ce ”babă” e musai un termen peiorativ. În mintea mea, ”babă” e un titlu de noblețe, un apelativ de-a dreptul imperial.

Babele sunt raisonneur-ii lumii, curelele de transmisie ale istoriei și-așa cum probabil v-ați dat seama, exact acesta este și rolul babei Stoltz în cartea mea. Aveam nevoie de un ax în jurul căruia să-mi construiesc povestea - care, în esență, e o poveste despre straturile și meandrele memoriei omenești - iar ideea unei babe mi s-a părut la momentul ăla cea mai folositoare.

G. M: Pentru personajul-narator, principala „sursă de inspiraţie” care declanşează începerea scrierii jurnalului este o carte de psihanaliză reală, dar şi citită de dvs., A. Roberti - Cum să te psihanalizezi singur, Editura Trei, 2007, aşa cum scrie într-o notă de subsol, încă din primele pagini, sau este o altă strategie narativă de-a dvs.?

A. P.: Da, cartea aceea chiar există și există și autorul (sau autoarea) ei, A. Roberti. Cred că, dacă vreți să o citiți, încă mai poate fi găsită pe site-ul editurii care a publicat-o. De aceea am și indicat sursa în carte, ca un arhivist deformat profesional onest ce mă aflu.

G. M: În ceea ce vă priveşte, când, cum şi, mai ales, de ce v-aţi apucat să scrieţi acest prim roman?

A. P.: Ăsta e genul ăla de întrebare la care prima tentație e să răspunzi cu ”habar n-am”. Chiar așa, de ce m-oi fi apucat eu să scriu un roman? Cred totuși că o voi lua în ordinea sugerată de întrebarea dumneavoastră, că pare mai simplu: Când? Într-o seară de februarie, duminică, era încă ger afară, pe stradă se topeau zăpezile și Bucureștiul era al naibii de gri.

Cum? Îmi amintesc că mai întâi am încercat să adun de pe sârmă niște rufe înghețate, dar mi-am dat seama că nu aveam destui mușchi la mine și mi-am rugat bărbatul să preia capitala misiune. Apoi, fiindcă în casă se făcuse cam frig, iar pisica Mița se tot freca de papucii mei îmblăniți, m-am așezat la calculator ca să îi dau ocazia să se cuibărească în poala mea. Ea s-a conformat, eu mi-am dat seama că sunt blocată în fața calculatorului, dar nu am chef să joc Mah Jong, așa că m-am apucat de-am scris primele pagini din ceea ce

avea să fie viitoarea carte.

De ce: Cred că mi-a plăcut, altfel nu-mi explic de ce am continuat. Sau poate că n-am evoluat suficient cu psihanaliza personală încât să-mi dau seama și de alte cauze. Dar promit să perseverez.

G. M: Tot legat de raportul realitate/sursă documentară versus ficţiune, v-aş întreba care este acesta şi în ceea ce priveşte instanţa narativă, în ce măsură vă recunoaşteţi în portretul celei care se autopsihanalizează?

A. P.: Aici deja mi-e mult mai simplu să vă răspund, dar fiindcă se tot spun lucruri - mai mult sau mai puțin clișeice - despre comunitatea de substanță dintre autor și personajele sale. Și despre cum orice ficțiune e de fapt realitatea transfigurată. Așadar, da, există oarece asemănări între mine și secretara de primărie, fie și numai că amândouă suntem/am fost grăsune și fumăm mult. Și da, oricât s-ar strădui un autor să reinventeze complet lumea, mă tem că lumea e cam ca apa caldă: când ești mai convins că tu ai descoperit-o, îți dai seama că o mai făcuse cel puțin un altul înaintea ta.

G. M: Dvs., fie şi pentru uzul propriu, inventaţi nişte concepte, cele mai încântătoare şi primele care îmi vin în minte fiind ,,fantasme de tâmpiţi” şi ,,Dobitocul”... În cazul Dobitocului, cel de care vă

îndrăgostiţi, scrierea cu majusculă este o înaintare în grad din punct de vedere afectiv sau o degradare maximă din punct de vedere moral?

A. P.: Adică ”dobitocul” e un concept? Vă mulțumesc, uitați, la asta nu m-am gândit. Eu credeam că e plină lumea de concepte, de-aia nici nu mi-am mai propus să inventez altele, doar am întins mâna și am cules unul, la nimereală. L-am scris cu majusculă fiindcă așa sunt eu, o perfecționistă ușor maniacă și fiindcă mi-am zis că măcar atâta cinste merită și el, dacă tot mă apucasem să-l bârfesc. Cât despre ”fantasmele de tâmpiți”, cred că orice femeie v-ar putea spune că sunt, cel mai adesea, pur și simplu niște scuze convenabile pentru însăși tâmpenia femeiască. Uite, ăsta chiar ar merita să fie concept, căci dacă nu ar exista fantasmele de tâmpiți, literatura de dragoste scrisă de femei ar fi, ori plicticoasă, ori teribil de modestă intelectual, ori pur și simplu pornografică. Așa, noi femeile ne fabricăm fantasme și asta ne ajută foarte mult în maturizarea noastră emoțională, ne hrănește talentele literare (sau măcar pofta de citit cărți bune) și, la rigoare, ne mai salvează de la câte o eventuală sinucidere. S-ar putea ca și la bărbați ”fantasmele de tâmpite” să joace un rol similar, dar nu sunt foarte-foarte sigură fiindcă perspectiva masculină nu am aprofundat-o încă suficient.

G. M: Până la urmă, tot acest jurnal, de fapt fals jurnal, înseamnă salvarea personajului-narator sau doar conştientizarea şi acceptarea condiţiei umane, a ceea ce Milan Kundera numea starea de litost, din moment ce, spune ea cu autoironie, ,,mă îndrept din greşeală în greşeală spre victoria finală, fără să sesizez nimic în neregulă pentru că sunt prea ocupată să îmi fabric himere”?

A. P.: Păi, nu cred că salvarea omului și acceptarea condiției umane se exclud reciproc. Dimpotrivă, nu prea văd cum ar putea să se producă prima fără cea de-a doua. Poate doar în ficțiunile pentru copii, dar eu am scris o ficțiune pentru adulți și oricum, chiar și în cazul literaturii pentru copii, o soluție narativă de genul ori-ori îmi pare mai degrabă o eroare pedagogică. Și autoironia la fel, face parte din arsenalul salvării sau cel puțin așa am intenționat-o eu.

G. M: Aş mai adăuga un citat dintre multele care m-au pus pe gânduri şi pe care v-aş ruga să-l comentaţi, fie şi pe scurt: „Aşa stau lucrurile pe lumea asta. Când omul evadează dintr-o poveste, puţine urme rămân neşterse în urma sa. Nu mai ştie nimeni nici ce-a slăvit, nici ce-a fluierat, nici ce-a plănuit, nici ce-a vegheat, nici ce-a construit şi nici măcar ce-a dărâmat. Tot ce-i rămâne e ce a visat şi ce mai iubeşte încă.” Împărtăşiţi sau vă delimitaţi măcar parţial de acest punct de vedere despre ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi ne poate face fericiţi - a visa şi a iubi?

A. P.: Cu asta, mi-ați stârnit niște amintiri dureroase din școala generală: cele în care trebuia să scriu comentarii de texte literare. Cred că de la Beethoven mi se trage, mai precis de la un banc cu Beethoven, care era foarte la modă pe vremea mea: Cică Beethoven tocmai își terminase de cântat o compoziție în salonul unei aristocrate celebre, iar aceea s-a așezat lângă el și l-a interpelat: ”Maestre, ați cântat minunat, dar ce ați vrut să spuneți cu bucata asta?

Ce stare de spirit ați vrut de fapt să ne transmiteți?”

Maestrul (care, cum se știe, era cam surd, iar surzenia uneori îi face pe oameni ursuzi), i-a răspuns scurt: ”Asta!” S-a ridicat, s-a dus la pian și a mai cântat o dată. Mie, bancul ăsta mi-a întărit convingerea că și comentariul literar, ca și multe alte lucruri pe care eram puși să le facem la școală, era mai mult muncă în zadar, că nu prea aveai ce să să comentezi la un text, doar să-l citești, să-ți placă sau nu și atât. Bine, între timp, când am mai crescut, mi-am dat seama că nu e chiar așa, că problema e ceva mai complicată și că, până la urmă, chiar e nevoie pe lumea sta și de oameni care să explice tuturor - și autorului însuși - ce a vrut să zică de fapt autorul. Dar tot am rămas cu o repulsie - irațională, recunosc - față de comentariul literar. E un fel de teamă, de sfială, nu știu exact cum s-o descriu, în orice caz, n-aș mai avea curajul să comentez acum literatură și cu atât mai puțin pe aceea comisă de mine însămi.

G. M: Experienţa dvs. romanescă va continua sau doriţi să vă îndreptaţi spre alte zone de cercetare?

A. P.: Din nou, nu e cu sau-sau, e cu și-și. Adică da, voi mai scrie literatură (de fapt, chiar am mai scris și sper să mai și public), dar da, voi explora și alte zone de cercetare, așa cum am făcut și până acum. Când spăla rufe și o suna câte o prietenă la telefon să o întrebe ce mai face, mama mea obișnuia să răspundă: ”Ce-am învățat”. Mă tem că în aceeași paradigmă mă situez și eu, va trebui să verific ce spune psihanaliza despre acest tip de continuitate între generații.

George Motroc: La final, vă rog să faceţi o invitaţie la lectură - un citat din romanul dvs., despre care am discutat astăzi...

Alina Pavelescu: Am o dilemă: dacă să vă dau citatul care îmi pare mie că mi-a ieșit cel mai bine sau pe acela care îmi pare că ar putea să placă unei categorii cât mai largi de potențiali cititori. Și mai am încă o dilemă: din experiența mea, cel mai adesea citatele îți induc idei greșite despre întreg. Fie unele citate îți creează speranțe mari legate de o carte pe care, după ce o citești de la cap la coadă, ajungi să o consideri slabă; fie, dimpotrivă, te fac să nu mai vrei să citești o carte care, în fond, e bună și ar merita citită.

Așa că mai bine nu vă dau eu niciun citat anume. Mai bine îi invit pe cititorii dumneavoastră să citească toată cartea și să decidă singuri, în cunoștință de cauză, dacă au chef să o comenteze, să o laude, să o recomande mai departe sau să o abandoneze la jumătate și să nuși mai amintească niciodată de ea.

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară

teatru

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

nr. 75 n septembrie 2017 Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXIII-a, 2–24 septembrie, 2017

„Oedipe” de George Enescu Învinovăţire continuă sau Drumul cunoaşterii permanente

Vârstele sau etapele vieţii sunt delimitări de trăiri după ce au fost abandonate precedentele, uneori până la uitare. Pe Luana, tânărul de la apartamentul 6 din blocul singuratic de lângă pădurea cu lac, din urbea X, o iubise divin. Îşi vedea viaţa ca un fir de aţă atârnând de voinţa ei care, în mai toate situaţiile, era intolerabilă prin refuzurile programate. Cum nimic nu-i făcea plăcere în compania lui, iar continuarea legăturilor devenise o povară, într-o zi Sorin a hotărât s-o părăsească.

Deşi în toate lucrurile şi fiinţele din jur căuta atracţia ei, Sorin găsi un prim remediu de împăcare cu sine du­pă o şedere la munte. Repetând experienţa, el a simţit ui­tarea pe care muntele vindecător i-a insuflat-o. Şi chiar dacă ar mai fi avut oca­zia s-o reîntâlnească, era convins că i-ar fi văzut chipul cu interes, dar fără nimic emoţional. Luana i-ar fi părut o fiinţă umană în felul celorlalte. Uitarea l-a făcut pe Sorin să redevină acelaşi tânăr îndrăgo­stit ce-şi caută scopul şi fiinţa iubirii.

La început i-a fost mai greu, căci era îndemnat să refuze, în stânga şi-n dreapta, până ce a prins temei senzaţia de ceva prezent care-i urmăreşte firea. Dar nici atunci nu s-a văzut în apele sale. Respingând realitatea, cândva maliţioasă cu el, Sorin a preferat un timp să rămână anonim, deşi o tainică mistuire a dorinţelor îl chema la o altă viaţă. După ex­perienţa de trăire cu Luana, sfârşită prin eşec, amintirea ei stăruia uneori apăsător, Sorin a hotărât să încerce un alt episod de viaţă dar, în caz că iubirea l-ar fi acaparat din nou, să-i deţină secretul prinderii sub control. Întâmplarea i-a adus în cale o altă fată, se numea Erika.

De cum a văzut-o, şi-a propus s-o ocolească. I se părea prea molatecă şi cam blazată. Avea nevoie de acelaşi suport psihic pe care şi el îl căuta. Se obişnuise cu înţelesul că reuşita în viaţă i-a adus iubirea. Sentimentul pus la vedere avea rădăcini în interior. Or, cum iubirea pentru el era un lucru sfânt, nu putea fi evitată. „Felul în care se dezvoltă sentimentele, cum îi prind în capcană pe unii sau cum se leapădă interior alţii de sentimente, jucându-se cu ele, este un pericol”, gândi el. Prevenirea sentimentelor năvalnice devine mai mult decât necesară, spre a stăvili un alt eşec. Sentimentele în năvală şi pe faţă, dacă nu declanşează convulsii, n-au adâncime şi nu fixează protagonistul în decor. La el se gândea când vorbea de protagonist, la simţul măsurii şi la o anumită prevedere. „Sentimentele, bune la toate, te fac ispititor şi credul şi te cheamă pretutindeni, dar fără aşezarea în sine şi-n lucruri, te vezi ca un pom rodnic de la care poţi să-i smulgi fructele, fără să simţi nimic pentru rodnicia lui, nici măcar banalul impuls că-i datorezi recunoştinţă”, îşi spuse el.

Până într-o zi s-a lăsat Sorin furat de sentimente când, observând că totul alunecă în faţă şi‑n jurul său, chiar el însuşi risca să fie luat pe deasupra şi aruncat cine ştie unde, a decis o încetinire a mersului printre lucruri. Adică şi-a propus să încerce opriri pe lucruri şi fenomene sau un fel de iluminări printr-un mănunchi de gânduri şi stări (dispunea din plin de ele. „De ce să nu le folosesc?”, sentreba) care nu i-au dăunat, dimpo­trivă i-au adus probe de înţelesuri. La început înţelesurile sale erau în dezacord cu înţelesurile sub care funcţiona exteriorul. Îndoiala pe care a primit-o imediat era următoarea: ori înţelesurile sale n‑au temei, ori înţelesurile exterioare sunt limitate.

Dar constatarea, care-l făcea să se suspecteze pe sine, avea să fie generată de mulţimea instituţiilor frecventate şcoala, biserica, teatrul, filarmonica. Acestea, bineînţeles, acţionau în virtutea înţelesurilor exterioare. Or el a dobândit maturizarea prin respectivele instituţii. În ciuda oscilaţiilor între extreme, Sorin s-a mulţumit să se păstreze la un nivel mediu de înţelegere, cu permisiunea că între el şi exterior pot exista anumite diferenţe, ocrotite prin toleranţă şi printr-o apreciere de ambele părţi. Însă ceea ce-l nelămurea pe Sorin, fără posibilitatea unor explicaţii evidente, era imprecisul sălăşluind în el şi care-i şoptea că înţelesurile exterioare (chiar şi-n forme contradictorii) sunt mai importante decât ştirile despre el. Mai importante decât el îi deveneau şi unele persoane. Nu prin vârstă sau prin poziţia deţinută în societate vedea Sorin diferenţele.

La un prim ni­vel de evaluare, el stabilea asemănarea (deşi deosebiri existau) cu apro­piaţii săi prin simplul fapt că locuiesc pe aceeaşi planetă, în aceeaşi ţară şi chiar în acelaşi oraş, vorbesc aceeaşi limbă sau sunt vecini de habitat. Implicarea în lucrarea societăţii produce în fiecare o separaţie prin lucrul ce-l execută. Sorin, într-un moment de luciditate, nu evită să afirme că „maşinăria” din lucruri funcţionează în măsura în care fiecare pune câte ceva nou din sine drept combustibil. Prin acest combustibil din sine pus în mişcare, el a ajuns să-l cunoască pe omul de afaceri Tutunaru Zang şi să se bucure de aprecierea lui. *** În grupul de prieteni şi prietene, unde Sorin era mai cu moţ, bărbaţii îl acceptau oricum şi-i apreciau autoritatea, recunoscându-i supremaţia, în timp ce femeile aveau rezerve faţă de el, contrazicându-l şi creându-i probleme la tot pasul. Ele, deşi mulţumite de serviciile sa­le sexuale, nu concepeau să-i accepte superioritatea. „Trebuie să facă el ceva şi ai să-i vezi slăbiciunile”, spuse una dintre ele. „Slavă Domnului, are destule, dar le ţine sub control!”, sări cealaltă, mai mult ca s-o contrazică pe prima. „Numai eu dac-aş vorbi, ar fi deajuns, interveni a treia. Mai întâi

vă pun la colţ pe amândouă, în absenţa datelor concrete.

Mărturisirile mele ar fi zdrobitoare, dar mă abţin deocamdată să le fac publice. Mă gândesc la el că ar păli de ruşine, săracul, în lipsă de argumente, şi la voi că vor­biţi după ureche! Or, Sorin e un tip care are ceva de spus. Nu înţeleg de ce n-o face?” Percepând schimbul de replici între cele trei prietene ale sa­le, Sorin se gândi „s-o facă”, adică să se exprime după intuiţiile uneia dintre ele. După multe ezitări, el îndrăzni, însă mai pe ascuns. „Ştiu că vă place să vă consideraţi unice şi de sine stătătoare prin afirmaţii.

De aici derivă farmecul vostru. Dar oricât vă străduiţi, rămâneţi într-un cadru limitat. Apreciaţi bărbatul, nu atât pentru inteligenţă, cât pentru gândirea lui practică, de unde să obţineţi avantaje şi o ipocrită autoritate”. Gândul lui Sorin fusese auzit, ca să nu spun perceput, de Erika, deoarece se produse chiar în camera ei, alături de ea în pat. De câte ori Sorin îşi plimba degetele pe sânul ei, nu se putea să nu observe, în fe­lul său, diferenţa masculinfeminin. „După o anume experienţă de viaţă căpătată, spuse cu voce tare Sorin, dorind să ocolească înţelesul echivoc, nu mi-e indiferentă relaţia cu tine, dar va trebui să depunem acelaşi efort spre a ne avea unul pe altul.” Ca de obicei, după o respiraţie adâncă, mai mult să mascheze o anume moliciune şi emoţie, Erika îi răspundea: „Frumoase vorbe, le iau în seamă. Dar tu, fiind bărbat, ar trebui să ai iniţiativa şi să începi, ca să am un model sau re­per!”. Brusc, Sorin îşi ridică mâinile de pe sânul ei, după

Scenă dintr-un spectacol german de teatru din Evul mediu. ce-i dădu un bobârnac în buric: „Eu am început-o cândva şi am avut un eşec. Te-am ales sau acceptat pe tine ca să continui. Te rog, descurcă-te!” Motivat de gândurile sale, Sorin se ridică din pat, grăbindu-se la plecare: „Eu mai am şi alte treburi. Azi mă întâlnesc cu omul de afaceri Tutunaru Zang. Îmi sponsorizează spectacolul de teatru pentru locuitorii din zonă. Noi ne vedem deseară. Te-am pupat!” Erika tresări: „O spui aşa nepăsător. Dovedeşte!”

Sorin se-ntoarse şi-i umplu obrazul de sărutări. Erika, încrucişându-şi braţele pe gâtul lui, îi şopti: „Te aştept!” *** După plecarea lui Sorin la treburile sale, Erika, ridicându-se din pat, vorbi de una singură: „Inte­resant e bărbatul! Cum face el să-i fie văzute defectele şi nu calităţile?

Bănuiesc, şi nu mă înşel, că le are!” În acest timp, Sorin, ocupându-şi locul la volanul maşinii sale, se-ntrebă grijuliu: „Să fie ea atât de stabilă în comportamentul său ori e doar o impresie primită după ce-i priveşti chipul?”

Pornind maşina în trombă, un Opel alb-argintiu cu înmatriculare de Bucureşti, Sorin mai adăugă: „Vinovăţia se află în mine.” Intrând în traficul şoselei care la ora aceea se desfăşura lejer, nefiind afectat de aglomeraţie, tânărul porni radioul de la bordul maşinii. Butonase pe emisiunea „Harisma” ce transmitea un alt episod din „Dăruitele daruri”. Îi plăcea să audă vorbele de duh ale moderatorului, în orice împrejurare s-ar afla: „Norii pe cer, parcă, se rostogoleau în plutirea lor, apoi dispăreau aşa cum veneau. Numai Soarele rămânea marele stă­ pân al bolţii albastre, iar munţii de jur împrejur, tapetaţi în verdeaţa înălţimilor, ocroteau plaiul. Vocea preotului, citind Evanghelia la Slujba de dimineaţă, era un har coborât din ceruri, din slava de sunet devenit cuvânt al lui Dumnezeu-Tatăl, făuritorul Universului.

Duminica tuturor sfinţilor ne arată rodul lucrării Duhului Sfânt.

Sfinţii nu se află în izolare; Precum Fiul, ei sunt în comuniune şi-n lucrare cu oamenii.”

Virând la dreapta, Sorin închise radioul. Intrase pe un drum de ţară, parcurs de prima dată. Coborând geamul de la portieră, de afară pătrunse un aer proaspăt cu bâzâit de gâze şi zumzet de albine. Drumul de ţară, desfă­şurat pe malul unui pârâu, presărat cu arbori şi arboret pe ambele părţi, îi provocase atenţia lui Sorin. Pe malul celălalt al pârâului, alerga printre ierburile înalte o căprioară. Lui i se păru că-i o nălucă. După câţiva metri străbătuţi, lămurit de starea drumului, el deschise din nou radioul. Nimerise pe un alt post. Se depănau ultimele fraze dintr-o emisiune ce se încheia. „În fiecare nobil este o bucăţică de proletar şi în fiecare proletar o bucăţică de nobil, spune bătrâna în finalul spectacolului Colportaj de Georg Kaiser, regia: Victor Ion Popa, de la Teatrul Naţional din Cernăuţi, 1928.

Spectacolul, în epocă, s-a bucurat de un mare succes.”

Apoi se auziră semnalele postului: „Dăm tonul culturii!

Radio România Cultural. Este ora 9!”

În deschiderea Festivalului Internaţional „George Enescu”, de la Sala Palatului din Bucureşti, sâmbătă, 2 septembrie 2017, Orchestra Filarmonică din Londra, dirijor: Vladimir Jurowski (Director Artistic al Festivalului), Corul Filarmonicii „George Enescu”, dirijor: Iosif Ion Prunner, Corul de Copii Radio, dirijor: Voicu Popescu, au interpretat în versiune concertantă opera Oedipe de George Enescu, tragedie lirică în patru acte, pe libret de Edmond Fleg, după Sofocle. Deschiderea poate fi numită excepţională, deoarece ar anunţa o nouă eră în reprezentarea muzicii de operă. Distribuţia internaţională a inclus voci sosite din părţi diferite ale lumii: Paul Gay (Oedipe), Sir Willard White (Tirésias), Christopher Purves (Créon), Graham Clark (Shephard), Mischa Schelomianski (Marele Preot), In Sung Sim (Phorbas), Maxim Mikhailov (Străjerul), Boris Pinkhasovich (Theseus), Marius Vlad Budoiu (Laios), Ruxandra Donose (Jocasta), Ildikó Komlósi (Sfinxul), Gabriela Iştoc (Antigona), Dame Felicity Palmer (Méropa).

Ca element de inedit în interpretarea concertantă (ideea aparţinând lui Vladimir Jurowski) a fost proiecţia multimedia ce a însoţit opera pe-ntreg parcursul ei, aranjată artistic şi tehnic de Carmen Lidia Vidu, cunoscută şi apreciată regizoare a spectacolelor: Eu, o casă de păpuşi, după H. Ibsen, şi Pescarul şi sufletul său, după O. Wilde, de la Teatrul Odeon. Proiecţia multimedia, pe drept acaparatoare, a suplinit lipsa de mişcare a soliştilor în timpul cântului şi a conferit actului artistic dinamism şi vitalitate. Corpurile de piatră cu înfăţişări umane apăreau şi dispăreau întrun decor de ziduri şi natură. „Piatra este masivul durerii”, spune Heidegger. Ea aduce linişte, adunând blândeţea cu „durerea domolită”. Prin proiecţia multimedia, interpretarea concertantă a operei enesciene (lirică în esenţa ei) din timpul Festivalului primea accente dramatice. Pasajele intens lirice şi momentele dramatice din partitura protagonistului se corelau cu înfăţişările umane din ipostaza lor antică. Muzica, prin substanţa ei, este natură, adică este ceea ce există, iar ceea ce există se păstrează veşnic. Opera Oedipe te conduce într-o lume aparte, dar înţelesurile ei sporesc trăirile de acum şi aici transmise de instrumente şi voci. Enescu face o muzică a fiinţei care întreabă referitor la ceea ce este fiinţa şi la ceea ce există „dincolo de ordinea ei”. În sfera muzicii, „lucrurile devin şi sunt”, iar în opera Oedipe imaginea omului se arată prin puterea cunoaşterii. Enescu menţionează că „esenţa dramei Oedipe este cuprinsă în cele trei teme din Preludiu: tema Iocastei, motivul paricidului şi cele patru note ce sugerează duelul verbal dintre Oedipe şi Sfinx”. Actul I se desfăşoară la Teba unde Laios, regele, şi Iocasta, regina, sărbătoresc ivirea pe lume a fiului lor. Veselia, ce părea să pună stăpânire pe cetate la naşterea „copilului cu viitorul ascuns”, va fi întreruptă de apariţia lui Tiresias. Laios este învinuit că, împotriva poruncii zeilor, a primit de la Iocasta pruncul purtător al blestemului de a-şi ucide tatăl şi de a se căsători cu propria mamă. Disperat, regele înstrăinează pruncul unui cioban, poruncindu-i să-l arunce în prăpastia Kiteronului. Actul al II-lea, plasat peste douăzeci de ani, se petrece la Corint. Nimeni din cetate nu ştie că regele Polybe şi regina Meropa au crescut un copil vitreg ce poartă numele Oedipe. Îngrijorat că oracolul lui Apollo i-a prezis crime oribile, tânărul părăseşte casa părinţilor adoptivi din dorinţa de a-i ocroti. La o intersecţie de drumuri, Oedipe intră în conflict cu un car regesc. Furios că a fost numit „sclav”, Oedipe îl ucide pe bătrân, fără să ştie că acesta i-a fost adevăratul tată. Ajungând la porţile Tebei, Oedipe află de la paznic despre înspăimântătorul Sfinx care terorizează cetatea. Îndârjit, Oedipe ucide Sfinxul, răspunzându-i că „Omul este mai puternic decât destinul”. Impresionaţi de fapta sa, ce scapă cetatea de primejdie, tebanii îi oferă tronul şi mâna reginei Iocasta. Actul al III-lea, axat pe Teba, prezintă cetatea peste câţiva ani, lovită de ciumă. Creon, fratele Iocastei, după oracolul de la Delphi, anunţă că trebuie aflat ucigaşul lui Laios. Începând ancheta şi aflându-se adevărul, Iocasta îşi curmă viaţa, iar Oedipe, luânduşi lumina ochilor, dobândeşte vederea interioară. Îndemnaţi de Creon, tebanii îl izgonesc din cetate pe Oedipe care pleacă însoţit de fiica sa, Antigona.

Actul al IV-lea sau Epilogul izbăvirii se desfăşoară în preajma Atenei, considerată de Antigona locul favorabil popasului. Între timp soseşte Creon, dorind să-l aducă înapoi, în Teba, pe Oedipe spre a opri luptele pentru tron. Dar va fi refuzat. Oedipe îşi mărturiseşte nevinovăţia, deoarece faptele săvârşite nu se datorează voinţei sale. Atenienii îl iartă şi-l primesc printre ei, oferindu-i liniştea necesară. Liniştea în contextul operei enesciene înseamnă „pace”, adică împăcarea forţelor învrăjbite după îndelungi agonii şi orbiri. În „pacea” din finalul operei, Oedipe se iveşte din esenţa contradicţiei creative: cel călăuzit devine călăuzitorul, ca o supremaţie a omului prin univers, proslăvind „biruinţa asupra destinului”.

Opera Oedipe de George Enescu este un Preambul despre viitorul ascuns al omului.

Nicolae HAVRILIU

nr. 75 n septembrie 2017

cărţi/autori

actualitatea literară 23

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Daniela Mărginean, Zăpezi de soare, Bucureşti, 2017

...Se pare că acesta va fi un număr al doamnelor - sau cel puţin la acest început de pagină. Prezentată de Alensis de Nobilis, cu un text (aproape că) mai

poetic decât însuşi conţinutul volumului, cartea Danielei Mărginean, de 164 de pagini, cuprinde cam tot atîtea poeme, neîmpărţite în cicluri. Iată şi o profesiune de credinţă a autoarei: „Poezia mea e-n în mine,/ suflu de zbor şi abis/ oracol de soare, cuvânt neucis.../ Poezia rupe din mine...” etc. (Poezia). Avem de-a face cu versificări decente, unele peste medie - dar niciuna strălucitoare - şi când tematica este cea a iubirii, şi când este vorba de meditaţii existenţiale: „Aş vrea să rătăcesc la marginea uitării/ să prind secunda-n care m-ai aruncat spre cer/ să gust eternitatea şi profunzimea mării/ sorbindu-ţi nu cuvântul, ci sufletul din el!...” (...)/ să-mi fie viaţa-ntreagă mireasmă de cuvinte/ ce mă clădeşte-n vers cu sânge-n călimări...” (Sânge-n călimări). Dar iată şi opiniile nobilului prezentator, exprimate în prefaţa intitulată atât de poetic şi adecvat, În ninsoarea poemelor: „Poemele din Zăpezi de soare sunt în mare parte aşteptări - trăiri în clipe atemporale, în locuri visate, nu existente, scrutând până dincolo de zări prin ferestrele apelor (...) Mâna care se întinde e tot mâna care se retrage topită în zăpezile încărcate de soare (...) În fiecare piatră e scris un poem, sub fiecare undă a apei se ascunde o şoaptă, sub fiecare cămaşă se ascunde o flacără.” Acum judecă şi tu, cititorule: nu sunt aceste afirmaţii un poem în sine care (eventual) ne-ar scuti de a parcurge întreg cuprinsul cărţii?... Şi totuşi, autoarea însăşi e o adevărată aspirantă la Poezie: „Am atins ziua zăpezii de soare.../ îmi zâmbea secunda de senin dezgolit/ înfloreau paşii rătăciţi în ninsoare...” (Zăpezi de soare).

Viorica Toaca Osipova, Eu sunt femeie, (editura) Ceconi, Baia Mare, 2017 Volumul face parte dintr-o serie întreagă de cărţi apărute sub oblăduirea poetului Ioan Romeo Roşiianu (de care ne vom ocupa în continuare), colecţia - sau seria - intitulându-se inspirat eCreator. Dacă precedenta poetă prezentată de noi declara într-o poemă „sunt femeie” – iată că autoarea de faţă, născută în Republica Moldova, îşi alege această sintagmă chiar ca titlu de volum.

Poeta, care scrie într-o curată limbă românească este pedagogă (institutoare) şi se prezintă singură pe coperta a patra, gest necesar, dacă nu chiar obligatoriu, mai cu seamă când avem de-a face cu nume cvasinecunoscute (până acum!).

Dar se prezintă şi prin poemele sale, dacă e să le luăm în considerare pe

cele liminare: „Nu mă căuta insistent în poezia mea/ Nu sunt aici, doar ale mele gânduri/ Adunând ceva frumos să le pun în ale mele rânduri/ Nu sunt eroina, nu mă confunda/.../ Eu sunt aer, apă, foc... Eu sunt tot!” (Către cititor).

Vasăzică: poeta nu e eroina, eroul liric al poeziilor sale, ci chiar suma elementelor înconjurătoare - Totul! „Femeia în rochie roşie e o taină/ Elegantă, pasională, curajoasă/ Mişcările-i sunt lente, graţioase.../ Culoarea buzelor ei cărămizii.../ Diamantele din ochi te-nnebunesc.../ Femeia în roşu cu zâmbetul pe buze/ Nu ştie nimeni ce-n

Colegul nostru I. B. semnează postfaţa cărţii, intitulată frumos Poemul, un spectacol al tuturor travestirilor: „Cu un program destul de atent, echilibrat, vine în peisajul din vestul românesc lirica lui Daniel Mariş...” În afară de câteva exprimări (cam) prea sofisticate - „Este un atentator la frivolităţi sofiste, dar şi un causeur aproape fără limite...”

- Ionel Bota îl fixează exact în peisaj pe autor: „De altfel, se simte peste tot un aer de reconsolidare, semn că autorul ia seama la zeii tutelari ai poeziei... ironia însoţeşte caligrafierile magiei acestei creaţii... Virtuţile sale sunt copleşite de

şi-n biserică (închinare comună); este de fapt Vocea poetului prin care acestaşi exprimă dezabuzarea în faţa lumii. A lumii abătute de la axa normală - o lume sărită de pe fix. Mai cu seamă că, la fel ca-n toate poemele mari de dragoste ale lumii, iubita pleacă... (îl părăseşte?... călătoreşte?... se răz-gândeşte?!). Avem înainte o frumoasă carte de dragoste şi omenie, în care iubita şi Dumnezeu sunt „eroii principali”. Carte despre care vom mai auzi - sau, cine ştie?... vom mai scrie, pentru că Ioan Romeo Roșiianu nu este doar poet și editor, ci și organizator de evenimente literare de amploare.

suflet ascunde...” etc. - etc. (Femeia Taină). Avem în faţă, cum bine se vede, eternul feminin în varianta rusă - poate cea mai reprezentativă dintre toate! (vezi romanul Rusoaica de Gib Mihăescu).

Cartea, de 140 de pagini, se încheie cu o prezentare elogioasă a poetului-director de editură şi colecţie.

puterea de a experimenta, poetul acesta pare că ambiţionează destructurarea totului.” Dar poate că cel mai bine se prezintă poetul însuşi punându-ne cărţile pe masă: „cu mîinile crăpate femeile/ stivuiesc claviculele îngerilor/ ca pe nişte baloţi de sârmă ghimpată” (Vertij); „deschid acest spaţiu ca pe o staţie orbitală/ sub ninsoarea polară/ a unor pomişori înfloriţi prea devreme...”

(Câteva reguli perisabile ale haosului, 3.). Însă suprarealismul - fie el afişat, fie asumat - nu este la îndemâna oricui... nici măcar a intelectualului! Aşadar, am fi fost bucuroşi, pentru edificare, să aflăm şi părerea criticului Gheorghe Jurma în cestiune, mai cu seamă că e vorba de-un volum premiat.

Valeriu Valegvi, Arcă-n vremi de mătase, grinta, eCreator

Felicia Feldiorean, Risipitele iubiri, Editura Ceconi, Baia Mare 2017

În aceeaşi colecţie eCreator, apare volumul doamnei doctor din Braşov, stabilită la Münster, Germania - a treia carte semnată de dumneaei, după cum aflăm din prezentarea editorului, postată în Postfaţa cărţii, intitulată „Felicia Feldiorean şi o privire în străfunduri de suflet şi simţire”. Cartea cuprinde 90 de poeme în tot atâtea pagini - unele cu dedicaţie, acestea - şi alte notaţii - fiind făcute la sfârşitul poemului. De fapt, cred că am făcut o confuzie: cele mai multe dedicaţii le-am descoperit într-o carte anterioară a autoarei, - Petale de suflet, editată în 2011, la Adjud. Printre acestea am descoperit şi una adresată lui Adrian Păunescu, un posibil mentor al poetei: „pentru Adrian Păunescu, într-o noapte de toamnă fără stele..., Germania; sau: „într-o seară magică, în care ninge atât de liniştit...” Trecând peste aceste notaţii/dedicaţii care incumbă poezie ele însele şi apropiindu-ne de conţinutul propriu-zis al poemelor, constatăm că dna doctor îşi transcrie de fapt impresii şi stări sufleteşti, încercând să le transpună poetic, transmiţându-ni-le de la distanţă: „Să pot să fiu iar zbor de fluturi,/ Să pot să fiu petala ta,/ Să-mi mângâi viaţa cu săruturi/ Să ne cunune dragostea.” Dacă e să ne luăm după poetul Ioan Romeo Roşiianu, avem aici un „frumos amestec indescifrabil de blândeţe, confesiune, descătuşare şi dramatism”.

Daniel Mariş, Profeţii despre vremurile fricii, Editura TIM, Reşiţa, 2016

Avem în faţă un „Volum premiat la ediţia 2016 a Concursului Naţional de Poezie „Eminescu la Oraviţa”, „Carte apărută în cadrul proiectului Imperial Burgtheater Oraviţa 1817 – 2017, Colecţie îngrijită de Gheorghe Jurma.

Dar, dincolo de aceste etichete, nu aflăm nimic despre autorul Daniel Mariş (pe care cei implicaţi în proiectul editorial inclusiv Ionel Bota - îl cunosc probabil foarte bine, dar sunt foarte secretoşi...)

Ioan Romeo Roşiianu, Scrisori de dragoste expediată/ Letters of Delievred Love, grinta - eCreator

Credem că Ioan Romeo Roşiianu este un autor important al momentului - atât prin creaţia proprie, cât şi prin activitatea cultural-editorială. Avem aici (cum se poate constata din dublarea titlului) un volum bibling, în traducerea Patriciei Lidia - o carte de 200 de pagini de poezie: 100 în româneşte - 100 în limba engleză. Din Fişa de scriitor de la finele cărţii aflăm - cei care nu ştiam deja - mult mai multe lucruri despre poet, dar de fapt toate cele de trebuinţă le descoperim în poemele sale ample, conceptualizate, cât şi metaforizate: un lirism debordant, fără să se sprijine în cârja mijloacelor prozodice (rimă, în special). Cartea conţine o sumă de Scrisori – dar nu scrisori către, ci despre; foarte multe sunt despre Dumnezeu: Scrisoare despre Dumnezeu cuvintelor şi Dumnezeu tăcerii, ...despre Dumnezeu bunicilor mei, ...despre Dumnezeu în inima mea... De fapt, dacă vrem să compunem noi înşine un poem lung, o putem face foarte bine punînd cap la cap dedicaţiile acestor scrisori. Astfel, avem binecuvântare şi blestem, căderea din Rai, cerul căzut pe pământ, dimineaţa cu miros de colindă... (şi n-am epuizat decât prima pagină din Cuprins!).

Dar să trecem la subiect şi să vedem despre ce este vorba efectiv în aceste ample şi poetice bucăţi literare. Cum altădată poetul vorbea Duhului său, contemporanul nostru ia ca personaj liric şi martor al cuvintelor sale Iubita: martor al decăderii lumii, a celei laice şi eclesiastice - a dragostei Eros în egală măsură cu cea Agape... Ţinută de mână pe stradă – iubita este ţinută de mână

De 60 de pagini, placheta de versuri a colegului Valeriu este „ambalată” în(tre) prefaţa lui Florin Dochia şi postfaţa lui I.R. Roşiianu, alţi doi poeţi autentici, care-l prezintă cu precizie şi căldură, inclusiv pe coperta a patra. Subţirică şi consistentă, cartea lui V.V. se împarte în patru cicluri: Să vezi şi să auzi, Mă aştepţi cu şoimul de serviciu pe umărul drept, Doar aşa s-or mai domoli bemolii din sânge şi Sufletul se-murgeşte. (Dar poate ar fi de folos să cităm şi titlurile prefeţei/postfeţei: Valeriu Valegvi între emoţie şi reflecţie, respectiv, V.V. şi salvarea-n cuvânt. Între aceste două extreme se şi înscrie, de altfel esenţa poeziei analizate.) Dar Valeriu este şi un maestru al titlurilor, care vorbesc de la sine (este demnă de deplorat, uneori, poezia deliberat fără titlu!... are numai de pierdut, nu de câştigat): Umbrele dintre degete, A predicat despre toamă, Anumite nelinişti... Curând tatăl tău fiica mea (din care şi cităm): „Curând nu ne vom mai recunoaşte/ eu o să fiu tatăl tău tăcut/ tu fiica mea nepricepută... şi cum îţi spuneam/ eu tatăl tău/ tu fiica mea/ suntem deopotrivă de siguri/ că mâine ne vom risipi/ în răsărituri în asfinţituri/ precum două zbateri de aripi/ ale aceluiaşi înger şi totuşi/ ne vom mai recunoaşte?”... Cunoaşteţi o mai frumoasă elegie a trecerii de la Blaga încoace?...

Maria Izgherean, Galeria cu sculpturi, (fără editură), Lugoj 2017

Cu o copertă de Cristiana Ghinea, grafică adecvată la subiect, iar pe coperta din spate portretul „împădurit” al Doamnei, cartea Mariei Izgherean are în total doar 23 de pagini şi un moto din Albert Einstein. Este vorba, desigur, de nişte „sculpturi” ale minţii, cuprinzând oameni şi trăiri, - descrieri rimate ale unor lucrări descoperite în pridvorul „Casei Clopot”: Legănuţul Fermecat, Fata Visătoare, Aducerea Aminte, Ghiocel, Chipul Distorsionat, Tonomatul etc.... Cam atâta putem spune deocamdată - nu ne putem întinde cu prezentarea mai mult decât conţinutul cărţii, care a primit recent, la Timișoara, un premiu II la un concurs de poiezie. Iar când ne întâlnim pe stradă cu distinsa doamnă, îi tot spunem că ar da mai bine un singur volum consistent, de 80-100 de pagini, decât mai multe, nenumărate broşurele poetice, tocmai bune de pus la colecţia personală.

24 actualitatea literară Poezia lui Petr Štengl este originală, autentică și nedisimulată, mustește de prospețimea specifică autorilor „neîncadrabili”, „incategorizabili”, care nu numai că se „sustrag” curentelor, tendințelor și mișcărilor „oficiale”, dar își permit și luxul de a o face în mod convingător și cu succes. Tendința de a experimenta cu ajutorul cuvintelor și chiar cu sunetele îl apropie de suprarealiști (în principal de Josef Janda), deși nu este membru al cercului oficial al acestora (întrucât nonconformistul autor nu ar putea fi nici membru oficial al unui cerc, nici membru al unui cerc oficial), dar, în mod doar în aparență paradoxal, și de o autoare mult mai tânără, Petra Strá, care se revendică de la aceeași tradiție, dar fără a încerca, la rândul ei, să obțină consacrarea formală a mai vârstnicilor săi colegi. Dezordinea aparentă a structurii poetice (în fapt, cu strictețe studiate și „regizate” până în cele mai mici detalii) trimite cu gândul la post-modernismul anilor 90 ai secolului trecut, actualizat după 2010 în special prin inovațiile stilistice și adaptările vechilor principii la realitatea poeziei realizate de Michal Šanda, bunul prieten și coleg al lui Petr Štengl de la magazinul virtual Adresa bună, de care, de altfel, îl apropie și gustul pentru poetizarea (aparentului) banal cotidian, în special de esență citadină (da, discutăm mai degrabă despre poésie bourgeoise decât despre poésie courtoise: „Omul de treabă / schimbă canalul de pe filmul de acţiune sângeros de pe Nova / la documentarul de pe ČT2 / De fapt, omul de treabă respinge violenţa / De fapt, omul de treabă se străduieşte să fie atent faţă de alţii / să se pună în pielea lor / Omul de treabă / arată înţelegere şi empatie pentru cei defavorizaţi / Omul de treabă / se străduieşte să-i ajute pe alţii / Omul de treabă face toate acestea / până-n momentul în care / îi sare țandăra). Cutezanța de a aborda fără niciun fel de complexe și perdeluțe „vorbele urâte”, cărora nu se sfiește să le confere rafinate, subtile, în schimb puternice și convingătoare valențe artistice, ne-ar putea duce cu gândul la Jana Orlová (desigur, făcând abstracție de expresivitatea și motivele specific feminine ale autoarei) sau, din nou, la Michal Šanda (ce-i drept, liderul postmodernist este mai reținut în termeni, dar mai îndrăzneț în aluzii) sau chiar la Milan Ohnisko în momentele sale de pitoresc.

Dar, dincolo de toate aceste paralele mai mult sau mai puțin vizibile sau convingătoare, Petr Štengl rămâne unul dintre autorii care, „sfidând” fără regret și „moda” și „sistemul”, se constituie în veritabile surse și motoare de înnoire a poeziei cehe nu numai dinafara ei, ci și (poate mai ales) din interiorul lor. Mircea Dan Duță

Luxfere În baie şi la closet la muncă avem luxfere şi-ascunse-s imagini în ele şi-acele imagini sunt artă nu ştiu dacă a observat vreodată cineva acele imagini din luxfere sper că eu am fost primul a fi primul înseamnă ceva dar pe de altă parte lumea află mult prea târziu despre asta înainte să descopere că aţi fost primii am fotografiat imaginile din luxfere şi le-am arătat lui Jiřík Franta şi s-a dovedit că-i vorba de ARTĂ dar nu este ARTA aceea corectă mi-am spus că ARTA care apare fără să vrei este singura ARTĂ corectă dar după cum se vede - m-am înşelat dac-ar fi așa ar putea să vadă ARTA oricine oriunde şi în orice dar aceasta ar însemna o imensă harababură care nu s-ar încadra în conceptul de postmodernism aşadar aşa nu ar merge şi-apoi cine ştie ce-ar zice despre asta Alain Badiou sau cel puţin Michael Hauser şi-aşa stau pe veceu mă uit la arta care n-are pretenţii apoi trag apa mă spăl pe mâini şi sunt primul care face asta

nr. 75 n septembrie 2017

meridiane

Petr Štengl

Petr Štengl s-a născut în anul 1960, la Praga, unde locuiește și acum. Este poet, prozator și editor, publică în reviste, iar în anul 2005 i-a apărut la Editura Revistei Vița sălbatică volumul de poezie Ce a

spus Zouplna, căruia în 2010 i-a urmat titlul 3 + 1, apărut la Editura Petr Štengl, iar în 2014 volumul în proză O să-ți iasă pe nas!, publicat de Novela Bohemica. Între 2006 și 2011, autorul a fost redactor șef al revistei pentru poezie contemporană Vița sălbatică și tot din 2006 a început să colaboreze cu revista virtuală Adresa bună, unde ocupă, prin rotație, funcția de redactor-șef începând din anul 2009.

Max a încetat să mai scrie poezii. Şi bine face. Poezii sunt destule. Este inflație de poezii. Iar mediul începe să fie și un pic suprapopulat. Delete. Delete macht frei. Din cartea de bucate Să gătim cu Laďa Hruška s-au vândut peste 350.000 de exemplare. Şi lucrurile nu se opresc nici pe departe aici. Max ar vrea să fie ca Emil Hakl. Nu că ar vrea să arate ca Emil Hakl, asta nu contează, amândoi arată cât se poate de acceptabil, dar Max ar vrea să fie celebru precum Emil Hakl. Hakl este supraevaluat, în timp ce Max este subevaluat. „De ce este celebru el şi nu eu?”, se întreabă Max pe bună dreptate. Max scrie mai bine decât Emil Hakl, asta este indiscutabil. Atunci de ce, spune-mi Doamne, de ce? Dumnezeu tace. Max spune că Woody Alen spune că nu ar intra niciodată într-o asociaţie în care sunt acceptaţi oameni ca el. Max a făcut cerere de intrare în Asociaţia Scriitorilor. Un autor neapreciat sau nerecunoscut este într-un fel ca un autor abuzat, ponegrit.

Ca şi când l-ar fi regulat toată Asociaţia Scriitorilor. xxxxxxxxxx Toată viaţa şi-o petrecuse cu oameni de care nu-l lega nimic, în afară de procesul muncii. Se întreba dacă este normal. Răspunsul a fost: Da. Înainte să se culce se întreba dacă există pe lume o fiinţă în aceeaşi situaţie cu el şi dacă îl aşteaptă pe undeva. Una care să aibă aceleaşi interese ca el, de exemplu dacă la closet examinează plăcile de gresie şi dacă vede în glazura lor lucioasă tot felul de animale şi de siluete. Răspunsul a fost: Da. Se întreba dacă o va întâlni. Răspunsul a fost: Da. Apoi a venit pisica. Timp de mai mult de paisprezece zile au fost temperaturi sub cincisprezece grade. Năprasnic ger.

Seara s-a auzit un zgâriat la uşă. Ce poate fi? s-au mirat ei.

S-a dus să deschidă. Ea stătea în prag; i-a aruncat o privire, apoi a intrat majestuoasă înăuntru. La prima vedere era clar că este o pisică sălbatică. Nici gând să se lase mângâiată.

Când el s-a dus la culcare, pisica i s-a încovrigat pe piept.

Dar nu-i permitea s-o atingă, s-o mângâie pe blăniţă sau aşa ceva. Imediat l-ar fi zgâriat. Şi astfel au petrecut toată noaptea. S-a gândit ce să însemne asta. Astfel de pisici îşi duc viaţa afară. E foarte posibil, îşi spunea el, ca animalul să nu fi supravieţuit afară încă o noapte geroasă, aşa că venise să se încălzească. Dimineaţa, pisica a căscat, a sărit jos, s-a dus la uşă şi a mieunat să-i deschidă. Când el i-a deschis ușa, animalul a dispărut în întuneric. În ziua aceea s-a încălzit brusc iar zăpada a început să se topească.

Răspunsul a fost: Nu. xxxxxxxxxx Cehia (pentru Dumnezeu, ce denumire idioată!) este un popor de idioţi. Dar trebuie să exclud de aici familia, prietenii mei, pe cei pe care îi respect. Cam aşa. În linii mari.

Despre mine puteţi să credeţi liniştiţi că sunt un idiot. Şi eu gândesc acelaşi lucru despre voi. Dar nu mă pot referi la alte popoare, pentru că nu cunosc temeinic niciunul. Însă

probabilitatea este mare, astfel că pot declara, plin de curaj: pământul este o planetă de idioţi.

De ce cred asta? Pentru că numai un idiot nu poate să-mi citească Opera. Cel care îmi va citi Opera va înceta să mai fie un idiot.

Va avea ochi să vadă.

Aşadar: Pământul este o planetă a idioţilor, cu excepţia familiei mele, a prietenilor mei, a celor pe care îi respect şi a celor care mi-au citit Opera. Dar în categoria aceasta nu pot să-mi includ familia, nici prietenii şi nici cei pe care îi respect, pentru că despre ei scriu în Opera mea, aşa că am preferat să nu le-o dau s-o citească. *** De fapt, oamenii de treabă nu se omoară între ei De fapt, oamenii de treabă se lasă omorâţi de psihopaţi.

Aceasta este soarta oamenilor de treabă De fapt, omului de treabă îi este groază de ideea de omor Omul de treabă schimbă canalul de pe filmul de acţiune sângeros de pe Nova la documentarul de pe ČT2 De fapt, omul de treabă respinge violenţa De fapt, omul de treabă se străduieşte să fie atent faţă de alţii să se pună în pielea lor Omul de treabă arată înţelegere şi empatie pentru cei defavorizaţi Omul de treabă se străduieşte să-i ajute pe alţii Omul de treabă face toate acestea până-n momentul în care îi sare țandăra xxxxxxxxxx - Ieri a fost un adevărat iad. Am fost cu cel mic la circumcizie.

Se zbătea și urla atât de tare, încât a trebuit să mă aşez peste el ca să poată nevastă-mea să-l ungă cu alifie.

- Stai puţin, v-aţi convertit la credinţa evreiască?

- Ce înseamnă convertire?

- Nimic. Şi acum o să porţi iarmulca?

- Nu. De ce? Ce e iarmulca?

- Păi atunci de ce l-aţi circumcis pe ăla mic?

- Păi ca să poată să reguleze ca lumea!

- Adică tu crezi că cei necircumcişi nu regulează ca lumea?

- Bineînţeles că nu. Și drept recompensă, i-am luat lu’ ăla mic un MP3. xxxxxxxxxx Milan scrie într-un e-mail pe care îl trimite prietenilor că a fost impresionat de o scrisoare a unor studenţi din Mexic.

Milan are nevoie de public, pentru că este un performer.

Un performer fără public nu este nimic. Un peformer fără public este un performer mort.

Pentru că nu ştiu engleză am pus să mi se traducă scrisoarea de la studenţii mexicani cu ajutorul programului automat de traducere online: „Domnu Milan! Eu nu ştiu la tine, dar gândesc la noi nevoie de ajutor vostru în Mexic, poate afiş sau câteva poye. Eu aş este cu adevărat recunoscător, dacă aţi putea aruncaţi puţin din forţa voastră drumului nostru!“ Milan le-a trimis studenţilor un afiş în care poate fi văzut Troţki cu ochelari şi, în faţa lui, mâna lui Milan ţinând niște ochelari identici cu aceia ai lui Troţki. Sub toate acestea este scrisă o întrebare: Ce poartă ochelarii?

Eu nu ştiu la tine dacă prin acest afișul Milan aruncat studenţi puţină forţă pe drum lor. În Mexic face prăpăd războiul drogurilor şi studenţii ar avea nevoie în primul rând de un vagon plin cu arme de top, cu veste antiglonţ, cu grenade lacrimogene şi de atac, cu bazuci şi puşti care ştiu să tragă şi după colţ, precum şi de muniţie. Or fi știind studenţii mexicani cine a fost Troţki? Studenţii fără arme şi muniţie în mijlocul unui război al drogurilor sunt nişte studenţi morţi.

Traducerea poemelor: Alexandra Toader și Anca Irina Ionescu Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti