dosarele timpul

DOSARELE TIMPULUI

EXCLUSIV. Şi Ceauşescu a vrut să extragă gazele de şist (descoperite de americani), dar s-a panicat după cutremurul din 1977! Proiectul ”Zebra”(885) 10-04-2013 scris de Paul Parvu La noi, (mai) nimic nou sub soare. Cu atât mai puţin sub... sol ! Povestea atât de disputatei posibile exploatări a gazelor de şist, prin fracţionare hidraulică pe verticală, în câteva perimetre din România (dintre care cel puţin trei se află pe litoral sau în apele teritoriale româneşti ale Mării Negre) nu este chiar atât de nouă, aşa cum ar putea să lase impresia momentul actual, de apogeu al controverselor pe această temă, care frământă opinia publică, mai cu seamă cu începere din primăvara trecută. De fapt, totul a debutat în perioada interbelică, pe la jumătatea anilor 20 ai secolului trecut. Atunci, mai multe mari companii petroliere americane, care se luptau pentru a obţine, dacă nu monopolul, măcar întâietatea în prospectarea, cartografierea şi, desigur, în final exploatarea importantelor, cel puţin pentru acele vremuri, resurse de hidrocarburi ale ţării noastre, au făcut o descoperire pe care doar foarte puţini români, chiar dintre mai marii de atunci ai ţării, au ajuns să o cunoască. Este vorba despre straturile succesive de şisturi bituminoase, în special din Moldova de dincoace de Prut şi din Sud-Estul Dobrogei, pe care geologii şi inginerii iankei (care erau, de departe, cei mai avansaţi în studierea acestor noi oportunităţi energetice, cercetare aflată, atunci, încă în faza de pionierat ) le-au identificat în timp ce explorau subsolul, în căutarea „aurului negru”,

nume de lacom alint pe care tot ei l-au dat preţiosului petrol. Dar nici americanii nu trecuseră, nici măcar experimental, la extragera unor astfel de hidrocarburi. De fapt, încă încercau să conceapă principiul tehnic fundamental, prin care ar fi putut să stoarcă Pământul şi de această bogăţie. Abia mult mai târziu, întâi nemţii, în timpul războiului ce a urmat (ei încercau, din ce în ce mai disperaţi, pe măsură ce conflagraţia mondială se prelungea, iar resursele clasice le erau din ce în ce mai insuficiente, să găsească forme alternative de a-şi asigura materii prime, îndeosebi carburanţi), apoi tot americanii, în deceniile şase-şapte, aveau să pună la punct metoda şi tehnologia de extracţie, pe care cei din urmă au început chiar să o aplice, la nivel industrial, odată cu marea criză energetică din 1973-74.

Dar să revenim la primele prospecţiuni, cele din interbelic. Interesaţi de petrol, pe care, iată, îl intuiseră şi chiar îl depistaseră, încă din perioada foxtrott-ului, şi pe platforma litorală a Mării Negre (dar, la acea vreme, nu se creaseră tehnologii nici pentru exploataţiile marine), specialiştii companiilor din SUA s-au mulţumit, în privinţa pungilor de gaz captive între straturile de rocă, să le cartografieze, destul de precis!, trimiţândule la ei acasă, la bună păstrare, sub obroc şi supersecretizare strategică, în aşteptarea vizionară a momentului când vor trage un folos de pe urma descoperirilor făcute în ţara Contelui Dracula. Nu se ştie cum, dar este lucru dovedit, de către istorici, că, în timpul războiului, mai ales către sfârşitul său, şi inginerii şi geologii germani ajunseseră să posede hărţi, cu perimetrele gazelor de şist, din Moldova şi Dobrogea! Ca şi în cazul hidrocarburilor clasice, nu este clar dacă aceste cunoştinţe, despre subsolul nostru, le dobândiseră prin cercetări şi sondări proprii, sau le obţinuseră pe căi mai mult sau mai puţin „ortodoxe”, de la români sau poate chiar de la predecesorii prospectori, acum inamici în cumplitul război. Cert este că în zona Costineşti-Tuzla şi între Vama Veche şi Duranculak (Bulgaria), au existat colonii de ingineri şi tehniceni nemţi, militari şi civili, care prin 1943-44 sondau şi cartografiau de mama focului. Bătrânii locului povesteau adesea despre aceştia, mirându-se că nemţii căutau petrol acolo unde era, credeau ai noştri, doar stâncă, loess lutos şi, în rest, apa mării cât cuprinde.

Ceauşescu a primit de la preşedintele SUA, Jimmy Carter, planurile zăcămintelor şi asistenţă tehnologică, pentru proiectul ”Zebra”!

După criza petrolului de la jumătatea deceniului opt al secolului trecut, când membrii Organizaţiei Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC) au crescut, brusc şi semnificativ, preţul hidrocarburilor livrate ţărilor cu industrii energofage, americanii şi-au adus aminte (şi) de varianta gazelor de şist. Harnici, operativi şi eficienţi din fire, nu peste mulţi ani, deja exploatau astfel de zăcăminte, mai întâi pe propriul lor teritoriu, încercând ulterior să se extindă, cu prospecţiunile şi exploatarea, oriunde li se permitea, contra cost desigur, pe tot globul. Bineînţeles că au scos, din seifurile bine păzite, şi hărţile pe care le realizaseră, în diferite circmstanţe, în lumea largă. Inclusiv în marginea noastră de Europă. Însă, România era acum stat comunist, membru al Tratatului [militar] de la Varşovia şi al Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER). Dar nu se manifesta, totuşi, ca un foarte docil şi diciplinat în front component al „lagărului sovietic”.

Încă de la preluarea puterii, în mai 1965, cu un remarcabil (pentru Occident) „vârf” de curaj în august 1968, când a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei, Nicolae Ceauşescu căuta, prin aproape orice mijloc care îi ţinea pe ruşi doar în limita mustrărilor, din „Pravda” sau „Izvestia”, şi a declaraţiilor dezaprobatoare, să-şi făurească un soi de independenţă, în raport cu „fratele cel mare” de la Răsărit.

Independenţă însemna, din punct de vedere politic, în primul rând, relaţii bune, uneori chiar foarte bune, cu lumea occidentală, mai ales cu unii lideri, marcanţi şi puternici ai acesteia. În ceea ce priveşte SUA, ambiţiosul şef dâmboviţean a cultivat chiar legături de prietenie personală, în limitele antinomiei ideologice, bineînţeles, cu trei locatari succesivi ai Casei Albe, începând cu primul preşedinte care a vizitat un stat socialist (R. S. România, în vara lui 1970), republicanul ultraconservator („ultrareacţionar” şi „ultraimperialist”, cum se zicea în lumea noastră, de dincoace de „Cortina de Fier”) Richard Nixon, continuând cu alt republican, Gerald Ford (şi el oaspete la Bucureşti, în 1973) şi consumând „luna de miere” cu americanii pe tot parcursul mandatului unic al democratului baptist James Earl (Jimmy) Carter (care l-a primit, în anul 1978, pe Ceauşescu, cu relativ mare fast, la Washington, în ceea ce a constituit prima vizită oficială a unui conducător-suprem comunist în America de Nord, de la tartorul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, în anii 60). În acelaşi timp, aceeaşi noţiune, de independenţă (faţă de sovietici), includea, nu în ultimul rând, şi o componentă economică. Cea energetică, desigur. Dacă petrol se mai găsea (cu ce importam, din Libia, din Iran, de la alţi prieteni din lumea arabă, de la marele amic (generalul) Suharto, dictatorul sângeros al Indoneziei ş.a.m.d. , cu ce mai extrăgeam, din ţară, iar de la începutul deceniului următor: inclusiv din Marea Neagră, se descurca până şi supradimensionata industrie a „Epocii de Aur”), gazele naturale, însă, nu erau suficiente, ele fiind folosite şi ca materie primă în industria chimică. Ruşii ne tratau, atunci ca şi în prezent, pe măsura... „independenţei” noastre, care ne cam ieşea pe nas, (şi) din punctul de vedere al preţului şi cantităţilor de gaz rezervate nouă, de către statul sovietic, tătuka „Gazpromului” de astăzi. Iată cum, gând la gând cu bucurie, s-au întâlnit interesele politice ale SUA , cu cele economico-politice ale Ceauşescului. Şi astfel, s-a pus de-o colaborare.

Liderii celor două ţări au căzut la o înţelegere, ce s-a vrut a rămâne secretă, chiar şi după înlăturarea lui Ceauşescu şi prăbuşirea comunismului în Rusia şi Europa de Est. S-a stabilit şi un nume de cod, cel puţin pentru partea română. Acesta era... „Zebra”, fiind ales pentru că straturile de rocă şi cele de astfel de hidrocarburi alternează, precum linile negre cu cele albe de pe părul acestei nevinovate cabaline africane. În termeni concreţi, statul american a finanţat, din fonduri „speciale”, care erau legate de necesităţile susţinerii „disidenţelor” din lagărul comunist (aşadar: de „războiul rece”!), un soi de asociere, secretă, subliniem încă o dată!, între una dintre companiile transnaţionale din „top zece” mondial al momentului respectiv (nu numai din sectorul petrolier), celebra şi foarte agresiv-dinamica „Standard Oil of Indiana” (cu paronima „Standard Oil of California”, alt gigant petrolier, statul român crease , deja, de prin 1976, o „societate mixtă” - în înţelesul de atunci, dat de ţările socialiste acestui tip de entitate economică transfrontalieră). Americanii ne-au dat, gratis, nu numai hărţile perimetrelor exploatabile de şisturi, dar au trimis, în acelaşi mare secret (că ne mâncau ruşii, dacă

prindeau de veste), şi peste 20 de consilieri tehnici (şi asta numai într-o primă fază!), care i-au asistat şi îndrumat pe specialiştii români, de la prestigioasa, în epocă, uzină „1 Mai” din Ploieşti ( Cu adevărat, constructorii de echipamente şi utilaje de forare şi extracţie români erau printre cei mai apreciaţi din lume, nefăcând faţă comenzilor venite buluc, chiar din Occidentul avansat. Asta fără să mai vorbim de faptul că o companie precum „Shell Oil”, ca să dăm doar cel mai cunoscut exemplu, avea în teren, la lucru, tehnologie sub patent românesc. Inutil să mai descriem acum - dar promitem să revenim, în curând, asupra tristului subiect - ce s-a ales şi de această industrie autohtonă, fără nici o exagerare patriotardă, de vârf... ). Eram noi foarte avansaţi în materie de petrol şi gaze, dar nu şi-n cele de şist. Deja, după un an de zile, la presiunea lui Ceauşescu, nerăbdător, până la paranoia, când îi intra ceva în cap (de exemplu, la solicitările sale insistente, la un moment dat, numărul inginerilor americani, pentru care se amenajaseră spaşii de cazare chiar în perimetrul uzinei, ca în vreme de război , ajunsese la peste 50, iar însăşi tovărăşia sa, marele conducător, venea aproape lunar, în mare taină, ca să verifice stadiul operaţiunii), la Ploieşti se fabricaseră echipamentele necesare, care urmau să plece spre Bârlad, unde se amenajase un câmp de exploatare pilot.

Din păcate, ar spune susţinătorii unor astfel de foraje, ori din fericire, cum ar considera ecologiştii şi mulţi seismologi, utilajele respective nu au mai plecat niciodată spre Moldova sau oriunde altundeva în România (În schimb, în toamna acelui an, 1977, din Portul Constanţa au pornit spre SUA cel puţin trei nave de transport încărcate cu componentele rezultate din colaborarea româno-americană de la „1 Mai” !). Ce se întâmplase, ce anume l-a determinat pe „nea Nicu” să abandoneze, atât de brusc, acest proiect care îi era aşa de drag, din motivele arătate, ca să nu mai vorbim de „chimista” lui consoartă, „inginer-doctor-academician-savant de renume mondial”, poreclită în popor „haş-doi-zero” sau „madam Codoi”)?

După cutremurul din 1977, Ceauşescu n-a mai permis nici captarea… apelor freatice!

Teribilul cutremur de pământ, din tragica seară a lui 4 martie 1977, este răspunsul la întrebarea de mai sus, adică motivul pentru care exploatarea gazelor de şist în România n-a mai fost un subiect de actualitate, până în aceste atât de agitate zile.

Conducătorul român fusese avertizat, chiar insistent, se pare, de către (unii doar, ce-i drept) specialişti, în special geologi şi seismologi, plus alţi cercetători, cu preocupări ecologice, asupra riscurilor tectonice, dar şi de mediu, pe care le-ar putea implica proiectul în discuţie. Acest lucru este dovedit de rapoartele şi memoriile extrase (sic!), cu greu, de câţiva tineri istorici, din arhivele rămase sub obrocul încadrării în categoria “secretelor de stat, privind siguranţa naţională”. Dar, încăpăţânat cum era, dictatorul dorea, cu tot dinadinsul, să-şi ducă planul la bun sfârşit. El fusese cel care insistase, pe lângă preşedinţii americani, până ce i-a convins pe aceştia să facă un gest rămas unic, în istoria de 45 de ani a tensiunii dintre cele două “lagăre”, comunist şi capitalist: acela de a da, adversarului ideologic-sistemic, în plin “război rece”, documentaţii secrete, geologice şi tehnologice, başca consilieri-specialişti la dispoziţie. Şi gratis, pe deasupra!

Nenorocirea de la începutul lunii martie a acelui an, care a îndoliat sute de familii şi a transformat în ruină o parte din centrul Capitalei şi oraşul Zimnicea, l-a speriat atât de tare pe Ceauşescu, încât, din acel moment, nu a mai autorizat nici un fel de foraj în zonele cu straturi solide şi fluide aflate în alternanţă, în special la adâncimi medii sau mari, ba chiar nici pe cele la adâncimi mici, dacă se interferau cu reţeaua de apă freatică. Practic, singura „gaură” subterană pe care a consimţit-o, şi asta pentru că nu avea cum altfel să-şi vadă realizată o altă obsesie, a fost... metroul îbucureştean. Prin anii 80, era deja imposibil, nu numai în Capitală, să mai obţii autorizaţie pentru a-ţi face un banal biet... puţ de apă, cu pompă extractivă din apele freatice, oricât de aproape de suprafaţă ar fi fost acestea din urmă! Aşa încât, echipamentele realizate la Ploieşti au plecat în America (nu ştim, dar n-ar fi exclus ca olteanul să le fi cerut şi bani celor care îl ajutaseră, pe gratis, să le producă), unde, fără îndoială, n-au stat nefolosite. Într-un număr de prin 1990, al unui ziar naţional, s-a strecurat o frază care ne informa că în curtea Uzinelor „1 Mai” mai zace încă, uitată şi stingheră, o fierătanie ruginită, despre care muncitorii mai vechi în unitate aveau câte ceva de spus. (Cuvântul „unitate” nu l-am ales întâmplător, pentru că fabricile care realizau echipamente de înaltă tehnologie, cu patent românesc, deci protejat, mai ales cele ale căror produse erau considerate „strategice” - iar tot ce era legat de combustibili, de energie în general, se înscria în această categorisire , erau înregistrate şi ca unităţi militare, cu număr de „U.M.”, cuprinse în structura ministerului Apărării sau a celui de Interne, după caz).

Lucrătorii bătrâni îşi aminteau, cu plăcută nostalgie, că masivul obiect era un segment (scăpat netrimis la reciclare, cine ştie cum, de cine şi de ce) din ceea ce fusese, odată, efemera linie de producţie a utilajelor pentru nişte gaze mai ciudate, „d-ale americanilor”, cum spuneau ei. De ce îşi aminteau oamenii cu regret de acest episod, prea scurt după dorinţa lor? Păi, povesteau aceştia, atunci au băut şi ei, pentru prima oară în viaţă (pentru că nu toţi ieşeau „afară”, însoţind, pentru instalare şi asistenţă tehnică, echipamentele realizate de uzină) lichidul emblematic American „Coca -Cola”.

Că băgaseră la bufetul din incintă, pentru colegii „din State”!

Dar ceea ce n-a consemnat reporterul acelei gazete, din perioada imediat consecutivă evenimentelor din decembrie 1989 (vremuri romantice, de pionierat pentru presa liberă, în care ziariştii lăsau, uneori, condeiul din mână, pentru a manevra, la propriu, hârleţul, ca să dezgroape documente compromiţătoare, înmormântate, în mare pripă, de către fel de fel de securişti panicaţi, prin coclaurile de la Berevoieşti ) este faptul că, (şi) la Ploieşti, mai erau (şi mai trăiesc şi astăzi câţiva) oameni care îşi aminteau de supravegherea „la sânge” la care au fost supuşi angajaţii de la „1 Mai”, împreună cu familiile lor, în special pe timpul realizării aşa-numitelor „comenzi speciale”, cum a fost şi cea legată de gazele de şist. Vom vorbi noi despre aceasta, în episodul următor, mai ales că tartorul principal a fost, şi acolo, tot odiosul personaj Ion Dincă, demnitarul comunist poreclit sugestiv, de către cei care au fost sau erau gata-gata să fie victimele sale, „Te(-)leagă”.