GEORGEL PÎRLITU
Vineri
Martorul unei schimbări autentice Nicodim
P
entru cititorul preocupat de profunzimea Scripturii, Nicodim este un personaj discret, dar fascinant. Numele lui apare în trei circumstanțe diferite, toate fiind relatate de același autor. Îl întâlnim în Evanghelia după Ioan în capitolul 3, apoi în capitolul 7, iar în final în capitolul 19. Aceste trei evenimente spun foarte mult despre cine era Nicodim și transmit învățături de o mare valoare și azi. Prima realitate care merită atenție este faptul că Nicodim avea un statut social special, care îl plasa printre vârfurile societății de atunci. Vorbind despre această realitate, E. G. White spune: „Nicodim avea o poziție înaltă și de mare răspundere în națiunea iudeilor. Educația lui fusese dintre cele mai alese, avea talente puțin obișnuite și era un membru onorat al consiliului național.” – Viața lui Iisus, p. 147 (ediția a 7-a, 2011) SINEDRIUL Acest consiliu național din care făcea parte Nicodim nu era altul decât Sinedriul, acel consiliu bisericesc care funcționa ca un tribunal și care reprezenta cea mai înaltă autoritate evreiască. Cuvântul „Sinedriu” nu apare în textul Sfintei Scripturi. Referirea la acesta se face prin folosirea cuvântului „sobor” (Matei 26:59; Marcu 14:55; Luca 22:66; Ioan 11:47). Sinedriul era condus de către marele-preot și era compus din 71 de persoane din rândul preoților importanți, al cărturarilor și al bătrânilor. Activitatea Sinedriului s-a întins (după unii cercetători) pe o perioadă de aproximativ 600 de ani (165 î.H.–425 d.H.). De-a lungul acestei lungi perioade, autoritatea Sinedriului a cunoscut suișuri și coborâșuri. Au fost perioade când autoritatea sa a fost mult diminuată, sau limitată la o anumită zonă, dar au fost și perioade când autoritatea sa a fost una foarte extinsă, cum a fost sub dominația romană. În perioada NT, jurisdicția Sinedriului era una foarte largă, fapt care îl făcea de temut. De pildă, putea decide nu numai asupra litigiilor
religioase, ci și asupra unor drepturi civile. Erau situații când Sinedriul putea dispune arestarea unei persoane. Chiar dacă pentru cazurile capitale Sinedriul avea nevoie de confirmarea procuratorului roman, fapt care era doar o formalitate, erau și cazuri speciale când Sinedriul putea condamna la moarte. Se pare că era vorba de situații în care se aduceau ofense templului. Un caz de acest fel este cel al lui Ștefan, care este acuzat că a hulit templul (Faptele 6:13). NICODIM – MARTOR AL CELEI DE A DOUA NAȘTERI (IOAN 3:1-21) Nicodim era o excepție. Provenea din rândurile fariseilor, dar, spre deo sebire de aceștia, își conducea viața după un cod moral înalt și era preocupat de o viață duhovnicească reală. Deși era un om cu avere, era însetat după cele veșnice. Dorea mult mai mult decât îi oferea acel statut onorant de membru al Sinedriului, în fața căruia mulți se plecau. Căuta ceva care să îi satisfacă sufletul. Căuta ceva ce știa că doar Dumnezeu îi putea oferi. Fără să conștientizeze, Nicodim Îl căuta pe Dumnezeu. În contextul acestor căutări, pe scena sufletului și a minții lui apare un străin din Galileea care îl cucerește. Astfel, el devine un admirator tăcut al Galileeanului. „Împreună cu alții, el fusese mișcat de învățătura lui Iisus. Cu toate că era bogat, învățat și onorat, fusese atras în mod neînțeles de umilul Nazarinean. Învățăturile pornite de pe buzele Mântuitorului îl impresionaseră foarte mult și dorea să cunoască mai mult din aceste adevăruri minunate. ... De când auzise de Iisus, Nicodim începuse să studieze cu râvnă profețiile despre Mesia și, cu cât studia mai mult, cu atât era mai convins că El era Cel care trebuia să vină. Ca mulți alții din Israel, fusese întristat de profanarea templului. Fusese de față când Iisus îi izgonise pe 3