In memoriam Ana Podaru

80 Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

să ne mai îmbunătățim traiul o lună, două, pentru voi, care aveți cu ce trăi, câteva kilograme de zahăr și ulei reprezintăun mizilic! –Mi-ar fi rușine, zise o femeie sprijini- tă în cârje, să iau de la gura unuihandica-pat felia de pâine! –Dacă desfaceți pachetele și împărțiți ajutoarelelatoțide-aici,văfac reclamație! –Atâtanesimțirenuammaivăzut!

Văzând întorsătura pe care au luato lucrurile, ca să evite un scandal și mai mare, primarului îi veni o idee: –Eu,caprimar,văcunoscpetoțiși văștiu necazurile, mai mari și mai mici, văfacopropunere:voicereConsiliului Local să adopte o hotărâre ca să fie acordatăo sumăde bani, respectiv 100 de lei de per- soană, să cumpărăm alimentelafelcacele din pachete și să le dăm și celor care nu se încadrează în acele reguli, ca să nu se creeze dușmănie între dumneavoastră. –E bine! Foarte bine, domnule primar! Săne trăiți! Vedeți căați găsit o soluție?! – Să știți că o să vă votăm și peste doi ani, căci așa primar, omenos, nu am mai văzut! – Totuși cei o sută lei de persoană în alimente, nu se pot aloca decât cu respectarea unei condiții, silabisi cu tărie primarul. – Ne complicați, domnule primar, cu condițiile dumneavoastră! Nu mai înțelegem nimic până la urmă! Ne puneți condiții peste condiții! Acum ce obligație ne mai impuneți? –Uitați la ce m-am gândit: ulița dum- neavoastră este cam degradată. Are multe gropi și denivelări. Aducem de mâine douăzeci-treizeci de rabe cu pietriș și vă rog să veniți pentru a fi împrăștiat. Punem lopeți și sape la dispoziție, îl compactăm și până la toamnă asfaltăm drumul de la șosea până în capul satului. Ce ziceți, începem treaba? Cine se oferă, că eu întocmesc pe loc tabelul!

Deodată, ca un firișor de apă se porni un zumzet care se amplifică baritonal, zgomotos ca un muget provocat de tăuni, producândunboom sonorcezguduigea-murile locuințelor din apropiere.

În cinci minute, porțiunea de uliță se goli, în afară de cei îndreptățiți să aștepte sosirea camionului.

Hârtia din mâna primarului a rămas goală!

Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

Apărut în anul 2021, la Editura „Fântâna lui Manole” din RâmnicuVâlcea, volumul de poezii „Timp unic”, al lui Ioan St Lazăr, ne dezvăluie iubirea profundăfațăde ontos și logos, sinergia cuvântului cu ființa și înlănțuirea lor epistemică. Printr-o grafică aparent simplă, coperțile ne înfățișeazănevoia de altul, iubirea, prin zborul însoțit, într-un ocean de libertate și-ntr-un spațiu și timp, infi-nite în sinea lor, dar „unice” pentrupoet: „Clipă – partea vizibilă din Veșnicie”, iar iubirea ca „senzația de-a trece/pentru-o clipă/de veșnicie...”, pentru că „... orice ființă/năzuiește spre-un/celălalt...” Gaudeamus igitur pentru iubirea împărtășită a poetului, mărturisită în versuri greu egalabile: „Tu, draga mea,/... bucură-te/că mi-ai fost/și țiam fost/un dar fără seamăn-/într-o clipă de veșnicie/ frumos trăită...”, ori: „Făr ᾽ să te știu, erai în mine-un dor/Și forme-n vis mi ți-am sculptat,/te-ai împletit cu mine vie...” Pentru poet, „clipa iubirii” nu este altceva decât „pregustare a veciei”. „Critic și istoric literar”, „doctor în științe filologice”, autorul omagiază poetic temelia și simplitatea comunicării: „Soare și stele,/cer și pământ-/cuvinte matrice/ pentru cele ce sunt./Codrul și câmpul,/ muntele, marea,/ființe și lucruri,/zborul și zarea/Fond principal/de cuvinte al vieții...” și-i dăm dreptate când afirmă: „Tânăr prin vreme,/vorbesc în limba lor...”, afirmație augmentată,credem,și deversurile:„Cual ciocârliei zbor Pământul/se-nalță și sărutăCerul...” Bonom, mai puțin jovial, dar comunicativ și tolerant, în înțelepciunea sa, promovează armonia și seninătatea umană: „Tot încerc de ieri în azi/.../și în- cerc de azi în mâine/.../Zarea-n larg (s-) o albăstresc...” Un loc aparte, în inima și cugetul său, oglindite în lirica poetului, îl ocupă „Simfonieta” „Ad Te” în care, din „insula timpului” „unic”, autorul ne înfățișează „lumea cerului și lumea de pe mări și țări”, „lumea soarelui, a lunii și stelelor” depă- nându-și ființa, așa cum „roțile ceasului universal”, „întors o dată pe totdeauna” își fac „datoria de-a răsări mereu”. Și aici, credem că, la fel ca în poemele Măiastra (1993), „autorul reușește sărescrie «în- tr-un alt chip», idei fundamentale ale creștinismului” (Ion Soare).

82 Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

Cititorul nu poate să nu fie impre- sionat de simfonia „fiului risipitor”încare „Facerea” Sfânt-scripturală este văzută și trăită printr-o lirică originală și inegalabi-lă: „Nici Tu, Doamne... singur n-ai putut sta, ci, zămislind... Cuvântul întâi, iscat-ai lumina... apele primordiale despărțind, pentru a crea Cer și Pământ, cu toate-ale lor... și-apoi o fărăde seamăn grădină, în caresă-Ți fie drag să trăiești nesfârșit – dar nu singur,Doamne!Iar,pentrutoateacestea și pe mine m-ai făptuit, dupăchipul și asemănarea-Ți... un Alter cu care să vorbești despre viațăși rosturi...” Ispitit, asemeni lui Adam, poetul se simte„alungatdelafațaTa”,„urmaș ce-Ți scrie acum”... „privirea o am când către lutul din cari mai fost ivit și în care-am s-ajung”,... „când către Cerul unde am fost cândva cu Tine... Insuflămi,Terog,tărie, căci nici Tu singur nu vrei sărămâi...” Încrezător în mântuire, poetul ne mărturisește: „La poarta Ta când bat, Te întrevăd...dinturlaTade

Pantocratorcum brațele-Țiîntinzi...ca săm-aducilasân...” Cu toate acestea, poetul n-ar vrea să se grăbească: „Mi-am spus că-i prea devreme/ca să sfârșesc în brațele/ celei mai frumoase clipe...” Iar cândva fi „deasupra timpului dus”, „Voi, cei dragi,/ ai mei de pe aici,/mă veți privi cândva/ pe Calea Lactee,/cu steaua mea de mână,/ binecuvântându-vă...” Încercând o concluzie, putem spu- ne că Ioan St. Lazăr, iubitor de cultură, și-a însușit-o și a împărtășit-o cualții,dar, mai presus de toate, a creat cultură și și-a pus amprenta spirituală pe marile teme ale gândirii umane, nefiind nicicum un „fiu risipitor”, ci, mai degrabă, un agonisitor cultural. Ioan St. Lazăr e „un poet al ideilor rare”, care ne îndeamnă „să ne întoarcem spre puritatea spirituală” (Constantin Zărnescu), „al recuperării simplității din complexitate”, „un iluminat” (Ion Predescu). Un mare merit al omului Ioan St. Lazăr este acela al implicării în adoptarea, de către municipiul Râmnicu-Vâlcea, a Sfântului Antim Ivireanul ca ocrotitor spi- ritual și denumirea Casei Cărții cu numele acestuia, „Biblioteca Județeană Antim Ivireanul”. Numai un cunoscător al vastei opere și contribuții culturale a lui Antimdin Iviria (Georgia) putea săși dedice o bună parte din viață studierii, aprofundă- rii și publicării operei Sfântului Antim, în antologia „Antimiana”. Cu speranțacă „toaca vremii” nu se va grăbi, îi dorim să-și ducă mai departe „steaua de mână”, cu gândul și fapta, mulți ani viitori!

Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

Trecutprinfoc,darnerăpusde pară, Cenușăieri, iar astăzi renăscut Un visător purtând a câta oară Stindardulsus,lăsândlapoalescut

Privind-napoilafumulcareduce Iluzia unei iubiri eterne... Cărândînspateaceeașiveche cruce Îndrăgostit de lacrima din perne,

Cu brațele atât de goale mâine, Atâtdepline-nnoapteacare-a fost, Denăuciri,mușcatdeacelașicâine Ce nu primea niciunde adăpost,

Zdrobit de vitregia vremii nule, Călătorind prin holograme noi, Cărândînspatejumătățidestule Mai strânge încăaur din gunoi,

Doi ochi lăsați săducă-n asfințire Unsângeriudecer sfidândfurtuni, Culeg în ei fărâme de iubire Și-opunînsufletoamenilorbuni,

Dar ei rămân izvoare de durere Subscutcălitdefoculdural sorții, Când urletul e mut după tăcere Pebuzecare-ausuptsărutul morții.

Plouăcupenedeînger... încerc săle culeg, darsetopescîn palmă, mălupt cu mine iar, misterul săl dezleg, plutesc după furtunăpe-aceeași marecalmă, secundele se duc luând cu ele vise, peundeau trecut plângcandele aprinse, e iarnă-n mine iar șițurțurimaride gheațăau devenit condeie ce-miscrijelescpefață, în mine ninge iar sau plouă... cui îi pasă? cadnimburipeste gânduri perdea de ceață groasă, cad ultimele frunze rămase triste-n ram privirea mea îngheațăimaginea din geam, m-amghemuitși tremur și plouăpeste mine iar penele de înger devintotmaipuține, atâteanimburininse sepierdușorprinceață cămașa parcă-i udă pesufletu-mide gheațăși plouă, viscolește

84 Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4)

cu nimburi și cu pene un glas îmi spune rece să-mifacdinele perne, dar se topesc în palmă șiapacerămâne se-amestecăcu sânge curgânddinrănipăgâne.

Unii stau rezemați de hotarele lumii șiprivescplictisițifumul gros,risipit, Alții dau foc la rugi și ațâțănebunii Morțiicațărăcruci,nuetimpdedormit,

Maialeargăprinjarcucălcâielefripte, Cucenușă-ngenunchi,câțivaoameni,haotic, Adunând gloanțe vii și pumnale înfipte Delamameșifiicuobrazulcianotic,

Parcăurlășilunaprinsă-ncersângeriu, Chiarșilupiis-audus,s-auascunsprin păduri, Numai clopotul bate, nesătul, parcă-i viu Seaudîncăvociprinse-ndărâmături.

Undesuntețipărinți?Undesuntfrații mei? Strigăunul rănit și pierdut prin mulțimi, Parcănumaisuntsfinți,parcănumaisunt zei, Unii calcă-n altar și se cred serafimi.

Numaiuliisunttreji,dupăleșuridau goană, Popii stau la răscruci cu icoanele-n mâini Doișpelunimaitârziuvorprimide pomanăLumânări în colive, printre vinuri și pâini.

Câțiorfaniscormonesccimitirele pline? S-au făcut cărăuși de iluzii și ciocli, Numaiiesdinbisericideveniteruine, Stau bunicii pitiți, statuete pe socluri.

Ce tablou nefiresc s-a gândit să picteze Un copil ce-a pierdut al culorilor sens, Ce-a-nvățattimpuriu, negreșit,săofteze Copleșit de trăiri respirând fumul dens.

Vâlcealiterară • AnulII,nr.2 (4) 85

Mă-ntrebdevoiplângededorultău mamă, atunci când de clopot măleagă apusul, atuncicândpământulînpântec măcheamă, atunci când secunda își deapănăfusul,

nuvădniciunrostatuncisă-țiplâng sânul, sămor însetat de laptele-ți sfânt, căcipasulmeucalcăînurmă-ți tărâmul și-oi duce cu mine durerea-n pământ, cumpotsă-țimaistrângdepebuze sărutul? cum pot săadorm la pieptul tău drag? îmi spune și cerul că-n urmăe lutul, iartumăaștepțiînînalt...nuînprag,

atunci voi zâmbi simțindu-ți căldura, iubirea-țimăcheamă,zbura-voispre tine, îmi las pe o cruce la lume armura, doarclipefrumoaselua-voicumine.

Când fluturii zboară din mâini de copil de-atâta splendoare nimic nu maimișcă nici vântul nu poate să fie ostil nicinoriisă-șiverseesența,nuriscă,

spectacol,minune,repere morale acelorceuită blândețeadinchip al unui copil cu mâinile goale întinse spre cer... destin... Oedip, pământul îmbracăla brâu curcubeie, se-mbatădinapedin pântecdemunte, la poale o ciută însetatăsăbeie și-acolo-nînalt acvila săcânte,

când aripi se-nalță din ochi de copil se-oprește furtuna și ninge cu stele, renaște pădurea din suflet abil șisecetamoaresubploidelalele.

ImagineacoperțiivolumuluiAneiPodarușitraducereaînlimbagermanăsunt primite prin amabilitatea domnului Christian Schenk.

DurchsFeuer gegangen, doch nicht verbrannt, GesternAscheundheute wiedergeboren Ein Träumer, deresdaswievielteMaleträgt