Actualitatea Creștină, nr. 12/2014

Păstorul Arhidiecezei

ADVENT 2014

Bucuria așteptării și certitudinea venirii

C

u prima duminică din Advent începem un nou an liturgic, care nu trebuie înțeles ca o alternativă bisericească a anului civil. Spre deosebire de anul civil, anul liturgic nu se închide în sine, ca într-un cerc, pentru a lăsa loc unui alt cerc identic, ci este mai degrabă un drum, un drum de credință, pe parcursul căruia celebrăm „întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare și Naștere, până la Înălțare, la ziua Rusaliilor și până la așteptarea fericitei speranțe și a venirii Domnului” (Sacrosanctum Concilium 102).

Prima etapă în acest drum de credință este Adventul.

Termenul „advent” (adventus = venire, sosire) este folosit încă din secolele al III-lea și al IV-lea de către autorii creștini pentru a indica venirea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, manifestarea Mântuitorului în „templul trupului său” (adventus secundum carnem), dar și venirea lui Cristos la sfârșitul veacurilor, în glorie (in secundo cum venerit in maestate sua). La Roma, Adventul este menționat pentru prima dată în predicile Sfântului Papă Grigore cel Mare (+ 604) şi avea, încă de pe atunci, această dublă caracteristică: venirea Domnului în glorie şi pregătirea pentru Crăciun. Şi astăzi liturgia Adventului subliniază aceste două perspective, creştinul fiind invitat să trăiască timpul Adventului orientându-şi privirea spre aceste două întâlniri cu Mântuitorul care vine născânduse la Betleem şi care va veni la sfârşit.

Acest lucru este sintetizat şi de Evanghelia Primei duminici din Advent prin îndemnul „vegheaţi”, cuvânt care poate fi şi un program de viaţă. Nimeni nu poate planifica sau prezice venirea Domnului, aşa cum au pretins unii de-a lungul timpului, pentru că, aşa cum Mântuitorul însuşi spune, „despre ziua și ceasul acela nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci doar Tatăl” (Mt 24,36). Veghind, însă, vom evita să fim luaţi prin surprindere şi vom fi pregătiţi atunci când vor sosi „ziua şi ceasul”. Numai veghind vom evita să fim cuprinşi de „somnul” indiferenţei, al inerţiei, al dezinteresului, care ne face „absenţi”.

A-l aştepta pe Domnul care vine înseamnă a recunoaşte că avem nevoie de mântuire, că suntem păcătoşi şi că este urgentă exigenţa convertirii. Un autor din secolul al II-lea spunea într-o predică: „Fraţilor, să folosim această ocazie frumoasă pentru a face pocăinţă şi, cât mai avem timp, să ne convertim la Dumnezeu care ne-a chemat şi care este gata să ne primească. Dacă vom lăsa toate plăcerile şi nu vom permite ca sufletul nostru să cadă pradă dorinţelor rele, vom fi părtaşi de milostivirea lui Isus… Pentru aceasta, pomana este ceva bun ca pocăinţă pentru păcate. Postul are valoare mai mare decât rugăciunea, însă pomana contează mai mult decât amândouă: «Dragostea acoperă o mulţime de păcate» (1Pt 4,8). Rugăciunea făcută cu o inimă curată eliberează de moarte, însă este fericit acela care este găsit desăvârşit prin pomană. Aceasta eliberează de păcat”.

Samuel Beckett, în piesa de teatru Aşteptându-l pe Godot, relatează povestea a doi cerşetori care aşteaptă pe un oarecare Godot, de la care speră să primească ajutor. Despre acesta nu ştiu nimic şi nici măcar locul şi timpul întâlnirii. În mod neaşteptat vine un băiat cu un mesaj: Godot anunţă că va veni mâine; a doua zi alt mesaj: mâine… Şi cei doi cerşetori continuă absurda lor aşteptare. Adventul este un timp de aşteptare, dar nu o aşteptare pasivă, ci una care devine drum, un drum de credinţă, un drum de convertire, un drum al carităţii. Aşteptarea este astfel trăită cu dinamism şi cu o bucurie plină de nerăbdare.

Timpul care ne separă de venirea Domnului, acest „întretimp” este marcat de bucurie: „Sufletul nostru îl așteaptă pe Domnul – spune psalmistul – pentru că El este scutul și apărătorul nostru, pentru că în El se va bucura inima noastră” (Ps 33, 20-21). La această bucurie ne invită și „protagoniștii” Adventului: Isaia, Ioan Botezătorul, Maria, Iosif… Profetul Isaia este cel care exprimă speranţa lui Israel, care scoate în evidenţă aşteptările omului şi împlinirea lor în Mântuitorul.

Nu există niciun motiv pentru a pune la îndoială cuvântul Domnului: El va împlini promisiunile sale şi nu va întârzia.

Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeţi, se prezintă cu misiunea de a pregăti calea Domnului şi de a-i oferi lui Israel „cunoştinţa mântuirii”, care constă în „iertarea păcatelor” (cf. Lc 1,77-78). El îl arată pe Cristos deja prezent în mijlocul poporului său.

Maria împlinește în propria persoană tot ceea ce profeții au spus despre „fiica Sionului”. Prin acel „da”, fiat, pe care Sfânta Fecioară îl spune Arhanghelului Gabriel, începe „timpul împlinirii” și Fiul lui Dumnezeu intră în această lume ca „născut din femeie” (Gal 4,4).

Iosif, logodnicul Mariei, om drept, din neamul lui David, este semnul împlinirii promisiunilor făcute de Dumnezeu strămoșilor săi regali: „Când se vor împlini zilele tale și te vei odihni cu părinții tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieșit din tine, și-i voi întări domnia (2Sam 7,12).

Tocmai pentru faptul că legal este „fiul lui Iosif ” (Lc 4,22), Isus poartă și titlul mesianic de „fiu al lui David” (cf. Mt 22,41-46).

Așadar, să nu ne lăsăm nici noi cuprinși de „somnul” indiferenței, ci, veghind, să-l așteptăm pe Domnul care vine, înaintând cu bucurie pe drumul credinţei, cu certitudinea că „va veni şi nu va întârzia”. Și să-i cerem: Vino, Doamne Isuse, în inimile noastre, și învață-ne să iertăm. Vino, Doamne Isuse, în viețile noastre, și învață-ne să iubim. Vino, Doamne Isuse, în ambientul în care trăim, și învață-ne să te mărturisim. Vino, Doamne Isuse, în familiile noastre, și fă din ele oaze de iubire, de pace, de armonie. Maranatha. Vino, Doamne Isuse!

PS Cornel DAMIAN Episcop Auxiliar de București Actualitatea Creștină decembrie 2014

Eveniment

30 de ani de la consacrarea episcopală a Înaltpreasfințitului Ioan Robu „Poporul român să știe că este iubit de Biserică” Cuvântul Card. Casaroli, la consacrarea episcopală a Monseniorului Robu Sâmbătă, 8 decembrie 1984, Capela Paulină, Palatul Apostolic Iubiți frați și surori,

Î

n solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Fericitei Fecioare Maria comunitatea noastră se reunește pentru a-i da slavă lui Dumnezeu și pentru a celebra Euharistia care este izvor și culme a vieții creștine și semn al unității Poporului lui Dumnezeu. În timpul acestui rit sacru, fratele nostru Monseniorul Ioan Robu va fi consacrat Episcop Administrator Apostolic al Arhidiecezei de București. A venit împreună cu tatăl său și cu rudele, precum și cu Ordinariul de Iași și alți preoți pentru a primi, nu departe de mormântul Apostolului Petru, și în însăși Casa Urmașului lui Petru, plinătatea preoției prin consacrarea episcopală.

El este „fiul României, o națiune nobilă – așa cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea, cu ocazia beatificării Fratelui Ieremia Valahul – care poartă în limbă și în nume amprenta Romei”.

1. Cu adevărat minunate sunt mereu căile Domnului și cer de la noi credință profundă și încredere de nezdruncinat! Îndelunga și zbuciumata istorie a poporului român și a națiunii române care, din secolul I după Cristos s-a dezvoltat secol după secol prin evenimente diferite și uneori dramatice, acum înscrie în paginile sale, cu mare bucurie, acest rit mistic și solemn, prin care un preot catolic al acelor meleaguri este ridicat la demnitatea episcopală și inserat în colegiul apostolic.

De-a lungul derulării atâtor evenimente, care au constituit identitatea națiunii, relațiile de prietenie dintre Sfântul Scaun și poporul român au fost mereu vii și sincere; iar eu sunt fericit că pot prezida această ceremonie intimă și totuși solemnă, care va contribui cu siguranță la o tot mai mare consolidare și aprofundare a acestor relații.

Adresez un salut aparte și cordial celor care au venit să participe la acest rit: reprezentantului Guvernului român, Ordinariului Diecezei de Iași, preoților și credincioșilor care au venit să ia parte la bucuria celui ales şi pentru a-și aduce aportul de afecțiune şi de rugăciune. Tuturor vă exprim marea mea bucurie pentru prezenţa voastră aici în această zi.

Să înălţăm spre Cel Preaînalt aducerea noastră de mulţumire pentru un eveniment atât de semnificativ pentru Biserica Catolică din România şi pe care îl considerăm şi făuritor de pace şi de seninătate în relaţiile dintre diferitele comunităţi creştine şi întreaga naţiune Actualitatea Creștină decembrie 2014

română. Fericitul Ieremia Valahul, primul român ridicat oficial la cinstea altarelor, să contribuie – după cum spunea Ioan Paul al II-lea – „la promovarea păcii între naţiuni şi la unitatea creştinilor, indicând, prin exemplul său, drumul de urmat: caritatea faţă de fraţi”.

Poporul român, care a fost mereu conştient de originea sa latină, să ştie că este foarte iubit de Scaunul Apostolic al Romei şi de întreaga Biserică Catolică, care nu doresc altceva pentru el decât înţelegere şi prosperitate.

2. Sfântul Augustin, meditând asupra Bisericii şi asupra morţii Apostolilor, se întreba: „Prin moartea lor a rămas aşadar deşartă Biserica?”. Şi răspundea astfel: „Apostolii au fost trimişi ca părinţi, şi pentru a-i înlocui pe Apostoli ţi s-au născut fii şi au fost făcuţi episcopi. Şi, într-adevăr, astăzi, episcopii care sunt răspândiţi în întreaga lume, de unde s-au născut? Biserica însăşi îi numeşte părinţi, ea i-a născut, şi tot ea i-a instalat în scaunele Părinţilor. Nu te considera aşadar abandonată pentru că nu-l vezi pe Petru, pentru că nu-l vezi pe Paul, pentru că nu-i vezi pe cei prin care te-ai născut; din seminţia ta a crescut pentru tine paternitatea” (Enarr. In Ps 44,32).

Reflecţia Sfântului Augustin ne face să înţelegem mai bine cât e de importantă şi de decisivă „consacrarea de noi episcopi”. Conform poruncii şi misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor, ei le-au transmis puterile divine ale slujirii, învăţării şi conducerii colaboratorilor şi succesorilor puşi rând pe rând la conducerea diverselor părţi ale turmei lui Cristos care constituie Bisericile locale.

Conciliul Ecumenic Vatican II învaţă că „prin consacrarea episcopală este conferită plenitudinea sacramentului Preoţiei, pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul sfinţilor părinţi o numesc preoţia supremă, culmea slujirii sacre”. Şi de aceea – continuă Conciliul – „în persoana episcopilor, asistaţi de preoţi, este aşadar prezent în mijlocul credincioşilor Domnul Isus, Pontiful suprem” (Lumen Gentium, nr. 21).

Apostolii sunt aşadar mereu prezenţi în Biserică prin intermediul episcopilor, dar prin ei e prezent mai ales Cristos însuşi, Învăţătorul Divin, Salvatorul sufletelor noastre, Acela care luminează conştiinţele noastre şi îndrumă acţiunile noastre.

Episcopul – aşa cum spune Ritul consacrării – se angajează să păzească tezaurul credinţei conform tradiţiei constante şi universale a Bisericii; să zidească Trupul lui Cristos perseverând în unitatea acestuia; să

Eveniment rămână în Comuniune ierarhică cu Vicarul lui Cristos, Episcopul Romei; să fie bunul Păstor, care se îngrijeşte cu afecţiune paternă de poporul lui Dumnezeu şi este înţelept şi milostiv faţă de toţi. O îndatorire imensă, o responsabilitate enormă, o demnitate sublimă!

Din aceste motive Episcopul este chemat să trăiască o spiritualitate intensă: el este prin funcţia sa un om al rugăciunii şi al sfinţeniei vieţii.

El este chemat totodată să fie omul şi vestitorul înţelept şi sigur al învăţăturii lui Cristos.

Sfântul Augustin, cu nuanţe poetice, vorbea despre munţi drept cei dintâi care sunt luminaţi de lumina soarelui, şi îi compara cu Apostolii: „Marii predicatori sunt munţi ai lui Dumnezeu. Aşa cum, atunci când răsare soarele, lumina învăluie mai întâi munţii şi doar mai apoi coboară până la terenul cel mai de jos, tot aşa atunci când a venit Domnul nostru Isus Cristos mai întâi a luminat munţii şi de acolo lumina a coborât spre văile lumii…

Speranţa ta şi încrederea ta trebuie să fie puse în Acela care luminează munţii; căci ajutorul îţi vine din munţi” (Enarr. In Ps 35,9).

Astfel de cuvinte înţelepte se pot aplica şi episcopilor, succesorii Apostolilor, care sunt luminaţi mai mult tocmai pentru a lumina!

3. Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri ne înduioșează şi mai mult inimile în timpul acestei ceremonii. Fiecare persoană are nevoie de o mamă. Omenirea întreagă are nevoie de o Mamă! Iar Cel Preaînalt, în proiectul său de creare şi răscumpărare, a voit ca Maria să fie Mama omenirii, Mama fiecăruia dintre noi!

Frate preaiubit, peste câteva momente vei fi ridicat la treapta „Preoţiei supreme”! Noi te însoţim şi te vom însoţi cu rugăciunile noastre, pentru ca osteneala de zi cu zi a activităţii apostolice să fie mereu îmbinată şi cu mulţumirile sufleteşti ale eficacităţii slujirii. Pune-ţi încrederea în Maria! Priveşte spre ea, ridică-ţi sufletul până la Inima ei Neprihănită! Întoarce-te în iubitul tău pământ românesc învăluit de bunătatea ei maternă; întoarce-te, cu Maria Neprihănită alături de tine, şi dă mărturie că Dumnezeu este Tată şi că ne-a creat pentru a fi fericiţi în veşnicia Iubirii lui şi pentru a mărturisi iubirea lui în dreptate şi caritate de-a lungul pelerinajului nostru pământesc.

Întoarce-te în România, Episcop al Bisericii lui Dumnezeu, purtând ca amintire şi program cuvintele „Imitaţiunii lui Cristos”, care doresc să exprime îndemnul Domnului adresat discipolului: „Pune umărul cu hărnicie şi credinţă în via mea; răsplata ta sunt Eu însumi. Dacă-i de scris, scrie, dacă-i de citit, citeşte; suspină şi roagăte în tăcere, îndură bărbăteşte împotrivirile: vrednică este viaţa veşnică de toate aceste încercări şi lupte, şi de altele încă, mai mari. Vine, într-adevăr, odată şi odată dorita zi a păcii, cum bine ştie Domnul; şi nu va fi o zi ca zilele şi nopţile obişnuite, ci ca o lumină fără de sfârşit, o strălucire fără umbre, o pace neclintită, liman al odihnei netulburate” (Cartea a III-a, cap. XLVII, nr. 2).

Mijlocirea Fecioarei Neprihănite să dobândească acest lucru pentru tine şi pentru noi! [În limba română] Să-mi fie permis a exprima, în limba română, recunoștința pentru că Dumnezeu a dăruit comunității catolicilor din România pe Episcopul Ioan Robu, Administratorul Apostolic al Arhidiecezei de București.

Dânsul a venit la Roma de pe plaiurile mănoase ale României ca să fie hirotonit Episcop devenind urmaș al Apostolilor și păstor al Bisericii.

Arhiereul păstrează comoara credinței și conduce Poporul lui Dumnezeu pe calea luminoasă care sfințește sufletele.

El propune dialogul cu frații noștri pentru ca toți să fie una în Corpul tainic al lui Hristos. Misiunea lui este legată de mesajul evanghelic prin care lumea este condusă spre Împărăția lui Dumnezeu.

Fratele nostru în Hristos primește hirotonirea de episcop în sărbătoarea Zămislirii Preasfintei Fecioare Maria și va desfășura activitatea în România, unde Născătoarea de Dumnezeu este cinstită cu venerație.

Să ne rugăm Maicii Domnului ca să obțină noului păstor credință vie, nădejde neclintită și iubire față de Dumnezeu și față de aproapele, ca așa să servească Biserica lui Hristos în care toți căutăm fericirea veșnică.

[Text publicat în L’Osservatore Romano din 10 decembrie 1984. Traducere din limba italiană de Cristina Grigore]

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Eveniment

„Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creștin.

Primul este numele unei slujiri, al doilea, al unui har; primul, numele primejdiei, al doilea, al mântuirii” Cuvântul Mons. Ioan Robu, la sfârșitul celebrării consacrării sale episcopale Sâmbătă, 8 decembrie 1984, Capela Paulină, Palatul Apostolic Eminență, Excelențe, iubiți frați și surori,

Î

n acest moment de har pentru mine și Biserica din România, îmi însușesc cuvintele Fecioarei Neprihănite și, împreună cu ea, cu inima plină de bucurie, îi aduc mulțumire lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, pentru că a privit la mine și m-a umplut de plinătatea Sacramentului Preoției, spre zidirea Trupului lui Cristos, care este Biserica: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu”.

Aducerea mea de mulțumire, adâncă și filială, se îndreaptă în același timp spre Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, Vicarul lui Cristos și Urmașul lui Petru, care mi-a încredințat îndrumarea pastorală a acelei părți din poporul lui Dumnezeu care este Arhidieceza de București. Împreună cu El și prin El, Păstorul Bisericii Universale, înalț rugăciunea mea pentru ca toate popoarele să-l recunoască pe Dumnezeu în adevăr și să-L slujească cu fidelitate în unitate.

Simțămintele mele de recunoștință vie se îndreaptă acum spre Eminența voastră, Cardinale Agostino Casaroli, Secretar

de Stat, către episcopii consacratori, către membrii Colegiului episcopal aici prezenți, care prin impunerea mâinilor mi-au transmis darul Duhului Sfânt. [În limba română] Mulțumesc celor de față și prin voi celor de acasă, care m-au însoțit cu rugăciunea și afecțiunea lor. [În italiană] Îi aduc laudă și mulțumire lui Dumnezeu pentru această adunare liturgică reunită în rugăciune și cânt, prelaților, preoților și surorilor, credincioșilor – întregii familii a lui Dumnezeu. Încredințând rugăciunilor voastre slujirea mea pastorală, amintesc cuvintele Sf. Augustin: „Dacă ceea ce sunt pentru voi mă înspăimântă, ceea ce sunt împreună cu voi mă mângâie. Pentru că pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt creștin. Primul este numele unei slujiri, al doilea, al unui har; primul, numele primejdiei, al doilea, al mântuirii” (Serm. 340, 1; PL 38, 1483).

Fecioara Neprihănită să ne călăuzească mereu și pretutindeni.

[Text publicat în L’Osservatore Romano din 10 decembrie 1984. Traducere din limba italiană de Cristina Grigore]

„Fiecare cetăţean român să făurească și să mărturisească unitatea și solidaritatea” Cuvântul Papei Ioan Paul al II-lea, în timpul audienței acordate grupului de pelerini veniți la Roma pentru consacrarea episcopală a Monseniorului Ioan Robu Luni, 10 decembrie 1984, Vatican Iubit și venerat frate, domnilor și doamnelor, 1. Cu mare bucurie vă primesc în această dimineață în Audiență specială și vă mărturisesc că sunt foarte mulțumit că ați dorit să participați la ceremonia consacrării episcopale, care v-a introdus în Colegiul Succesorilor Apostolilor pe dumneavoastră, Monseniore Ioan Robu, Episcop titular de Cele di Proconsolare și Administrator Apostolic al Arhidiecezei Mitropolitane de București.

Salutul meu cordial și de bun augur se îndreaptă de aceea înainte de toate către dumneavoastră, preaiubit frate, care prin mâinile și glasul Cardinalului Secretar de Stat ați primit „plinătatea Preoției”, „sacramentul episcopatului”, în ziua semnificativă a solemnității Neprihănitei Zămisliri, în Capela Paulină a Casei Pontificale, lângă Mormântul Sfântului Petru: circumstanțe atât de emoționante, care vor rămâne Actualitatea Creștină decembrie 2014

pentru dumneavoastră ca o amintire plăcută și ca imbold de curaj și încredere.

Le salut apoi cu afecțiune pe rudele Monseniorului Robu și îndeosebi pe tatăl său, un părinte atât de norocos pentru că și-a putut vedea fiul consacrat episcop în însuși Centrul Creștinătății și a voit să-i fie aproape în acest moment unic și solemn. Gândul meu respectuos se îndreaptă apoi către reprezentantul Guvernului Republicii Socialiste România venit special la Roma, către toate autoritățile religioase care au prezidat ritul consacrării și către preoții și credincioșii din România care au voit să participe cu afecțiune și rugăciune la ceremonie.

Eveniment Cea de azi e o dată istorică; într-adevăr, prin această consacrare episcopală iubita națiune română se remarcă în mod cu totul deosebit în structura universală a Bisericii și în prețiosul context al religiozității și culturii poporului său. Îndelunga istorie a României, cu cuceririle sale glorioase și cu evenimentele sale tulburi, și poporul român, cu profunzimea sensibilității sale umane și creștine proprii lui, se înfățișează acum dinaintea noastră într-o imagine sintetică și emoționantă, care ne face să înțelegem încă o dată că fiecare face parte din concertul minunat și grandios al popoarelor întrevăzut de profetul Isaia și pe care numai în veșnicie îl vom putea înțelege în armonia sa plină de mister. Îi mulțumim totodată Domnului pentru imensa bucurie spirituală pe care ne-a oferit-o consacrarea episcopală a Monseniorului Robu: „Îl binecuvântăm pe Domnul de acum și până-n veac” (Ps 119,18). Chiar și în mijlocul greutăților și al suferințelor lumii moderne, să recunoaștem prezența Celui Preaînalt, mereu iubitoare și plină de grijă față de fiecare persoană și națiune: „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea” (Ps 34,2).

2. Consacrarea episcopală a Monseniorului Robu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei Mitropolitane de București, capătă o semnificație și mai importantă datorită faptului că subliniază cu autoritate tripla legătură care unește acea importantă Biserică locală înainte de toate cu Scaunul Apostolic și Urmașul lui Petru, apoi cu întreaga Biserică care este în România și, în fine, cu însăși națiunea română, din care face parte și căreia vrea să-i ofere slujirea sa de iubire și contribuția pentru o tot mai mare și mai bună dezvoltare și pentru progres în sectorul social și cultural. În timpul ceremoniei de beatificare a franciscanului capucin Ieremia Valahul, primul român ridicat oficial la cinstea altarelor, adresându-mă vouă românilor chiar în limba voastră, subliniam cererea voastră de a pune în candelabru această lampă aprinsă şi spuneam: „Voi aţi descoperit mesajul lui şi v-aţi unit în jurul figurii lui, care sintetizează şi exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre” (Insegnamenti di Giovanni Paolo II, VI, 2, 30 ottobre 1983, pag. 936). O dată cu recenta numire a noului Administrator Apostolic, Sfântul Scaun doreşte ca, în numele lui Cristos, să păstreze vii şi eficiente astfel de tradiţii pentru binele comun al poporului; doreşte să realizeze şi să colaboreze pentru punerea în practică a aspiraţiilor poporului la fraternitate, la pace, la o convieţuire justă şi onestă, la exprimarea propriilor exigenţe spirituale şi religioase, la înmulţirea relaţiilor culturale cu popoarele neamului omenesc, la participarea senină şi pozitivă la marea aventură a istoriei.

Tripla legătură să aducă Bisericii din România şi întregii naţiuni roade îmbelşugate atât în ambientul religios cât şi în cel civil, aşa încât toţi să se simtă uniţi şi fraţi, dedicaţi cu înţelepciune procurării binelui comun şi înălţării privirii spre scopurile veşnice, care sunt atinse dincolo de timp şi dincolo de istorie. Și refacerea deplinei unităţi a creştinilor trebuie să o aveţi mereu în atenţie, într-un mod deosebit: pentru ea ne rugăm fără încetare; năzuim la ea cu ardoare, pentru că ştim că este de mare importanţă pentru evanghelizarea omenirii.

Avem nevoie de unitate şi de comuniune: misterul crucii lui Cristos, care se extinde asupra întregii istorii omeneşti, să impulsioneze pe fiecare cetăţean român să făurească și să mărturisească unitatea și solidaritatea, prin mijlocirea Fericitului Ieremia!

3. Dorindu-i din inimă Monseniorului Robu o rodnică activitate în Arhidieceza de București, reamintesc doctrina Conciliului Ecumenic Vatican II, conform căreia „Episcopii conduc Bisericile locale încredinţate lor, ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritatea şi puterea sacră de care ei nu se folosesc decât pentru a-şi edifica turma în adevăr şi sfinţenie, amintindu-şi că acela care este mai mare trebuie să fie ca cel mai mic şi cel care este în frunte, ca unul care slujeşte” (Lumen Gentium, nr. 27, a). Fără îndoială că mare este demnitatea și responsabilitatea Episcopului în Biserica lui Dumnezeu, pentru mântuirea și sfințirea sufletelor: asemenea Bunului Păstor el trebuie să trăiască numai pentru turma încredințată lui; dar îmbelșugate și de folos sunt și harurile Domnului.

Adresându-mă în mod particular preoților și credincioșilor cu cuvintele Sfântului Paul, vă îndemn „să umblați în mod vrednic de chemarea pe care ați primit-o: cu toată umilința și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, străduindu-vă să păstrați unitatea Duhului în legătura păcii” (Ef 4,1). Astfel veți putea să lucrați cu fidelitate în Biserica Domnului, ajutându-vă reciproc și încurajându-i pe frați.

4. Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, pe care am celebrat-o cu multă devoțiune, și care prin evenimentul acestei consacrări episcopale a căpătat o ulterioară semnificație spirituală, să fie pentru voi toți și pentru iubita națiune română motiv de încredere profundă și filială în Preasfânta Fecioară Maria, pe care Dumnezeu însuși a dorit să ne-o dea ca mamă, ca sfătuitoare și însoțitoare pe drumul vieții, ca Regină a popoarelor și națiunilor. În poezia românească mulți poeți au cântat misterele lui Dumnezeu și i-au închinat imnuri Preasfintei Fecioare Maria, cinstită în multe sanctuare. Îmi face plăcere să închei această întâlnire a noastră cu rugăciunea adresată Maicii Domnului de către marele poet, Mihai Eminescu: „Rugămu-ne-ndurărilor, luceafărului mărilor. Din valul ce ne bântuie, înalță-ne, ne mântuie. Privirea-ți adorată asupră-ne coboară. O, Maică Preacurată și pururea Fecioară, Marie!”

Neprihănita, Mama noastră cerească, să ocrotească pe fiecare dintre voi și Biserica din România cu o iubire aparte!

Să vă lumineze gândurile, să vă călăuzească inimile! Și să vă însoțească și Binecuvântarea mea Apostolică, pe care v-o împart acum și pe care o extind cu mare bunăvoință la toți credincioșii națiunii voastre. [În limba română] Sunt bucuros de a adăuga un salut în limba voastră.

Preasfânta Fecioară Maria să vă ajute ca să puteți aduce totdeauna mărire lui Dumnezeu.

Binecuvântarea Domnului să fie cu voi, cu cei dragi ai voștri și cu poporul vostru.

[Text publicat în L’Osservatore Romano din 11 decembrie 1984. Traducere din limba italiană de Cristina Grigore] Actualitatea Creștină decembrie 2014

Din viața Arhidiecezei

Ploiești: Hramul și jubileul de 75 de ani al bisericii „Cristos, Regele Universului”

„B

iserica este o comunitate care crește”, le-a spus IPS Ioan Robu celor prezenți duminică, 23 noiembrie 2014, în biserica romano-catolică din Ploiești dedicată lui Cristos, Regele Universului. La celebrarea solemnă a hramului bisericii din str. Ștefan cel Mare erau prezenți numeroși credincioși laici, persoane consacrate, parohul comunității, Pr. Iosif Imbrișcă, și preoți din întreg decanatul de Ploiești. Prin Sfânta Liturghie prezidată de Arhiepiscopul Mitropolit de București în solemnitatea Cristos, Regele Universului s-a celebrat însă nu numai patronul spiritual al comunităţii ploieştene, dar şi aniversarea a 75 de ani de la consacrarea lăcaşului de cult.

Povestea frumoasei biserici construite în stil romanic târziu, cu elemente gotice, începe cu 350 de galbeni. Nu, nu este preţul vreunei trădări, ci, am putea spune, primul semn al „creşterii” comunităţii catolice din Ploieşti. Înfiinţată încă din 1843, de episcopul Molajoni, parohia din Ploieşti a funcţionat mai întâi într-o casă închiriată, care era şi capelă şi casă parohială. După numai trei ani, acelaşi episcop a cumpărat pentru parohie, cu 350 de galbeni, un teren cu două căsuţe vechi şi dărăpănate: una pentru capelă şi una pentru preot. Devenind neîncăpătoare capela, în 1857 s-a început construcţia unei biserici, finalizată însă abia în 1864 şi dedicată Neprihănitei Zămisliri.

Datorită avariilor grave provocate de cutremure, dar şi numărului mare al credincioşilor, în 1938 a fost demolată biserica veche şi construită, pe acelaşi loc, biserica actuală, ridicată după planurile arhitectului Romano de Simon, şi consacrată un an mai târziu, la 26 aprilie 1939, de Arhiepiscopul Alexandru Th. Cisar. Ca semn de continuitate, în noua biserică au fost păstrate icoana Neprihănitei Zămisliri, pictată de artistul György Vastagh, în timpul şederii sale la Ploieşti, în 1864, altarul dedicat Sf. Iosif, aflat acum în sacristia bisericii, orga, câteva bănci, un confesional, două agheazmatare realizate de Amedeo Franceskini.

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Noua biserică, de-a lungul celor 75 de ani de există, a avut o istorie în care s-au împletit bucuria cu tristeţea, vitregiile timpului sau ale naturii cu curajul şi voinţa de a merge înainte: afectată de bombardament, în ‚44, şi mai apoi de cutremure, biserica a fost mereu reparată, consolidată, înfrumusețată, cu aportul nu doar al preoţilor şi al instituţiilor bisericeşti ori civile, dar al întregii comunităţi. Pentru că în ea mulți au primit în suflet, ca o sămânţă, cuvântul lui Dumnezeu, proclamat şi explicat de preoţii care au slujit comunitatea de-a lungul anilor; mulţi s-au apropiat de sacramente şi mulţi au participat activ la viaţa comunităţii, individual sau în grup, de la Doamnele Catolice şi până la Corul Sancta Cecilia, activ şi astăzi şi de care este legat numele multor artişti apreciaţi. Pentru că pentru mulţi era şi este „biserica lor”, nu doar ziduri de cărămidă, ci un spaţiu unde credinţa se primeşte, se trăieşte, creşte şi dă roade, unde credincioşii devin comunitate, uniţi în rugă şi cânt, în jurul altarului, în jurul lui Cristos, şi unde comunitatea creşte nu doar numeric, ci mai ales spiritual.

Imaginea lui Cristos Rege, din altarul central al bisericii, care îi întâmpină pe toţi cu braţele deschise, aminteşte fiecăruia că El este „stăpânul timpului şi al istoriei”: „stăpânul timpului nostru, stăpânul vieții noastre și stăpânul istoriei noastre, oricât de scurtă ori de lungă este sau va fi”, aşa cum a explicat în sărbătoarea hramului, IPS Ioan Robu. Şi tot El, Cristos – mai spunea Arhiepiscopul – ne învaţă să trăim în comuniune între noi, invitândune să-L recunoaştem în cel bolnav, sărman, flămând, însetat, străin, închis etc. La ceas aniversar, fiind biserica „o comunitate care creşte”, parcă vine spontană urarea: „Să creşti mare, comunitate catolică din Ploieşti! Să creşti mare în vârstă, în înţelepciune şi în har!”

Cristina GRIGORE

Din viața Arhidiecezei

PRIVEŞTE-MĂ CUM CRESC! O acţiune de sensibilizare a publicului împotriva avortului

P

apa Ioan XXIII spunea: „Viaţa umană este sacră; chiar de la originea sa angajează acţiunea creatoare a lui Dumnezeu ” (Enciclica Mater et Magistra). Prin urmare, încă de la conceperea copilului se deruleaza planul lui Dumnezeu în privinţa lui, iar intervenţia contrară a unui om îl situează deja în opoziţie cu planul divin. Papa Paul al VI-lea a reluat spusele predecesorului său subliniind că trebuie exclusă în mod absolut, ca mijloc licit de reglementare a naşterilor, întreruperea directă a cursului sarcinii (Enciclica Humanae Vitae). Şi alţi Papi, anterior si ulterior, s-au exprimat similar.

Aşadar, poziţia Bisericii este clară.

Unii credincioşi se lasa influenţaţi de o propagandă laică greşită care, pentru a anestezia glasul conştiinţei, afirmă eronat ca fătul nu ar fi om încă de la concepere. Ştiinţa modernă a reuşit să dovedească ceea ce Biserica afirmă de 2000 de ani, anume ca omul este om încă din clipa conceperii.

Pentru a oferi şi credincioşilor imaginile plastice ale cercetărilor în acest domeniu, Asociaţia Medicilor Catolici Bucureşti (AMCB) a avut iniţiativa de a populariza în Romania proiectul Sweet Little One. Acest proiect a fost iniţiat în Arhidieceza catolică de Baltimore (SUA) de doamna Linda Brenegan, medic, importantă activistă prolife. Domnia sa este autoarea desenelor în pastel, realizate după fotografii ale unor copii nenăscuţi, ulterior avortaţi. Imaginile sunt însoţite de câte un text care vine ca din partea copilului şi prezintă succint etapele dezvoltării sale intrauterine. Se poate constata, de asemenea, dimensiunea bebeluşului în etapele respective, corespunzător fiecărei luni de viaţă intrauterină. Încă de la apariţia sa, proiectul s-a bucurat de un mare succes, afişele fiind distribuite în Mexic, Australia, Lituania,

Polonia, Ungaria. În anul 2003, autoarea proiectului a prezentat aceste afişe Papei Ioan Paul al II-lea, care a fost foarte impresionat.

Deoarece România deţine un trist record în privinţa numărului de avorturi, ne-am gândit că expunerea acestor afişe i-ar putea sensibiliza şi pe compatrioţii noştri, convingându-i pe unii să renunţe la uciderea copilului lor nenăscut.

Cu sprijinul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi AGRU Bucureşti s-au tipărit şi distribuit 60 de seturi de afişe care vor fi expuse succesiv, timp de 9 luni, in biserici catolice, de la începutul perioadei de Advent pînă la sarbatoarea Naşterii Fecioarei Maria.

Acţiunea se bucură de binecuvântarea ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolot de București.

Dr. Maria DUNCA-MOISIN Preşedinte AMCB

Școala credinței la Ploiești

„Î

n Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică... Fiind propriu stării laicilor de a-și duce viața în mijlocul lumii și a treburilor lumești, ei sunt chemați de Dumnezeu ca, însuflețiți de spirit creștin, să-și exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă”, se spune în decretul Apostolicam Actuositatem al Conciliului Vatican II, dedicat apostolatului laicilor. Mergând și pe această linie, Academia Teologică Anton Durcovici, din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, prin secția Școala credinței, organizează diverse cursuri de teologie și de filosofie adresate laicilor. În perioada 7-9 noiembrie 2014, Școala credinței a fost prezentă în Parohia Cristos Rege, din Ploiești, prin intermediul cursului numit „Prezența laicilor în Biserică, societate și cultură”. Invitați au fost pr. lect. dr. Lucian Dîncă,

pr. lect. dr. Emil Moraru și pr. prof. dr. Wilhelm Dancă. În prezentarea făcută, pr. Dîncă a evocat imaginea marelui Sfânt Augustin, văzut mai ales prin marea sa operă „Confesiuni”, model și sursă de inspirație pentru generații întregi de creștini. Pr. Moraru a vorbit despre rolul laicilor, reliefat în documente ale Magisteriului Bisericii. Pr. Dancă a amintit de datoria deosebită care le revine laicilor cu privire la viața de familie, de educație a tinerelor generații și nu în ultimul rând de rolul activ pe care ei trebuie să îl aibă în cadrul societății civile.

Cei prezenți au putut asculta și înțelege mai profund mesajul care i-a îndemnat la o trăire mai intensă a credinței în cadrul familiei, a Bisericii și a lumii.

Pr. Liviu CRIȘMARU Actualitatea Creștină decembrie 2014

Din viața Arhidiecezei

Prezentări istorice din viața comunității de la Cioplea

D

uminică, 26 octombrie 2014, după Liturghia de seară, a avut loc în Parohia Sfânta Fecioară Maria, Regină (Cioplea) o nouă prezentare din seria conferințelor lunare dedicate „Istoriei și tradițiilor din Cioplea”, care a avut ca tematică: Școala, graiul și scrierile bulgărești.

Prezentarea a fost a treia la număr, primele două fiind făcute în lunile mai și iunie. Prima a avut ca puncte de prezentare: diferite descoperiri arheologice din teritoriul pe care se află comunitatea de astăzi, informații despre moșierul Dudescu, despre Episcopul Francisco M. Ferreri – conducătorul spiritual al bulgarilor pavlicheni. Cea de-a doua prezentare a conținut informații despre vicariatele Valahiei și Bulgariei, despre misionarismul apostolic din zonă, despre reședința episcopală din Cioplea, despre

războiul ruso-turc și despre cum a luat naștere satul Cioplea.

Prezentările au fost realizate și ținute în fața comunității de către domnul Marius Oanță, de profesie arhivist şi istoric, autor de studii istorice despre catolicii din Valahia, prezente în revistele de profil din țară.

Prezentările vor continua, o dată pe lună, duminică seara după Liturghia tinerilor de la ora 18. În cadrul următoarelor conferinţe vor fi prezentate informații despre obiceiurile din sat, costumele populare, personalități ale locului, aspecte de antropologie istorică etc. Fiecare prezentare va fi anunțată din timp și postată pe pagina de facebook: biserica Cioplea.

Pr. Marian BLAJ şi dl. Marius OANŢĂ

Turnu Severin: Comemorarea Sf. Tereza Verzeri

Parohia Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria, din Turnu Severin

D

uminică, 26 octombrie 2014, comunitatea surorilor din Congregația Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus, din Turnu Severin, a celebrat în biserica Neprihănita Zămislire a Preasfintei Fecioare Maria sărbătoarea fondatoarei congregaţiei, Sfânta Tereza Verzeri (comemorată liturgic la 27 octombrie). Sfânta Liturghie solemnă a fost prezidată

de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, alături de care au concelebrat Pr. Valerian Dumea, parohul comunităţii din Turnu Severin, Pr. Gabriel Popa, secretar eparhial, Pr. Marco Secchi OCD şi Pr. Sante Ronchi OMI. În cadrul aceleiaşi celebrări, Pr. Sante Ronchi, preot călugăr în congregaţia Misionarilor Oblaţi ai Mariei Imaculate (OMI), şi-a luat rămas bun de la comunitatea catolică din Turnu Severin, unde a colaborat în ultimii ani.

Mandatul misionar al Pr. Sante în ţara noastră se încheie, urmând ca în decembrie părintele să meargă în misiune în Venezuela.

După Sfânta Liturghie, surorile din congregația Fiicele Inimii Preasfinte a lui Isus i-au invitat pe cei prezenţi la o agapă frăţească.

Surorile activează de câţiva ani la Turnu Severin, unde desfăşoară activitate educativă în cadrul grădiniţei, aflată în apropierea bisericii parohiale.

Tania Elena MĂRCULESCU Corina ȘERBAN

Ciofliceni (Snagov): Întâlnirea familiilor din Arhidieceză

Î

n perioada 24-26 octombrie 2014 a avut loc la Mănăstirea carmelitanilor desculți de la Ciofliceni, Snagov, Întâlnirea familiilor din Arhidieceza de București. Tema de anul acesta a fost „Familia, izvorul iubirii”. Au participat la această ediție 30 de cupluri, împreună cu copiii lor, şi câteva persoane singure sau în vârstă. Meditaţiile au fost ţinute de părintele Felician Tiba, responsabil cu pastorația familiilor în Dieceza de Iași. Într-un limbaj simplu, îndrăzneț și provocator Actualitatea Creștină decembrie 2014

părintele ne-a vorbit despre acel „ceva” cu totul special care se instaurează în relaţia bărbat – femeie şi care pas cu pas se defineşte a fi iubire, hotărâre, voinţă, căsătorie, a întemeia o familie.

Prima meditaţie a fost dedicată îndrăgostirii, plecând de la pasajul biblic al creării Evei din coasta lui Adam, care exclamă cu bucurie „os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2,23). Plecând de la acest pasaj, părintele le-a

Din viața Arhidiecezei cerut soţilor să pună în scris ce apreciază unul la altul sau ce nu apreciază. Eu am scris 9 lucruri, iar soţia mea a scris 10 lucruri. Am fost surprinşi noi înşine de cele scrise, desigur nu pentru a ne certa, ci pentru a aprofunda şi mai mult legătura noastră de iubire. Pur şi simplu am primit un input de dialog. În a doua meditație, părintele a reluat învăţătura despre căsătorie ca prim sacrament înfiinţat de Dumnezeu şi despre actul conjugal, ca apogeu al relațiilor din cuplul conjugal.

A treia meditaţie, despre nunta din Cana, a fost un bun prilej de a ne reaminti cum putem întreţine flacăra iubirii, cum putem iradia la rândul nostru lumină şi căldură. Cu acest prilej am răspuns la întrebarea: În ce măsură conștientizez că sunt un dar al lui Dumnezeu pentru celălalt? În a patra meditație, după ce s-a citit „Cântarea cântărilor”, cel mai frumos imn dedicat iubirii, am înţeles ceva din unicitatea iubirii noastre.

Am trăit zile frumoase, încărcate şi rodnice spiritual. Am format o familie de familii. Fericitul Vladimir ne-a adunat

Întâlnirea familiilor din Arhidieceza de București, Ciofliceni

şi ne-a unit la această reculegere organizată de Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”. Îi cerem să ne susţină în trăirea vocaţiei noastre acasă şi în lume.

Cornel BĂRBUŢ

20 de ani în România pentru mai marea slavă a lui Dumnezeu

Î

n cadrul unei Liturghii de mulțumire ţinută la Parohia Inima lui Isus, noi, comunitatea Surorilor FCJ, i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru fidelitatea și iubirea Sa în cei 20 de ani de misiune în România. Ne-am bucurat de prezența Preasfințitului Cornel Damian, a preoților și a prietenilor care au venit să celebreze cu noi. Tuturor le mulțumim din adâncul inimii noastre!

Darul muzicii a îmbogățit celebrarea noastră atât în Parohia Inima lui Isus, din Bucureşti, cât și în Parohia Naşterea Sf. Ioan Botezătorul din Galați, la JRS și la Centrul Sfinții Petru și Andrei, prin concertele de chitară clasică ținute de Maestro Patricio Zeoli, care a încântat asistenţa printr-o adevărată călătorie muzicală în timp şi spaţiu, străbătută de o varietate de stiluri pline de armonie.

Congregația noastră a venit în România în anul 1994, iar primele 3 surori au activat în Galați și București. În acești 20 de ani atât la Galați, cât și la București, am colaborat în mod deosebit cu bisericile locale. Predând limba engleză la Școala Sanitară și la Institutul de Teologie din București, am întâlnit studente venite la studiu din alte localităţi, și timp de 8 ani multe dintre ele au fost găzduite de comunitatea noastră. La Galaţi, la începuturile activităţii, mai mulți copii neşcolarizaţi au fost îndrumaţi şi ajutaţi să urmeze cursurile de recuperare şcolară. Mulți ani din activitate au fost acordaţi slujirii în comunitatea anglofonă aparţinând Parohiei Inima lui Isus, iar ultimii ani, slujirii în comunitatea italiană și în cea franceză. Am acordat o atenţie deosebită catehezei în rândul copiilor și a tinerilor şi am colaborat cu diferite ONG-uri, în mod deosebit cu JRS și cu Fundaţia Inimă de Copil. De asemenea, am însoțit copiii din orfelinat și persoanele vârstnice prin misiuni de voluntariat și de asistenţă socială. La centrul congregaţiei

Comunitatea Surorilor FCJ la împlinirea a 20 de ani de misiune în România

FCJ, precum şi în diferite parohii am organizat cursuri de formare și de leadership, printre care amintim în mod special cursul „Integrarea vieții și a credinței”, la care au participat în jur de 80 de persoane.

Acum, activitatea noastră se desfăşoară și în învățământ, în cadrul exercițiilor spirituale şi de îndrumare spirituală, cu hotărârea de a ne trăi vocaţia de însoțitoare oriunde ne aflăm. Avem, de asemenea, marea dorință de a împărtăși spiritualitatea noastră cu persoanele care vor să cunoască carisma noastră și spiritualitatea Sfântului Ignațiu, și, ca urmare, am iniţiat acţiuni de formare la București și la Galați pentru viitori „Însoțitori în misiune”. În prezent, când rememorăm toţi acești 20 de ani petrecuți aici în România, ne bucurăm de realizările împlinite, ne amintim şi ne rugăm pentru acele persoane care au lucrat cu noi cu multă însufleţire, precum şi pentru toţi cei cu care ne-am întâlnit într-un spirit de comuniune creştină şi de caldă prietenie în această îndrăgită ţară.

Bucuria și recunoștința au umplut sufletele noastre!

Ad maiorem Dei Gloriam!

Surorile Însoțitoarele Credincioase ale lui Isus (FCJ) Actualitatea Creștină decembrie 2014

Actualitate

Îl privim şi ne priveşte - Fericitul Anton Durcovici

A

nul acesta, la data de 10 decembrie, comemorăm pentru prima dată memoria Fericitului Anton Durcovici. Calendarul diecezan pe anul 2015 ne va purta în case chipul şi privirea Fericitului din icoana beatificării, din data de 17 mai anul acesta. Ne bucură astfel ca alături de Fericitul Vladimir să celebrăm public şi să cerem mijlocirea unui alt vrednic slujitor al Bisericii, care a lucrat mai bine de 38 de ani, între octombrie 1911 şi aprilie 1948 pentru poporul credincios dintre Carpaţi şi Dunăre.

Trimiterea la privirea lui Anton Durcovici se datorează unui fapt personal, într-un fel neînsemnat din perioada anilor de seminar. În vacanţa de Crăciun a anului 1993, l-am întrebat pe bunicul din partea mamei dacă l-a văzut vreodată pe Episcopul Anton Durcovici? Ori de câte ori depăna amintiri, bunicului i se umezeau ochii de lacrimi. Era emotiv şi cu înaintarea în vârstă devenise şi mai mult. La întrebarea mea, glasul a început să-i tremure şi mi-a spus: „Era un om înăltuţ, viguros, blond, ochi albaştri şi avea o uitătură severă, adâncă, pătrunzătoare, că te înfiora!”. „Ţi-aduci aminte unde, în ce an l-ai văzut?”, am continuat. Îşi aducea bine aminte că l-a văzut mai întâi la Prăjeşti şi a doua zi, trecând dealul prin pădure, a mers în satul vecin, Poiana, cu mare mulţime de rude şi săteni pentru a lua parte la Slujba de sfinţire a noii biserici din filiala de atunci a Prăjeştilor, unde l-a văzut şi i-a ascultat cuvântul pentru a doua oară.

Nu-şi mai aducea bine aminte anul. Oricum, evenimentul se petrecuse când „mustul se înăsprise” şi „era prin anul 1950”. Odată cu accesul la arhivele securităţii, am aflat că Episcopul Anton a ajuns pe malul stâng al Siretului cu cea mai mare probabilitate în jurul zilei de 1 octombrie 1948, ocazie cu care a mers în filială, unde a sfinţit noua biserică ctitorită de părintele paroh Ivanciuc Nicolae.

Ceea ce-l impresionase pe bunic era aşadar „uitătura”.

Mai târziu, aveam să descopăr o mărturie asemănătoare venită din partea părintelui Anton Despinescu din anii săi de seminar: „Când îl întâlneam, mă impresiona statura sa, puţin peste mijlocie, suplă, puţin adus de spate, cu părul cărunt, cu ochii albaştri, limpezi, care te pătrundeau până în adâncul sufletului”.

Aceeași privire i-a pătruns şi pe miile de pelerini veniţi la Iaşi în ziua de 17 mai 2014 pe stadionul municipal.

Pentru o zi, acest loc s-a preschimbat într-o catedrală în aer liber, iar spiritul sportiv de competiţie pe care îl degajă în mod obișnuit întrecerile pe care le găzduieşte s-a preschimbat într-o voce comună de laudă şi preamărire adusă Domnului. Competiţia îşi găseşte sens numai zidind Actualitatea Creștină decembrie 2014

unitatea, reconcilierea, pacea. Etimologic, latinescul cumpetere înseamnă „a căuta împreună, a se întâlni cu, a tinde împreună către o ţintă”. Astfel, confruntarea nu este înfruntare, ci a fi faţă în faţă, a fi pe un drum comun.

Privirea hieratică a Fericitului Anton are o ţintă precisă.

Orizontul ei este lumea, făpturile nevoiaşe de mântuire adunate de drumul comun al Evangheliei şi al Tainelor Bisericii. La consacrarea sa ca episcop, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti îşi alesese pe blazon cuvintele psalmistului „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul” (Ps 143,15).

De-atunci, peste veacuri, şi din ziua beatificării în veşnicie, privirea sa se îndreaptă deopotrivă către poporul pe care l-a slujit până la sacrificiul de sine, până la jertfa martirică, care s-a încheiat cu noaptea de zece spre unsprezece decembrie 1951, în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei, şi înspre Dumnezeul Întreit care l-a chemat la viaţă pe 17 mai 1888, la harul botezului la data de 24 mai 1888, cum rezultă din registrul parohiei de Deutsch Altenburg, l-a întărit în condiţia de a fi creştin sârguincios, dar l-a chemat şi la harul preoţesc, fiind hirotonit la data de 24 septembrie 1910 în Bazilica Sfântul Ioan din Lateran, urcând treptele altarului până la rangul episcopatului la data 5 aprilie 1948, consacrat fiind la Bucureşti în Catedrala Sfântul Iosif. Ca păstor şi-a oferit apostolatul Maicii Domnului, consacrând slujirea sa episcopală şi întregul popor credincios care-i fusese încredinţat Inimii Neprihănite a Mariei la data de 22 august 1948. O ascensiune pe treptele ierarhiei ecleziastice care corespunde unei tot mai adânci cufundări în credinţa Mariei.

Prin dezvelirea icoanei erau puse în lumină şi virtuţile specifice credinţei: ascultare, umilinţă, lepădare de sine, purtarea crucii etc. Dintre ele aş aminti în chip special curajul mărturisirii care l-a făcut să rămână neclintit în faţa torturilor şi presiunilor, răspunzând opresorilor săi din arestul securităţii din Bucureşti cu categoricul „Nu sunt de acord”. În mod direct, episcopul nu era nicicum de acord să se dezică de legătura sa cu papa, pe atunci Pius al XIIlea, succesorul apostolului Petru, semnul vizibil al unităţii Bisericii, şi nu era de acord cu aservirea Bisericii Catolice regimului comunist, abia instaurat în România. Dar în linii mari, episcopul nu era de acord cu tot ceea ce ţinea de abuzurile împotriva omeniei şi de violarea dreptului de a trăi credinţa în mod liber.

Fie ca statornicia sa să fie şi pentru noi un îndemn la curaj în a ne trăi credinţa în timpurile de faţă!

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Retrospectivă

Şi sfinţii şi-au dat întâlnire la Oneşti…

S

fârşitul lunii octombrie a adunat la Oneşti ierarhi, preoţi şi pelerini, care şi-au dat întâlnire în rugăciune la moaştele a trei dintre sfinţii acestor meleaguri: Ieremia Valahul,Vladimir Ghika şi Anton Durcovici. Ca şi pelerinii veniţi la sărbătoare, şi „gazdele” provin din toate stările şi condiţiile sociale: Un fiu de răzeş moldovean, un prinţ de sânge, descendent al domnilor Moldovei, un fiu de emigranţi austrieci, veniţi pe aceste meleaguri în căutarea unui trai mai bun; un simplu călugăr „care nu voia să meargă în iad”, un preot, neobosit călător şi promotor al Congreselor Euharistice Internaţionale, un episcop dăruit turmei sale; un martir al dragostei frăţeşti şi doi martiri „pe bune”, ucişi în temniţele comuniste „in odium fidei”. O dovadă concretă pentru cei veniţi să se închine la aceste sfinte moaşte că sfinţenia nu este rezervată doar unor suflete alese, ci ea este accesibilă tuturor, la ea sunt chemaţi toţi cei care-și mărturisesc credinţa în Cristos cel mort şi înviat, Calea, Adevărul şi Viaţa tuturor. Calea sfinţeniei, par a ne spune cei trei sfinţi, este calea firească pentru noi toţi.

Sărbătoarea aniversării a 31 de ani de la beatificarea de către Sfântul Ioan Paul al II-lea a Fericitului Ieremia a fost pregătită de o novenă de rugăciune, prin care cei prezenţi la Sfânta Liturghie de seară din cripta Sanctuarului au meditat asupra valorilor creştine, asupra propriei vocaţii, asupra familiilor de azi şi a problemelor cu care se confruntă acestea.

Ultimele două zile au fost rezervate primirii „oaspeţilor”: Fericitul Anton Durcovici şi Fericitul Vladimir Ghica,

însoţiţi de postulatorii celor două cauze, pr. Isidor Iacovici şi pr. Francisc Ungureanu.

Sfânta Liturghie pontificală a început cu procesiunea cu sfintele moaşte de la Cripta Sanctuarului la Biserica Superioară. În fruntea pelerinilor au fost cei doi păstori ai bisericilor noastre locale: ÎPS Ioan Robu - celebrantul principal şi PS Petru Gherghel, predicatorul acestei înălţătoare ceremonii. Alături de cei doi ierarhi au concelebrat mai bine de 60 de preoţi, alţii fiind la dispoziţia pelerinilor pentru sacramentul spovezii. În cuvântul său de învăţătură, PS Petru Gherghel, după ce a reamintit succint biografiile celor trei sfinţi, a insistat asupra valorii mărturiei lor de credinţă pentru noi, cei de azi, insistând mai ales asupra faptului că Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa faţă de poporul nostru dăruindu-ne astfel de mijlocitori.

Sfânta Jertfă a fost însufleţită şi de cântările corului Sanctuarului, dirijat de pr. prof. Daniel-Cosmin Constantin.

Ziua sărbătorii s-a încheiat printr-o Sfântă Liturghie de mulţumire, prin care Custodele Fraţilor Capucini din Romania, fr. Lucian-Iosif Dumea, alături de confraţii capucini veniţi din toate conventele, a adus laudă lui Dumnezeu pentru sfinţii săi, dăruiţi poporului român şi Custodiei noastre.

Fr. Petre-Marian IANOŞ, O.F.M. Cap.

„Mai ales atunci când te simţi nimicit sub povara unui mari dureri, e bine să consolezi durerile celorlalţi.

A te dărui în asemenea cazuri, când nu mai eşti nimic, când în tine însuţi nu mai ai nimic, înseamnă că dai, cu adevărat, un pic din Dumnezeu... şi Îl găseşti” (Fericitul Vladimir Ghika)

„Fiţi tari, fiţi statornici în credinţă, iubiţi fraţi în Cristos! Închinaţi-vă sincer Domnului Dumnezeului părinţilor voştri, aşa precum vă învaţă sfânta Biserică, Maica noastră! Luaţi parte cât mai des la jertfa dumnezeiască a Mielului, la sfânta Liturghie! Apropiaţi-vă cu sufletul curat de preasfânta masă a Domnului, întăriţi cu această hrană (3Rg 19,8), sunteţi pe calea ce vă duce sigur la fericire, la o fericire desăvârşită şi nepieritoare în ceruri, în împărăţia blândului Miel dumnezeiesc, dar şi la o stare de adevărată mulţumire în viaţa de aici, pe cât îngăduie pământul, vale de lacrimi” (Fericitul Anton Durcovici)

„Te vei mântui dacă vei pune în practică trei lucruri: curăţia conştiinţei; umilinţa şi iubirea faţă de aproapele; să-l ai pe Dumnezeu ca Tată, pe sfânta Fecioară ca Mamă, iar pe îngeri şi sfinţi ca fraţi şi mijlocitori...”

(Fericitul Ieremia)

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Semnificații teologice

Har și liber arbitru Învățătura despre har a Sfântului Augustin

Î

n numărul din octombrie al revistei am mai abordat tema harului, scriind despre intuițiile Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la legătura dintre har și liberul arbitru al omului.

Revenim la această temă, urmărind cum a fost ea dezvoltată de Sfântul Augustin (354-430). Acest mare Părinte al Bisericii a fost supranumit „Învățătorul harului“ tocmai pentru contribuția sa însemnată în acest domeniu.

De remarcat și modul în care, de-a lungul vieții, și-a revizuit concepția despre har, completând-o și corectând-o în urma unor experiențe și reflecții ulterioare.

Definiția harului, așa cum o știm de la catehism, afirmă că acesta este „un dar supranatural, revărsat de Dumnezeu într-o făptură rațională, în vederea mântuirii“; este o definiție simplă, care-i precizează esența. La începuturile teologiei Părinților Bisericii, cuvântul „har“ încă nu era un termen „tehnic“; această realitate era exprimată, în prelungirea limbajului Noului Testament, și prin idei cum ar fi „viața dumnezeiască“, „darul Duhului Sfânt“, „a fi în Cristos“, „a fi părtaș firii dumnezeiești“ ș.a.

Cardinalul Leo Scheffczyk sintetizează concepția biblicopastristică despre har afirmând că acesta este „lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Întreit care se apleacă, în iubirea sa, asupra omului păcătos. Această lucrare străbate întreaga istorie a mântuirii și își are punctul culminant în Întruparea Fiului. Harul îl înalță pe om, prin intermediul lui Cristos și al Duhului Sfânt, la prietenia cu Dumnezeu, făcându-l părtaș la viața dumnezeiască“.

Sfântul Augustin a abordat tema harului imediat după convertire, în primele sale scrieri îndreptate împotriva maniheismului. Argumentele polemice l-au făcut să vadă harul doar ca un „ajutor dumnezeiesc“ ce-l vindecă pe omul căzut. După hirotonirea sa episcopală (în anul 395), începe să se confrunte cu problemele societății în declin și cu dificultățile din interiorul Bisericii. Recitind Epistola către romani, își revizuiește concepția despre har, afirmând acum totala gratuitate a acestuia.

Liberul arbitru — puterea de a alege între bine și rău — există atât la omul în stare de har, cât și la omul păcătos; la acesta din urmă, problema este voința slăbită. Harul nu înlătură liberul arbitru, ci îi dă omului puterea de a voi și a face binele. Harul nu doar vindecă de păcat, ci influențează nucleul intim al omului, împărtășindu-i iubirea lui Dumnezeu. Harul precede orice act bun al voinței, dar îl și urmează: „îndurarea lui Dumnezeu îl precede pe cel care nu voiește, pentru ca el să vrea; dar harul îl urmează pe cel ce voiește, ca să nu voiască în zadar“ (Enchiridion 9, 32).

Eficacitatea harului cuprinde și conlucrarea omului, care este vrednică de răsplată, însă „atunci când Dumnezeu ne încununează meritele, nu încununează altceva decât darurile sale“ (Epistula 194, 19). Dacă așa stau lucrurile, Actualitatea Creștină decembrie 2014

Sfântul Augustin (354-430)

iar harul este rodul unei alegeri ce-i scapă pe unii din mulțimea damnaților, apare dificila întrebare referitoare la predestinare: de ce-i alege Dumnezeu pe unii, iar pe alții nu? Mai mult, ce vină au cei care nu sunt aleși?

Augustin nu pretinde că poate rezolva problema; totuși, își menține părerea că Dumnezeu nu este dator nimănui să-i ofere har, fiindcă altfel, acesta n-ar mai fi gratuit, n-ar mai fi har. Alegerea dovedește bunătatea lui Dumnezeu, iar lipsa alegerii este legată de dreptatea lui Dumnezeu, ce nu-i primește pe cei care n-au ajuns la îndreptățire. Acest lucru nu se opune însă speranței: „Dacă încă nu ești chemat, roagă-te deci să fii chemat!“ (In Ioannem tractatus 26, 2).

Aceste concepții au fost folosite de Augustin în controversa pelagiană. Pelagius încerca să combată superficialitatea și laxismul multor creștini de la Roma secolului al IV-lea, subliniind capacitatea omului de a urma poruncile lui Dumnezeu, după exemplul lui Cristos, ajungând astfel la mântuire. În pelagianism, păcatul lui Adam este văzut doar ca un exemplu rău, urmat sau nu de către urmașii săi. Harul nu ar fi primit prin Sacramente, ci datorită propriilor merite; așadar, nici Botezul copiilor n-ar fi necesar.

Sfântul Augustin arată însă că, în acest caz, dacă Cristos ar fi doar un exemplu bun, iar omul se mântuiește prin propriile puteri, atunci Crucea lui Cristos este golită de sens, iar Fiul lui Dumnezeu a murit în zadar. Augustin este primul care folosește noțiunea de „păcat originar“ cu sensul de vină prezentă și în urmașii lui Adam: păcatul acestuia a făcut ca omenirea întreagă să devină o mulțime de păcătoși ce au nevoie de har pentru a se mântui. De aceea, Botezul este necesar pentru a ne face părtași de moartea și învierea lui Cristos și pentru a primi iertarea păcatului strămoșesc.

Tema a fost reluată în unele controverse medievale și din timpul Renașterii, iar despre aceasta vom vorbi într-un articol viitor.

Wilhelm TAUWINKL

2015 – AN DEDICAT VIEȚII CONSACRATE

L

a finalul celei de-a 82-a Adunări Generale a Uniunii Superiorilor Generali, cu participarea a 120 de superiori generali, desfăşurată la Roma între 27 şi 29 noiembrie 2013, Sfântul Părinte Francisc anunța că Anul 2015 în Biserica Catolică va fi dedicat vieţii consacrate.

Motivul l-a explicat chiar Sfântul Părinte: „Viaţa consacrată este profeţie”, „sunt bărbaţi şi femei care pot trezi lumea”.

Acest an al vieţii consacrate a fost gândit în contextul celor 50 de ani ai Conciliului al II-lea din Vatican şi cu ocazia aniversării a 50 de ani de la publicarea decretului conciliar Perfectae caritatis, despre reînnoirea vieţii consacrate.

Anul dedicat Vieții consacrate se va deschide oficial la 30 noiembrie 2014, în prima duminică din Advent, printr-o Sfântă Liturghie pontificală, în Bazilica Sfântul Petru, din Vatican, și se va încheia pe 2 februarie 2016, cu ocazia Zilei Mondiale a Vieții Consacrate.

PROPUNERI PENTRU ANUL VIEȚII CONSACRATE ÎN ARHIDIECEZA DE BUCUREȘTI Revista Actualitatea Creștină să cuprindă lunar o pagină dedicată vieții consacrate, în care Congregațiile să-și poată face cunoscute carisma și activitatea.

Ora lunară de rugăciune a preoților diecezani să aibă loc și în cadrul congregațiilor.

Două întâlniri de rugăciune la Catedrală, împreună cu toate congregațiile, mișcările /asociațiile religioase, credincioșii și tinerii din parohii: Prima va fi duminică 1 februarie 2015 – Întâmpinarea Domnului A doua, pe 26 aprilie 2015 – Duminica Bunului Păstor.

Două zile de reculegere pentru toate persoanele consacrate din Arhidieceză Prima, în Postul Mare, duminică, 8 martie 2015 A doua, duminică , 11 octombrie 2015 O zi recreativă împreună – sâmbătă 6 iunie 2015, la Mănăstirea Carmelitană din Ciofliceni (Snagov) Istoricul și originea vieții consacrate în România –Conferință la Facultatea de Teologie RomanoCatolică, în aula Anton Durcovici Întâlnire ecumenică/masă rotundă cu călugări și călugărițe din Biserica Ortodoxă Actualitatea Creștină decembrie 2014

Dosar

Viața consacrată:

ÎNCEPUTURILE V

iața consacrată este un dar1 pe care Dumnezeu îl face Bisericii încă din primele ei secole. Primind acest dar, bărbați și femei oferă întreaga lor existență, trup și suflet, unei forme particulare de viață pentru a manifesta urmarea lui Cristos, sequela Christi, care din iubire față de oameni s-a făcut sărac, ascultător și cast.

Î

nceputurile unei forme de viață consacrată trebuie să le căutăm în pustiul Egiptului. Inițiatorul unui asemenea stil de viață este considerat a fi Sfântul Anton cel Mare, sau Anton Abate (252-356), pe care tradiția Bisericii îl numește „Părintele monahilor“. Trăgânduse dintr-o familie nobilă, Anton rămâne orfan de ambii părinți la Sfântul Anton cel Mare vârsta de 20 de ani și moștenește administrarea bunurilor familiale și grija surorii lui mai mici. Pe când se afla într-o profundă căutare a sensului existenței lui, din întâmplare, a intrat într-o biserică. În acel moment, diaconul citea textul evanghelic: „Mergi, vinde tot ce ai, împarte săracilor și vei avea comoară în cer, apoi, luând crucea, vino și urmează-mă“ (Mc 10, 21). Tânărul din Evanghelie, căruia Isus îi adresează această invitație pleacă trist fiindcă avea multe bunuri; Anton însă pleacă schimbat în dorința sa de a se consacra trăirii exigențelor evanghelice. Sfântul Atanasie cel Mare, în Vita Antonii, ne spune că Anton, fără să mai stea pe gânduri, a plecat imediat din biserică și a dus la îndeplinire acest îndemn al lui Isus ca și cum i-ar fi fost adresat lui personal. La început singur în pustiu, Anton își capătă progresiv tot mai mulți discipoli, astfel încât foarte repede ținuturile pustiite ale Egiptului vor deveni adevărate „cetăți monahale“ în care se duce o viață de rugăciune intensă, asceză, contemplație și meditație a Sfintelor Scripturi, penitență etc. Odată cu încetarea persecuțiilor împotriva Bisericii, creștinii erau în căutarea unui nou stil de viață care să le permită trăirea în profunzime a sfaturilor evanghelice. Viața monahală vine să răspundă acestei căutări prin inaugurarea unui fel de viață ce insista pe trăirea sacrificiului zilnic în castitate, în vederea Împărăției lui Dumnezeu. După așa-numitul Edict din Milano (313), când toate religiile din Imperiu dobândesc aceleași drepturi în exprimarea liberă a cultului lor, și după ce creștinismul devine religia oficială a Statului (381), cei ce căutau să trăiască în spirit și adevăr atașamentul lor față de învățăturile lui Cristos și de idealul evanghelic, drumul

de urmat era îndepărtarea de zgomotul lumii și îmbrățișarea tăcerii în liniștea pustiului.

Mai întâi, monahismul era solitar, eremitic, însuși Sfântul Anton trăind mai bine de 20 de ani singur într-o grotă înainte de a primi în jurul său discipoli care să îmbrățișeze același stil de viață retrasă, din iubire față Sfântul Pahomie de Cristos. Progresiv, însă, s-a trecut la o formă de viață comunitară, cenobitică. Astfel apare și prima Regulă de viață monahală al cărei inspirator este Sfântul Pahomie. Regula își propune să organizeze și să armonizeze viața monahală de la primul contact cu monahismul până la schimbarea totală a monahului întrun „cristofor“, purtător de Cristos. Principalele puncte ale acestei Reguli le regăsim în Regulile și Constituțiile vieții consacrate de astăzi: norme privind admiterea noilor candidați după un examen prealabil; un timp de încercări și inițiere la viața monahală (noviciat); îmbrăcămintea trebuie să fie cea a oamenilor de rând; toate bunurile sunt puse în comun; toți cei ce intră în viața monahală sunt frați între ei, indiferent de condiția socială, politică și bisericească ce o ocupau înainte de a intra în mănăstire; mesele sunt luate în comun, cu respectarea unor anumite zile de post; rugăciunile comune sunt făcute dimineața și seara, iar participarea la Euharistia zilnică este punctul culminant al vieții monahului; ascultarea strictă față de abate și de superiorii mănăstirii; trăirea unei vieți simple și câștigarea existenței prin munca mâinilor și sudoarea frunții.

Sub diferitele ei forme, viața monahală va ocupa progresiv un loc de seamă în Biserică: mai întâi prin trăirea intensă a unei vieți spirituale, mănăstirile devenind focare de spiritualitate și puncte de referință morală pentru credincioși; în jurul edificiilor monahale se dezvoltă o adevărată viață intelectuală unde se vor forma cele mai importante figuri de gânditori creștini care vor pune bazele teologiei și dogmaticii Bisericii; dintre monahi, unii vor fi chemați să devină episcopi, ei reprezentând

1 „Viața consacrată, înrădăcinată profund în exemplul și învățătura lui Cristos Domnul, este un dar al lui Dumnezeu Tatăl făcut Bisericii sale prin Duhul Sfânt” (Vita consecrata, nr. 1).

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Dosar garanția ortodoxiei credinței, a unității Bisericii și a comuniunii episcopale.

Viața monahală devine astfel o mărturie profetică revelatoare a vieții veșnice unde oamenii nu se vor mai căsători, ci vor fi asemenea îngerilor, lăudând și slăvind pe Dumnezeu (cf.Mt 22, 23-33). Sacrificiile specifice vieții consacrate sunt citite la lumina Sfântul Augustin credinței ca fiind o configurare cu Isus Cristos ascultător voinței Tatălui, sărac pentru a ne îmbogăți cu dumnezeirea lui, cast în vederea inaugurării Împărăției lui Dumnezeu: „Discipolii i-au zis lui Isus: Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească. Dar el le-a zis: Nu toţi înţeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat. Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei lor, există eunuci care au fost făcuţi astfel de oameni şi există eunuci care s-au făcut ei înşişi astfel pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă!“ (Mt 19, 10-12).

Viața monahală este întâi de toate o alegere pentru a trăi urmarea lui Cristos în solitudine. Monahul trăiește doar îndreptat, orientat spre Dumnezeu: „În primul rând, locuiți în perfect acord în casă, având un singur suflet și o singură inimă îndreptate spre Dumnezeu“, spune Sfântul Augustin în Regula de viață, nr. 1. O astfel de trăire permite monahului să fie mereu în ascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu și în căutarea realităților spirituale după care aspiră sufletul. De asemenea, monahul este cel ce alege un stil de viață unificată, neîmpărțită: dorește să fie în întregime al Domnului, să i se închine și să-l slujească fără rezerve. „Dragii mei, scria Sfântul Anton cel Mare discipolilor lui, iubiți-vă unii pe alții neîncetat și fără rezerve. Din trupul vostru faceți un altar, iar pe acest altar depuneți gândurile

voastre și, sub privirile Domnului, abandonați orice dorință pătimașă, ridicați mâinile și inima voastră neîncetat spre Dumnezeu“ (Scrisoare către frații din Arsinoe, nr. 8). A-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele ca pe sine însuși: acesta este destinul creștinului, cu atât mai mult al monahului. În pustiu, monahul se exersează la isihasm, adică la reculegere, disponibilitate interioară spre a deveni străin grijilor lumii pentru a atinge perfecțiunea spirituală în Dumnezeu. Practica isihasmului procură monahului unificarea interioară și exterioară pentru a ajunge astfel la o rugăciune lipsită de distracții. Scopul unei asemenea rugăciuni este unul singur: comuniunea cu Dumnezeu. În solitudine, monahul îl întâlnește pe Dumnezeu, precum Ilie, nu în tunete și fulgere, nici în cutremure de pământ, nici în foc, ci în „tăcerea unei adieri de vânt“ (3Regi 19, 12).

Trăirea spirituală intensă îl conduce pe monah la convingerea că răspunde voinței lui Dumnezeu care a semănat în el darul de a-l urma fără șovăire pe Cristos, încrezându-se în cuvântul său: „Vino!“, „Urmează-mă!“.

Biserica, prin Magisteriul ei, recunoaște importanța și necesitatea vieții consacrate. Trăirea sfaturilor evanghelice, în fidelitate cu învățătura și exemplul de viață al lui Cristos, îi consacră pe monahi în slujirea lui Dumnezeu și a Bisericii, încrezându-se mai întâi în harul baptismal comun tuturor creștinilor.

Descoperind rădăcinile vieții consacrate, noi descoperim de fapt harul lui Dumnezeu prezent în Biserica sa și care inspiră și însuflețește mereu noi carisme în folosul propovăduirii mesajului evanghelic fără opreliști și inaugurarea, printr-un stil de viață profetică, a Împărăției lui Dumnezeu printre noi: „Împărăția lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi“ (Mt 12, 28).

Pr. Lucian DÎNCĂ, augustinian asumpționist, București

Viața consacrată: dimensiunea biblică

P

entru mult timp, în mediul reflexiei biblico-teologice, s-au căutat fundamentele vieţii consacrate în pasaje evanghelice considerate referinţe precise, ca şi cum Isus ar fi vrut să întemeieze urmarea specifică a vieţii consacrate, inclusiv voturile care o caracterizează. O astfel de abordare, însă, este deviantă. De fapt, dacă nu se poate nega că unele pasaje ale Scripturii, mai ales în Evanghelii, au fost fundamentale pentru începuturile şi pentru dezvoltarea vieţii consacrate, totuşi este anacronic să vorbim despre viaţă consacrată plecând de la experienţa noastră: la începuturile credinţei creştine această experienţă nu exista.

Pentru toţi creştinii există o unică urmare care pentru toţi este radicală: urmarea Domnului Isus.

Evanghelia ne orientează spre multiple forme de viaţă,

atâtea câte inspiră iubirea Domnului, conform unui dinamism care nu se epuizează niciodată.

Prin urmare, viaţa consacrată trebuie considerată un drum creştin evanghelic în cadrul mărturiilor radicale ale Actualitatea Creștină decembrie 2014

Dosar urmării. Se prezintă ca modalitate sintetică şi specifică de sfinţenie evanghelică.

Tema desăvârşirii Plecând de la Mt 19, 21, „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde ceea ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer, [apoi] vino și urmează-mă!”, a fost elaborată o teorie şi o practică a vieţii consacrate în termenii „desăvârşirii”, pe baza diferenţei dintre calea poruncilor (impuse tuturor ca necesare) şi calea sfaturilor evanghelice (oferite celor care vor să ajungă la o desăvârşire „mai mare”). Fragmentul, însă, nu permite o interpretare atât de restrânsă, ci trimite la o dimensiune esenţială care se referă la credincios ca atare.

Desăvârşirea trimite la caracterul „exagerat” al Evangheliei faţă de orice altă realizare de viaţă creştină, este chemarea de a merge înainte.

Viaţa consacrată este un dar care scoate în evidenţă disproporţia dintre bogăţia Evangheliei şi actualizarea ei istorică.

1. Consacrarea în Scriptură Termenul consacrare derivă de la „a consacra”, a face sacru, a face astfel încât ceva sau cineva să treacă de la o situaţie profană la o stare care aparţine Domnului. A fi consacrat înseamnă a fi ales de Dumnezeu pentru a-i aparţine în totalitate şi pentru a fi instrument al prezenţei Lui de iubire.

Prin urmare, categoria consacrării se suprapune pe aceea mai decisivă de alegere, care exprimă libertatea divină activă în istorie şi care se modulează ca preferinţă acordată de Domnul celor mici în defavoarea celor mari. În Scriptură există două moduri care explică de ce Dumnezeu a ales această modalitate şi ce înseamnă că cineva este ales.

Primul mod arată că, de fapt, Dumnezeu le dă tuturor harul său: „face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (cf. Mt 5, 45); Dumnezeu le vorbeşte tuturor. Dar revelarea Lui este recunoscută numai de unii, care îl primesc şi preţuiesc acest dar.

Totuşi, Scriptura vorbeşte despre alegere ca fiind specifică lui Dumnezeu. Fiecare ales este deci posesorul unui dar specific, care îl face să fie diferit de toţi ceilalţi. Sensul acestui plan divin este să facă astfel încât darul primit de cel ales să se manifeste ca dar comunicat celorlalţi; în acest mod, viaţa voită de Tatăl se întrupează şi devine adevărată în actul de iubire al fiecărei creaturi.

Consacrarea nu este separare, ci dăruire „pentru împărăţia cerurilor”, pentru acţiunea cu care Dumnezeu are grijă de istorie, pentru a o conduce din nou la dreptate, la o lume a relaţiilor drepte. O figură biblică care sintetizează acest lucru este cea a lui Moise, slujitor şi profet, aşa cum atestă Dt 34, 5.10.

2. Referirea la profeție Conciliul Vatican II a amintit că toţi creştinii, bărbaţi şi femei, prin faptul că sunt botezaţi, participă la funcţia sacerdotală, regală şi profetică a lui Cristos (LG 31).

Dimensiunea profetică se exprimă mai intens în persoanele Actualitatea Creștină decembrie 2014

şi în grupurile din interiorul Bisericii, iar viaţa consacrată, în sens general, este unul din grupurile în care dimensiunea profetică a celui care-l urmează pe Isus s-a concentrat în mod deosebit: persoanele consacrate subliniază absolutul lui Dumnezeu şi al Împărăţiei şi, prin însăşi viaţa lor, se transformă în semne ale prezenţei Lui în istorie (LG 44).

2.1 Figura profetului biblic Profetul este „omul lui Dumnezeu”, adică un om care face referinţă constitutivă la o comunicare care vine de sus.

El este capabil să asculte vocea lui Dumnezeu, să-i perceapă valoarea, urgenţa, caracterul normativ, şi este trimis să o transmită folosind norme, cuvinte, comportamente potrivite ca să o exprime cu fidelitate.

Profetul este omul Cuvântului adevărat care vorbeşte în mod necesar despre Dumnezeul adevărat.

Profetul vede ceea ce ceilalţi nu văd, vede un germene de bine îngropat, percepe principiul de viaţă care lucrează cu eficacitate; vede că lucrarea lui Dumnezeu este caracterizată de noutate. Profetul vesteşte mântuirea care izvorăşte din interior şi din înfrângere.

Profetul este angajat cu Dumnezeu şi cu lumea în ceea ce îi e dat să trăiască; denunţă nedreptăţile; revelează dimensiunea autentică a prezentului care îl interpelează pe om şi îl angajează în pregătirea viitorului pe care Dumnezeu îl dispune cu bunătate şi fidelitate, cerând însă colaborarea umană.

3. Viața consacrată ca povestire a Dumnezeului lui Isus Cristos 3.1 Voturile În culturile şi în diferitele experienţe religioase motivele, semnificaţiile şi modalităţile unei vieţi feciorelnice (necăsătorită), în sărăcie şi ascultare sunt diferite. Pentru a fi creştine, ele trebuie să povestească ceva despre Dumnezeul lui Isus Cristos, despre bogăţia Duhului său, despre Biserică, drept comunitate a discipolilor lui Isus, şi despre bărbat/ femeie care sunt chemați la mântuire. În Noul Testament castitatea, sărăcia şi ascultatea aparţin exigenţelor urmării şi cer de fiecare dată o re-centrare evanghelică care consimte să sublinieze că voturile sunt modalităţi, nu obiective.

Pentru a fi trăite evanghelic, cele trei voturi trebuie să spună ceva despre relaţia lui Dumnezeu cu noi, despre modalitatea noastră de a fi Biserică, care primeşte şi răspunde, despre faptul că noi suntem persoane umane, femei şi bărbaţi destinatari ai vizitei lui Dumnezeu.

Voturile sunt moduri de a-l povesti pe Dumnezeu, de a povesti biserica, de a povesti omul în istorie: • Castitatea se referă la aprecierea relaţională; ea este proclamarea că numai Dumnezeu, Tatăl lui Isus Cristos, este interlocutorul la înălţimea întrebărilor, al vieţii, al libertăţii şi al inimii omului; vorbeşte despre o Biserică în care relaţiile sunt mai importante decât structurile; atestă persoana ca cerere de respect. [Figura Iuditei] • Sărăcia se referă la solidaritate, posibilă cu adevărat numai în preferinţa acordată darului faţă de posesie; vorbeşte despre o Biserică în care împărtăşirea/punerea în comun este

Dosar regula de aur; atestă că persoana este cerere de disponibilitate.

[Figura lui Rut] • Ascultarea solicită responsabilitatea; vorbeşte despre o Biserică descentrată față de ea însăşi, al cărei centru este Dumnezeu, Împărăţia şi dreptatea lui; atestă persoana ca cerere şi capacitate de responsabilitate.

3.2 Viața comunitară Evangheliştii inserează cuvintele lui Isus despre comunitate în contextul vestirilor patimii, morţii şi învierii: nu numai ucenicul ca individ, ci comunitatea însăşi este invitată să ia asupra ei logica pascală a Crucii Domnului, şi numai asumând în viaţa noastră personală şi în cea a relaţiilor noastre interpersonale o logică pascală, devenim capabili să dăm viaţă unor comunităţi cu adevărat evanghelice.

Plecând de la Mc 9, 35-50, comunitatea povesteşte evanghelia • configurându-şi propria privire modului de a privi şi de a judeca al lui Isus;

• trăind atitudinea de slujire nu ca pe un angajament deosebit, specific, ci mult mai profund, ca mod de a fi, un mod iubitor de a locui lumea în numele harului lui Dumnezeu care s-a manifestat în Isus, un mod de a relaţiona cu ceilalţi exprimând o apropiere binevoitoare, dorindu-le binele şi având grijă de el; • punând în centru tot ceea ce, după logica lumii, pare de aruncat; • punând la baza fraternităţii atitudinea dăruirii de sine, o dăruire frumuseţii relaţiilor care în acelaşi timp expune mereu la riscuri, la înţelegeri greşite, pentru că fratele este şi cel care poate păcătui împotriva ta, care nu te ascultă când îl corectezi, care se scandalizează de tine sau care, la rândul lui, te scandalizează. Pentru evanghelie aceasta este logica pascală a apartenenţei. Aparţii cuiva dacă şi în măsura în care te dăruieşti. Relaţiile autentice se nasc, trăiesc şi nu mor numai în orizontul acestei dăruiri.

Sr. Grazia PAPOLA osc

Viața consacrată în concret

C

u toții știm și cunoaștem că în Biserica noastră catolică sunt călugări și călugărițe care trăiesc o viață fraternă în comunitățile călugărești (mănăstiri) și, care, în general, se dedică în multe și diferite activități sociale. Aceste persoane, pe care de multe ori le deosebim prin uniforma lor religioasă cu care sunt îmbrăcate, sunt persoanele consacrate. Nu sunt persoane speciale, ci creștini care au ales să trăiască vocația lor baptismală dăruindu-se cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, întrucât s-au oferit cu totul slujirii și cinstirii Lui. În Arhidieceza noastră aceste persoane consacrate, adică surorile, slujesc în grădinițe, în azilele de bătrâni, se ocupă de cateheză, de pastorație și sunt angajate în multe alte activități sociale și pastorale. Printre călugări amintim: Franciscanii, Carmelitanii, Iezuiții, Salezienii, Iosefinii, frații Mariști, Misionarii Cărității, Ioaniții, Frații Don Orione etc. Dintre aceștia mulți sunt și preoți, dar după ce au ales să fie persoane consacrate. Putem vorbi de preoți-călugări ca să-i deosebim de preoții noștri diecezani.

Dacă cunoștem și apreciem angajarea pastorală și socială a acestor persoane consacrate, poate nu știm și nici măcar nu ne gândim la ceea ce comportă acest stil de viață. A-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate comportă o legătură mai strânsă și desăvârșită cu Dumnezeu urmând-l și imitându-l pe Cristos în forma sa de viață pe care am îmbrățișat-o.

Stilul și forma de viață ale persoanelor consacrate sunt caracterizate de anumite particularități care se manifestă prin conformitatea vieții lor cu cea a lui Cristos.

Iată, pe scurt, conținuturile vieții consacrate: Cele trei sfaturi evanghelice, cunoscute și ca voturi, de: sărăcie, castitate și ascultare, manifestate într-o profesiune

publică, au puterea de a-l conforma pe creștin în mai mare măsură cu modul de viață al lui Cristos. Persoana consacrată, trăind în mod liber și responsabil cele trei sfaturi evanghelice, arată oamenilor de azi că e posibilă o viață demnă, liberă și realizată chiar din punct de vedere uman. În acest timp îndeosebi când viața afectivsexuală este banalizată, când un stil sobru de viață este de negândit, când din ascultarea chiar f a ț ă de propria conștiință rezultă ceva relativ și contrazice dorința de independență, persoanele consacrate, mărturisesc prin viața lor frumusețea unei vieți simple, pline de iubire și detașate de Actualitatea Creștină decembrie 2014

Dosar lucrurile pământești. În fine, cum ar spune Sfânta Tereza de Avila, persoanele consacrate arată și ne spun că „numai Dumnezeu e de ajuns.”

Alte două nuanțe pe care le vedem în viața călugărească sunt viața fraternă și viața de rugăciune. Persoanele consacrate trăiesc în mod concret, sunt oglinda a ceea ce ne spune cartea Faptele Apostolilor cu privire la prima comunitate creștină din Ierusalim: „Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă și un singur suflet.” Într-o lume dezbinată unde, a se înțelege și a colabora este din ce în ce mai mai greu, comunitățile călugărești sunt chemate să dea dovada unei vieți fraterne posibile și realizate, unde diferențele, caracterele, istoriile personale sunt o bogăție și pot uni în loc să îndepărteze.

Viața apostolică comunitară este un alt semn ce caracterizează viața persoanelor consacrate. De multe ori

oamenii, credincioși sau nu, rămân uimiți dacă nu chiar se scandalizează, văzând operele (mănăstirile) călugărilor/ călugărițelor. Apreciază operele lor sociale și se întreabă, de unde au aceștia toți acei bani. Răspunsul îl găsim în structura vieții consacrate apostolice unde apostolatul nu este personal, ci comunitar, după un anumit plan carismatic.

Votul de sărăcie poate explica, în mod simplu, amploarea operelor. Persoanele consacrate nu posedă nimic personal, totul este pus în comun și în folosul oamenilor, fără vreo deosebire de etnie, rasă sau religie.

Persoanele consacrate, în ciuda slăbiciunilor lor, sunt persoane care îndrăznesc să fie o prezență cât mai adevărată a lui Cristos între oameni, o oglindă a vieții viitoare, o aplecare pentru slujire, plină de iubire față de cei împovărați!

Pr. Fabio VOLANI (Iozefinii lui Murialdo)

Viața consacrată - semn profetic

P

apa Francisc, la întâlnirea cu Superiorii Generali, a accentuat valoarea profetică pe care o are Viața Consacrată, exprimându-se astfel: „Este vorba de a lăsa totul pentru a-l urma pe Domnul. Nu, nu vreau să spun întrun mod radical. Radicalitatea evanghelică nu este cerută doar pentru persoanele consacrate: este cerută tuturor. Însă, persoanele consacrate îl urmează pe Domnul în mod special, în mod profetic. Eu aștept de la voi această mărturie.

Persoanele consacrate trebuie să fie bărbați și femei capabili să trezească lumea.”

Acest „mod profetic”, capabil de a trezi lumea, își are fundamentul chiar în rădăcinile vieții consacrate. Aceste rădăcini sunt bine exprimate de P. Jean-Marie Tillard: „La rădăcina oricărei vieți religioase autentice găsim, ca primă motivație care cuprinde totul, nu un „pentru” ci un „din cauza” […]. Și obiectul acestui „din cauza” nu este altul decât Isus Cristos. Nu mă consacru „pentru ceva”, ci „pentru cineva”, mă consacru cuiva: Isus Cristos și din cauza atracției pe care El o are asupra mea”. Ne consacrăm „din atracție” (alt termen foarte drag Papei Francisc); Isus mă atrage și mă fascinează atât de mult încât mă decid să-i consacru Lui propria existență. Fundamentul Vieții Consacrate este cristocentric, chiar dacă aceasta, de multe ori, pare să vină de la sine, totuși, acest lucru nu se spune, nu se povestește și, din păcate, uneori nu transpare. Fundamentul Vieții Consacrate nu este „pentru”, altfel ne-am consacra pentru a face ceva, pentru a realiza ceva; dar riscul este acela de a cădea într-o viziune de funcționarism a vieții consacrate, cu toate pericolele pe care aceasta le comportă și, mai ales, aceasta ar face să se piardă imediat caracterul său profetic.

Conciliul Vatican II ne amintește de chemarea universală Actualitatea Creștină decembrie 2014

la sfințenie în Biserică. În cadrul acestei chemări universale la sfințenie, numai atracția lui Isus poate să determine pe cineva să îmbrățișeze această formă de viață care este „memoria vie a modului de a fi și de a acționa al lui Isus ca și Cuvânt întrupat”: prin profesiunea religioasă, cel care se consacră nu numai că face din Cristos sensul vieții proprii, ci se pune într-o stare care re-prezintă, pe cât este posibil, „forma de viață, pe care Fiul lui Dumnezeu a luat-o când a venit în lume”.

Pe aceste fundamente se bazează „modul profetic” prin care viața consacrată trăiește și dă mărturie în lumea de astăzi.

Pe aceste baze viața consacrată devine mărturie profetică după caracteristicile pe care și Biblia le atribuie profeților și lui Isus.

Mărturia profetică a experienței lui Dumnezeu Profetul este, înainte de toate, omul lui Dumnezeu; cel care îl experimentează prezent și aproape în istorie.

Rădăcina ultimă și izvorul vieții consacrate nu este altceva decât o experiență profundă a lui Dumnezeu. Fără aceasta nu poate fi înțeles rolul său carismatic și profetic în Biserică.

Vocația profetică a celui consacrat cere mărturisirea prezenței lui Dumnezeu în istorie, atât în situaţiile pozitive, cât şi în cele negative. O prezență în ceea ce este bun, în semnele de speranță, în momentele de plinătate; dar și o prezență/absență care interpelează în momentele întunecate și de moarte.

Mărturia profetică a unui cuvânt care interpelează Profetul este omul Cuvântului. Un Cuvânt care revelează și vesteşte planul lui Dumnezeu. Dumnezeu are un plan care

Dosar

se înfăptuieşte în istorie. A fi omul Cuvântului înseamnă că persoana consacrată trebuie să vestească mereu Împărăția lui Dumnezeu ca și proiect al său și să lucreze pentru a vedea cum acesta se realizează de-a lungul istoriei. Vocația profetică a vieții consacrate cere de a fi semn și instrument al acestui proiect al lui Dumnezeu în Biserică și în lume.

Mărturia profetică a vestirii sau a denunțării care provoacă o criză Profetul este cel care provoacă o criză denunțând, demascând tot ceea ce se împotrivește planului lui Dumnezeu. Consacrarea religioasă permite omului să aibă o disponibilitate pentru a înfrunta riscurile profetice ale vestirii sau ale denunțării, și o libertate pentru a le realiza: „datorită consacrării religioase, ei sunt voluntari și liberi să părăsească totul și să se lanseze pentru a vesti Evanghelia până la marginile lumii… și găsindu-i acolo, nu rareori, în misiunea lor înfruntă cele mai mari riscuri”.

Dar însăși radicalitatea consacrării religioase este o vestire și o denunțare.

Votul de sărăcie indică faptul că valoarea persoanei nu constă în ceea ce are, ci în ceea ce este. Pe lângă aceasta, persoana consacrată care pune în slujirea săracilor ceea este și ceea ce are, demonstrează că bunurile pământului sunt pentru toți, și denunță modul în care acestea sunt folosite pentru prestigiu și putere. În sfârșit, sărăcia este un privilegiu de a face cunoscut primatul unicului și adevăratului bine.

Castitatea consacrată vesteşte legământul liber dintre Dumnezeu și om și chemarea la fraternitate, și respinge tot ceea ce ne desparte de El și care se opune solidarității universale, deformând sensul și exigențele iubirii autentice.

Castitatea consacrată permite crearea comunității ca familie reunită în Domnul, unire care manifestă prezența lui Dumnezeu. Comunitatea religioasă, care izvorăște din castitatea consacrată, este mărturie a legământului lui Dumnezeu cu poporul său, alianță care eliberează pentru slujire și fraternitate și care face universală iubirea față de aproapele.

Ascultarea religioasă, trăită în dimensiunea ei de căutare a voinței lui Dumnezeu, împreună cu acela care are slujirea autorității, poate și trebuie să apară ca vestire a unui drum nou care rezolvă contrastul care apare în relațiile umane, între o libertate individualistă și o autoritate totalitară. Implicându-se în căutarea fraternă a drumurilor lui Dumnezeu, persoana consacrată denunță fie o libertate individualistă care nu ține cont de binele celuilalt, fie o

autoritate totalitară care nu este slujire care să-i ajute pe toți să crească în demnitatea lor de fii ai lui Dumnezeu. În sfârșit, vestirea sau denunțarea care provoacă o criză, sunt și carismele proprii ale ordinelor sau ale congregațiilor religioase. Sunt moduri în care sunt reamintite, în viață și în opere, valorile radicale ale Evangheliei. Oare mănăstirile de clauzură nu sunt o amintire puternică a primatului lui Dumnezeu? Operele educative și sociale nu vestesc, oare, modul evanghelic de a se apropia de persoana care are nevoie de aceasta?

Mărturia profetică a comunității religioase Fraternitatea trăită în comunitatea religioasă este semnul evident al vieții noi în Cristos. Ea face prezentă împărăția predicată de Isus și scoate în evidență puterea împăciuitoare a Spiritului care îi reunește pe toți într-o familie nouă.

Dimensiunea profetică a vieții consacrate cere comunități care să fie expresie a prezenței Domnului. Comuniunea fraternă a persoanelor consacrate poate să fie semn profetic și ferment de comuniune între oameni. În linia profetică, comunitățile, trăind un stil de viață simplu, relații mai profunde între membrii săi și o caritate reală și concretă, devin vestire a prezenței și a acțiunii lui Dumnezeu care împacă și uneşte și denunț al diviziunilor și al oprimărilor.

Mărturia profetică a fragilității umane Profeții biblici îndeplinesc misiunea lor făcând experiența slăbiciunii și a limitelor lor. La profeți este frecventă experiența propriilor limite și a neputinței în fața misiunii primite de la Dumnezeu. În experiența propriei fragilități omenești, persoana consacrată dă mărtuire că este semn și instrument fragil și slab pentru realizarea planului lui Dumnezeu pentru omenire. Ispitele pe care le-a avut şi Isus în vestirea Împărăţiei ademenesc și persoanele consacrate de astăzi. Riscul este de a deveni proprietarii mesajului care trebuie anunțat. Așa cum Isus a fost deschis față de drumurile de neînțeles ale Tatălui, la fel persoana consacrată învață încontinuu, prin experiență, că în Împărăția lui Dumnezeu, dintr-un lucru mic se face cel mare, că puterea nu aparține omului, ci vine de la Dumnezeu care își arată puterea sa în slăbiciunea și fragilitatea noastră.

Persoanele consacrate, purtând în vase de lut comoara vocației profetice, se transformă într-o manifestare a puterii lui Dumnezeu.

Pr. Roberto POLIMENI (Don Orione) Actualitatea Creștină decembrie 2014

Dosar

Viața consacrată la periferie

Ș

i viaţa consacrată este chemată să se plaseze la periferie. Papa nu glumeşte La periferie s-a aşezat atent şi Isus (să nu deranjeze). Se naşte, trăieşte şi moare preferând marginalitatea. Optează pentru cei mici, realizând discret planul de mântuire al lui Dumnezeu. Dar eu, dar tu? Dar viaţa consacrată?

Cuprinde ea acest detaliu?

În general fugim de periferie. Nu ne place. Condiţii modeste, posibilităţi puţine, lume săracă, serviciu dificil, utilităţi puţine. Noi căutăm să ne plasăm de obicei în centru. Lume bună, trotuare, flori, străzi aranjate, magazine, parcuri etc. E viaţă (aparent) de calitate.

La fel gândeşte oare şi persoana consacrată? Nu ştiu. Într-unul din îndemnurile sale, Papa Francisc le spune consacraţilor că e util ca ei să se plaseze spre periferie. De ce? Probabil spaţiul geografic marginal este mai adecvat trăirii voturilor profesate. Decorul simplu, oamenii săraci, condiţiile incomode permit ca actul caritabil să fie sincer motivat. Oricum, persoana consacrată însăşi a dorit (şi declarat solemn) că nu se zbate după bani, utilităţi, comoditate. Că nu doreşte faimă sau centralitate. Ci că preferă pauperitatea, marginea, sobrietatea. Motivul însă pentru care papa îi îndeamnă pe călugări, maici, surori să se mobilizeze spre periferie nu este pur şi simplu împlinirea votului promis, ci altceva mult mai profund: e bucuria.

Periferia e locaţia aleasă clar de Dumnezeu. Isus se naşte într-o iesle. Trăieşte alungat şi criticat de oamenii din centru. Şi moare părăsit, abandonat (tot în exteriorul urbei).

Prin viaţa sa elogiază umilinţa, alege evident sobrietatea şi se poziţionează ferm de partea omului nenorocit. Parabola samariteanului cel milostiv este o exemplificare inedită.

Aici, nici preotul și nici levitul nu renunţă la centralitate.

Numai samariteanul e capabil de decentralizarea propriei persoane. Se deplasează simplu şi util spre celălalt. Seapleacă spre durerea omului de la periferie şi îl transformă în preocuparea vieţii sale. Iar el (din caritate) se poziţionează la periferie. Nu mai rămâne el cel important, ci celălalt... Sfinţii părinţi interpretează gestul uimitor în manieră alegorică. Ei văd în omul suferind Biserica, iar în samaritean pe Fiul lui

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Dumnezeu. Cristos poziţionează omul în centralitate, iar el se mişcă radical spre margine, „deşi din fire Dumnezeu” (Fil 2,6). Înseamnă că periferia nu e doar un loc. Ci şi o stare.

O atitudine precisă către celălalt. A merge la periferie nu înseamnă să te muţi mecanic de pe bulevard pe câmp (deşi din când în când şi treaba asta e utilă). Ci mai degrabă a-ţi orienta smerit atenţia spre cel de lângă tine. Periferia nu înseamnă brusc organizaţii, centre, mese sociale, ci mai degrabă vieţuirea evanghelică cu semenul de lângă tine.

Nu ONG-ul este treaba declarată a omului lui Dumnezeu.

Nu aşezarea birocratică la un ghişeu şi distribuţia mecanică de alimente. Ci mai degrabă umilinţa, caritatea... şi contemplarea chipului lui Dumnezeu în celălalt.

Adesea credem că la margine e doar săracul. Omul nenorocit şi trist şi solitar. Cel care doarme pe cartoane (şi e adevărat). Însă riscăm să-l ignorăm pe cel „normal” de lângă noi. Omisiunea lui e chiar un mecanism de apărate.

C.S. Lewis spunea că o ispită a satanei este a fi convins că doar în ţările sărace sau în cartierele îndepărtate e trebuinţă de iubirea noastră. Nu şi în casa unde vieţuim. Căci... poate sora, fratele de lângă tine, resimt din când în când şi ei „periferia” lor. Şi el (sau ea) trăieşte uneori durerea şi singurătatea, fără ca tu să fi intervenit cumva. Adevărata caritate se observă (şi se exersează) mai întâi cu cel de lângă tine. Plasându-te pe tine pe un loc secund şi permiţându-i celuilalt întâietatea. Aşa înfăptuieşti un gest imens de calitate. E primul pas. Apoi, urmează cel de-al doilea: când decis îţi deplasezi fiinţa ta spre zone geografice precare, spre locuri ce conţin durerea, aerul, peisajul incomod al sărăciei.

Astfel inaugurezi un modus vivendi evanghelic inedit.

Trăirea fermă a periferiei porneşte din interiorul tău spre celălalt. Este menirea ta (şi-a mea). E împlinirea omului lui Dumnezeu. E darul şi modalitatea de sfinţire a persoanei consacrate. La care o îndeamnă (plin de bucurie) Papa.

Pr. Bogdan BALAȘCĂ OFM

Recenzie

Te Deum laudamus •Marcel Octav Costea, •Culegere de cântece religioase cu acompaniament de orgă. Propriul timpului (vol. I) •296 pag., cu ilustraţii color •Format 20x29cm, ediţie cusută, copertă cartonată.

•Preţ 70 lei

Î

n prag de Advent, prin contribuţia valoroasă a domnului profesor Marcel Octav Costea, Arhiepiscopia RomanoCatolică de Bucureşti pune la dispoziţia credincioşilor, în special a organiştilor şi cantorilor, o bogată colecţie revizuită şi adăugită de cântece religioase, publicate în condiţii grafice deosebite. Pentru prezentarea prezentului volum şi a celorlalte două care îi vor urma, dăm cuvântul chiar autorului.

Evoluţia cântului liturgic în ritualul creştin poartă cu sine, în mod evident, valorile culturale ale perioadei în care se manifestă acesta, în mod constant, începând cu primele întruniri ale comunităţilor protocreştine. Epifania acestor celebrări, mărturisirea revelaţiei „Cuvântului Întrupat” a fost şi este înveşmântată de „bucuria cântecului”, de forma rugăciunii „ideale”: muzica liturgică. […]

Culegerea de faţă este rezultatul unei munci ample de cercetare, selectare, armonizare şi promovare a muzicii religioase din spaţiul catolic. Ea încearcă să surprindă cele mai reprezentative lucrări specifice pentru Propriul timpului (vol. I), Kyriale (vol. II.), cântece pentru sărbătorile Sfinţilor, imnuri, psalmi etc. (vol. III ), lucrări ce provin atât din zona de creaţie liturgică autohtonă, cât şi din cea universală. Pornind de la antifone şi responsorii gregoriene, în colecţie se regăsesc şi corale din creaţia lui J. S. Bach, adaptări după Händel, M. Haydn, F. Schubert etc., lucrări preluate din culegeri străine (maghiare, germane, italiene, franceze), precum şi creaţii din zona catolică românească.

Structura culegerii respectă cu stricteţe normele şi canoanele bisericeşti care decurg din dispoziţiile şi hotărârile Conciliului Vatican II, fiind totodată şi o schiţă de răspuns dat chemării pe care, prin diversele cuvântări publice, Sfântul Părinte Papa Emerit Benedict al XVI-lea a lansat-o cu privire la preocuparea pentru readucerea cântului gregorian, ca arhetip de creaţie şi expresie muzicală, în desfăşurarea ritualului liturgic. Astfel, pentru a putea realiza liantul ideal dintre cuvântul liturgic şi muzica liturgică, cantorii, capelmaiştri şi toţi cei implicaţi în viaţa muzicală a Bisericii Romano-Catolice din spaţiul românesc ar trebui să rezolve cât mai grabnic anumite probleme pe care le consider foarte importante, şi anume: • în primul rând, privind felul în care se realizează armonizările cântărilor liturgice, care se cuvine să respecte regulile de abordare specifice sistemului intonaţional în care se încadrează piesa respectivă – de exemplu, niciodată

nu vor fi armonizate în manieră funcţional-tonală răspunsurile sau părţile liturgice din corpus-ul gregorian –; • în al doilea rând, privind adaptarea şi „traducerea” corectă, din punct de vedere muzical, a tonurilor psalmodice preluate din patrimoniul gregorian, precum şi a cântecelor liturgice din colecţii străine.

Armonizarea cântecelor religioase din repertoriul culegerilor din zona catolică moldavo-munteană suferă în mare parte de o lipsă de selecţie riguroasă în privinţa realizării artistice. Sunt multe cântece care au fost preluate din literatura muzicală de specialitate din spaţiul italian sau francez ca adaptări stângace, care nu respectă reguli elementare de sono-poetică şi armonie. Acelaşi lucru se poate spune şi despre lucrări din culegerile maghiare şi germane, care au fost adaptate incorect, chiar cu eliminarea unor porţiuni de text muzical şi modificări metro-ritmice, precum şi alipirea unor mini-secvenţe componistice autohtone. Volumul de faţă îşi propune să ofere cantorilor, organiştilor şi dirijorilor de cor tocmai suportul necesar corectării acestor aspecte. Armonizările sau aranjamentele cântecelor religioase pe mai multe voci (mixte sau egale) vor recupera astfel spiritul de profundă smerenie al muzicii religioase, regulile de armonie (funcţional-tonală sau modală, după caz) şi contrapunct, urmărind totodată, în egală măsură, corelarea corectă a textului literar cu cel muzical. În final, aş dori să îndemn toţi muzicienii care se preocupă de soarta muzicii din spaţiul catolic să nu neglijeze sursa, filonul autentic gregorian care stă la temelia tradiţiei muzicale sacre din Occident, şi, printr-un efort susţinut, să încerce să (re)educe corul şi credincioşii în spiritul respectului şi al dragostei pentru arta muzicală care, aşa cum arată Dorothée Koechelin de Bizemont în articolul său „Magia vindecării prin muzică”, face sufletul să vibreze în ritmurile sale esenţiale, care sunt cele ale unei trăiri iniţiale (...). Omul este o memorie eternă; el se ştie solidar cu un Dumnezeu care nu-l părăseşte şi care, de o veşnicie, îl aşteaptă cu o răbdare egalată doar de mila Lui. Cântul gregorian are darul să activeze această memorie şi să o actualizeze, pentru ca dorinţa de a fi alături de Dumnezeu să devină cea dintâi dorinţă a celui care îl cultivă. El este pentru noi mijlocul cel mai sigur de a porni pe acest drum al eternităţii.1(extrase din prefaţă) Prof. dr. Marcel Costea

1 KOECHELIN de BIZEMONT, Dorothée, Magia vindecării prin muzică, pag. 57, cit. Tomatis Alfred A., revista Cantate Domino, iulie/octombrie, 1987, © PRO Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2005.

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Sărbători și sfinți

Neprihănita Zămislire a Sfintei Fecioare Maria

P

rimul adevăr revelat despre Sfânta Fecioară Maria definit în mod dogmatic este maternitatea sa divină, proclamată în anul 431, la Conciliul din Efes. Acesta este inseparabil de misterul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea pe 8 decembrie 1854 a fost definită în mod solemn pentru că includea afirmarea unui adevăr anterior, și anume că Maria a fost Neprihănit Zămislită în vederea meritelor lui Cristos.

Maria cea plină de har (Lc 1, 28) Maria este ferită din prima clipă a existenței de păcatul strămoșesc cum auzim în salutul Arhanghelului Gabriel și pentru aceasta ea îl laudă pe Dumnezeu prin cântecul ei de mulțumire, în Magnificat (Lc 1, 46-49). Acest har dispune inima ei să răspundă în mod liber lui Dumnezeu prin acel fiat de la Buna Vestire în vederea maternității divine. Neprihănita Zămislire a Mariei este destinată de Dumnezeu în vederea colaborării celei mai sublime pe care Maria o putea aduce Mântuitorului în opera sa de mântuire. Sub cruce pe Golgota Maria devine mama Bisericii și colaboratoare la opera de salvare a omenirii în modul cel mai înalt posibil. Dacă ar fi fost în sufletul ei cea mai mică umbră de îndoială sau cea mai mică fisură pe unde să pătrundă răul, atunci credința Mariei s-ar fi clătinat așa cum s-a întâmplat cu apostolii. Dar Maria continuă să creadă, să spere și să-l iubească pe Isus, continuă să creadă că este posibilă victoria răscumpărării dincolo de aparentul eșec al crucii.

Rolul unic și special pe care Maria îl are în Trupul Mistic al lui Cristos care este Biserica este în totalitate rodul harului lui Cristos al cărei perfect și prim beneficiar este ea însăși prin darul Neprihănitei Zămisliri. Maria în toată ființa ei a primit de la Dumnezeu prin Cristos un har excepțional care o situează deasupra tuturor creaturilor de pe pământ și în ceruri. Fecioara Maria este unica în istoria umanității care nu a făcut experiența păcatului. Viața sa este de o perfectă integritate, de o frumusețe neatinsă de corupția păcatului și plină de pacea inimii. Această persoană extraordinară este ceea ce fiecare om și-ar dori să fie dar nu reușește să fie.

Maria a realizat în ființa ei aspirațiile cele mai profunde ale generațiilor umane.

De la Maria la fiecare dintre noi De ce există în istorie această excepție a Neprihănitei Zămisliri? Pentru un singur motiv: vocația la maternitatea divină a Mariei. Deoarece Fiul lui Dumnezeu, mișcat de o mare iubire pentru om a voit să se facă om adevărat printre oameni pentru a-i mântui pe oameni, o creatură a fost ferită de corupția păcatului pentru a și-o face mamă nu numai în sensul biologic ci într-un mod responsabil și liber așa cum ar trebui să fie orice maternitate și fiind interpelată de Dumnezeu a spus da-ul său personal. Mântuirea omului a trecut prin libertatea Sfintei Fecioare Maria. Ea a spus da în numele tuturor oamenilor așa cum Adam a spus nu în numele tuturor.

Această sărbătoare aduce în conștiința noastră faptul că orice om, inclusiv o persoană de statura spirituală a Mariei este salvată din pura bunăvoință a lui Dumnezeu. Omul lăsat singur este incapabil să vadă și să dăruiască un sens existenței sale care să nu fie șters de moarte. Această orbire împreună cu incapacitatea de a iubi care este vindecabilă doar de puterea lui Dumnezeu ne poate da o idee concretă și profundă despre ceea ce este păcatul strămoșesc. Prin har acum știm pentru ce trăim, știm că moartea este învinsă, știm că prin puterea Duhului Sfânt suntem ajutați să facem binele și să iubim pe Dumnezeu și pe aproapele. Toate acestea acum sunt posibile pentru că au trecut prin libertatea unei creaturi care a spus „da” planului de iubire al lui Dumnezeu. Acest da unic al Mariei spus lui Dumnezeu a fost pregătit și făcut posibil prin plinătatea de har în Neprihănita Zămislire prin care Maria a fost ferită de otrava păcatului strămoșesc.

Pr. Iosif TIBA

HIROTONIRE DIACONALĂ

L

uni, 8 decembrie a.c., la ora 11.00, în Catedrala Sf. Fecioară Maria Regină, din Iași, va avea loc hirotonirea diaconală a tinerilor seminariști Andrei-Petrică Imbrea și Cristian Pușcașu, în cadrul unei celebrări prezidată de PS Petru Gherghel, Episcop de Iași. În vara anului viitor, cei doi tineri vor primi sacramentul Sfintei Preoții și vor activa în Arhidieceza Romano-Catolică de București (ARCB). Andrei Imbrea s-a născut la 18 iunie 1989, în București (aparține de Parohia Sf. Elena), iar Cristian Pușcașu s-a născut la 12 aprilie 1989, la Gherăești (Neamț). La celebrarea diaconatului, din partea ARCB, va participa Pr. Francisc Ungureanu, Vicar episcopal pentru cler și vocații.

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Pagina Ghika

Ne-a vizitat și ne-a întâlnit pe fiecare …

Ne-am împrietenit cu el?

Sub acest titlu s-a încheiat oficial, pe 18 noiembrie, pelerinajul relicvei Fericitului Vladimir Ghika, preot martir, în Arhidieceza de București. Celebrarea solemnă a acestui eveniment a fost prezidată de ÎPS Ioan Robu în același loc unde a început pelerinajul, la Parohia Sfântul Francisc din București. Dar misiunea continuă.

U

n an întreg a durat pelerinajul Fericitului Vladimir Ghika prin toată Arhidieceza noastră. A mulțumit astfel tuturor celor care au făcut efortul de a participa la Beatificarea din 31 august 2013 și a venit în întâmpinarea celor care nu au putut participa la sărbătoarea de la București! A vizitat toate parohiile, 68 la număr (cf.

Anuarul ARCB 2014-2015), și a intrat în aproape toate bisericile de pe teritoriul Arhidiecezei (parohiale și filiale).

Acum toate comunitățile noastre au la dispoziție câte o relicvă a Fericitului pentru venerarea publică. În total, au fost oferite peste 120 de relicve în țară și peste hotare și sunt deja multe altare care au moaștele martirului nostru așezate în ele la consacrate. Prezența acestor canale de har în fiecare loc unde sunt prieteni ai Fericitului Vladimir Ghika este spre întărirea în credință și încurajarea în cererea sprijinului acestuia în orice situație dictată de limitele noastre naturale.

Putem spune că mai mult decât o încheiere solemnă a pelerinajului, celebrarea Arhiepiscopului nostru Ioan Robu a fost mai mult atingerea unei pietre miliare pentru că misiunea continuă. Acest lucru a fost simbolizat

prin faptul că evenimentul a fost găzduit de Parohia Sf. Francisc din București în biserica de curând consacrată cu un altar în care au fost așezate și moaștele Fericitului Vladimir. O biserică nouă, așadar, ca un nou program pentru o comunitate în creștere. La fel este întreaga noastră Arhidieceză cu un nou Fericit care ne indică un program de viață pentru a crește în sfințenie și poate pentru a obține un semn special pentru a-l putea propune la canonizare. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”, spunea Tertulian. Iată că moaștele lor ne aduc aminte de unde venim și care este menirea noastră. Fericitul Vladimir, urmându-l până la moarte pe Domnul, ne indică și calea spre împlinirea chemării noastre.

Așadar, acest prieten al nostru este în continuare cu noi și faima puterii lui de mijlocire ne încurajează să apelăm la el cu încredere, iar modelul său este tot mai actual.

Fericite Vladimir Ghika, roagă-te pentru noi!

Pr. Francisc UNGUREANU Postulatorul cauzei de canonizare a Fericitului Vladimir Ghika

Foto: Paula Gabor

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Sfânta Scriptură

Cuvântul Domnului - comentariu la lecturile duminicale Duminica I Advent (B)

Is 63,16b-17;64,1.3b-8; Ps 79; 1Cor 1,3-9; Mc 13,33-37 impul Adventului pe care îl începem în această duminică este purtătorul unei promisiuni pe care Dumnezeu o face omenirii oropsite. În această primă duminică lectura luată din cartea profetului Isaia se face ecoul umanităţii ajunsă în derivă.

Având pretenţia de a-şi croi singur existenţa şi viaţa, omul ajunge, mai devreme sau mai târziu, să constate eşecul acestui demers: Toţi eram ca necuraţii şi toate faptele noastre bune erau ca un veşmânt pătat. Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul.

Cine are, însă, curajul să-şi recunoască vina? În timpul lui Isaia au existat oameni care au recunoscut cu sinceritate că situaţia jalnică în care se află se datora abandonării lui Dumnezeu, a ignorării voinţei Lui: Nimeni nu cheamă numele tău, nimeni nu se trezeşte ca să-şi caute sprijinul în tine. De aceea ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre. Mai mult, profetul, în numele contemporanilor săi, ajunge să recunoască cât de aproape este Domnul de cei care îl caută şi care voiesc să-i împlinească voinţa: Tu mergi în întâmpinarea celor care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale. De aceea se întreabă: Iată, tu te-ai mâniat pentru că am păcătuit; vom suferi veşnic, sau putem fi mântuiţi? În acest moment se naşte actul de credinţă prin care cei oropsiţi se ataşează de Dumnezeu ca de un Tată, ştiind bine că El îi va ajuta să iasă din această stare: Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, răscumpărătorul nostru... O, dacă ai sfâşia cerurile şi ai coborî! Munţii s-ar topi în faţa ta... Niciodată nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el.

Un act similar de credinţă şi de speranţă transpare şi din cuvintele psalmistului: Păstor al lui Israel care ne călăuzeşti, ia aminte... întoarce-te spre noi... Mâna ta să fie peste omul ocrotit de tine... Atunci nu ne vom mai îndepărta de tine, tu ne vei da viaţă şi numele tău îl vom chema.

Or, lectura a doua a acestei duminici răspunde acestor aşteptări, devenite acte de credinţă, asigurându-ne că: Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la împărtăşirea cu Fiul său Isus Cristos, Domnul nostru... în el aţi primit toate bogăţiile cuvântului şi ale cunoaşterii lui Dumnezeu... astfel încât nu sunteţi lipsiţi de nici un dar, aşteptând arătarea Domnului nostru Isus Cristos.

Aşteptând, la rândul nostru, arătarea Domnului nostru Isus Cristos care să ne lumineze, să ne umple de cunoaşterea lui Dumnezeu în vederea unei vieţi împlinite, ne însuşim îndemnurile date de către Mântuitorul tuturor ucenicilor săi: Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când va veni stăpânul

T

Actualitatea Creștină decembrie 2014

casei; poate veni fie seara, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie dimineaţa. Nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind!

Duminica a II-a Advent (B)

Î

Is 40,1-5.9-11; Ps 84; 2Pt 3,8-14; Mc 1,1-8

n duminica a doua a Adventului mesajul divin, purtător al unei promisiuni, se îndreaptă către un popor aflat în robie. Robia în care se află acest popor nu se datorează întâi de toate invaziei altui popor, ci fărădelegilor sale. Un popor dezbinat în el însuşi, care nu se mai conduce după nici o lege dreaptă, care i-a întors spatele lui Dumnezeu crezând că îşi poate lua destinul în propriile mâni a ajuns foarte curând în robie. Robia, însă, poate reprezenta o şansă de renaştere câtă vreme acel popor se converteşte: se întoarce la Domnul şi începe să trăiască din nou în adevăr, în dreptate şi în iubire.

Un astfel de parcurs a trăit poporul lui Israel, iar la capătul unei robii deosebit de dureroase, care l-a condus la convertire, aude din partea unui mesager al lui Dumnezeu aceste cuvinte: Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale. Mai mult, locuitorii Ierusalimului sunt îndemnaţi să se pregătească pentru un eveniment incredibil: întoarcerea fiilor lui din exil. Ajutându-i să se întoarcă în patria lor, Dumnezeu îşi manifestă astfel atât măreţia sa cât şi puterea braţului său: Iată-l pe Dumnezeul vostru; iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui. El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi va conduce la odihnă oile care alăptează.

Din acea experienţă dureroasă s-a născut convingerea exprimată de psalmul responsorial: Mântuirea este aproape de cei care se tem de el şi pe pământul nostru va locui slava lui... Atunci, mila şi adevărul se vor întâlni, dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa; adevărul va răsări din pământ şi dreptatea va coborî din cer.

Or, toate aceste aspecte ale vieţii înnoite anunţă deja cerurile noi şi pământul cel nou pe care noi le aşteptăm cu atâta ardoare. Sfântul Petru ne asigură, în lectura a doua, că Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei sale... dar ne şi invită să ne străduim să fim aflaţi de el fără prihană, fără vină şi în pace. La rândul său, Sfântul Ioan Botezătorul, anunţă, în fragmentul evanghelic de astăzi, apropiata sosire a Domnului şi ne cheamă să parcurgem drumul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Evanghelistul ne spune că întreg ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi se botezau în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. De

Sfânta Scriptură remarcat este faptul că contemporanii lui recunosc în el pe crainicul trimis să Îi pregătească Domnului calea. Viaţa lui austeră îl acreditează şi îl autorizează să vorbească despre mântuirea pe care Dumnezeu o va înfăptui prin Fiul său.

Astăzi, multe glasuri ne promit mântuirea şi mai ales timpuri paradiziace. Care din aceste glasuri sunt, însă, ale lui Dumnezeu?

Duminica a III-a Advent (B)

Î

Is 61,1-2a.10-11; Ps Lc 1,46-54; 1Tes 5,16-24; In 1,6-8.19-28

n această a treia duminică promisiunea Domnului se îndreaptă către cei săraci, către cei cu inima zdrobită, către cei închişi sau cei prinşi în război. Dar, ce anume sau cine îi duce pe oameni la sărăcie? Ce anume sau cine tot zdrobeşte inimi? Ce anume sau cine îi închide pe oameni? Care sunt războaiele care fac mereu prizonieri? De bună seamă că ceea ce numim noi în mod obişnuit sărăcie, umilire, captivitate ori război este de departe insuficient pentru a exprima toate formele de sărăcie (materială sau sufletească), de suferinţă (fizică sau psihică), de agresiune (...) şi de sclavie (...) care îl înjosesc pe om şi îl fac să sufere. Cine îl poate elibera, aşadar, pe om de toată această oprimare? În prima lectură a acestei duminici, profetul Isaia anunţă tuturor sufletelor oprimate că Dumnezeu ştie suferinţa fiecăruia şi că suferinţa lor nu îi este indiferentă. Trimisul său (Unsul Domnului – Cristosul) este cel care poate aduce în lume eliberarea şi demnitatea după care tânjeşte sufletul omului: Duhul Domnului este asupra mea, căci Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului. Şi apoi adaugă: Precum din pământ răsar ierburile şi în grădină încolţesc seminţele, aşa va face Domnul Dumnezeu să răsară dreptatea şi slava înaintea tuturor neamurilor. Cu alte cuvinte, acolo unde răsare dreptate – cea divină – acolo răsare şi demnitatea (mândria, slava) fiecărui om.

Or, Sfânta Fecioară Maria evocă, în psalmul responsorial, toată această lucrare divină aşa cum ea a trăit-o: Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie... căci a privit la smerenia slujitoarei sale... mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic... Milostivirea lui dăinuieşte din neam în neam peste cei care se tem de dânsul... Pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri, iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale.

Când Sfântul Ioan Botezătorul a început să dea mărturie despre Lumina care vine în lume a fost întrebat în ce calitate dă el o astfel de mărturie şi cum de îşi permite să şi boteze.

Atunci el răspunde cu toată modestia că nu este decât un slujitor care nu este vrednic nici măcar să îi dezlege cureaua încălţămintei Celui care vine după el şi care va înfăptui primenirea printr-un botez cu foc (al Duhului Sfânt). Rolul său nu este altul decât acela să îi pregătească calea şi să îl arate lumii.

Celor care au avut parte de lucrarea eliberatoare a Unsului Domnului, Sfântul Paul le spune: Aduceţi mulţumiri pentru toate, căci acest lucru îl vrea Dumnezeu de la voi întru Isus

Cristos. Feriţi-vă de tot ceea ce este rău. Dumnezeul păcii să vă sfinţească în toate, astfel încât fiinţa voastră întreagă, sufletul şi trupul vostru, să fie fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos.

Duminica a IV-a Advent (B)

Î

2Sam 7,1-5.8b-12.14a.16; Ps 88; Rom 16,25-27; Lc 1,26-38

n ultima duminică a Adventului promisiunea divină are în vedere mai curând Persoana animată de Duhul lui Dumnezeu şi trimisă să aducă săracilor vestea cea bună, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dea de ştire un an de milostivire a Domnului.

Potrivit primei lecturi de astăzi, această Persoană provine din seminţia lui David, acel rege al lui Israel care a făcut din poporul lui Israel un popor ales, demn şi prosper. Şi pentru că reuşita lui David venea din aceea că se ataşase de Domnul şi fondase un regat puternic pe instituţii ce se călăuzeau după Lege şi Voinţa lui Dumnezeu, urmaşul său trebuia să facă cel puţin la fel. Dumnezeu, însă, promite mult mai mult: când se vor sfârşi zilele tale şi vei fi aşezat alături de părinţii tăi, atunci voi ridica după tine un urmaş, care va ieşi din trupul tău... Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi mie fiu. Casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea mea.

Această promisiune a făcut ecou de-a lungul secolelor.

Ea nu a fost uitată, ci a reapărut de-a lungul timpului, mai ales în momentele de criză morală, socială ori politică ale poporului lui Israel. Un exemplu în acest sens ne este dat de psalmul responsorial, psalm compus pentru a fi rostit în momentul consacrării unui rege de la care se aştepta o înnoire profundă: Am făcut legământ cu alesul meu; iată ce i-am promis cu jurământ slujitorului meu David: îţi voi întări seminţia pe veci şi din neam în neam îţi voi aşeza scaunul de domnie... Lui îi dau pe veci dragostea mea şi legământul meu va rămâne neştirbit pentru el. Şi, deoarece, nici un alt rege nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor lui Dumnezeu şi implicit ale poporului, Dumnezeu face un anunţ de neimaginat: să-l trimită în lume pe însuşi Fiul său care să se nască din seminţia lui David şi care să împlinească programul mesianic de a veni în ajutorul celor oropsiţi. Acest anunţ e făcut de îngerul Gabriel fecioarei din Nazaret: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema. Domnul Dumnezeu îi va da lui tronul lui David, tatăl său, şi va domni peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit. Şi, ceea ce altădată părea să fie rezervat exclusiv poporului lui Israel, Sfântul Apostol Paul ne vesteşte că promisiunea divină îi are în vedere pe toţi oamenii care trăiesc în credinţa şi în voinţa lui Dumnezeu: Iată taina care a fost acum descoperită... Din porunca Dumnezeului celui veşnic, această taină a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ca să primească şi ele credinţa.

Pe acest Mesia îl aşteptăm şi noi.

Pr. Tarciziu ȘERBAN

kl Actualitatea Creștină decembrie 2014

File de istorie

Punţi peste oceane PARTEA A-IV-A

Sfântul Scaun – alături de victimele foametei din România 1946 – 1947

Î

n anii următori Celui de-al Doilea Război Mondial, mari zone ale României, în special Moldova şi Basarabia, au fost afectate de o foamete devastatoare, datorată unor cauze multiple: distrugerea agriculturii în război, seceta din vara lui 1946 şi plata despăgubirilor împovărătoare pretinse de către Uniunea Sovietică. Martori oculari ai acelor vremuri povestesc şi azi condiţiile extrem de dure cu care s-au confruntat. Între documentele recent găsite în Fondul „O’Hara” din Arhiva Diecezei de Savannah se află Sediul Episcopal 222 East Harris Street Savannah, Georgia 16 iulie 1951 A[lteţei]. S[ale]. R[egale]. Prinţesa Ileana, 30 Hyde Avenue, Newton, 58, Mass.

Stimată Prinţesă Ileana,

Îngăduiţi-mi să vă mulţumesc foarte mult pentru informaţiile pe care mi le-aţi trimis în amabila dumneavoastră scrisoare din 9 iulie1. Am transmis aceste informaţii congresman-ului McCormack, care la rândul său le va transmite comisarului Mackay care se ocupă personal de cazul dumneavoastră.

Nu am absolut nicio obiecţie să menţionaţi în cartea dumneavoastră2 munca de ajutorare a nevoiaşilor desfăşurată prin Nunţiatura Apostolică din Bucureşti.

Totuşi, legat de acest aspect, deoarece personalul

o scrisoare în care, la patru ani după aceste evenimente, Nunţiul Apostolic la Bucureşti îi comunică Prinţesei Ileana a României detalii legate de ajutorul umanitar oferit ţării noastre de către Sfântul Scaun.

Pe lângă traducerea integrală a acestei scrisori, articolul de față reproduce și câteva fotografii inedite care documentează evenimentele menţionate aici. Fotografiile au fost descoperite în arhivele noastre bisericești de către dl. prof. Dănuț Doboș, căruia îi mulțumim pentru disponibilitate.

Nunţiaturii era doar un simplu instrument pentru alţii în această muncă, ar fi mai bine să nu scoateţi în niciun fel în evidenţă numele Monseniorului Guido Del Mestri, al Monseniorului John C. Kirk sau al meu.

Sfântul Scaun este cel care a trimis direct ajutoare în România, la începutul anului 1947. La jumătatea lunii martie 1947, la solicitarea Sfântului Scaun, Serviciul de Ajutorare a Sinistraţilor de Război [War Relief Services3] de pe lângă Conferinţa Catolică Naţională pentru Bunăstare [National Catholic Welfare Conference4], a deschis o agenţie pentru ajutorare în Bucureşti, care a ajuns să cuprindă filiale de distribuire a ajutoarelor în aproape toate zonele României.

Biroul original a fost deschis de un oarecare domn Thomas Fox care era director regional pentru ajutoarele trimise prin Serviciul de Ajutorare a Sinistraţilor de Război în sudestul Europei, cu sediul central la Viena. Dl Fox a rămas doar câteva săptămâni la Bucureşti. După întoarcerea sa la Viena, guvernul a refuzat să-i acorde permisiunea de a reveni în România. Cu aprobarea autorităţilor de la Vatican, secretarul Nunţiaturii, Mons. John C. Kirk, a preluat în totalitate sarcina distribuirii de ajutoare pe tot teritoriul României. În 1947, o atenţie deosebită s-a acordat

1 Este vorba de detaliile necesare reînnoirii vizei pentru Prinţesa Ileana şi cei şase copii ai săi (v. Actualitatea creştină, noiembrie 2014). Dată fiind suspiciunea cu care erau priviţi în acei ani refugiaţii veniţi de după Cortina de Fier, Prinţesa solicitase ajutorul Arhiepiscopului O’Hara pentru a-şi putea prelungi şederea în SUA fără a fi obligată să renunţe la cetăţenia română.

2 Ileana, Princess of Romania, I Live Again, Rinehart & Company, New York, 1952, carte aflată pe atunci în pregătire (ediţia în limba română: Trăiesc din nou, Humanitas, Bucureşti 2004, trad. de Agra Baroti-Gheorghe).

3 War Relief Services, agenţie înfiinţată în 1943 de către episcopii americani pentru a veni în ajutorul refugiaţilor de război; ulterior şi-a lărgit câmpul de acţiune, luându-şi numele de Catholic Relief Service (Serviciul de Ajutor Catolic). Membră a organizaţiei Caritas Internationalis, astăzi este activă în peste 90 de ţări, ajutând circa 130 de milioane de persoane.

4 Organ reprezentativ al episcopilor americani, înfiinţat în 1917 pentru a se ocupa de problemele ridicate de Primul Război Mondial, în special de primirea imigranţilor de război. Compusă din cinci departamente (Educaţie, Legislaţie, Acţiune socială, Organizaţii laice, şi Presă şi publicitate), Conferinţa era administrată de un departament executiv care avea rolul „de a trata direct cu guvernul şi diferitele sale departamente în chestiuni care afectează interesele catolice”. Ulterior statutul său a fost modificat, luând astfel naştere Conferinţa Episcopilor Catolici din SUA.

Actualitatea Creștină decembrie 2014

File de istorie Arhiepiscopul O’Hara distribuind ajutoare

condiţiilor disperate în care se aflau locuitorii din Moldova şi din zonele învecinate. Mons. Kirk a mers acolo şi a văzut cu ochii săi rezultatele teribile şi vrednice de milă ale lipsei de hrană care domnea în acel moment.

Monseniorul Kirk a fost obligat să colaboreze cu Ministerul Sănătăţii pentru a înfiinţa centre de distribuire a ajutoarelor. Conform regulilor Serviciului de Ajutorare a Sinistraţilor de Război, s-au distribuit alimente, medicamente şi îmbrăcăminte către cei săraci, indiferent de religie, naţionalitate sau origine rasială.

La sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, 1947, răposatul Episcop Vasile Aftenie şi cu mine am făcut o călătorie prin multe zone ale României, începând cu Moldova, unde se deschiseseră centre de distribuire a ajutoarelor.

Monseniorul Kirk a continuat să răspundă de Serviciul de Ajutorare a Sinistraţilor de Război în România până în toamna anului 1949, când guvernul l-a silit în mod brutal să încheie operaţiunile Serviciului de Ajutorare a Sinistraţilor de Război.

Chiar şi înainte ca Serviciul de Ajutorare a Sinistraţilor de Război să-şi înceapă operaţiunile, Sfântul Părinte a trimis personal o cantitate imensă de bunuri şi medicamente în România. Acestea au fost distribuite prin Crucea Roşie,

pentru că în acea perioadă nu aveam niciun mijloc de transport rapid, şi era urgent ca alimentele şi medicamentele să fie duse fără întârziere. În acea perioadă, desigur, Crucea Roşie Română nu era agenţia sovietică în care a fost silită să se transforme mai târziu.

Monseniorul Kirk vă poate relata mai în detaliu istoria Serviciului de Ajutorare a Sinistraţilor de Război în România şi sunt sigur că veţi primi veşti de la el în câteva zile.

M-aţi întrebat despre data sosirii mele în România. Am fost numit Regent al Nunţiaturii Apostolice în Bucureşti în mai 1946, dar guvernul a amânat să-mi acorde viza până spre sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an. Am putut în cele din urmă să ajung la Bucureşti pe 29 ianuarie 1947.

Sper că vremea este îndurătoare cu dumneavoastră vara aceasta. Aici în Georgia ne topim într-o căldură aproape insuportabilă.

Cu cele mai bune urări şi o binecuvântare asupra dumneavoastră şi a copiilor, rămân, stimată Prinţesă Ileana, Al dumneavoastră sincer în Cristos, Arhiepiscop, Episcop de Savannah-Atlanta (copie nesemnată)

File de istorie

Pr. Gaspar Bachmeier (1909-1971)

S

-a născut la 13 noiembrie 1909, la Crasna (Basarabia), și a urmat cursurile Seminarului „Sfântul Iosif ”, din Iași, și pe cele ale Seminarului „Sfântul Duh”, din București.

A urmat studii de specializare la Strasbourg și la Tübingen, obținând doctoratul în anul 1939.

A fost sfințit preot la Strasbourg, la 16 iulie 1933, activând apoi ca paroh la Răchiteni, Iași, Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea. De asemenea, a fost profesor și prorector al Seminarului diecezan din Iași.

A participat ca maestru de ceremonie la consacrarea Episcopului Anton Durcovici, la Catedrala „Sfântul Iosif ”, la 5 aprilie 1948; în toamna anului 1950 a fost arestat de Securitate și deferit Tribunalului Militar care l-a condamnat la trei luni de închisoare pentru motivul de ședere într-o localitate fără acte legale. A fost închis pentru trei luni la Penitenciarul din Iași.

Moare la 9 iulie 1971, fiind înhumat în Cimitirul Eternitatea din Iași. dr. Dănuț DOBOȘ Actualitatea Creștină decembrie 2014

Universul familiei

GENDER-UL, IDEOLOGIA DISTRUGĂTOARE! Negând realitatea antropologică, atât biologică cât şi culturală, bogată în specificităţi conjugate ale masculinităţii şi feminităţii teoreticienii gender - ului intenţionează construirea unui individ nou conform dorinţelor lor şi deconectat de întreaga realitate a fiinţei umane, bărbat sau femeie. Ei vor să impună propriul lor model pentru ca fiecare individ să poată decide, în mod voluntar şi pur subiectiv, cărui gen aparţine.

F

ăcând un salt peste timp, de la Mulieris Dignitatem, profunda şi analitica scriere a Sfântului Ioan Paul al II-lea despre demnitatea femeii, din august 1998, dieceza noastră a avut ocazia de a găzdui două conferinţe susţinute de două distinse doamne, Gabriela Kuby, de specialitate sociolog, din Germania, şi Elisabeth Montfort, filosof şi jurist, din Franța. Prima întâlnire s-a desfăşurat la Facultatea de Teologie Romano-Catolică, în data de 6 noiembrie, cea de-a doua, la Mănăstirea Sfântul Ioan, în data de 13 noiembrie, cu sprijinul părintelui Ştefan Lupu, directorul Editurii Sapinetia din Iaşi şi al Terezei Brânduşa Palade, profesor de filozofie la SNSPA. Ambele vorbitoare se situează în orizontul acelui feminism care are la bază antropologia adecvată a Sfântului Ioan Paul al II-lea: unitatea duală, diferenţa sexuală şi procrearea. Unitatea duală trimite la o întreită polaritate dintre trup şi suflet, bărbat şi femeie, individ şi comunitate.

Diferenţa sexuală vizează faptul că fiinţa umană este prin natura sa sexuată, că sunt două moduri de a fi om, „bărbat şi femeie i-a creat” (Gn 1,27), că alteritatea şi diferenţa dintre un bărbat şi o femeie sunt neprețuita bogăţie şi motorul transmiterii vieţii fizice şi al mersului vieţii sociale.

Procrearea este rodul implicit al relaţiei de dăruire, de dragoste dintre un bărbat şi o femeie. Cei trei piloni sunt împreună constitutivi ai naturii umane.

Elisabeth Montfort, în broşura „Bărbat şi femeie. Egalitate sau diferenţă?” ia în considerare conceptul pozitivist de natură umană promovat de susţinătorii teoriei gender-ului pentru care sensul şi semnificaţia fiinţei umane privite în sine, în alteritatea sa, în diferenţa sa nu mai contează. Ceea ce contează este utilitatea acesteia.

Teoria gender-ului „pretinde să reorganizeze raporturile dintre bărbaţi şi femei, respingând orice referinţă la identitatea lor sexuală. Negând realitatea antropologică, atât biologică cât şi culturală, bogată în specificităţi conjugate ale masculinităţii şi feminităţii, teoreticienii genului intenţionează construirea unui individ nou conform dorinţelor lor şi de conectat de întreaga realitate a fiinţei umane, bărbat sau femeie. Ei vor să impună propriul lor model pentru ca fiecare individ să poată decide, în mod voluntar şi pur subiectiv cărui gen aparţine” (p. 24). Astfel, autoarea arată cum o chestiune lingvistică a devenit baza unor elaborări ulterioare periculoase. Dacă în limbile latine termenul sex se referă atât la sexul biologic şi la grupul social bărbat - femeie, iar cuvântul gen e folosit exclusiv în gramatică, pentru analiza părţilor de vorbire, în limba Actualitatea Creștină decembrie 2014

engleză, termenul sex se referă exclusiv la partea anatomică, iar gender la rolul social al individului.

Odată cu răspândirea limbii engleze la nivel internaţional s-a impus tot mai mult cuvântul gender (care deşi e tradus prin gen, în româneşte, l-am păstrat ca atare) care a înlocuit termenul sex. Consecinţa este deloc neglijabilă. Pe plan antropologic a dus la operarea unei rupturi între trup şi suflet. Trupul nu mai spune nimic despre persoană. De aici şi teza feministă a folosirii trupului după bunul plac.

Apoi se constată o neglijare a datului natural al feminităţii, maternităţii, sponsalităţii. Egalitatea în optica gender devine astfel un fel de omologare a femininului şi masculinului, dar şi a altor forme de aşa-zisă orientare sexuală.

Gabriela Kuby în cartea „Revoluţia sexuală globală.

Distrugerea libertăţii în numele libertăţii” vede cum teoria se transformă în ideologie, cum revendicarea se transformă în drept, ca urmare a militantismului „femeilor radical feministe” (p. 33) şi a demersurilor politice operate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de Uniunea Europeană.

Având în vedere că de-a lungul veacurilor o serie de culturi au eşuat din cauza degenerării morale, autoarea îşi exprimă dezaprobarea faţă de forţarea politică şi culturală în direcţia distrugerii moravurilor (cf. p. 33). Procesul este deosebit de grav gândindu-ne că subminează fiinţa umană din interior distrugând polaritatea trup - suflet, bărbat - femeie, individ - comunitate.

Kuby merge mai departe înscriind gender-ul în rândul ideologiilor totalitariste, arătând că fascismul şi comunismul au oprimat din exterior persoana umană, însă gender-ul o surpă din interior, din acest motiv ideologia gender-ului este înzecit mai distrugătoare.

Totuși, cele două autoare nu se mulţumesc să demaşte răul. Ele se opun ideologiei gender-ului în linii mari în trei paşi, Mai întâi, apără unitatea persoanei umane care constă în corpore et anima unum, adică o integrare între dimensiunile trupească şi sufletească, dar şi o integrare a tuturor energiilor, inclusiv sexuală, în unitatea persoanei. Al doilea pas este recunoaşterea unităţii duale bărbat/femeie.

Numai această unitate reflectă ceea ce este cu adevărat natura umană. În al treilea rând, opun unei societăţi a competiţiei şi rivalității o societate a comuniunii.

Desigur, aceasta este o temă de gândit şi în vederea Sinodului asupra familiei din octombrie 2015.

Pr. Fabian MĂRIUŢ

Universul familiei

„Răspunde Inimii sacre printr-o inimă consacrată” Sunt multiple ocaziile în care Liturghia Bisericii ne invită la reînnoire. (…)Preoţii reînnoiesc promisiunile din ziua hirotonirii, de obicei, în Joia Mare la Liturghia Sfintei Crisme, iar călugării şi călugăriţele reînnoiesc voturile solemne, cu ocazia unei zile speciale dedicate fie fondatorului, fie patronului spiritual al ordinului sau al congregaţiei. Soţii reînnoiesc jurământul din ziua căsătoriei cu ocazia unei aniversări, mai ales la celebrarea nunţii de argint. Toate aceste momente sunt şi o recitire, o revedere a drumului vieţii, dar şi o reală posibilitate de revizuire a acesteia.

T

itlul acestei reflecţii este un gând al Fericitului Vladimir cu care intrăm în Anul pastoral dedicat vieţii consacrate care s-a deschis cu Prima duminică din Advent şi se va încheia cu sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, la data de 2 februarie 2016. O perioadă peste care se suprapune într-un mod providenţial pregătirea pentru Sinodul ordinar asupra familiei de anul viitor, din luna octombrie.

Viaţa consacrată şi viaţa de familie merg braţ la braţ, ambele izvorând din Preasfânta Inimă a lui Isus.

Ne întrebăm ce înseamnă consacrarea? Există riscul ca, într-un fel sau altul, să o reducem la şiragul de rugăciuni pe care le rostim cu ocazia Primei vineri din lună, când în mod tradiţional în bisericile noastre se recită „Consacrarea la Inima Preasfântă a lui Isus”. Ori, o rezumăm la acea ofertă de sine legată de vizitarea vreunui sanctuar dedicat Sfintei Fecioare Maria, când în mod obişnuit se recită „Consacrarea la Inima Neprihănită”. Am vrea însă, printrun simplu joc de cuvinte să echivalăm verbul a recita cu verbul a reciti. Acţiunea de a citi din nou, cu ochii credinţei, lucrarea pe care Dumnezeu o săvârșește necontenit în viaţa fiecărei persoane, a fiecărui cuplu, a fiecărei familii.

Recitirea devine ocazie de reînnoire.

Sunt multiple ocaziile în care Liturghia Bisericii ne invită la reînnoire. Înainte de toate, în noaptea de Paști, apoi la celebrarea Primei Sfinte Împărtăşanii, la celebrarea Tainei Mirului, la celebrarea botezului unui prunc se reînnoiesc făgăduinţele de la Botez. Preoţii reînnoiesc promisiunile din ziua hirotonirii, de obicei, în Joia Mare, la Liturghia Sfintei Crisme, iar călugării şi călugăriţele reînnoiesc voturile solemne, cu ocazia unei zile speciale dedicate fie fondatorului, fie patronului spiritual al ordinului sau al congregaţiei. Soţii reînnoiesc jurământul din ziua căsătoriei cu ocazia unei aniversări, mai ales la celebrarea nunţii de argint. Toate aceste momente sunt şi o recitire, o revedere a drumului vieţii, dar şi o reală posibilitate de revizuire a acesteia. Şi cuvântul reînnoire e de lămurit. Isus spune: „eu fac toate noi” (Ap 21,5). Reînnoirea este fundamental o lucrare a harului lui Cristos. Iată de ce le spune ucenicilor:

„Fără mine nimic nu puteţi face” (In 15,5). Afirmația Mântuitorului vine în contextul pildei despre viţă şi mlădiţă.

Mlădiţa care se separă de viţă se usucă şi piere. Mai mult, este tăiată şi aruncată în foc. Reînnoirea făgăduințelor de la botez sau din ziua consacrării este expresia hotărârii ferme de a rămâne în legătură cu Cristos, viţa. În acelaşi timp şi de a-l sluji în celălalt şi în fraţi pe Cristos. Cât de percutantă este afirmația Fericitului Vladimir: „Trebuie să ne despărţim de toţi în ceea ce nu este Cristos şi să ne apropiem de toţi în ceea ce este Cristos”. Asta ne duce la învăţătura lui Evagrie Ponticul, călugărul care spunea despre sine că este „unit cu toţi şi separat de toţi”.

Consacrarea realizează o separare de lume şi o unire tainică cu Cristos. Tot Fericitul Vladimir învaţă: „Despărţit de ai tăi, pentru a te dărui tuturor dăruindu-te lui Dumnezeu, fie ca tatăl tău, mama ta, fraţii tăi să nu-ţi devină niciodată străini ţie, fie însă ca orice străin să-ţi fie tată, mamă sau unul din fraţii tăi şi să iubeşti pe acest străin aşa cum îi iubeşti pe ei când îi iubeşti mai mult şi în felul în care îi iubeşti cel mai bine”.

Aceasta e de fapt condiţia fiecărui creştin. Ea se radicalizează prin alegerea de a-l sluji pe Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită în fecioria pentru împărăţia cerurilor.

Dar şi noi, soţii, am fost chemaţi, am fost puşi de-o parte unul pentru altul şi împreună pentru Dumnezeu. „Bărbatul va lăsa pe tatăl său şi pe mama şi se va uni cu femeia sa şi nu vor mai fi doi ci un singur trup. Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Mt 19, 24). Anul vieţii consacrate ne dă şansa de a reciti povestea vieții noastre în lumina credinţei ca urmare a belşugului de haruri care se revarsă din Inima lui Isus.

Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika” Actualitatea Creștină decembrie 2014

Suflet tânăr

CURS DE FORMARE PENTRU NOI ANIMATORI 7-9 NOIEMBRIE 2014

Gândul meu pentru TINERI Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

L

C

redința este cea mai puternică armă a tinerilor.

Credința oferă libertate. Credința îți dăruiește putere și te apropie de Dumnezeu. Pe aceste principii au fost trăite trei zile de neuitat la Oratoriul Sfântul Leonard Murialdo, din Popești-Leordeni, în cadrul anualului curs de formare pentru noi animatori.

Pornind de la tema credinței, aproximativ 60 de tineri din numeroase parohii ale Arhidiecezei Romano-Catolice de București au trăit o experiență minunată, într-un cadru ce se află în conformitate cu morala creștină, aprofundând apropierea lor față de Dumnezeu, cu scopul de a fi adevărate exemple de credință în calitate de animatori parohiali.

Programul a început vineri după-amiază și s-a încheiat duminică la ora 14:00. Acesta a cuprins o diversitate de momente: distracție, discuții pe teme religioase, liturgice, ateliere, toate acestea având ca scop formarea creștină a participanților. Tinerii au fost împărțiți în patru grupuri, pentru a putea aprofunda cât mai bine tema credinței.

Fiecare grup în parte a fost „patronat” de către un sfânt, care a reprezentat un exemplu de credință. Viața fiecărui sfânt a simbolizat un model de urmat și a influențat subiectele de discuție ale grupului. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Sfântul Pius al X-lea și Sfântul Maximilan Kolbe sunt cele patru personalități care au reprezentat fiecare grup. De asemenea, fiecare grup a avut și un simbol reprezentativ sfântului: Porumbelul, Trandafirul, Inima și Icoana Sfintei Fecioare Maria. „La grupa Sfântului Pius al X-lea, Papă, am învățat importanța crezului, sinteză a credinței. Pornind de la articolele acestuia, în prima parte a zilei de sâmbătă, am înțeles că învățătura Bisericii constituie îndrumare pe drumul nostru către Rai. De asemenea, cum am discutat și în grupul mare, la masa rotundă, am văzut că există și influențe negative care vor să ne îndepărteze de Biserică, influențe împotriva cărora au luptat mai mulți sfinți, printre care și Sfântul nostru patron. În a doua parte a zilei de sâmbătă, am discutat importanța Sfintei Liturghii.

Pornind de la momentele acesteia, am văzut cum trebuie sa ne comportăm în timpul ei, pentru a participa la ea cât mai cuviincios. Am încheiat programul cu o rugăciune de mulțumire în capela Oratoriului.” „Intrebându-i pe tineri, după aceste 3 zile despre Actualitatea Creștină decembrie 2014

a cursul de formare pentru tinerii animatori din parohiile Arhidiecezei noastre ne-am oprit asupra formării spirituale a tânărului de astăzi. Am plecat de la tema generală propusă de Papa Francisc pentru acest an pastoral „Fericiţi cei cu inima curată, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”(Mt 5,8) și am ajuns la cinci îndemnuri cheie pe care să le analizăm și le păstrăm, ca pe un tezaur, pentru totdeauna în taina sufletului. Acestea sunt: să iubești; să nu-ți fie frică; să te bucuri; să prețuiești darul vieții; să fii tu însuți. Treptat, pe parcursul acestui an pastoral, mă voi opri pentru a reflecta, mai departe, asupra acestor îndemnuri. Așadar, primul îndemn: să iubești!

Am fost creați din iubire și suntem rodul iubirii lui Dumnezeu. Creatorul a sădit în ființa noastră această forță, care este iubirea, pentru a ne ridica cât mai aproape de El. Atunci când trăim în iubire, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dat. De fapt, îi cerem să fie prezent mereu cu noi, îi cerem ca iubirea Lui să nu ne părăsească niciodată. Prezența lui Dumnezeu în viața noastră face ca iubirea Lui să fie vie, să fie înflăcărată, să fie puternică. Trăind cu Dumnezeu trăim în iubire! Dumnezeu este iubire și unde este iubire este Dumnezeu. Iubirea poate fi întâlnită atât de ușor în cel de lângă noi! Când un prieten ne este mereu aproape, când ne vorbește pe limbajul nostru, când ne privește cu seninătate și când ne întinde o mână, știm că ne vrea binele; știm că ne iubește. Când un alt prieten ne aduce o veste bună, când ne vorbește cu optimism, când ne încurajează și stă lângă noi, atunci când trecem printr-o zi „întunecată” ne dăm seama că ne vrea binele; ne dăm seama că ne iubește. Și, când un alt prieten merge cu noi pentru a ne căuta un loc de muncă, când merge cu noi la spital și ne vizitează pentru că ne-am îmbolnăvit, când ne scoate dintr-o încurcătură și când depune efort ca noi să ne simțim mai bine, descoperim că nu suntem singuri; descoperim că cineva ne iubește! În toate aceste situații avem șansa să ajungem la „o inimă curată”; avem șansa să-l „vedem pe Dumnezeu”!

Pr. Daniel BULAI

experiența de la cursul de formare, am avut plăcuta surpriză de a auzi cuvântul familie. Așa a fost descris de o tânără grupul patronat de exemplul de credință al Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea. Tinerii au fost încântați de faptul că au găsit sprijin, au format conexiuni puternice, împârtășind idei și au plecat determinați să facă o schimbare în viețile lor și ale altora, completându-și viața de credință”. „Pentru mine, în fiecare an, Cursul de formare pentru animatori este o experienţă nouă. Am ocazia de a cunoaşte oameni noi şi de a descoperi lucruri noi. Este ocazia de a oferi altora ceea ce ai, dar şi de a învăţa de la cei care vin

Suflet tânăr la acest curs. Grupul ce a avut-o ca patroană pe Sf. Tereza a Pruncului Isus a fost pentru mine o mare provocare. Încă de la început mi-am pus încrederea în persoanele ce au alcătuit acest grup. Micile flori ale acestui grup au fost zâmbitoare, deschise şi mai ales disponibile cu dorinţa de a învăţa cât mai multe în cele 3 zile ale cursului. Pentru ei, noua familie formată în aceste 3 zile este ca şi o mică grădină în care cresc flori diferite. Toţi au ceva de oferit, fiecare floare creşte diferit, fiecare persoană are rolul său în componenţa familiei. Şi ceea ce este cel mai important, micile flori doresc să dea mai departe şi altora bucuria de a fi ceea ce eşti, de a fi creştin, de a preţui viaţa şi de a-i iubi pe ceilalţi aşa cum sunt.“ „Sfântul Maximilian Kolbe a fost un exemplu de credință perfect, iar tinerii ce au participat în această grupă au fost profund impresionați de viața acestuia. Trecând prin diferite etape ale vieții sale, chiar vizionând un film biografic, am reușit să învățăm multe lucruri ce ne pot mări credința.

Maximilian Kolbe a dat dovadă de o supremă credință

C

atunci când a murit din iubire față de aproapele său. Pe parcursul acestor trei zile, acest sfânt ne-a fost călăuză și ne-a purtat pe cele mai înalte culmi ale credinței, sădind în noi sămânța bucuriei. Cu siguranță, a fost o experiență de neuitat, o experiență din care am învățat cu adevărat ce înseamnă credința în Dumnezeu”.

Toată această formare spirituală, de credință, a avut un singur scop: să ne putem desfășura activitatea de animatori parohiali cu un suflu de credință înnoit. Chiar dacă s-au discutat diferite aspecte, tinerii au plecat acasă cu cinci idei bine întipărite în minte, propuse de Pr. Daniel Bulai, responsabil cu pastorația tineretului în Arhidieceză: să iubești, să fii tu însuți, să prețuiești darul vieții, să nu te temi și să te bucuri permanent. Prin aceste cinci aspecte cu toții ne putem trăi cu adevărat credința, o credință pe care tinerii s-au angajat să o mențină activă, reînnoind astfel sufletul Bisericii.

Cosmin SIPOȘ

„ÎMPREUNĂ PENTRU EDUCAȚIA COPIILOR ȘI A ADOLESCENȚILOR BOLNAVI DE CANCER!”

ongresul HOPE 2014, un congres care a reunit 200 de oameni din peste 27 de ţări, s-a încheiat cu învăţături, speranţe, deziderate şi noi planuri de acţiune. Peste 200 experți și specialiști în domeniul educației și protecției copiilor au participat la un eveniment internațional desfășurat sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principesa Moștenitoare Margareta a României. Acest congres a fost organizat sub egida Organizației Europene a Pedagogilor din Spitale (H.O.P.E. - Hospital Organization of Pedagogues în Europe), de către Asociația P.A.V.E.L. și Asociația Română a Profesorilor și a Educatorilor care Lucrează în Spitale, în cooperare cu Ministerul Educației Naționale, Facultatea de Psihologie și Ştiinţele Educației - Universitatea din București și Centrul Educațional Sf. Faustina.

Ceremonia de deschidere a avut loc la Palatul Parlamentului, şi a fost marcată de mărturiile a 3 copii şi adolescenţi care au arătat prin vorbele şi talentul lor, valoarea şi importanţa educaţiei. La ceremonie au ţinut cuvântări conducători şi reprezentaţi ai organizaţiilor şi instituţiilor implicate în organizarea şi derularea congresului european. Printre vorbitori trebuie să-i amintim pe Prof. Olga Cridland preşedintele Asociației P.A.V.E.L. (asociaţia părinţilor cu copii bolnavi de cancer), Domnul Jan Haverkate, preşedintele H.O.P.E., Sr Myriam Ghenţa, Preşedintele Asociaţiei Centrul Educaţional Sfânta Faustina, şi Domnul Lucian Ciolan, Decanul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universității Bucureşti.

Tema principală a Congresului a fost „Împreună pentru o mai bună educație a copiilor și a adolescenților bolnavi. Pregătirea pedagogilor pentru a lucra într-o

echipă multidisciplinară în spitale”. Pe scurt, accesul şi dreptul la educaţie are la bază participarea permanentă a profesionştilor din sănătate şi educaţie la activităţi concrete şi coerente care vizează îngrijirea, tratarea, învăţarea şi dezvoltarea emoţională, spirituală şi intelectuală a copiilor cu forme diverse de cancer şi alte boli somatice grave.

La sfârşitul acestui congres participanţii au semnat o petiţie adresată autorităţilor romane, enunţându-se următoarele cerinţe: elaborarea unei legislaţii adaptate la cerinţele educaţionale speciale ale copiilor şi adolescenţilor cu diferite forme de cancer; promovarea unor politici juste şi măsuri în domeniul educaţiei copiilor cu boli somatice grave cu participarea asociaţiilor şi specialiştilor implicaţi deja în domeniu; finanţarea unor proiecte concrete în marile spitale de copii din ţară; formarea adecvată a profesorilor şi educatorilor care lucrează în spitalele de copii.

Mihai BENCHEA ( http://www.hope2014bucharest.eu/) Actualitatea Creștină decembrie 2014

Anunțuri

Piața de Crăciun

A

sociația Ateliere Protejate, împreună cu alte asociații, organizează în zilele de 6-7 decembrie Piața de Crăciun, în apropierea Orășelului Copiilor, din București (Staţia de metrou Constantin Brâncoveanu). Piața va fi deschisă sâmbătă, 6 decembrie, între orele 12-20, și duminică, 7 decembrie, între orele 10-16.

Lumânări, felicitări, iesle, decoraţiuni şi multe alte produse care vor fi prezentate sunt confecționate de beneficiarii sau voluntarii asociațiilor participante, iar beneficiile vor fi folosite în totalitate pentru continuarea și susţinerea activităților sociale ale participanților.

Produsele sunt făcute de mână şi din inimă.

Asociațiile participante: Asociația Sindrom Down București, Asociația Mlădița, Asociația Mișcarea Eclezială Carmelitană, Colegiul German Goethe, Casa Martha, Asociația Iubește-mă așa cum sunt!, Asociația Hoffnung Romania, Asociația Touched Romania, SOS Satele Copiilor București, Asociația De la Inimă la Inimă, Asociația Curtea Culorilor.

CHRISTUS NATUS EST - Concert de colinde CHRISTUS NATUS EST - concertul de colinde organizat cu ocazia Sărbătorii Crăciunului de Centrul Diecezan pentru Pastorația Tineretului - a ajuns la cea de-a XVII-a ediție.

Anul acesta, concertul se va desfăşura pe 20 decembrie, la Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti, între orele 14.30 -16.30. Și anul acesta, prin glasul colindelor, vrem să-i spunem

Pruncului Isus că ne pregătim să trăim cu bucurie Solemnitatea Nașterii Sale, că ne dorim ca El să se nască și să fie bine primit în inimile tuturor oamenilor, că vrem să rămână mereu cu noi.

Sunt invitate să participe corurile de tineret din toate parohiile Arhidiecezei noastre. Vă aşteptăm şi vă dorim mult succes în pregătirea concertului!

Detalii se pot obține de pe site-ul: www.tic.ro

Calendare 2015 Calendar romano-catolic 2015 de birou, format 10,5x14,8cm, carton, cu spirală, ce poate fi consultat cu ușurință pentru a afla sfinții zilei..

Calendar liturgic romano-catolic 2015. Ediţie capsată, copertă necartonată, 60 pag., format 10x14cm, cu indice de nume ale sfinţilor, dar și cu indicațiile liturgice, cum ar fi trimiterile la textele din Sfânta Scriptura care se citesc la Sfintele Liturghii din fiecare zi.

Calendar catolic-ortodox 2015, 13 pag. cu ilustraţii color, hârtie lucioasă, format 29,69x42cm, cu spirală, în care sunt prezentați sfinții și sărbătorile din fiecare lună pentru fiecare dintre cele două confesiuni.

Calendar romano-catolic de perete, 1 pag. color, format A3, cu toate zilele anului pe o singură pagină.

Agenda calendar liturgic romano-catolic 2015, copertă din piele, cu indice de nume ale sfinţilor și cu indicațiile

liturgice, cum ar fi trimiterile la textele din Sfânta Scriptura care se citesc la Sfintele Liturghii din fiecare zi.

Calendarul romano-catolic „de portofel”, tipărit pe spatele unei iconițe.

Puteți procura aceste calendare vizitând librăria Sf. Iosif, de pe str. G-ral Berthelot, 19 din București (lângă Catedrală) Sau puteți comanda și primi prin poștă calendarele dorite, pentru aceasta puteți folosi adresa de e-mail: libraria@arcb.ro Pentru informații puteți apela numarul de telefon al Librăriei Sf. Iosif: 021 2015457

Abonamente revista Actualitatea Creștină - 2015 Revista Actualitatea creştină este periodicul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, în cuprinsul căruia pot fi găsite reportaje, interviuri, recenzii, documente, noutăţi din Biserica locală şi din Biserica universală.

Totodată, revista Actualitatea creștină este un instrument pastoral al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București și o oglindă a evenimentelor din Arhidieceză și din lume.

Dorim ca revista să pătrundă cât mai mult în viaţa comunităţilor şi a familiilor, ajutându-le să menţină vie identitatea lor de credinţă şi angajarea în viaţa Bisericii şi în sfera socială.

Actualitatea Creștină decembrie 2014

Deşi costurile de producţie şi de expediţie sunt mai mari decât preţul de vânzare al revistei, datorită contribuției benevole a colaboratorilor, se reuşeşte totuşi menţinerea unui preţ accesibil și astfel, revista poate să ajungă la cât mai mulţi cititori.

Preţul pentru anul 2015 rămâne acelaşi, adică: - un exemplar, 3 lei; - un abonament individual pe un an (12 numere, supliment de Crăciun şi taxe de expediţie), 43 lei; - abonament colectiv (minim 10 exemplare), 37 lei.