• Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 4 (45) • Decembrie 2022 • Anul XII •
„Naşterea ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine ție, Soarelui dreptăţii şi să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire ție!” Tropar la sărbătoarea Naşterii Domnului
Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș
Preşedinte: PS Vasile Bizău
Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc
Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară
Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza
Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro
Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.
Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it
Nr. 4 (45) Decembrie 2022 Revistă trimestrială Anul XII
3 4 - 5 6 - 7 8 9 - 11 12 - 13 14 15 - 16 17 - 18 19 - 20 21 - 22 23 - 24 25 - 26 27 - 29 30 - 33 34 - 37 38 - 39 40
Fără pace suntem cu toții învinși A. Mărtinaș
Ție, Apărătoarei Doamne, mulţumiri ţi-aducem Pr. can. Emil Gîrboan
Cu ochi îngerești Pr. Florin FodoruȚ
Sinodalitate și timp Pr. Vasile Trifoi
Centenarul unui erou național Pr. dr. Vasile Iusco
Zis-a Domnul Domnului meu… (Ps 109,1) Pr. Cornel Dîrle
Originalitatea păcatului sau când diavolul își promovează palmaresul... Pr. Emil-Marian Ember Isus și fronturile politice Pr. LaurenȚiu Costin
Podoaba spiritului blând Pr. dr. Florin Marușciac
Despre anotimpurile vieții Pr. dr. George Marius Nicoară
Convertirea lui Coehlo Dna. Antoaneta Turda
Somnul rațiunii Pr. Octavian Frinc
„Marmația” Datini și obiceiuri de iarnă Dl. Dorin Ștef Martiră e întreaga umanitate Pr. Alin Vara
In memoriam Dr. Vasile Lucaciu Dna. Adriana Zaharia
Fiecare cuplu este o „grădină” Pr. Jean-Pierre Sonnet Sj
Parohia „Nașterea Maicii Domnului” din Porumbești Pr. Vasile Daniel Pop Viața eparhiei
Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi; Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune?
Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug.
Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea. Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor.
Psalm 33, 11-14
Papa Francisc a scris introducerea la cartea „O enciclică despre pace în Ucraina”, publicată de Editura „Terra Santa”. Îngrijită de Francesco Grana, volumul reunește discursurile Suveranului Pontif cu privire la conflictul din Europa. Iată ce scrie papa Francisc în introducerea cărții: „Nu mi s-a întâmplat niciodată să văd că Domnul a început o minune pe care să nu o termine bine. De când am citit și recitit romanul „Logodnicii” al lui Alessandro Manzoni, cu mulți ani în urmă, am meditat îndelung asupra acestei afirmații. Este o frază care exprimă speranța, în vreme ce ne îndreptăm spre Jubileul din 2025, al cărui motto – Pelerini ai speranței – am dorit să fie dedicat tocmai acestei virtuți teologale – speranța.
Benedict al XVI-lea ne-a dăruit o minunată enciclică despre speranță, „Spe salvi”. El scrie că „răscumpărarea, mântuirea, conform credinței creștine, nu este un simplul element cert, de necontestat. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ni s-a dat o speranță, o speranță demnă de încredere, în virtutea căreia putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar și un prezent obositor, poate fi trăit și acceptat dacă duce spre un scop și dacă putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este atât de important încât să justifice efortul parcursului”.
Sunt experiențe pe care fiecare dintre noi le-a trăit în propria viață și care ne permit să înfruntăm căderile zilnice cu certitudinea că Domnul ne ia de mână și ne ridică, pentru că nu vrea să rămânem căzuți la pământ. De multe ori am amintit „că este permis să privești de sus o persoană doar pentru a o ajuta să se ridice: nimic mai mult. Numai în acest caz este permis să privești de sus. Dar noi, creștinii, trebuie să avem privirea lui Hristos, care îmbrățișează de jos, care îi caută pe cei pierduți, cu compasiune. Aceasta este și trebuie să fie privirea Bisericii, întotdeauna, privirea lui Hristos, nu o privirea care condamnă”.
Noi, oamenii lui Dumnezeu care proclamăm Evanghelia Celui Înviat, avem datoria de a striga acest adevăr de credință. Dumnezeu este un
Dumnezeu al păcii, al iubirii și al speranței. Un Dumnezeu care vrea ca noi toți să fim frați, așa cum ne-a învățat Fiul Său, Isus Hristos. Ororile războiului, ale oricărui război, jignesc numele sfânt al lui Dumnezeu. Și îl jignesc și mai mult atunci când se abuzează de numele Său pentru a justifica astfel de ravagii de nedescris.
Strigătul copiilor, al femeilor și bărbaților răniți de război se înalță către Dumnezeu ca o rugăciune emoționantă către inima Tatălui. La câte tragedii va trebui să mai fim martori până când toți cei implicați în fiecare dintre războaie vor înțelege că acesta este doar un drum spre moarte care îi amăgește doar pe câțiva, făcându-i să creadă că ei sunt învingătorii? Căci să fie clar: prin război suntem cu toții învinși! Chiar și cei care nu au luat parte la conflict și care, într-o indiferență lașă, au stat deoparte și au privit această oroare fără a interveni pentru a aduce pacea.
Cu toții, indiferent de rolul avut, suntem datori să fim oameni ai păcii. Nimeni nu este exclus! Nimeni nu are dreptul să privească în altă parte. „În această lume a globalizării, am căzut în globalizarea indiferenței. Ne-am obișnuit cu suferința celuilalt: aceasta nu ne privește, nu este treaba noastră! Revine personajul din romanul lui Manzoni, numit ‚Cel-fară-Nume’. Globalizarea indiferenței ne transformă pe toți în ‚fără nume’, responsabili fără nume și fără chip.”
În timp ce continuăm să ne rugăm cu insistență pentru pace în Ucraina, cu adevărat fără să obosim niciodată, nu trebuie să ne obișnuim cu acest război ca și cu oricare alt război. Nu trebuie să permitem ca inimile și mințile noastre să se anestezieze în fața repetării celor mai grave orori împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Nu trebuie să ne obișnuim, pentru nici un motiv din lume, cu acest lucru și să considerăm ca fiind aproape normal acest al treilea război mondial dus pe bucăți care a devenit dramatic, sub ochii noștri, un al treilea război mondial total.
Să ne rugăm pentru pace! Să lucrăm pentru pace! Cu certitudinea că Domnul Isus, Prințul Păcii, va dărui Ucrainei și lumii întregi, mai ales acolo unde încă persistă atâtea focare de război, zorii dimineții de Paște.”
A. Mărtinaș – Vatican News
În cartea sa intitulată Mama , fericitul episcop martir Ioan Suciu povesteşte că îşi petrecea vacanţele de vară – ca seminarist la Roma – în munţii Apenini, într-o mănăstire singuratică. Acolo se afla, tocmai deasupra uşii sacristiei, o frumoasă icoană a moldoveanului plin de sfinţenie, fericitul Ieremia Valahul. El era reprezentat în rugăciune, în faţa Maicii Sfinte cu Pruncul Isus în braţe. Cu multă familiaritate, venerabilul călugăr capucin o întreabă:
- Doamna mea, tu eşti Regina cerului şi nu ai coroană?
- Coroana mea este Fiul Meu!, îi răspunde simplu Preacurata.
Virtuțile și Calea Mariei au inspirat întotdeauna, atât devoțiunile poporului credincios cât și formele de cult dedicate de către Biserică Maicii Domnului. Dintre slujbele speciale alcătuite in cinstea şi spre lauda Sfintei Fecioare, cea mai veche este Acatistul Născătoarei de Dumnezeu sau Acatistul Buneivestiri.
Pentru o înțelegere aprofundată a Acatistului este important să pornim de la originea lui, răsfoind Dicționarul Liturgic pentru a ne aminti ce este condacul. Lăsând detaliile etimologice deoparte, termenul condac definește compoziția poetică de o strofă care conține rezumatul sărbătorii completând troparul zilei. Condacul de astăzi din cărţile de ritual este doar o reminiscență a vechilor condace de odinioară, care erau poeme imnografice mari, compuse fiecare din câte 18-24 de strofe, abordând aceeaşi temă şi formând o unitate în care se celebrau episoade din istoria mântuirii. Cel mai cunoscut şi mai prolific imnograf autor de condace este considerat sfântul Roman Melodul (din sec. VI), iar cel mai cunoscut condac compus de el este Condacul
Pr. can. Emil Gîrboan
Crăciunului: Fecioara, astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte.
Singurul condac vechi, poem amplu care s-a păstrat integral în cărţile de ritual1 şi este utilizat de Biserică în extensiunea lui de odinioară, este Acatistul Maicii Domnului sau al Buneivestiri, care, după rânduială, se cânta în noaptea de sâmbătă a celei de-a cincea săptămâni a Postului Mare. Astăzi este cântat sau citit la Utrenia acestei sâmbete2, care datorită acestui fapt se şi numeşte Sâmbăta Acatistului.
Înțelesul etimologic al Acatistului3 se referă la un aspect practic, pentru că defineşte, de fapt, poziţia în picioare recomandată credincioşilor în timpul acestei rugăciuni. Iniţial acest imn s-a constituit ca o expresie a mulţumirii pentru eliberarea miraculoasă a Constantinopolului
în urma unei invazii a avarilor, în anul 626, dar datele istorice confirmă faptul că a fost compus pentru a preamări și multe alte minuni săvârşite de Icoana Maicii Domnului din biserica Vlaherne de la Constantinopol numită Hodighitria (Călăuzitoarea), căreia i s-a atribuit salvarea miraculoasă a cetății în repetate rânduri.
În general, compoziția lui este atribuită patriarhului Serghie al Constantinopolului (sec. VII), deși unii liturgiști consideră că-i aparţine lui Roman Melodul, iar alții îl atribuie diaconului Grigorie (Gheorghe) din Pisidia.
În ceea ce privește cuprinsul său teologic și literar, putem afirma că Acatistul este un splendid imn de laudă închinat Sfintei Fecioare, alcătuit din 13 condace şi 12 icoase, care descriu şi preamăresc diferitele episoade ale vieţii Maicii Domnului, începând cu Bunavestire.
Acest vechi condac a servit drept model numeroaselor imnuri liturgice alcătuite mai târziu după modelul lui în cinstea diferiţilor sfinţi sau a unor sărbători, dar care, deşi au forma şi cuprinsul condacelor de odinioară, nu se mai numesc condace, ci acatiste. Textele lor sunt publicate în cărţi speciale numite Acatistiere, în cărți de
rugăciuni ori în broșuri separate. Din păcate însă niciunul dintre ele nu se ridică la înălţimea şi valoarea condacelor originale ale lui Roman Melodul.
Pentru frumusețea acestui imn marian venerabil, Biserica Catolică i-a atribuit indulgențele Rozariului. Noi, pentru iubirea ce o purtăm Sfintei Fecioare să-l cuprindem în rugăciunea personală și comunitară, spunându-i Mamei noastre cerești, cu entuziasmul și devoțiunea copiilor lui Dumnezeu: Bucură-te, Mireasă pururea Fecioară! Și, pentru a trezi atenția noastră spirituală, citez aici textul unei frumoase rugăciuni concluzive cules din ultima ediție a Acatistului publicat, înainte de 1948, cu binecuvântarea fericitului episcop dr. Alexandru Rusu al Maramureşului: Preacurată Doamnă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, care poţi face tot binele, primeşte aceste daruri, care se cuvin numai ţie, de la noi, nevrednicii tăi servi, ceea ce eşti aleasă dintre toate făpturile cereşti şi pământeşti; căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor şi prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi ne-am făcut vrednici de sfânt Trupul Lui şi de preacuratul Lui Sânge. Pentru aceea, fericită eşti de toate popoarele, cea de Dumnezeu fericită, mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită decât Serafimii fiind. Şi acum, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii tăi servi, ca să ne mântuim noi de tot sfatul celui înşelător şi de toată primejdia, şi să fim păziţi nevătămaţi de toată lovirea cea înveninată a diavolului, şi, până în sfârşit, cu rugăciunile tale ne păzeşte neosândiţi. Iar cu paza şi cu ajutorul tău fiind mântuiţi, mărire, laudă, mulţumită şi închinăciune pentru toate să înălţăm lui Dumnezeu, unul în Sfânta Treime, şi Făcătorului tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
1 Condac vers 8, cf. http://www.greco-catolic. ro/rugaciuni.asp?autor=calea&id=1, accesat la 25.11.2022
2 Orologhion şi Triod (n. aut.)
3 Denia de vineri seara (n. aut.)
4 De la gr ακαθιστος (n. aut.)
Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț
Parcă vrând să comenteze versul biblic „ Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit ” (Matei 4, 16), autorul francez Antoine de SaintExupery nota: „Prea mulți sunt cei cărora le îngăduim cu indulgență să doarmă”. Într-adevăr răscolitoare ar trebui să fie pentru conștiință această frază! Meditând cu dinadinsul la acest enunț, putem spune că dincolo de aparenta sa dimensiune moralistă se ascunde esența sa evanghelică: în loc să-i judecăm cu severitate „pe cei ce dorm”, lăsând-ne cuprinși de descurajare, mai bine să le dăm atenție, „trezindu-i” și ajutându-i să crească.
Domnului față de acest pericol se pare că e întru totul fondată pentru că între puținii creștini care își trăiesc credința în mod autentic, conștienți de chemarea cu care au fost chemați, mulți își trăiesc viața precum pasagerii unui tren de noapte. Dormitând, sunt duși de locomotivă și legănați de ritmul cadențat al vagoanelor. Urcați în tren nu-și pun problema încotro merg, de ce merg pe acest traseu și nu se vor trezi nici atunci când ajung în stație. În fața acestui trist spectacol al indiferenței și al inerției, descurajarea poate înlocui cu ușurință orice speranță... E cazul lui X de la serviciu, al lui Z de la apartamentul de deasupra, al multor prieteni de-ai noștri, al armatei de resemnați, al celor adormiți de obișnuințe și tabieturi, al tuturor celor care au renunțat să mai crească și să mai lupte pentru un ideal autentic. „Între munca solicitantă, cheltuielile cu traiul zilnic, copiii, grijile apăsătoare inoculate prin media, mai are cineva vreme de astfel de întrebări?” sau „Numai grija asta îmi mai lipsea! O frământare în plus!”, vor răspunde cei mai mulți dintre noi.
Apoi sunt cei care, după ce au încercat să schimbe ceva în lume fără succesul la care au visat, s-au dat bătuți, s-au pliat pe ei înșiși, pe familia lor, pe „micul” lor grup de prieteni. E acea multitudine de persoane sătulă să mai lupte, care își găsește argumente suficiente cum că cel mai bine e să te gândești la tine însuți, având alături doar acel cerc restrâns de persoane care să te înțeleagă. Unii dintre aceștia își justifică retragerea, uneori cu îndrăzneală didactică, prin rațiuni „mistice”: „Slujesc în primul rând lui Dumnezeu”. Ca și cum am putea sluji lui Dumnezeu, fără să slujim „mai întâi” aproapelui!
Nu de puține ori Hristos avertizează asupra pericolului delăsării spirituale, folosindu-se de imaginea slugii care adoarme. Iar apostolul Pavel reiterează acest apel efesenilor, cuprinși ei de lâncezeală în credință: „De aceea El spune: Trezește-te, tu, care dormi, și scoală-te dintre morți și Hristos îți va da lumină” (Ef 5,14). Grija
Cu toate acestea, noi toți am fost creați pentru a crește, în trup, în minte și în spirit. Porunca „Creșteți și vă înmulțiți” (Fac 1,28) ne arată că Dumnezeu dorește ca noi să creștem. Ca Tată, nu suferă săși vadă fiii rahitici sau mutilați în trup, minte și spirit. În Hristos, toți oamenii sunt chemați să fie „desăvârșiți precum Tatăl ceresc desăvârșit este” (Mt 5,48), să ajungă la „starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef 4,13).
Lumina credinței
În El toate grupurile umane sunt chemate să devină vii, comunități vii.
Însă oricum ar apărea lucrurile, nu ne este îngăduit să condamnăm persoanele individuale. Pentru că cine ni se pare că doarme, poate reflectă îndelung; cine ni se pare că-și trăiește viața prin automatisme, poate e așa pentru că doar așa poate să se stăpânească pe sine; cel care pare copilăros în gândire, poate e un „bătrân” înțelept. În orice caz, nu putem judeca pe nimeni pentru că nu știm prin ce au trecut anumiți oameni, ce lupte au încercat să ducă și ce anume i-a blocat.
Pe lângă aceste considerente morale, mai există considerentul credinței. Acesta ne spune că oricât de mare este puterea delăsării în cei ce ne înconjoară, Crăciunul nu ne dă dreptul să ne descurajăm. Cr ăciunul vestește un miracol: î ndumnezeirea omului! Așa stăruiau în a învăța Sfinții Părinți: „De fapt, acesta e motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om, și Fiul lui Dumnezeu, Fiu al omului: pentru ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind filiația divină, să devină fiu a lui Dumnezeu” (sf. Irineu din Lion, Adversus haereses, 3,19). Mai înainte ca lumea să fi fost, din veșnicie, Tatăl „l-a visat” pe om. L-a „văzut” în Fiul său Isus Hristos. Așa cum nașterea Fiului din Tatăl nu este un moment punctual în veșnicie sau în timp, ci o veșnică generare din sânul Părintesc, în chip asemănător și pe om Tatăl continuă și azi să-l genereze cu suflul iubirii sale. Omul este infinit mai mare, mai de preț, mai creativ decât ne putem imagina și decât își imaginează el însuși. Dacă ne lăsăm conduși de credință e cu neputință să ne pierdem speranța cu privire la om. Ar fi o ofensă al adresa lui Dumnezeu.
Din ziua de Crăciun suntem chemați să îl privim pe om cu alți ochi, cu ochi îngerești. Așa cum îngerii au văzut în copilul înfășat din
sfinții părinți
staulul păstoresc o naștere dumnezeiască, pe Fiul lui Dumnezeu. Într-un loc mizerabil, acolo unde nu ne-am aștepta, departe de confortul marilor palate, în cel mai mic oraș (ce cuvânt mare pentru Betleemul de atunci!) din Iudeea, se naște Mântuitorul vieților noastre.
Elementele din povestea Nașterii Domnului, pe lângă cele deja consacrate, ne învață și cum îl privește Dumnezeu pe om, îndrumându-ne și pe noi cum să-l privim. Noaptea luminată doar de o stea ne arată lipsa clarității în a judeca drept la nivel personal, prin care asuprim pe alții și ne facem rău nouă înșine. Pentru aceasta, mai târziu, Hristos va cere iertare Tatălui ceresc pentru tot ce săvârșim în întunericul spiritului nostru, când conștiinț a adormită și dorind cu patimă mereu ceea ce e bine, totuși nu reușim să împlinim binele Lui. „Iartă-i, că nu știu ce fac!”, va spune El în ceasul în care lumea din nou s-a întunecat. El va avea milă de toate acele clipe în care nu am știut să ne orientăm în inima noastră. Noaptea Nașterii ne spune că chiar atunci când nu mai înțelegem pe unde să o apucăm în viața noastră, în mijlocul acelei nopți întunecoase a priceperii, Dumnezeu ia chip omenesc ca să ne arate că nu e nimic de disprețuit în tot ceea ce trăim, nici măcar atunci când trecem prin umbra morții.
Povestea ne mai spune că Dumnezeu n-a găsit alt mod de a intra în viața noastră decât sub chipul unui prunc pentru a ne da curajul de a culege din ceea ce e nedeplin format, din ceea ce e neîmplinit, din ceea ce nu e încă matur, cea mai frumoasă metaforă a lui Dumnezeu. Ne mai spune că în fiecare inimă de om este un copil ce nu a fost lăsat să crească. Simțământul omenesc ne spune că orice copil trebuie să fie iubit pentru simplul fapt că există, chiar dacă nu știe să facă nimic și nu posedă nimic. Când plânge, instinctiv suntem conduși spre a-l liniști. Limbajul emotiv ne conduce spre această bunătate înnăscută. Începând cu noaptea de Crăciun nicio neîmplinire, nicio imperfecțiune omenească nu trebuie respinsă. Dimpotrivă, trebuie să avem ochi îngerești pentru a vedea că deasupra fiecărei persoane, în ciuda inerțiilor, a neîmplinirilor, a lașităților sale, răsare, ca o stea ce luminează cerul unei nopți, încrederea pe care Du mnezeu continuă să o aibă în oameni.
În duminica din 16 octombrie, la finalul rugăciunii Angelus, Papa Francisc a făcut un anunț important privitor la Sinodul despre sinodalitate. Timpul stabilit inițial pentru parcursul sinodal era din octombrie 2021 până în octombrie 2023. Datorită numeroaselor păreri propuse spre analiză, Papa a dispus prelungirea procesului sinodal până în anul 2024. Astfel, Adunarea sinodală se desfășura în două sesiuni: prima în luna octombrie a anului viitor, iar cea de-a doua în octombrie 2024. Fără îndoială această decizie ne invită să reflectăm mai mult atât la tema sinodalității, cât și la importanța timpului.
Înainte de toate suntem chemați să perseverăm în trăirea sinodalității. Un dicton latin spune că repetiția este mama învățăturii. Vom avea un an în plus pentru a relua și a aprofunda tema sinodalității. Vom avea mai mult timp pentru a cerceta și a înțelege mai bine aspecte importante ale sinodalității precum rugăciunea, ascultarea sau dialogul. Este important s ă nu uităm că , înainte de toate, Sinodul în curs este un proces spiritual. Nu se poate vorbi despre sinodalitate
Pr. Vasile Trifoifără prezența Spiritului Sfânt. Actorul principal al Sinodului este Spiritul Sfânt. Toți participanții la Sinod sunt chemați să-și reînnoiască zilnic docilitatea față de Spiritul Sfânt.
Pe de altă parte, prelungirea reflecției despre sinodalitate ne invită să medităm la rolul și importanța timpului. Timpul în care trăim mai este numit și secolul vitezei. Foarte multe persoane sunt mereu grăbite. De dimineața până seara! Munca, activitățile și întâlnirile le ocupă tot timpul. Cu toate că în aproape toate domeniile vieții, tehnologia a contribuit mult la scurtarea timpilor, afirmăm adesea că realizăm puține lucruri din cauza lipsei de timp. Viteza și tehnologia au schimbat raportarea la timp. Atât în pozitiv, cât și în negativ. Astfel, este îmbucurător faptul că un e-mail ajunge instantaneu la destinatar, dar este îngrijorătoare realitatea că multe persoane vor să primească totul pe loc, fără să știe și să învețe să aștepte, să aibă răbdare.
Scopul hotărârii Sfântului Părinte de a extinde cu un an perioada reflecției despre sinodalitate este acela de a analiza cât mai bine diversitatea propunerilor venite de la toți creștinii. Deseori, pentru atingerea unei anumite maturități privitor la căile care trebuie urmate este nevoie de o perioadă mai îndelungată. Se știe că timpul este unul dintre cei mai utili aliați ai unui bun discernământ.
Chiar dacă s-a încheiat faza eparhială a Sinodului, în cadrul căreia fiecare dintre noi a avut posibilitatea să se exprime liber, este recomandat să rămânem vigilenți, cultivând comportamente specifice sinodalității și discernământului precum ascultarea, dialogul sau răbdarea. Avem, așadar, un an în plus pentru a asimila și a interioriza însemnătatea sinodalității în Biserică și în societate. Fie, ca ajutați de Spiritul Sfânt, să rămânem treji pentru a nu ne închide în noi înșine și a nu ne descuraja de provocările care ne îndepărtează de comuniune, participare și misiune.
În această perioadă aniversăm centenarul unei personalități a Bisericii care s-a evidențiat prin credinţa şi activitatea sa, puse în slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor, a cărui entuziasm și elan național a fost cu mult deasupra vremurilor pe care le-a trăit, devenind un creator de istorie românească şi de conștiință naţională. Pentru a înțelege mai bine viaţa şi activitatea sa trebuie să corelăm aceste aspecte cu apartenența la Biserica GrecoCatolică, al cărui fiu şi slujitor al altarului a rămas până la sfârșitul vieții. Putem astfel să realizăm câteva conexiuni pertinente între persoana sa şi epoca în care a trăit, între slujirea la altar şi avântul național care l-a caracterizat, între pregătirea teologică şi morală şi activitatea publicistică sau militarea pentru drepturile românilor. A fost o emblemă a Mișcării Memorandiste din 1892 și un arhitect al Marii Uniri din 1918, recunoscut pentru activitățile sale la nivel național și internațional.
S-a născut la data de 22 ianuarie 1852, în familia învăţătorului şi cantorului Mihai Lucaciu din satul Apa, judeţul Satu Mare. Mihai Lucaciu conducea şcoala confesională greco-catolică românească din sat. Bunicul lui Vasile Lucaciu a fost tot Vasile, iobag, iar străbunicul lui a fost Luca. Numele de familie Lucaciu provine de la transformarea numelui de botez Luca, al străbunicului, în numele de familie Lucaciu. Ca fiu de dascăl a învăţat scrisul şi cititul de la tatăl său. De obicei tatăl era şi primul învăţător al fiului. În acea vreme scrisul şi cititul aveau conotaţii burgheze, pătura largă a ţăranilor fiind instruită în cunoaşterea catehismului sau a noţiunilor despre credinţă ,,în tinda bisericii” după cum remarcă unii istorici, deoarece şcolile erau puţine. După şcoala sătească de care s-a ocupat tatăl său, a fost mutat în Baia Mare, în anul 1858. Timp de patru ani Vasile Lucaciu a urmat cursurile gimnaziului băimărean. După terminarea gimnaziului a fost înscris la liceul rutean din Ungvar, pe atunci în Ungaria, iar astăzi oraşul Ujgorod din Transcarpatia, Ucraina. Acolo a locuit la unchiul său, preotul şi profesorul de teologie Nicolae Toth, ajuns mai târziu episcop de Preşov, în Slovacia. Însă rigurozitatea şi orientarea filomaghiară a bătrânului său unchi, a devenit insuportabilă, de aceea Vasile l-a rugat pe tatăl său să îl mute de acolo. Tatăl său a vrut să îl ducă înapoi la Satu Mare, dar Vasile a cerut să fie trimis la Oradea, la liceul premonstratens. Neavând bani pentru această călătorie, mutarea la Oradea părea imposibilă. Dar Vasile Lucaciu a pornit pe jos spre Oradea, mâncând pâine goală şi dormind în clăi de fân găsite în drum sau sub cerul liber. Ajuns la Oradea, Vasile s-a întreţinut cu greu, dând lecţii copiilor bucătarului de la Episcopia RomanoCatolică. Liceul premonstratens din Oradea a constituit pentru Vasile Lucaciu o mare dezamăgire, mai ales din cauza disciplinei foarte dure la care era supus aici.
Acest itinerar de pregătire intelectuală avea să se sfârşească la Roma, unde timp de şase ani tânărul
Lucaciu îşi va termina liceul şi studiile superioare teologice, devenind la vârsta de 22 de ani doctor în filosofie. Aici, în Cetatea Eternă, va aprofunda cultura teologică în cadrul colegiului grec ,,Sfântul Atanasie”, între anii 1868-1870. Cum a ajuns Lucaciu la Roma? În anul 1853 episcopia greco-catolică de la Blaj este ridicată la rang de mitropolie, de către Papa Pius al IX-lea. Tot atunci au fost înfiinţate Episcopiile de Lugoj şi Gherla. Acelaşi papă în anul 1859 a întemeiat o fundaţie pentru susţinerea la studii în Cetatea Eternă a patru tineri români grecocatolici din provincia mitropolitană de la Blaj. Vasile Lucaciu, abil şi isteţ, în urma unui examen pentru trierea tinerilor care merg la studii, a obţinut un loc în cadrul Episcopiei de la Gherla. Alumnii colegiului grec urmau studiile la Colegiul Urban de Propaganda Fide, iar îndrumarea rituală era asigurată atunci de către arhiepiscopul Ştefan Stefanopoli, care celebra şi Sfânta Liturghie în rit bizantin în capela colegiului. În acea vreme la Roma erau prezente importante autorităţi bisericeşti din întreaga lume, întrucât se desfăşurau lucrările Conciliului Ecumenic Vatican I (1869-1870). Tânărul Lucaciu era la curent cu aceste manifestări, deoarece mitropolitul Ioan Vancea a vizitat colegiul grec la data de 7 ianuarie 1870, intrând în contact cu studenţii români. De asemenea va fi interesat de aprofundarea noilor direcţii ecleziologice întrucât după întoarcerea în ţară se va afla un timp în preajma secretarului mitropolitan, Victor Mihaliy de Apşa, viitorul mitropolit, care a participat la acest conciliu. O remarcă din acele timpuri spunea despre Biserica Greco-Catolică că ,,are dreptul să umble pe propriile picioare”. De asemenea prezența românească la acest Conciliu a fost expresia credinței că suntem parte din Europa, eram o națiune care se trezește încet și aspiră spre libertate şi independenţă, iar această credinţă s-a ancorat puternic în sufletul lui Vasile Lucaciu, a prins rădăcini şi a alimentat permanent discursurile şi acţiunile sale naţionaliste. El a fost convins că Biserica Greco-Catolică din Transilvania fost o instituţia care şi-a asumat statutul de cadru unic de viaţă al naţiunii române, identificându-se cu nevoile şi aspiraţiile de libertate şi independenţă a poporului român de aici, iar Lucaciu a înţeles foarte bine acest deziderat, folosind toate mijloacele şi oportunităţile pentru atingerea lui.
Întors în ţară, după un periplu la Viena, Vasile Lucaciu se căsătoreşte cu Paulina Şerbac, fiica preotului din Potău, cu care va avea cinci copii. Este hirotonit preot în anul 1874 de către episcopul Mihail Pavel, după care este trimis preot în satul
Sâncraiul din Grui, din judeţul Sălaj. După trei ani de pastoraţie, a fost numit profesor de religie la gimnaziul din Satu Mare. În acest timp a colaborat la publicaţiile româneşti „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia Poporului” şi „Tribuna”, tot acum intrând în legătură cu conducătorii românilor din Transilvania, dr. Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Aurel Suciu, Teodor Mihali. Aici a desfăşurat o activitate intensă, începând cu insistenţă să ceară introducerea limbii române în gimnazii şi licee. A făcut în acest sens numeroase intervenţii pe lângă guvernul maghiar şi a scris o serie de articole în ziarele româneşti. Efectul obţinut a fost exact invers. În loc să obţină ceea ce a dorit, şi-a atras ura colegilor maghiari şi a autorităţilor statului. Pentru a-l scoate din liceul sătmărean şi a-l îndepărta de zonele locuite de români, ministrul Instrucţiunii, Trefort Agoston, i-a propus postul de secretar general al ministerului, pentru care trebuia să se mute din Transilvania în Ungaria propriu-zisă. Realizând capcana în care era atras, Lucaciu a refuzat categoric postul propus. Ministrul a trimis la Lucaciu pe episcopul Ioan Szabo de Gherla, cu misiunea de a-l convinge să plece de la Satu Mare. Aceasta a reuşit să îl convingă arătându-i lui Lucaciu că va putea să facă mai mult pentru români dintr-o astfel de poziţie decât de la gimnaziul din Satu Mare. Lucaciu a acceptat, dar a fost numit până la urmă nu secretar general al ministerului Instrucţiunii, ci profesor la Losoncz, în Ungaria. Timp de un an şi-a făcut datoria şi aici, dar văzând că nu se mai întâmplă nimic, a demisionat şi fără a mai aştepta răspunsul ministerului, a plecat la Gherla. Ajuns aici a cerut episcopului Szabo să-l numească preot chiar în cea mai săracă parohie, cu singura condiţie ca aceasta să fie românească. Ca urmare, a fost numit preot în satul Şişeşti la data de 27 august 1885, unde va rămâne până în anul 1914, cu menţiunea că va lipsi un timp din parohia Şişeşti, din cauza condamnărilor intentate de către statul ungar, în special în celebrul proces al semnatarilor Memorandumului din 1892.
Misiunea preotului într-o parohie este multiplă, de la predicarea cuvântului lui Dumnezeu, administrarea sacramentelor sau administrarea bunurilor bisericii, până la găsirea unui drum comun de sfinţire. Puterea sacerdotală primită în taina hirotonirii se manifestă în primul rând prin slujire în caritate, acea ,,caritate pastorală” faţă de turma încredinţată, care tinde permanent spre imitarea dragostei lui Hristos, Supremul Păstor. Deoarece în realitate Dumnezeu nu este o idee abstractă, ci o persoană concretă, manifestarea acestei carităţi trebuie să fie
şi ea concretă. În acest sens, preotul Vasile Lucaciu a luat hotărârea să ridice o biserică românească din piatră, în locul celei vechi din lemn, care a devenit neîncăpătoare. Pentru acest proiect a contribuit personal cu suma de 13 000 de florini la ridicarea lăcaşului de cult, în timp ce întreaga parohie a avut o contribuţie de 3500 florini, iar colecta organizată la nivel de episcopie a însumat aproape 3500 de florini. Caritatea este sublima virtute care nu poate să existe într-o stare nedeterminată, fictivă, imaginară, ci întotdeauna este aplicabilă şi trebuie aplicată într-un context precis al istorie şi existenţei umane, iar acest lucru a fost înţeles de preotul Lucaciu.
Discursul pastoral al preotului Lucaciu în timpul păstoririi sale la Şişeşti a fost convingător, riguros şi uneori necruţător. A avut capacitatea de a atrage masele, de a coopta în jurul altarului la care slujea nu numai credincioşii din Şişeşti, ci şi alţi români dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să îmbrăţişeze ideea de libertate, care pe buzele sale căpătau o forţă uluitoare.
de altă natură converg spre acelaşi scop, din toate strădaniile sale se poate reţine aceeaşi final, scopul în sine este preamărirea, lauda, cinstirea lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru toate lucrurile măreţe pe care le-a realizat în viaţa sa. În istoriografie se apreciază, ca o firească teză predominantă, că progresul societăţii se realizează, cu precădere, prin performanţele spiritului uman. Aceste performanţe sunt susţinute şi de unele schimbări care se produc în structura economică, socială sau politică a societăţii. Personalitatea puternică şi complexă a preotului Vasile Lucaciu, a produs astfel de transformări în epoca sa. Permanent s-a situat in prim-planul marilor evenimente ale Bisericii şi ale societăţii, valorificând la maximum condiţiile existente pentru cauza Bisericii şi ale poporului român. A avut capacitatea de a găsi soluţii realiste, specifice de la caz la caz, pe care le-a integrat cu succes în ansamblul strategiei pastorale şi a tacticii de luptă naţională pentru drepturile românilor.
S-a stins din viaţă la data de 28 noiembrie 1922, la Satu Mare, fiind înmormântat la data de 1 decembrie, de ziua unirii tuturor românilor, în biserica din Şişeşti. Ca o recunoaştere a meritelor sale aduse la altarul bisericii, episcopul Iuliu Hosu, cardinalul de mai târziu îl va ridica post mortem, pe preotul Vasile Lucaciu la rangul de ,,vicar episcopesc”, cel mai mare rang bisericesc la care poate să ajungă un preot căsătorit. Primul-ministru din acea vreme I.C. Brătianu l-a decorat post mortem cu ordinul ,,Steaua României” în grad de mare comandor.
Noua biserică şi ansamblul clădirilor care astăzi formează muzeul memorial au fost ridicate în timp de cinci ani. Arhitectura bisericii a fost imaginată şi asemănată cu cea a bazilicii Sf. Petru din Roma. La data de 27 august 1890 are loc sfinţirea bisericii din Şişeşti. Acestei bisericii i s-a mai spus „Mănăstirea Maicii Domnului”, deoarece avea hramul la 15 august şi era sărbătorită în fiecare an. Cu timpul, aceasta devine o „mănăstire” unde credincioşii veneau să se închine la icoana ,,Maicii Precesta” cum era numită în popor, adică icoana Sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe, icoană care şi astăzi este cinstită în lăcaşul de cult. Venea popor mult în procesiuni cu preoţi si prapori, într-un pelerinaj plin de pioşenie si reculegere creştinească. O astfel de tradiție, umbrită vreme de câteva decenii, a fost reluată prin grija pastorală a Preasfințitului Vasile Bizău, înnodând firul de credință cu Fericitul Alexandru Rusu, inițiatorul acestui pelerinaj. Se putea citi atunci la fel ca astăzi la intrarea în biserică „PRO
ROMANORUM”, o formulare care lasă un spaţiu larg de interpretare pentru că se putea referi la unirea tuturor românilor într-o singură ţară sau la unirea tuturor românilor într-o singură confesiune. Însă trebuie observat că această inscripţie este precedată de o tetragramă „A.M.D.G.”, adică - ,,spre mai mare mărirea lui Dumnezeu”. Acest înscris ne transpune încă odată în mentalitatea preotului Lucaciu, ca slujitor al Bisericii.
Toate acţiunile sale pastorale, umanitare sau
Istoria l-a supranumit ,,Leul din Şişeşti”, şi ştim că leul, prin răgetul său puternic, îşi domină adversarii şi astfel supravieţuieşte. Astăzi, evocarea eroului național Vasile Lucaciu se înscrie pe aceleaşi coordonate ale păstrării unei memorii vii a faptelor şi a credinţei sale, precum şi a amplificării unui ecou suprimat în perioada comunistă; acela că Biserica Greco-Catolică în cursul istoriei, prin prelaţii săi a asigurat poporului român din Transilvania un salt calitativ excepţional din punct de vedere moral, intelectual şi naţional, contribuind decisiv la înfăptuirea unităţii şi integrităţii poporului român. Preotul Vasile Lucaciu se înscrie prin realizările sale între personalităţile de seamă ale Bisericii GrecoCatolice şi ale poporului român, oferind generaţiei de azi un model de integritate morală şi socială şi invitându-ne, în acelaşi timp, să nu stăm sub povara vremurilor pe care le trăim, ci să ne ridicăm deasupra lor, trăind într-un mod corect şi plenar fiecare moment al vieţii, refuzând compromisul sau jumătăţile de măsură.
La începutul Liturghiei de sărbătoarea Naşterii Domnului, antifonul III şi stihul de la Intrarea mică citează primele patru versete, din cele șapte, ale psalmului 109 (110), între care se cântă troparul sărbătorii: „Naşterea Ta, Hristoase…”. Este unul din psalmii cu cele mai multe variante de traducere, mai ales pentru versetele trei, șase și șapte. Dar este şi cel mai des citat psalm în textele Noului Testament, un psalm mesianic. În lumina acestei Sărbători, propun aici câteva reflecţii asupra acelor versete/stihuri liturgice, reflecţii inspirate şi de tradiţii iudaice, dar şi de evenimente (bisericeşti) mai vechi şi mai recente. Pentru un comentariu exegetic recomand recent apăruta traducere după Gianfranco Ravasi, Psalmii. Comentariu exegetic şi actualizare. Vol. III (101-150), Ed. Sapientia, Iaşi, 2021, p. 1133.
Stih 1 (=vs.1) Zis-a Domnul Domnului meu: „Şezi de-a dreapta mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Ne amintim, în primul rând, de contextul în care citează Isus acest verset când pune întrebarea: Ce vi se pare despre Hristos, al cui fiu este? Zis-au lui [fariseii]: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci, David, în spirit, îl numeşte pe el Domn? – zicând: Zis-a Domnul...” (v. Mt 22, 41-46; Mc 12, 35-37; Lc 20, 41-44). Acest scurt dialog confirmă faptul că acest psalm, în vremea lui Isus, era înţeles ca un psalm mesianic, adică se referă la Mesia aşteptat. Un comentariu rabinic medieval îl interpretează însă ca pe un imn de mulţumire adresat de Dumnezeu lui Avraam (!), pentru faptul că fidelitatea sa i-a permis lui Dumnezeu să înceapă salvarea nu numai a lui Israel, ci şi a tuturor neamurilor şi chiar a întregii Creaţii. Desigur, e doar un comentariu, poate amuzant pentru noi, dar este un exemplu care dovedeşte continuarea dialogului exegetic iudeocreştin, chiar dacă „pe sub masă”. De fapt, textul ebraic continuă să păstreze în titlul acestui psalm leDavid, care se poate traduce fie „al lui David”, fie
„pentru David”, dar nu le’Avraham.
„Zis-a Domnul Domnului meu…” – nouă ne evocă, desigur, ceva din misterul Sfintei Treimi. Textul ebraic (cf. trad. după Ravasi): „Oracolul [un substantiv, nu verb ca în textul grec] lui YHWH către domnul meu...”. Ne putem imagina saltul în credinţă pe care primii iudei, discipoli ai lui Isus, au trebuit să-l facă pentru ca pe acel „domn(itor)” întronizat de YHWH – Mesia, desigur, conform tradiţiei lor –, să-l mărturisească a fi Dumnezeu, pentru că în acea tradiţie nu era deloc evidentă această identificare. Iar noi, în faţa acestei taine (a Sfintei Treimi) nu putem decât să ne minunăm chiar dacă nu înţelegem cum de 1+1+1=1, iar când citim „Tatăl este mai mare decât Mine” (In 14,28), dacă nu rupem versetul de restul NT, ştim că Fiul nu este mai mic decât Tatăl.
Continuarea versetului: „Şezi de-a dreapta mea…” – cu această delegare de putere ne amintim probabil, printre altele, de primul (şi singurul menţionat, de fapt) atribut al lui Dumnezeu, din Crezul apostolic: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul…” (citat după Catehismul BC ). Textele noastre liturgice au: „Tatăl atotţinătorul”. Nu e vorba despre un arhaism aici. E ceva ce ţine şi de teologie, nu doar de lingvistică. Dialogul început în 1980 în cadrul Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, dar şi în afara ei, l-a (re)adus în atenţie. E vorba de faptul că pantokrator din textul grec al Crezului niceno-constantinopolitan, are un câmp semantic mai larg decât omnipotens latin. Catehismul BC, în paragraful dedicat explicării acestui atribut (nr. 268-277) se referă doar la aspectele economice (termen teologic pentru a desemna raportarea lui Dumnezeu la opera creaţiei [cosmologie] şi a mântuirii oamenilor [soteriologie]). Pantokrator însă are şi o valenţă teologică (termen complementar aici lui economic, pentru a desemna ceva ce ţine de misterul vieţii intra-treimice [triadologie]): este vorba despre capacitatea Tatălui de a îmbrăţişa şi a conţine, de a stabili o relaţie de comuniune prin naşterea în şi din veşnicie a Fiului şi purcederea în
şi din veşnicie a Spiritului Sfânt. Exprimat cu un termen la fel de special: monarhia Tatălui (monos arhos, unic început, izvor).
Primul document elaborat în comun de respectiva comisie se intitula: „Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina Misterului Sfintei Treimi” (1982). Papa Ioan Paul II, în predica din 29 iunie 1995 în bazilica Sfântul Petru, în prezenţa Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, şi-a exprimat dorinţa de a fi clarificată „doctrina tradiţională a lui Filioque, prezent în versiunea liturgică a Crezului latin, astfel încât să fie pusă în lumină deplina sa armonie cu ceea ce Conciliul ecumenic din Constantinopol, în 381, mărturiseşte în simbolul său: Tatăl ca izvor al întregii Treimi, este unica origine a Fiului şi a Spiritului Sfânt”. Lucrările respectivei comisii s-au cam împotmolit însă după 1990, când urmau să înceapă discuţiile despre consecinţele canonice în înţelegerea misterului unităţii Bisericii. Cu umilinţă şi curaj să recunoaştem că în această viaţă şi în această istorie întotdeauna va fi de lucru la îndepărtarea obstacolelor din calea acceptării Atotputerniciei divine.
Versetul „şezi de-a dreapta mea…” mai este citat în Epistola către Evrei 1,13. Acolo este la finalul unei pledoarii despre superioritatea Fiului faţă de îngeri. Pentru mintea omenească, şi mai ales a unui iudeu, era mai uşor de acceptat că Isus ar fi fost un înger întrupat. Argumentarea este atent construită, cu afirmaţiile aşezate în forma unui X. O serie de șase afirmaţii despre Fiul în partea de sus X-lui (vs. 2-4), toate într-o singură frază: „… în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care (1) l-a pus moştenitor a toate, (2) şi prin care a făcut şi veacurile...”. Iar în partea a doua (vs. 5-13), fiecare din aceste afirmaţii este argumentată cu unul sau două citate biblice, dar în ordinea inversă: pentru prima, ultimul citat, pentru a doua, penultimul citat, ş.a.m.d. Iar în centrul X-lui este afirmaţia principală (a 6-a) susţinută imediat de argumentele biblice (vs. 4-5): „(6) făcându-se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei. Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: (6X ) «Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut» (Ps 2,7); şi iarăşi: «Eu îi voi fi lui tată şi el îmi va fi fiu» (2Regi/2Sam 7,14)”. Era un procedeu literar şi retoric uzual în antichitatea greco-romană.
Încă o citare explicită a versetului „şezi de-a dreapta mea...” o găsim în finalul predicării lui
Petru în ziua primei Cincizecimi creştine (Fap 2,34-35): „Căci David nu s-a suit la ceruri, dar el a zis: «Şezi de-a dreapta mea…»”, după care urmează concluzia: „Cu siguranţă să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit, l-a făcut Domn şi Hristos”.
În mod implicit mai este citat de Isus în finalul cuvântării sale în faţa membrilor sinedriului, care îl vor osândi imediat la moarte: „De acum însă Fiul Omului va şedea de-a dreapta puterii lui Dumnezeu” (Lc 22,69) şi de Apostolul Pavel, spre finalul primei sale scrisori către Corinteni: „apoi [va fi] sfârşitul, când el va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi putere. Căci el trebuie să domnească până când va pune pe toţi duşmanii sub picioarele lui” (1 Cor 15,24-25). Am putea spune, aşadar, că este un verset decisiv, în mai multe privinţe.
Stih 2 (= vs. 2a) Toiagul puterii Tale Ţi-l va trimite Domnul din Sion. Cel mai elocvent şi mai succint comentariu pe care l-am găsit la acest stih este unul ce aparţine tradiţiei iudaice (Midraş [=comentariu, interpretare] Yelamdeinu [= ei învaţă sau vor învăţa]?). Toiagul despre care vorbeşte psalmistul a fost părtaş la multe evenimente miraculoase pe parcursul istoriei poporului lui Israel. Astfel, a fost folosit mai întâi de patriarhul Iacob atunci când, plecând de acasă, a despicat în două pentru a trece râul Iordan (cf. Gen 32,11; aici, de fapt, dar şi în alte cazuri, imaginaţia comentatorului e legitimată să umple spaţiile libere dintre liniile Scripturii). Moise şi Aaron, de asemenea, au folosit acelaşi toiag ca să facă minunile din Egipt dinaintea ochilor lui Faraon (Ex 4,3; 7,10). David a avut în mână același toiag când a ieşit la luptă împotriva lui Goliat (1Rg/1Sam 17,40). Iar apoi a servit ca sceptru pentru toţi regii care i-au urmat lui David, până la distrugerea Templului, când a fost ascuns şi va fi descoperit doar atunci când va veni Mesia, care îl va folosi pentru a cuceri toate neamurile pământului. Iar noi ne putem întreba: nu cumva e vorba de lemnul Crucii?
Un astfel de comentariu, în tradiţia iudaică e numit „salbă/colier”. La aşa ceva se referă, de exemplu şi apostolul Pavel în 1Cor 15, unde avem prima mărturie scrisă (probabil anul 56), despre Învierea lui Hristos: „a înviat a treia zi, după Scripturi ” (vs. 4). „Scripturile”, la data aceea, erau ceea ce noi numim Vechiul Testament.
Un titlu care dă frisoane într-o lume atât de evoluată precum se consideră cea de azi. Încă de la început, se anunță un discurs care nu se înscrie în termenii corectitudinii politice, care a invadat până și viața spirituală... Să fie oare o predică terifiantă care alungă auditoriul?! De ce are nevoie creștinul de astăzi pe această temă? În ce mod i se poate prezenta starea de fapt? Iată câteva întrebări pertinente pentru a putea țese un articol, fără spaima de a fi repudiat...
ci doar pe drumul de întoarcere, care este unic pentru fiecare. Chiar dacă poticnirile și repetițiile sunt parte integrantă a convertirii, dorința de a ne ridica, intenția de a schimba ceva în bine îl determină pe diavol să atace mai violent, mai perfid.
Ne specializăm în a persevera în micul nostru păcat, căci măcar atâta satisfacție să avem și noi în viața aceasta turmentată de necazuri și încercări. Diavolul nu se lasă până când nu ne asigură aparent cea mai puternică susținere a perseverării în rele. Și îi reușește de cele mai multe ori... Iată de unde... distanțarea față de Biserică... toleranța pentru comportamentul imoral sau chiar ilegal, și lista poate continua. Palmaresul este bogat și pare original, însă pălește de departe în fața comparației cu refuzul Îngerului luminii.
Oare este nevoie de atâta ingeniozitate din partea diavolului?
După faimosul Non serviam al lui Lucifer, orice imitator, păcătos de rând, nu poate atinge acest apogeu într-un alt mod original. Desigur oferta ispitelor este variată și nu are timp de pierdut, dar originalitatea păcatului nu mai există demult. În timp, vorbim doar de personalizarea păcatului, care este la rang de cinste atât de partea celui care promovează prin războiul necontenit împotriva sufletului nostru, cât și de partea celui care săvârșește păcatul; se poate fiecare lăuda, pe drept cuvânt, că este păcatul meu! Deci promotorii stilului de viață light, fără prea multă preocupare pentru normele moralei creștine, atât la propriu cât și la figurat, se pot erija în făuritori de legi, care să le apere stilul de viață. Cu această afirmație am pus capac întregului elogiu introductiv și probabil a pierdut și bruma de cititori care mai părea interesată de subiect.
Nu suntem originali în săvârșirea păcatului,
Uneori, poate mai des azi, intervenția diavolului nu mai este necesară pentru noi, lăsând dependența, de o formă sau alta, să ne conducă spre moarte, spre o veșnicie fără Dumnezeu. Ne amăgim că mai avem timp, ne mințim pe noi înșine că nu avem nevoie de Dumnezeu – Creatorul și Mântuitorul. Iscăm certuri, ne izolăm, pornim războaie, folosim violența gratuită pentru a ne dovedi că suntem capabili, că suntem cei mai puternici. Și...ne plângem de milă, când, ajunși la capăt de drum, constatăm tardiv că ne-am înșelat iremediabil... Iar diavolul o ia de la început... cu următorii... cu fiecare în parte, pentru a se asigura că ne conduce până la capăt spre pierzare.
Sunt câteva adevăruri pe care le-am subliniat în aceste câteva rânduri, nu pentru că sunt necunoscute, ci pentru că sunt ignorate din ce în ce mai mult, tot mai des. Iar această realitate nu ne face cinste, nici pentru societatea creștină de ieri, nici pentru rămășițele rădăcinilor creștine de azi...
Poate dacă am încerca să privim mai mult cerul decât să ne hrănim propriul ego, am re-descoperi chemarea Tatălui milostiv, care așteaptă...
În acest an am ales să scriu în paginile revistei eparhiale adoptând teme legate de sinodul Bisericii Catolice aflat în desfășurare. Acțiuni sinodale au fost desfășurate și în Biserica noastră, în funcție de posibilitățile fiecărei comunități parohiale, iar un grup de oameni, printre care și subsemnatul, a fost chemat să promoveze valorile Sinodului în fiecare zonă a Bisericii unde fiecare ajunge să își desfășoare misiunea. În dialogurile purtate în această perioadă, am căutat să scot în evidență, alături de eventuala noutate a conceptelor sinodale, continuitatea Sinodului cu principiile Conciliului Vatican II. Până de curând însă, un aspect al discursului pe care eram chemat să îl ofer în ascultare față de ierarhia bisericească, a rămas puțin în umbră: implicațiile sau interpretările politice ale Sinodului. Recent am fost invitat la un hram într-o parohie importantă din Eparhia noastră, unde am avut și sarcina de a oferi credincioșilor un cuvânt de învățătură legat de Evanghelie și (dorința parohului) de a face referire și la Sinod. După celebrarea liturgică, am primit obișnuitele mulțumiri, dar am recepționat și un semnal de alarmă: „Părinte am observat că ați privit mai mult înainte și în stânga, dar noi aici să știți că suntem mai de dreapta...”.
Pr. Laurențiu CostinCuvintele care veneau din partea unui preot m-au făcut să privesc și să analizez retrospectiv predica mea prin acest filtru politic, pe care nu îl aplicasem în prealabil. În acest sens voi încerca să scriu câteva rânduri pornind de la un studiu efectuat de un jurnalist italian, Jacopo Barigazzi, specializat în chestiuni politice, creionând câteva linii de gândire spre o mai bună înțelegere a lumii în care ne aflăm.
Privind la Isus, putem observa din paginile Evangheliei faptul că a fost fiul unor refugiați, care i-a susținut pe cei săraci și i-a încurajat pe cei ce îl ascultau să nu arunce primii piatra. În mod vesel, la nivel european, Isus ajunge însă proprietatea politică a unor lideri conservatori, cu viziuni antiimigrație, care ar dori să îi întoarcă pe cei care cer azi politic înapoi în țările lor de origine. În Ungaria, primul-ministru este un anti-imigraționist radical, autoproclamat campion al Europei Creștine. În SUA, fostul președinte se fotografia în anii trecuți ținând o Biblie în mână, iar în Italia, lideri politici, sărută rozarul în public și fac declarații care amestecă zonele politicii cu creștinismul.
În mijlocul acestei atmosfere, Biserica Catolică luptă pentru un echilibru, întrucât legat de unele problematici, ca avortul sau structura familiei, prezintă poziții conservatoare, iar legat de alte aspecte, precum imigrația, Papa Francisc prezintă unele deschideri liberale.
În spatele acestor poziții ecleziale care nu se înscriu consecvent într-o linie politică stă observația lui Manuel Enrique Barrios Prieto,
secretarul general al comisiei conferințelor episcopale europene (COMECE): învățăturile lui Isus, primite în urmă cu 2000 de ani, nu se pot reduce la categoriile politice care au fost elaborate în timpul revoluției franceze și la sfârșitul secolului XVIII. În acest fel noi ajungem să aplicăm lui Isus etichete contemporane care nu au de-a face cu timpul lui Isus.
Pe aceeași linie ne atenționează și secretarul de stat al Vaticanului, card. Pietro Parolin, împotriva politizării lui Dumnezeu: în creștinism nu îți alegi ceea ce îți place mai mult sau ceea ce îți este mai confortabil. Acceptăm întregul patrimoniu de credință și nu ne comportăm precum am merge la supermarket.
Discuțiile despre apartenența politică a lui Isus datează din vremuri biblice. Întrebat de către guvernatorul roman Ponțiu Pilat, dacă este el regele iudeilor, Isus a răspuns: „Împărăția mea nu este din această lume”. Deși învățătura lui Isus are implicații politice și sociale, aceasta este un mesaj religios, și nu unul politic.
Deși multă lume spune că este incorect să aplici categorii politice moderne lui Isus, după cum nu se gândește nimeni să le aplice altor figuri istorice precum Gingis Han, creștinismul a ajuns să fie legat pe parcursul secolului XX de un anumit spectru al politicii, precum Partidele Creștin Democrate din Germania și Italia. Aceste partide propuneau valori creștine în opoziție cu socialiștii și comuniștii, care îmbrățișau viziuni seculare și deseori anti-clericale. În timpuri recente, cu ocazia
crizei financiare din perioada 2007-2008 și a crizei imigrației din 2015-2016, un nou val de partide au promovat și au beneficiat de o creștere a neîncrederii în rândul opiniei publice în legătură cu globalizarea, liberalismul, străinii și ideea generală de societate deschisă. Grupul acesta de partide și de politicieni, folosesc de asemenea simboluri și concepte creștine pentru a-și atrage cât mai mulți adepți. Deși politicienii amintiți se prezintă în fața mulțimii ca și campioni și apărători ai credinței, viața lor privată nu confirmă declarațiile politice: mulți sunt divorțați sau au copii fără a fi căsătoriți. Cei care politizează creștinismul se bazează mai mult pe un fel de nostalgie după timpurile de demult când nu exista Uniunea Europeană, nu existau minorități sexuale și nici musulmani. Isus ajunge să fie inclus atât în discursuri politice de stânga, cât și de dreapta prin selecția scoasă din context a unor învățături. Lupta politică dintre fronturile de dreapta și stânga ajunge până în Parlamentul European, unde este pus în discuție rolul religiei în cadrul Uniunii. Merită de menționat că trei dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene după al doilea război mondial, Konrad Adenauer, Robert Schuman și Alcide De Gasperi au fost născuți în zone de graniță și erau catolici fervenți. Aceste trăsături au făcut ca Uniunea Europeană să fie gândită din fașă ca un exemplu de integrare, într-o comuniune de valori creștine. Socialiștii europeni vor încerca ulterior să reducă la tăcere rând pe rând toate aceste trăsături. În prezent Vaticanul se ferește de intruziunea religiei în politica seculară, menținând identitatea de credință cât mai departe de confruntările politice.
Privind, așadar, la direcția în care se îndreaptă în prezent magisteriul Bisericii Catolice, suntem invitați, în ceea ce privește procesul sinodal, să nu căutăm eventualele asonanțe cu vreo mișcare politică sau alta, ci mai degrabă să privim la consonanța lui cu paginile Sfintei Scripturi pentru că „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt 24,35).
Pr. dr. Florin Marușciac
Sfântul apostol Petru îndemna femeile creștine să-și împodobească interiorul inimii cu podoaba nepieritoare a unui spirit blând și liniștit (cf. 1Pt 3,4). Blândețea reprezintă una dintre aceste podoabe nepieritoare cu care ar trebui să se înfrumuse țeze toți creștinii. Adesea vorbim despre virtutea blândeții ca o însușire a naturii umane, cu care se nasc unii oameni. Este o fire blândă, se aude deseori! Reprezintă oare blândețea o însușire naturală a naturii umane? În realitate , duhovnicii ne învață că blândețea este o virtute care trebuie dobândită, iar aceasta se face nu cu puțină osteneală. Despre aceast ă podoabă a inimii am dori reflectăm în aceste rânduri ce urmează, pornind de la unele texte scripturistice și patristice.
Sof 3,12), pentru că Domnul doboară tronurile celor trufași și-i așază pe cei blânzi în locul lor (Sir 10,14). Domnul Dumnezeul nostru, așadar, îi va doborî pe cei trufași și puternici, va pregăti un popor blând și smerit și le va da celor blânzi în moștenire pământul cel nou (cf. Ap 21,1). Din toate aceste versete rezultă că blândețea este o caracteristică esențială a fiilor lui Dumnezeu, a celor care vor fi moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu, ai pământului și cerului nou, promis de Dumnezeu în vremurile ce vor veni. Blândețea reprezintă o virtute care ar trebui să fie sădită în inima fiecărui creștin, o podoabă sufletească de mare preț. Modelul desăvârșit al blândeții este însuși Domnul nostru Isus Hristos, cel blând și smerit cu inima (cf. Mt 11,29). Ce înseamnă însă a fi blând? Este oare o atitudine de moliciune, de slăbiciune umană? Cum am putea să înțelegem această virtute?
În Evanghelia după Matei, mântuitorul nostru Isus Hristos îi numește fericiți pe cei blânzi pentru că ei vor moștenii pământul (cf. Mt 5,5). Cei blânzi moștenesc pământul pentru că sunt mai înalți decât patimile, mai tari decât răutatea, mai mari decât schimbările și nestatornicia omenească, rămânând neclintiți în cele bune și în fericirea care vine din virtuți, spunea un duhovnic1. Profetul Sofonia spune că Dumnezeu va lăsa un popor blând și smerit care își va căuta refugiul în numele Domnului (cf.
Sfântul Ioan Scărarul descrie blândețea în felul următor: este așezarea neschimbată a minții, care întru cinstiri sau necinstiri rămâne aceeași. Blândețea înseamnă a te ruga fără tulburare și sincer pentru aproapele, atunci când el îți aduce scârbe. Blândețea este o stâncă înălțată peste marea iuțimii, de care se sfărâmă toate valurile ce se izbesc de ea, iar ea rămâne neclintită. Blândețea este întărirea răbdării, ușa sau, mai bine zis, maica dragostei, temeiul discernământului, căci zice Scriptura: Învăța-va Domnul pe cei blânzi căile sale (Ps 24,10). Ea este mijlocitoarea iertării păcatelor, îndrăzneală la rugăciune, locaș al Spiritului Sfânt (…). Blândețea este ajutătoarea ascultării, îndrumătoarea iubirii frățești, frâul nebuniei, curmătoarea mâniei, dătătoarea bucuriei, urmarea lui Hristos, însușire îngerească, încătușarea diavolilor și scut împotriva amărăciunii2 Sunt cuvinte profunde, izvorâte dintr-o experiență spirituală profundă, care merită meditate adânc. Omul care dobândește virtutea blândeții are o minte neschimbată spre
bine și de aceea rămâne neschimbat în diverse împrejurări. Dacă este lăudat, nu se exaltă sau nu se mândrește, și tot astfel rămâne neschimbat și în fața necinstirilor, care de regulă ne împing spre un răspuns pe măsură. Omul blând este cel care își ține în frâu partea irascibilă, învingând mânia și toate cele ce urmează acestei patimi. De aceea blândețea este considerată nimicirea mâniei, astfel încât cel blând cu adevărat nu mai cunoaște răutatea. Astfel cel blând, pe de o parte, ține departe nefericitoarea mânie, iar pe de alta, este străin de neliniștitoarea nemulțumire. Omul blând este pașnic, liniștit și iubitor, nu se supără și nici pe altul nu-l face să se supere3. Atunci când blândețea
spre bine, în orice situație ar fi. Blândețea aduce cu sine și multe roade spirituale. Este mijlocitoarea unei rugăciuni curate făcută cu îndrăzneală față de Dumnezeu. Blândețea întărește în noi virtutea răbdării, este rădăcina iubirii adevărate de frați, fundament pentru discernământul spiritual. Este mijlocitoare pentru iertarea păcatelor, deoarece risipește patima mâniei, care aduce cu sine ținerea de minte a răului și neiertarea greșelilor aproapelui, iar noi știm că pentru a fi iertați trebuie să iertăm (cf. Mt 18, 23-24; Mt 6,12). Blândețea face din interiorul nostru un locaș al Sfântului Spirit, pentru că lăcașul inimii devine un sălaș al păcii, liniștii și al odihnei spirituale, așa cum spune profetul: „spre cine voi privi, dacă nu spre cel smerit și liniștit?” (Is 66,2). Iar cel ce poartă liniște și pace în suflet va transmite acest dar și în jurul său.
Sfântul Ioan Scărarul ne mai spune că așa precum și înaintea soarelui premerge lumina de dimineață, tot astfel smerita cugetare este premergătoarea blândeții, (cf. Scara 24,1). Tot virtutea blândeții înlesnește în noi și virtutea ascultării. Sufletul blând este unul ascultător cu adevărat, care țese în jurul său relații frățești, de prietenie, de comuniune profundă. Mânia aduce cu sine și iraționalitatea, nebunia, atât în gândire cât și în comportament, de aceea blândețea este un frâu pentru nebunie și un medicament pentru mânie. Sufletul blând este un tron al simplității, adică al lipsei de răutate și viclenie, în timp ce o minte mânioasă este făuritoare a răutății de tot felul (cf. Scara 24,9).
devine o stâncă în viața noastră, valurile răutății și nestatorniciei omenești nu fac decât să se izbească de ea, iar omul rămâne neclintit și neschimbat în cele bune. Un semn că am dobândit această virtute este atunci când înălțăm rugăciuni pentru cei care ne fac neplăceri în viață. De aceea blândețea nu este un semn de slăbiciune, ci dimpotrivă de tărie, curajul de a lupta împotriva propriei porniri naturale, care împinge spre mânie, spre un răspuns violent, răzbunător. Reprezintă curajul de a te împotrivi celui rău care dorește să prindă stăpânire asupra inimii. Așadar, blândețea nu se poate defini ca o non-reacție și nici ca o contra-reacție, este mai degrabă o dispoziție a inimii, mișcată de Spiritul Sfânt, care are o atitudine statornică îndreptată
Prin urmare, meditând la această ziditoare podoabă sufletească, ar trebui să-i cerem Spiritului Sfânt să ne îmbrace și pe noi cu această virtute! A fi blând, binevoitor și vesel, așa cum erau unii călugări dintr-o mănăstire (cf. Scara 4,21), despre care vorbește sfântul Ioan Scărarul, ar putea fi un ideal de viață pentru noi doar atunci vom cunoaște din proprie trăire ce înseamnă să fii fericit dacă ești astfel și de ce cei blânzi sunt cei care vor moșteni pământul.
1 T. Părăian, Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 2006, p. 169.
2 I. Scărarul, Scara, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători – Neamț 2015, p. 223.
3 Cf. T. Părăian, Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acum și pentru totdeauna, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 2006, p. 168.
Merită chestionat, din vreme în vreme, timpul personal; așa cum merită supunerea la analiză a evenimentelor prezentului trăit, care se înfățișează uneori haotice în lume, iar alteori sun încărcate de speranță. Timpul pe care îl primește fiecare este unul dintre elementele prin care se manifestă atât acțiunea (de cele mai multe ori necesară), cât și inacțiunea (privită ca sens al contemplației), ambele roade ale gândului care coboară în fapte umane și spirituale. Este necesar de văzut fiecare anotimp personal din prisma harului divin care caută să inunde ființa întru devenire și întru atingerea maturității interioare.
nivel superior. Acest anotimp al vieții, primăvara, lucrează cu timp și fără de timp, plin de energie în bobocul care dospește frumos și vestește speranță. Probabil este ceea ce îndeosebi primele comunități creștine – citind panoramic Noul Testament –, au gustat ca sentiment și trăire începuturile Bisericii. Este, probabil, ceea ce și Biserica Română Unită, după perioada sa de catacombă (1948-1989), a simțit ca avânt și curaj de a relua un parcurs rodnic ce a fost fracturat în mod dramatic de către regimul comunist. Aceste momente privilegiate sunt, în primul rând, momente de har. Așa ne gândim că merită a fi citite aceste evenimente (și multe altele din istoria Bisericii, și nu numai), și anume în lumina unui anotimp care crește lumină și răzbate prin pământul înghețat pentru a face loc unui colț de speranță.
Verdele, apanajul anotimpului primăverii vieții, are caracteristici binefăcătoare pentru individ și pentru o comunitate nu numai pentru că vestește și prevestește deschidere, ci și pentru faptul că vădește un început. Iar începuturile sunt mereu ale Domnului, așa cum frumos se deschide Sfânta Scriptură și se pot citi primele versete care grăiesc astfel: „La început Dumnezeu a făcut...”.
Cele patru anotimpuri ale vieții coincid de cele mai multe ori cu cele patru anotimpuri ale anului. Este necesar, înainte de toate, să se dea timp timpului înspre creșterea atât de necesară la care este chemat creștinul, un parcurs început prin nașterea fizică, dublată de cea de-a doua naștere prin taina Botezului. Este nașterea primăvăratică a spiritului care promite o aruncare a privirii înspre cele înalte, un avânt concret prin lucrarea harului care ridică existența omului înspre un
Facerile de timpuri și desfacerile de anotimpuri sunt doar în mâna Celui care le are pe toate în grija sa. Este pasul înțelepciunii care cunoaște acest fapt și întrevede în om, descoperindu-i, faptul că fiecare primăvară a oricărei vieți, unice în esența sa, are mult rod de speranță și cultivă răbdare în a îndeplini ceea ce i s-a dăruit să plinească și să îndeplinească. „Fiecăruia i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”, spune Sfânta Carte prin gura apostolului, ceea ce înseamnă că fiecare, în primăvara vieții lui (care nu coincide numai cu tinerețea fizică), este chemat să aducă prinos de adevărată deschidere a inimii pe altarul locului în care a fost hărăzit să fie și să devină. Pentru că atunci când fiecare individ în parte, și anume omul atins de har și de vocația de a fi acolo unde se află, își făptuiește cu bucurie misiunea concretă și se împlinește pe sine conștient de faptul că este responsabilizat de contextul în care se găsește, atunci organismul binelui comun crește
în putere, iar dezvoltarea este văzută nu numai în cifre și în registre care dospesc a aparent bine, ci în calitatea raporturilor umane atinse de lumina primăverii, de o lumină blândă, neprihănită.
Vara din anotimpul vieții, caracterizată de lumina puternică, arată generozitate a firii și prezintă caracterul viguros al ființei care se desface în falduri de făptuiri. Este anotimpul creșterilor în faptă și în înălțimile avântului de săvârșit, de a deschide ramurile ființei spre aerul încălzit de perspective și idealuri.
Dacă primăvara deschide calea bobocului, vara prevestește vitalitate și forță, biruință în fața furtunilor, iar un foșnet printre frunzele crescând viitor se aude blând. Sunt ceasurile armoniilor interioare, ale unei așezări tihnite în calmul de a fi și de a face potrivitul. Cine își cunoaște anotimpurile (care se întrepătrund circular în diferite faze ale vieții), știe și faptul că vara spiritului este anotimpul răbdării cuminți, al privegherii și al contemplației. O răbdare ce curge din cunoașterea unui timp bine calculat pentru că din visteria așteptării iau naștere roade bogate. O priveghere, un ochi atent la timpul care curge, care a fost dăruit sieși și omului, denotă atenție la evenimentele care se petrec sub soarele dogoritor al vieții. Cu toate că deseori acțiunea este înțeleasă mai mult ca rezultat de reperat în lumea vizuală, palpabilă, o contemplație a timpului este un moment de activitate a sufletului care transcende lumea imediată. Este, de asemenea, un timp de creștere din interior, de anume aliniere a planetelor care se mișcă în jurul fiecărui suflet. Elementele caracteristice anotimpului verii din viață sunt un adevărat test în fața multor nepotriviri (de multe ori, paradoxal, necesare) pentru a examina starea rodului în devenire care se coace din interior în vederea culegerii sale. Pentru că doar Copacul știe când sâmburii sunt negrii.
Anotimpul toamnei este caracterizat printr-un timp de recoltă, de acel seceriș evanghelic, care transmite faptul împreună slujirii: sunt cei care așază grăuntele în pământ și cei care vor ieși la munca secerișului. Aceste momente rodnice ale vieții rezultatul unei primăveri și veri trăite în puterea momentului, care, prin lucrarea răbdării, dăruiesc premiul bucuriei de a fi celui care a trăit perseveranța și îl recompensează pe fiecare în parte conform tainei din fapta săvârșită cu milostenie.
De regulă, anotimpul de culegere a roadelor coincide cu timpul personal al contabilității interioare în urma unui itinerariu deja parcurs. Este
momentul în care se adeveresc în fața conștiinței cele făcute și nefăcute, se descoperă așa cum au fost realmente trăite cele care au fost primite înspre trăire. Totuși, anotimpul rodului nu este doar un moment de contabilitate, ci, de asemenea, sunt însumate momentele de deschidere în fața providenței care dăruiește cu generozitate pentru ca omul să dăruiască la rândul său. Este ceea ce istoria mântuirii îl învață pe cel deschis la învățare, la aprofundarea tainelor trăirii autentice, aplicate, asemenea cerului luminos văzut de Avraam ca promisiune divină a perpetuității în fața timpului care pare că îl uită pe om din cursul istoriei. Istoria fiecăruia, unică în felul ei, este atinsă de eternitate prin însăși intrarea în lume și în Biserică: casa Domnului, noul Eden în care fiecare își găsește locul în care să locuiască și să făurească.
Anotimpul iernii – din viața primită ca dar –este timpul tăcerii tămăduitoare în care trupul cuvântului își găsește așezarea prin recuperarea sinelui istovit, împrăștiat, de cele mai multe ori risipit și consumat... Sufletul se întoarce acasă; în primul rând se întoarce în locul de taină al tezaurului ființei, conștiința, locul în care se repune, celulă cu celulă, în matca hărăzită, și își decantează prin revedere amintirile degetului mântuitor al Domnului, care i-a zugrăvit universul. Nu este oare anotimpul în care acțiunea se subțiază și coincide cu tăcerea armoniei pe care o gustă, de pildă, cei căsătoriți după un jumătate de secol? Nu este oare atitudinea unui suflet înțelept în relația cu Creatorul său după o viață trăită printre vârfurile nebănuite ale ființei și prin abisurile întunecate ale nenumăratelor provocări și – după ce toate au fost spuse –, nu este decât tăcerea cea care mai grăiește? Ce bogat prilej de a respira adânc după un drum lung pentru că este parte esențială din calea personală a fiecăruia de a gusta și timpul retragerii, timpul nefacerilor, timpul meditației și al rugăciunii private. Aceste elemente din iarna liniștită a vieții sunt necesare și merită revăzute ca fiind gestul ultim pe care Domnul îl face fiecăruia în parte; așa cum, de pildă, i-a fost îngăduit lui Moise să privească Țara Făgăduinței din înălțimea muntelui după o viață plină de binecuvântări și lacrimi.
Toate anotimpurile vieții sunt primite ca fiind o binecuvântare, împreună cu toate luminile și zbaterile de pe drumul vieții, și nu sunt altceva decât fațetele aceleași realități din taina de a fi în mâna Celui care veghează totul. E liniștitor a cunoaște acest lucru.
Ajuns la vârsta de 75 de ani, Paolo Coelho pare a fi un meteorit în lumea literară, deoarece a strălucit prin cărțile sale a căror savoare încă se mai simte atunci când le recitim. Dârele lăsate în sufletele noastre, după fiecare apariție editorială, poartă, nu atât pecetea literaturii, cât pe cea a unei voințe puternice de autodepășire după multele și neînțelesele turbulențe ale tinereții.
Dna. Antoaneta Turda
Rememorând, grație romanului Jurnalul unui mag, momentul convertirii sale prin pelerinajul la Santiago de Compostela (Spania) din 1986, am încercat să înțeleg mecanismele unei alte convertiri, după cea a lui Thomas Merton, exercițiu spiritual benefic într-o lume extrem de agitată.
Apărută în anul 1987, când autorul se afla în floarea vieții, cartea a trecut aproape neobservată, căci de abia în anul următor romanul Alchimistul îi aducea celebritatea.
Deși la prima vedere dă impresia unui aer vetust pentru cititorii secolelor XX și XXI, eterna problemă a sondării propriului eu, îl face accesibil pentru toate modele ce trec peste omenire. Înțesat de simboluri (cele mai sugestive sunt: spada, ca simbol al luptei, care are aici o conotație pur spirituală, simbolul apei ce sugerează viața și al scoicii care sugerează protecția și deslușirea înțelesurilor, scoica-pieptene fiind cea care indică pelerinilor drumul spre Santiago de Compostela) cu elemente de roman-parabolă, roman istoric și de aventuri deopotrivă, dezvăluie o renaștere spirituală.
Pornit într-o călătorie inițiatică, asemeni cunoscutelor personaje literare care i-au precedat, scriitorul brazilian, îl are tovarăș de drum pe Petrus, cel care îl inițiază în lupta de a-și găsi propria cale în viață, dincolo de teorii și dogme. Așadar, drumul parcurs nu este, așa cum poate ne-am aștepta, unul despre care s-ar putea povesti mult, ci unul care invită la meditație pentru că toate întâmplările, aparent banale, au un tâlc anume, descifrat pe parcursul derulării vieții.
Exprimându-și sentimentele într-o narațiune în care orice trăire sufletească se simte în pulsul poveștii, autorul are grijă, chiar de la început, să creeze
atmosfera de suspans specifică tuturor schimbărilor existențiale majore, fragmentul în care este redat începutul călătoriei fiind relevant: „Între senzațiile extraordinare pe care le-am trăit în viața mea, nu pot uita prima noapte pe Drumul spre Santiago. Era frig, deși era vară... Am privit spre cer și Calea Lactee se întindea deasupra mea, arătând imensul drum pe care urma să-l parcurgem. Altădată, această intensitate îmi provoca o mare neliniște, o frică teribilă că nu aveam să reușesc, că eram prea neînsemnat pentru așa ceva. Dar acum eu eram sămânță și mă născusem din nou” (p. 41). Odată săvârșită această „naștere”, viața capătă o altă paradigmă în care păcatele proprii sunt trecute prin zeci de filtre și temerile sunt surprinse parcă dintr-un alt ochean care surprinde o altă existență: a curajului, dar și a resemnării în caz de eșec, cea în care esențialul iese la iveală fără a face efortul de a căuta, cu înverșunare, detalii neînsemnate, a răbdării căci ea generează înțelepciune (la un moment dat, Petrus, avertizează: „Dumnezeu e în tot ce ne înconjoară și trebuie să fi presimțit, trăit, or eu mă aflu aici încercând să-l transform într-o problemă de logică pentru a te ajuta să înțelegi. Continuă să faci exercițiul de a merge foarte încet și vei fi conștient, din ce în ce mai mult, de prezența Lui” (p. 60-61).
Conștientizând prezența Sa, înțelegem, lesne, de ce scara de valori pe care o propune pare inversă pentru rațiunea umană, de ce „sminteala” este deasupra fariseismului intelectual, de ce li se demonstrează celor aparent slabi tăria sufletească. A accepta atotputernicia divină înseamnă a scăpa din menghinele personale ce ne pot sufoca, înseamnă a urma calea propusă de El, fiind cea potrivită, îndepărtându-ne astfel de demonul nostru personal, orgolios. Care e efectul final al acestor străduințe? Desigur că fiecare îl simțim, la un moment dat, dacă perseverăm în exercițiul desăvârșirii, luptă nesfârșită care ne individualizează.
Mizând pe câteva viziuni filosofice asupra vieții, Coelho face o adevărată demonstrație a ceea ce înțelege prin convertire, străduindu-se, din răsputeri, să fie cât mai plauzibil și chiar reușește, pentru că exemplele sale sunt luate din realitatea care ar putea fi a oricăruia dintre noi, învelișul narativ îngroșând doar ceea ce vrea să sublinieze, cu spiritul său justițiar (invocația repetitivă din întregul capitol referitor la păcat este elocventă în acest sens).
Înțelept, dar și ironic, atunci când consideră
că învățăturile Bisericii sunt departe de practică, romancierul notează, cu acribie, tot ce vede, sorbind cu nesaț bucuriile vieții și încercând să-i deslușească capcanele, fiind extrem de atent la ceea ce îi spune, la un moment dat, Petrus: „Mărturisesc că la început a fost greu, pentru că erai mult prea interesat de latura intelectuală a învățăturilor decât de adevăratul sens al Domnului, care e drumul oamenilor obișnuiți” (p. 208), remarcă după care urmează un scurt monolog: „Petrus spunea mereu că-mi place să văd lucrurile cu multă fantezie. Dar poate că se înșela” (p. 227). Incertitudinea, strâns legată de dualitatea umană, nu alunecă însă spre hazard, căci intuiția individului bine intenționat îl provoacă pe acesta să știe când să lupte, când să aștepte, cum să găsească calea potrivită pentru destinația finală spre mântuire. Privite din această perspectivă, cele peste 200 de pagini ale cărții pot fi percepute ca un continuu balans între lume și divinitate, între vis și realitate. Observând acest balans care străbate ca un fir roșu întreaga poveste, găsim cheia potrivită care deschide ușa spre descoperirea unei credințe puternice care ajută la conștientizarea adevărului suprem: acela că venim cu un scop pe lume și că suntem plasați în locuri bine definite pentru a ne îndeplini cu adevărat menirea pe acest pământ.
Apărut în urmă cu 35 de ani (după 13 ani de la debutul propriu-zis cu o piesă de teatru), romanul a deschis un drum scriitoricesc interesant, deși toate romanele care au urmat sunt construite pe aceiași piloni ai începutului: limita dintre omul obișnuit și artist, între individ și Creatorul său, între voință –putere – limită personală.
Ca cititori, indiferent că suntem la prima lectură sau la oricare alta, suntem în fața nu doar a unei relevanțe religioase, ci și în fața împlinirii unui scriitor, care nu e decât un om obișnuit, capabil în a reda prin cuvinte, magia întâmplărilor cotidiene, perfect conștient că visele trebuie să prindă viață căci cele moarte „încep să putrezească înlăuntrul nostru și infestează aerul în care trăim” (p. 64).
Fidel acestui crez, stabilit de câtva timp în Elveția, departe de lumea dezlănțuită, „conversând” mult prin mijloacele noi de comunicare (este unul dintre primii scriitori care au folosit, chiar de la începuturile lor, Facebook și Instagram), scriitorul brazilian, ajuns la vârsta senectuții, demonstrează că poate să se redescopere, cu fiecare carte, racordându-se mereu la cei din jurul său.
Woke = Trezirea! Nu este numele vreunei reviste cu iz religios sau patriotic, ci al unui val ideologic născut in Lumea Nouă și ajuns între timp în bătrâna Europă. Precum oricare altă ideologie, avem de-a face cu idei puț ine, sărace în conț inut intelectual, dar proclamate prin toate piețele spațiului virtual ca fiind noile și viitoarele dogme ale omenirii. De pildă, „teoria de gen” prezentă deja în legislația multor state europene susț ine că genul e ceva facultativ și că nu are de-a face cu trupul. Identitatea sexuală ca bărbat și femeie e un vestigiu al vremurilor apuse și trebuie eliminată cu desăvârșire din spaț iul public și din administraț ie. Important e cum se simte o persoană, iar nu cum s-a născut. Percepția personală e mult mai importantă decât propriul trup, iar medicina modernă pune la dispoziția doritorilor tratamente hormonale în vederea schimbării sexului.
Nici „chestiunea rasială” nu se lasă mai prejos, susținând sus și tare că albii sunt prin definiție
Pr. Octavian Frincrasiști în timp ce persoanele de orice alt ă culoare sunt victime ale rasismului. Exist ă rasism doar din partea albilor, celelalte categorii de oameni nefiind în stare să excludă, să prigonească, să subjuge.
Conceput ă în sălile de curs și în campusurile marilor universit ăți americane, ideologia woke își propune să țină trează conștiinț a contemporanilor asupra greșelilor trecutului. Discriminarea pe bază de gen și de culoare a pielii e un rău adânc înrădăcinat în omul alb, de aceea e nevoie de atenție sporit ă pentru ca acesta să nu mai marginalizeze pe nimeni. Dacă o persoană de culoare mai face parte și din vreo minoritate sexuală, atunci este victima ideală a opresiunii omului alb. Cele două minorit ăți au îmbrăcat repede straie sociale și politice devenind două mișcări extrem de active și de zgomotoase în spațiul public: Black lives matter și LGBTQR+.
Nu puțini sunt cei care consideră că avem de-a face cu nașterea unei adevărate religii tocmai în spațiul universitar. Ar fi un fapt nemaiînt âlnit în istoria omenirii. După ce în secolul al XIX-lea universit ățile au cunoscut o dezvoltare enormă, afirmându-se ca locuri ale cunoașterii raționale și
științifice a lumii, ca spații ale dialogului, ast ăzi acești pilaștrii cad unul după altul în faț a vălului woke. Au fost lovite mai înt âi facult ățile, specializările, cursurile cu profil uman de unde au fost eliminate orice tip de europocentrist și de superioritate a omului alb. Mai exact, istoria trebuie să reducă din spațiul acordat marilor evenimente
la economie/marketing trebuie să fie conștienți că economia, în sensul modern al termenului, este o invenție a bărbatului alb occidental cu toate relele ce decurg de-aici: exploatarea, sărăcirea și subjugarea celorlalți. Informatica își are partea sa de vină folosindu-se de scheme și de ierarhii de valori care amintesc de cele din epoca colonialismului. Oare cum o fi arăt ând niște algoritmi multiculturali și antiimperialiști?
Î n scurt timp, toate aceste „idei” s-au revărsat din sălile de curs și bibliotecile universitare cuibărindu-se în cinematografie, în lumea spectacolului și a artelor, medii cu o rezonanță mult mai puternică și cu o priză mult mai mare la publicul larg. Astfel, cei trei mari giganți ai platformelor streaming (Netflix, Amazon Prime si Disney +) răst ălmăcesc sau uneori chiar rescriu capodopere ale literaturii universale sau pentru copii pentru a dărui mai mult ă vizibilitate persoanelor LGBTQ+ sau celor de culoare.
fondatoare ale civilizației occidentale și să facă cunoscut cum au suferit celelalte civilizații de pe urma contactului cu omul alb. Geografia trebuie să-și ceară iertare pentru că a pus descoperirile sale în slujba puterilor coloniale și imperialiste. Nici marile capodopere literare și operele filozofice ale antichității nu sunt trecute cu vederea de furia iconoclast ă, căci nu-i așa, majoritatea autorilor erau bărbați albi, privilegiați ai societ ăților sclavagiste, ba mai mult, proprietari de sclavi (de parcă lecturând Iliada sau vreun dialog de-al lui Platon, îți vine pofta de a cotropi un teritoriu sau a face sclav o persoană de o alt ă culoare). Prestigioasa universitate Yale a mers până la a scoate din oferta sa de studii cursul de istoria a artei pe motiv că se vorbește prea mult de albi... No comment!
Ridicolul nu a fost pe deplin atins până nu s-a trecut în ograda științelor exacte. Ultimele recomand ări ale Quality Assurance Agency, o agenție britanică independentă care oferă consultanță universit ăților, umbresc orice licărire de logică și de evidență istorică. Agenția a sugerat universit ăților „să prezinte o viziune multiculturală și decolonizat ă a matematicii” pentru a scăpa de povara eurocentrică ce apasă asupra acestei discipline căci cifra zero a fost inventat ă de indieni, folosim numerele arabe etc... Studenții de
Parcă nici marile ideologii ale secolului trecut nu au rupt at ât de radical orice legătură cu tradiția creștină și cu cea iluminist ă a civilizației occidentale. Lepădarea de cultura clasică și de științ a modernă a avut loc în urma unor procese farsă, aidoma celor staliniste sau chinezești din timpul Revoluț iei culturale a lui Mao, prin care profesori, scriitori, gânditori, lideri de opinie au fost siliți să-și ceară scuze pentru că s-au folosit de privilegiul de-a fi albi, heterosexuali și creștini și să-și renege trecutul îmbrățișând noile idei. Î n caz contrar, își pierd dreptul de a preda, de a vorbi în public și de a-și publica căr țile. Singura salvare a omului alb este aceea de a se considera tot mai puțin alb și de a se căi pentru acest privilegiu; nu exist ă iertare. O adevărat ă vânătoare de vrăjitoare! Nimeni nu poate prevedea impactul noii ideologii asupra societăților din Europa continentală. Daca s-ar impune – așa cum mulți prevăd –, atunci neam regăsi într-o societate de tipul celei descrise de G. Orwell în capodopera sa 1984: o lume în care tot ceea ce era acceptat în mod unanim, este contestat și reformulat, în care eroii lupt ă pentru ceea ce este natural. Exist ă și varianta ca limbajul dublu să devină normalitate și să avem de-a face cu o realitate fluidă în care nimic nu mai este statornic și împărt ășit de către toți în virtutea firescului și a bunului simț
Maramureşul de Nord. Decembrie. Risipite pe văile dintre munţi, troienite de zăpadă, satele maramureşene se pregătesc de sărbătoare. Un an va apune în curând pentru a se adăuga istoriei, precum cei sfârşiţi din viaţă se adaugă strămoşilor. Un alt an se va ivi, prefigurând viitorul. Iar sătenii din Maramureş deţin această «ştiinţă» a viitorului, aplicând-o la modul cel mai firesc cu putinţă.
Sărbătoarea începe în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie, cuprinde ceremonia Anului Nou şi se isprăveşte pe 6 ianuarie. Douăsprezece zile şi nopţi încărcate de fabulos şi magic, marcate de buna dispoziţie a participanţilor (întorşi la matcă din toate colţurile lumii), precum şi de o serie de acte rituale şi ceremoniale. „E greu de spus unde se termină ritualul şi unde începe ceremonialul. Ceea ce este sigur este că tot ce se întâmplă în timpul celor 12 zile nu este cotidian” (Mihai Pop, etnolog).
În municipiul Sighetu Marmației, fosta capitală administrativă a Maramureșului Istoric, se desfășoară, începând din 1968, un fabulos Festival
Dl. Dorin Ștefde Datini și Obiceiuri de Iarnă. El este unic prin originalitatea și autenticitatea costumelor și a producțiilor folclorice prezentate, manifestările nefiind rodul unui scenariu sau regii ale organizatorilor, decât în măsura în care aceștia au oferit un cadru pentru desfășurare.
Prefațat prin numeroase concerte de colinde, expoziții de artă și lansări de carte, festivalul debutează (de regulă) pe 27 decembrie cu primirea Plugușorului din Vadu Izei. Urmează alaiul formațiilor din localitățile maramureșene, care, la un moment dat, interpretează un colind, un joc cu măști sau un alt obicei specific de iarnă. Personajele mascate, căruțele și călăreții impresionează asistența. Parada este urmată de un spectacol de gală.
Încă de la primele ediții, festivalul a devenit de talie națională, la Sighet fiind prezentate obiceiuri strămoșești din Moldova, Bucovina, Banat, Oltenia și Dobrogea, iar în ultimii ani, printre participanți regăsindu-se și reprezentanți din Ucraina, Republica Moldova și alte țări.
Cu siguranță, organizatorii au în vedere un proiect prin care să valorifice potențialul acestui festival de tradiție, drept un cadru ideal pentru o amplă manifestare etnică și folclorică a reprezentanților din țările euroregiunii carpatice.
Astfel, peste un brand eminamente local, putem așeza, în premieră, un brand euroregional, în virtutea promovării multiculturalismului.
Istoric: De remarcat faptul că inițierea acestui festival s-a făcut în plin regim comunism. Prima etapă a constituit-o organizarea unui concert de colinde în sala Teatrului Dramatic din Baia Mare (28 decembrie 1968), în prezența membrilor Biroului Județean de partid și ai Consiliului Popular. În a doua etapă, manifest ările s-au mutat la Sighet și
au primit o denumire care să adoarmă vigilența autorităților comuniste: Festivalul datinilor și obiceiurilor laice de iarnă. În 28 decembrie 1969, a avut loc un concert de colinde în sala Studio din Sighet. A doua zi, pe străzile orașului, au defilat carele alegorice și alaiul grupurilor de colindători. Artistul maramureșean Alexandru Șainelic a pregătit carele și s-a preocupat de pavoazarea orașului, iar pictorul Traian Hrișcă a confecționat 48 de tablouri de pânză cu măști, care au împodobit orașul. După a treia ediție, organizatorii au renunțat la formula datini laice, iar din 2003, manifestarea a fost inclusă în rândul Festivalurilor Internaționale, prin Organizația Internațională de Folclor (I.O.V.), afiliată la UNESCO.
fost valorificate, prin intrarea în circuitul editorial, grație apariției seriei Acta Musei Maramoresiensis (vol. I - 2002), o publicație de ținută academică.
Tradițiile și obiceiurile fac parte din ADNul unui popor, din ființa lui spirituală, la fal ca religia. Așa cum bine știm, în anumite zone, acestea se împletesc și chiar se contopesc, mai ales dacă vorbim despre datini ale anotimpului hibernal. Chiar dacă în structura acestor tradiții se pot lesne identifica elemente laice, precreștine, e de notorietate faptul că obiceiurile de iarnă se construiesc și sunt centrate pe cea mai mare sărbătoare a creștinătății, respectiv Nașterea Domnului. Cea mai mare parte din repertoriul colindelor sunt de factură creștină, Viflaimul (obicei viu în unele sate din Maramureșul Istoric) e impregnat de istoria acestei religii, fără să mai punem la socoteală că întregul ciclu al sărbătorilor de iarnă are în centru slujba religioasă din seara de Ajun și Ziua de Crăciun.
Manifestarea are și o componentă științifică, de o excepțională valoare: Sesiunea de referate și comunicări științifice pe teme de folclor, ce se desfășoară în a doua zi a festivalului (începând din decembrie 1970). Mentorul acestei acțiuni a fost directorul Muzeului Maramureșean, dr. Mihai Dăncuș. De-a lungul anilor, în cadrul sesiunii de la Sighetu Marmației, au susținut referate și prelegeri un nu măr impresionant de cercetători români și străini, precum: Jean Cuisenier, Claude Karnoouh, Gail Kligman, Miya Kosei, Marie Gabrielle Leblanc, Patrick și Christine Weisbecher, Pierre Dutron, Joel Marrant, Constantin Eretescu, Sanda Golopenția, Aurora Perju-Liiceanu, Nicolae Dunăre, Dumitru Pop, Mihai Pop, dar și cercetători maramureșeni.
O parte din cele peste patru sute de comunicări au
Vorbim despre un timp mitic (între Crăciun și Bobotează), în care se prefigurează, pe parcursul celor 12 zile, întreg anul care va urma. Un bun prilej, pentru fiecare dintre noi, să ne evaluăm din punct de vedere moral, spiritual și al traiectoriei pe care vrem să o urmăm în viitorul pe termen mediu și lung. Iar religia este cel mai bun îndrumător ca să fim siguri că nu ne abatem de la drumul cel bun. Care e drumul cel bun? E cel pe care îl decide fiecare din noi și îl validează mentorul spiritual (dacă avem deschiderea necesară să îl împătășim cu el).
Creștinismul, ca propunere intelectuală și existențială, are potențialul de a submina orice doctrină politică, orice încercare artistică sau filosofică de a găsi reconcilierea cu suferința, moartea, violența. Înviind a treia zi – fiind înviat de Tatăl a treia zi – Isus din Nazaret este arătat ca fiind Forma iubirii, în vreme ce Crucea este arătată ca instrument al răului, al absurdului, realitate non-substanțială, umbră trecătoare.
E adevărat, pe de o parte, că la un anumit nivel este salutară o teologie a suferinței salvifice, de care Dumnezeu se folosește pentru binele sufletelor. Dar nu este mai puțin adevărat că trebuie menținute și niște distincții teologice pentru a nu risca să îl amestecăm pe Dumnezeu în esența suferinței. Comunismul care a distrus instituțional biserici întregi și a exterminat milioane de oameni, nazismul care a transformat în cenușă bătrâni, femei, copii vor rămâne pentru totdeauna manifestări supreme ale răului, în totalitate lipsite de sens. Un om nu are nevoie, în esența lui divină, definită prin dubla perspectivă a creației și a eschatonului, de cancer, de persecuție sau de moarte pentru a fi el însuși,
Pr. Alin Varapentru a fi mai bun, pentru a fi sfânt. Biserica Greco-Catolică nu avea nevoie de distrugere și apoi de o revenire modestă, mult redusă numeric, pentru a fi „mai sfântă”. Comunitatea evreiască europeană nu avea nevoie de Holocaust pentru a-și atinge vreo desăvârșire individuală sau colectivă. Teologic vorbind, e absurd să vorbești așa. Iar din perspectiva bunului-simț, e aproape jenant. Suntem, e drept, pe târâmul misterului și al perspectivei temporal-istorice limitate. E legitim să afirmăm că Dumnezeu se poate folosi de orice suferință pentru a aduce un bine. Dar suferința nu face parte nici din ceea ce este El, nici din planul său pentru creație. Suferința e o dezordine adusă în creație prin alegerea naturilor raționale, pe care însă Dumnezeu o răscumpără, îi dă sens, până la desăvârșirea eshatologică, atunci când va dispărea cu totul.
Martirii devin astfel mărturii vii, istorice, ale unei ordini metaistorice, transcendente. Ei „vorbesc”, prin simpla lor viață, despre o Iubire pentru care ei mor și care condamnă, fără cuvinte și totuși răsunător, toate aranjamentele sociale și politice ale acestei lumi. Nicio glorie nu mai este permisă sau convingătoare pentru niște realități istorice sau civilizaționale care ucid oameni pentru
credință sau pentru simpla lor umanitate. Martirii dezvrăjesc lumea și seducțiile ei, poveștile cu regi și prințese, izbânzile culturale sau nostalgiile imperiale. În Hristos, Dumnezeu a arătat că e de partea celor răstigniți, nu de partea celor care răstignesc. Politicul își pierde fardul în fața unui martir, fiind dezvăluit ca un aranjament temporar, efemer, în cel mai bun caz imperfect, în cel mai rău caz malefic.
Aproape că nu există conducător politic care să nu aibă în biografia lui compromisuri, alegeri dureroase – adică momente în care a trebuit fie să ucidă fizic pe cineva, fie să ceară conștiinței cuiva (sau propriei conștiințe) să se plece, să se sacrifice, să fie martirizată. Pare să existe ceva fundamental imprevizibil și imposibil de controlat în interacțiunea actorilor politici, în însuși mersul unei societăți care trebuie să impună aparența unei ordini asupra unor ființe umane imperfecte. Hannah Arendt scria în Condiția umană că polisul este o realitate imposibil de controlat până la capăt, în care orice decizie politică are nenumărate consecințe și refracții pe care nimeni nu le poate anticipa. Dilema e acută: fie accepți ca om politic această stare de lucruri și lași acest „corp” social să respire, într-o orânduire democratică oricum imperfectă, fie încerci să îl controlezi cât mai bine,
trecând de la „acțiunea politică” (praxis) la „facere” (poiesis), încercând să modelezi această realitate așa cum ai modela un obiect sau o mașinărie. Dar sfârșitul este inevitabil dictatorial și sângeros. În ambele variante, credința este într-o ontologie a violenței și a conflictului. Dialectica Heraclit/ Parmenide este ineluctabilă și fatală. Fie saluți conflictul, fie încerci să-l elimini, dar întotdeauna prin forță. Exercițiul intelectual din Republica lui Platon arată cu prisosință unde duce chiar și simpla imaginație care încearcă să organizeze mental un polis: la un coșmar totalitar. Altfel spus, consecințele păcatului originar se simt pretudindeni, de la felul în care funcționează corpul uman până la absurdul acțiunii politice. Isus descrie succint în Evanghelii esența politicului: conducătorii popoarelor „domnesc”, „stăpânesc” peste supuși; „dar între voi să nu fie așa”. Evanghelia vine din altă lume. Ea nu oferă, e drept, un răspuns concret la dilema politicului: cum faci să acționezi într-un spațiu uman fără a răni pe cineva, fără a violenta corpul social, conștiințele altora sau propriul suflet. Oferă în schimb o orientare eshatologică și schița unui grai al iubirii: dacă vrei să stăpânești, slujește; dacă vrei pace, mori pentru tine însuți; dacă vrei dreptate, așteaptă-l pe Dumnezeu. Creștinismul rezistă oricărei ideologii, oricărei categorisiri. Cui crede că e „de dreapta”, creștinismul îi arată înspre cei săraci, care nu pot fi lăsați pur și simplu să se descurce în „piața liberă”; cui crede că e „de stânga”, îi indică libertatea. Cui crede că e compatibil că postmodernitatea antimetanarativă, îi aduce aminte că „Veți cunoaște Adevărul, și adevărul vă va face liberi”. Și cui crede că „interesul național” și „binele comun” sunt pe primul plan, îi arată înspre martiri.
Martirii se „încăpățânează” astfel să rămână pe firmamentul istoriei ca mărturii ale limitelor politicului. Uciși de partizanii împăratului-zeu sau răpuși în numele „Partidului”, mistuiți pentru „rasa” lor sau marginalizați pentru credința lor, ei arată că totalitatea metafizică și politică este intrinsec opusă particularului, chipului concret, „poveștii” care de fapt alcătuiește însăși identitatea unei persoane anume. Ispita esențialismului raționalist și poliția spațiului public sunt îngemănate. Omul nu poate rezista să nu explice lucrurile într-un
mod „fără rest”, fără dileme; și nu poate construi o lume care să nu-i reflecte neliniștea interioară, demonii proprii și apolinicul cu care încearcă să îi stăpânească. Iar acest lucru se vede chiar și în modernitatea liberală care creează o arenă a actorilor care trebuie să își lase în spațiul privat credințele, metafizicile, „revelațiile”; dar și în postmodernitatea care încearcă să desconstruiască hermeneutic toate acele pretenții metanarative totalizante. Victime pot cădea orice fel de oameni, în funcție de mode, febre ideologice, imperative de partid: evrei, creștini catolici, creștini ortodocși, „pocăiți”, „sectanți”, pacifiști, și toate „minoritățile” în mare parte construite de o majoritate fluidă.
tomiste a celor patru cauze și în contextul ororii provocate de războaiele religioase care au aruncat gândirea înspre o autocenzură raționalistă. Dar postmodernitatea se hrănește tocmai din aceste premise, inclusiv din mistica pieței care dizolvă orice narațiune în oceanul… lichidității. La fel, oamenii de stânga încearcă să creeze solidaritate socială cu ajutorul unui Stat căruia îi refuză însă, la fel ca liberalii, orice pretenție metanarativă. Gânditorii sunt striviți de dilema individ vs Stat, dar „asceza” lor intelectuală postmodernă nu face decât să transforme acești doi oponenți în niște actori decerebrați, fără telos, fără orizont, fără chiar o minimă credință în alinierea voinței la rațiune. Rezultă de aici domnia voinței pure, fără de rațiune, care e orice, dar numai liberă nu. Deci ne aflăm în dialectica individ atotputernic vs stat atotputernic, entități non-raționale care se hrănesc din același cadru mental. Iar faptul că alternativele politice „conservator-populiste”, încercând să recupereze acest deficit metanarativ al statului modern prin injectarea aleatorie și oportunistă a unor varii valori „absolute” în ideologia statului, reușesc cu greu să nu cadă în autoritarism, ne arată în ce criză profundă ne găsim. Pare că și „gândirea slabă” postmodernă, și reacția populistă duc la același rezultat: arbitrar, dictatură, disoluție, absurd.
Sunt inutile replierile nostalgice înspre alte epoci istorice și, mai profund, orice critică a stării actuale de fapt tot cu instrumente ale politicului și ale imanentului istoric. Sunt astfel „conservatori”, oameni „de dreapta” care critică postmodernitatea, propunând în schimb o construcție, mai mult teoretică decât aplicată vreodată istoric, articulată în jurul „Părinților liberalismului”, a pieței libere, adică tocmai în jurul principiilor care se află, metafizic și moral, la baza postmodernității. Liberalismul se naște în timpul revoluției științifice, al sărăcirii metafizicii aristotelico-
Iar martirii continuă să apară în calendarul peren al umanității, din toate categoriile sociale, cu toate tipurile de povești individuale. Și poate că aici nici nu mai are rost să facem distincția între martiri ai Bisericii și oameni care își dau viața pentru valori etice comune; și nici pe cea dintre cei care mărturisesc, sunt activi în exprimarea credinței lor și cei care sunt victime realmente nevinovate, fără a fi făcut de fapt nimic, nici bine, nici rău. Poate că însăși umanitatea, în integralitatea ei, este martiră, este jertfită zilnic, an de an, veac după veac, de către forțele dezordonate ale cosmosului. În această „vale de lacrimi”, suntem cu toții victime ale sorții, ale absurdului, ale hazardului care ne pun într-un loc sau în altul, ne fac mai săraci sau mai bogați, mai educați sau mai simpli; cu toții avem în comun fragilitatea voinței, încețoșarea rațiunii, răstignirea de către asaltul păcatului și al morții. Însă îl mai avem „în comun” și pe Noul Adam, care a traversat lumea și întregul nostru destin până la capăt, pentru a ne înălța din nou strălucitori, reconciliați cu toți și cu toate, liberi.
Preocupările mele pentru viața și activitatea dr. Vasile Lucaciu au culminat cu finalizarea unei teze de doctorat, susținută public la Universitatea BabeșBolyai din Cluj Napoca în iulie 2022. Cercet ând amănunțit documentele de arhivă, presa, memorialistica, lucrările de sinteză, monografii despre dr. Vasile Lucaciu, mai mult sau mai puțin învăluite într-un aer romantic, am descoperit câteva elemente care ni-l înfățișează pe cel cunoscut ca „luptător pentru drepturile românilor ardeleni” într-o lumină nouă. Studiul aprofundat al operei sale, Instituțiuni filosofice , interviurile, d iscursurile de parlamentar, și nu în ultimul rând însemnările contemporanilor, chiar și din partea unor adversari, politicieni și ziariști maghiari, îi conferă personalității lui Vasile Lucaciu noi valențe culturale, politice și diplomatice de o incontestabilă modernitate.
Provenind dintr-o familie de intelectuali, cu tată învățător, iar pe linie maternă cu bunic învățător și doi unchi preoți – episcopul Nicolae Toth și sfântul
Alexis Toth – , Vasile Lucaciu are o moștenire care îl va ajuta să-și modeleze profilul intelectual și caracterul. După terminarea studiilor la Roma, în 27 decembrie 1874, dr. Vasile Lucaciu este numit preot în localitatea Eriu Sâncrai. Va sta aici până în anul 1878, când, cu ajutorul episcopului Mihai Pavel, va fi numit profesor de limba și literatura română la Liceul regesc din Satu Mare. Perioada profesoratului este definitorie pentru personalitatea lui în plan profesional și cultural. Urmaș al lui Petru Bran la catedra de limba română la Liceul regesc, dr. Vasile Lucaciu se preocupă de viața culturală a românilor sătmăreni. Î ncearcă, fără succes, să înființeze un ziar românesc, pune bazele „Reuniunii Învățătorilor” și a „Reuniunii Femeilor Române”. Consideră „Societatea Széchenyi” principala organizație care se opunea emancipării românilor sătmăreni. Continuator al tradiției Școlii Ardelene, împreună cu alți intelectuali români din zonă, se angajează într-o polemică în privința ortografiei cu Titu Maiorescu. Își consolidează prietenia cu George Barițiu și devine un bun colaborator al ziarului Observatorul În anul 1885 fondează Revista Catolică, publicație periodică religioasă și socială în care printre studii de drept canonic, dogmatică și filosofie sunt presărate idei despre drepturile naționale și libertățile popoarelor. Lucru extrem de important în devenirea intelectuală a lui Vasile Lucaciu, la Satu Mare elaborează și publică, în fascicole, lucrarea Instituțiuni filosofice (1881–1884), concretizate în trei volume distincte: Logica, Metafizica și Filosofia morală. Chiar dacă sunt bazate pe traducerea unor texte, pe prelucrarea acestora, după cum se specifică pe fiecare fascicol, specialiștii în domeniu recunosc opera de pionierat pe care a întreprins-o dr. Vasile Lucaciu în elaborarea volumelor sale. În timp, activitatea intelectualului Lucaciu în quasi-totalitatea ei a fost umbrită de acțiunile omului politic, a militantului, rămânându-i ca însemn al extraordinarei sale
capacități intelectuale, a preocupărilor sale din timpul studenției la Roma, doar acel „dr.” care l-a consacrat drept „dr. Vasile Lucaciu”. Nu trebuie să uităm că el este și traducătorul Istoriei lui Foțiu, patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei grecești, o prelucrare a lucrării preotului și profesorului I. Jager, canonic onorar de Paris, profesor la Sorbona.
Tot în această perioadă de la Satu Mare, Vasile Lucaciu se afirmă ca om politic, intransigent, incomod și fără să fie dispus la niciun compromis. Acum își fixează și reperele politice: libertate națională, independență națională, desăvârșirea unit ății politice a românilor. Considerând că îndeplinește toate condițiile, cere să fie primit în consiliul orășenesc din Satu Mare. Este refuzat pe motiv că nu a anunțat autoritățile locale când s-a stabilit în orașul de pe Someș și mai ales pentru că avea „poziții dușmănoase față de idealul de stat maghiar”. Actul acuzator, prezentat de procurorul orașului Herman Mihály în ședința consiliului din Satu Mare la 3 noiembrie 1884. Profesorul de gimnaziu își caută dreptatea până la Budapesta, ministrul de Interne Tisza Kálmán declarând nefondate învinuirile împotriva profesorului Vasile Lucaciu, îi dă dreptate și cere adunării generale să-l primească în forul orașului. Dar în cele din urmă va fi alungat din oraș, iar catedra de limba română de la Liceul regesc va fi desființată. După episodul sătmărean, dr. Vasile Lucaciu se va căli în lupte la care nu se aștepta: pe de o parte îl urmăreau autoritățile ungare, pentru că a mers cu Memorandul la Viena, pe de altă parte îl tracasa episcopul Szabó pentru că mergea la întruniri politice și aduna zeci de mii de români la „jubileele” de la Șișești, cerând destituirea lui din funcția de preot. Dar câștigurile au fost mult mai mari decât pierderile. Aici și-a desăvârșit dr. Vasile Lucaciu talentul de orator în fața a zeci de mii de persoane. Datorită suspendării din preoție, a avut șansa de a se face cunoscut în toată țara, dincolo de munți, în România, dar și la Vatican, de unde va fi repus de fiecare dată în funcție. Datorită luptei sale din această perioadă își va atrage supranumele de „Leul de la Șișești”.
Pentru a înțelege personalitatea lui Vasile Lucaciu trebuie să înțelegem împrejurările care au condus la crearea „mitului luptătorului neînfricat”. Închisorile ungurești i-au pus „Leului
de la Șișești” coroana de martir pe frunte, pe care poporul a transformat-o într-o aură. Cei mai periculoși adversari pentru orice regim totalitar au fost și sunt „agitatorii”. De la primele lui manifestări publice, Vasile Lucaciu va fi numit în toate actele de acuzare „agitator”. Condamnările lui sunt „pentru agitație”. Primele închisori îi vor aduce și primele fire de laur de erou, de martir pentru cauza românească: „Din punctul meu de vedere este totalmente egal dacă închisoarea este de o zi sau de un an, dacă este în interesul cauzei pe care o reprezint”, îi mărturisește el unui ziarist maghiar de la Budapesti Hírlap, după procesul de la Debrețin, înainte să fie închis la Seghedin, Același ziarist, la finalul interviului cu titlul „Discuție cu Lucaciu”, trage concluzia că Vasile Lucaciu este, probabil, cel mai inteligent „valah maghiar”.
Indiferent de natura nedreptăților, a conflictelor în care erau implicați cei în numele cărora acționa, în speță românii din Ardeal, Vasile Lucaciu s-a aflat mereu în primele rânduri, dacă nu chiar în frunte. Prin Memorandul din 1892 dus la Viena, și mai ales la procesul memorandiștilor din primăvara anului 1894, va contribui la internaționalizarea cauzei românilor. Dr. Vasile Lucaciu a fost în centrul atenției atât în sala de judecată, cât și pe stradă. Ziarul Tribuna, în ediția de sâmbătă 7/19 mai 1894 notează cum la ieșirea din sala de judecată dr. Vasile Lucaciu „trece mândru, cu fruntea ridicată, purtând în mână un teanc de acte așezate toate într-o broșură, pe ale cărei table verzi ca titlu se cetește Memorandul.” Considerat autorul intelectual al întregii mișcări memorandiste, acuzatul Lucaciu primește condamnarea cea mai grea, dar a fost conștient că, mai mult decât Memorandul în sine, tocmai lipsirea de libertate devenea garanția succesului cauzei românești. Martirajul asumat, recunoașterea internațională și nu în ultimul rând „Doina lui Lucaciu”, i-au conferit dreptul de a intra în legendă ca un erou din timpurile de demult.
Dacă Vasile Lucaciu s-a afirmat ca intelectual în timpul perioadei sătmărene, ca profesor și autor de literatură filosofică, dacă în perioada șișeșteană a demonstrat că poate aduna mii de persoane la adunări populare, iar în timpul elaborării, popularizării și procesului Memorandului a devenit figura politică centrală din Partidul Național Român, urma săși dovedească talentul ca om politic legal ales în Parlamentul de la Budapesta. Venise momentul ieșirii din pasivitate. În toamna anului 1897 face
un Apel pentru reînceperea activității partidului. Discuțiile vor continua ani la rând, până la moartea președintelui Ioan Rațiu în anul 1902. În anul 1905 Partidul Național Român iese din pasivitate. După o campanie electorală dramatică, în anul 1907 este ales deputat în cercul electoral Beiuș. Dorind să joace rolul unui politician conciliant, prestația lui parlamentară lasă mult de dorit. Făcându-și intrarea în parlament cu un discurs despre patrie și patriotism, dorind să demonstreze că dacă lui și milioanelor de români li se cere să-și iubească Patria și patria trebuie să-i iubească la fel de mult, nu-și atinge ținta propusă. Românii se așteptau să fie la fel de necruțător cum era pe vremea Memorandului. Ziarele românești deplâng zilele când era „agitator”. În 1909 i se ridică imunitatea și este trimis în judecată pentru un articol din ziarul Lupta. Va fi numit apoi director al ziarului Lupta ce apărea la Budapesta și în care își publica discursurile, ziar la care colabora și Caragiale. După ce la alegerile din 1910 nu mai intră în Parlament, Părintelui Lucaciu îi va fi dat să intre în luptă pentru o altă cauză, una religioasă, dar în spatele căreia se ascundeau tot interese majore de ordin național: înființarea episcopiei de Hajdúdorog. Pe parcursul anului 1912, Vasile Lucaciu va lupta împotriva înființării episcopiei prin care peste 76 000 de români riscau să fie desprinși de biserica românească. Pofta de luptă îi va reveni, va vorbi în fața a peste 20 000 de participanți la un „Congres
al Românilor” organizat la Alba Iulia în 29 mai 1912 unde demască adevăratul scop al înființării episcopiei: deznaționalizarea prin biserică. Persecuțiile continuă pe întreaga perioadă a anului 1913, au loc ciocniri violente, vicarul Jaczkovics Mihályi este bruscat într-o vizită la Moftinul Mare. Urmează un proces împotriva a 35 de inculpați și 30 de martori. Dr. Vasile Lucaciu vine în ajutorul credincioșilor angajând pentru procesul din Satu Mare cei mai buni avocați ai vremii. Aceast ă luptă va fi printre ultimele confruntări deschise cu guvernele de la Budapesta.
A urmat atentatul de la Sarajevo și izbucnirea primului război mondial. La puțin timp de la izbucnirea războiului, împreună cu Octavian Goga, se va refugia la București, unde, alături de mari personalități, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga și mulți alții va începe o nouă luptă care, după doi ani de proteste de stradă, de mitinguri, discursuri în fața a mii și mii de români, va decide ieșirea din neutralitate și intrarea României în război alături de Antanta, împotriva Puterilor Centrale. Va fi una dintre marile victorii morale, și nu numai, pe care dr. Vasile Lucaciu o va câștiga înainte de punctul final al străduințelor sale, unirea tuturor românilor sub un singur steag, așa cum profetic a scris pe frontispiciul bisericii din Șișești. Din perspectiva adversarilor, așa cum rezultă din însemnările lui Titu Maiorescu și din notele politice ale lui Alexandru Marghiloman, perechea emblematică „Lucaci-Goga” va fi considerată una toxică, de „gogoși patriotice”. În tabăra pro-unionistă, reprezentată de organizațiile „Acțiunea Națională”, „Federația Unionistă” și „Liga Culturală” condusă de Vasile Lucaciu, cei doi vor fi priviți ca soli ai Ardealului care așteaptă să fie dezrobit.
La sfârșitul lunii decembrie 1914, dr. Lucaciu este trimis de premierul Brătianu în Italia, într-o misiune la Vatican, în ianuarie 1915, fiind primit în audiență de Suveranul Pontif, Benedict al XV-lea. În aprilie 1917, împreună cu
Ioan Moța și Vasile Stoica pleacă într-o „misiune patriotică” în Statele Unite ale Americii, unde îl avea stabilit pe fiul său Epaminonda. După o călătorie de două luni, prin Rusia aflată în focurile revoluției bolșevice, străbătând Siberia, China, Japonia și Insulele Hawaii, după ce se odihnesc în Honolulu, pe care-l consideră cel mai frumos oraș din lume, la 29 iunie 1917 grupul misionarilor români ajunge la Washington. Membrii delegației s-au întâlnit cu autoritățile americane, cu înalți oficiali, inclusiv de la Casa Albă, cerând posibilitatea organizării românilor în unități militare. Se poartă o vastă corespondență cu oficiali americani, dr. Vasile Lucaciu face ce știe el mai bine, organizează mari adunări populare, mitinguri de susținere a cauzei românești, sunt tipărite borșuri, manifeste, în care explică scopul Misiunii Patriotice.
În vara anului 1918, la chemarea ministrului de externe al Franței, Etienne Pichon, dr. Lucaciu ajunge la Paris, unde se va constitui Consiliul Național. Take Ionescu este numit președinte, iar Lucaciu și Goga, vicepreședinți, din partea transilvănenilor. Nu va participa la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, rămânând în străinătate la Paris, Roma și Geneva până în vara anului 1919. Fără îndoială a trăit bucuria reîntregirii neamului, dar odată ajuns în Parlamentul României Mari, va avea parte și de dezamăgiri. Vremea luptelor adevărate s-au dus, au urmat confruntările politice. Va vedea primele alegeri în 1919 organizate ca sub stare de asediu. Vechii tovarăși de luptă vor fi despărțiți de valurile politice. Bătrânul luptător se îndreptă către Liga Poporului a generalului Averescu. Apar figuri noi, intră în scenă generația tânără a lui Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. La alegerile din 1922 nu va mai intra în Parlament. Bătrân, bolnav și uitat de toți, se retrage la Satu Mare, orașul din care a pornit odiseea „Leului de la Șișești”. În avara anului 1922 Octavian Goga și Petru Groza l-au vizitat în locuința modestă de la Satu Mare. Alexandru Vaida-Voevod a rămas surprins de cămăruța mică din Sătmar, unde l-a găsit pe Lucaciu bolnav și părăsit de toți. Nu poate participa la evenimentul încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922. La 28 noiembrie 1922, bătrânul luptător moare la Satu Mare, acolo de unde a pornit şi aventura vieții sale. Stranie coincidență, destinul i-a oferit un ultim cadou, funeralii naționale
fragmente istoriceexact în ziua când se împlineau patru ani de la Marea Adunare Nsațională de la Alba Iulia, iar Majestatea Sa, Regele Ferdinand, a decretat doliu național, o compensație, că nu a putut participa la 1 Decembrie 1918, luptând la Paris pentru recunoașterea Românei Mari.
După dispariția lui fizică, sătmărenii au încercat în diverse moduri să-i păstreze vie memoria. Vasile Lucaciu a fost proprietarul casei de la numărul 29 de pe bulevardul care astăzi îi poartă numele în municipiul Satu Mare. În perioada interbelică, după moartea lui, s-a încercat înființarea unui muzeu în cinstea marelui tribun. Orașul Satu Mare a cumpărat casa și terenul ce aparținuse familiei Lucaciu, cu suma de 850.000 lei. Din motive pierdute în negura timpului, muzeul Lucaciu nu s-a mai realizat. Din fericire și azi locuința respectivă este în proprietatea municipiului Satu Mare, în 2016, la inițiativa redacției Informația Zilei și a Centrului Multicultural Poesis din Satu Mare, pe fațada clădirii s-a amplasat o placă memorială. Sătmărenii nu au reușit să înființeze muzeul, dar i-au ridicat o statuie impunătoare, care domină şi azi centrul orașului. Dacă locul său în istorie este definitiv fixat, statuia parcă i-a împrumutat ceva din frământata viață. Realizată de Cornel Medrea în anul 1936, statuia a avut o traiectorie bizară. A fost întâi expusă în fața Ateneului Român din București. A fost adusă apoi în Satu Mare şi inaugurată în data de 13 decembrie 1936. Din fericire nu a fost distrusă în anii ocupației horthyste, dar statuia face un tur simbolic prin România, de la Satu Mare, prin Lugoj, apoi orașul Marii Uniri, la București şi iarăși la Satu Mare, unde ajunge în anul 1968, dar nu pe soclul unde a fost proiectată, ci în parcul de pe bulevardul Republicii, care azi se numește bulevardul Vasile Lucaciu, ca semn de apreciere pentru strada pe care locuise cândva. După 1990 a fost repusă în locul inițial, din parcul central.
Cu ocazia centenarului morții sale, la Satu Mare s-a proiectat un nou monument, o „Carte a recunoștinței”, realizat de artista Oana Păcurar, amplasat în parcul de pe bulevardul ce-i poartă numele, la câțiva zeci de metri de casa în care și-a găsit sfârșitul. Declarat „erou al națiunii române” la 100 de ani de la moarte, dr. Vasile Lucaciu rămâne un dosar încă deschis, care poate oferi surprize atât pentru cercetători, cât şi pentru marele public, în sensul larg al cuvântului.
Biblia se deschide cu o grădină, grădina sădită de Dumnezeu în Eden (cf. Gen 2,8), și se încheie cu evocarea unei cetăți-grădină, Ierusalimul ceresc: „În mijlocul pieței cetății, de-o parte și de alta a râului, crește pomul vieții, care aduce douăsprezece roade: în fiecare lună își dădea rodul său, iar frunzele copacului erau pentru vindecarea neamurilor” (Ap 22,2). De asemenea, Biblia găzduiește, în centrul ei, o grădină, cea a Cântării Cântărilor. Acest „centru”, se cuvine a preciza, este cel al succesiunii cărților în tradiția catolică reluată de versiunea grecească a Septuagintei. În centrul cărții cărților astfel structurată, în cărticica despre care rabinul Akiva a spus că este „Sfânta Sfintelor” a Scripturilor, se află o grădină cu ape curgătoare și pomi înfloriți.
Fenomenul abia descris se repetă în privința cuplului uman1. Biblia vorbește, în primele pagini, despre apariția cuplului uman (cf. Gen 2-3), iar ultimele sale rânduri redau invocația miresei adresate mirelui, a Bisericii către Hristos care se întoarce în mărirea sa: „Spiritul și mireasa spun: «Vino!»” (Ap
22,17). Scriptura însă face auzite vocile încrucișate ale iubitei și ale iubitului și în centrul corpus-ului său, în sanctuarul care este Cântarea: „Iată-te, ești frumoasă, prietenă a mea!”; „Iată-te, ești frumos, iubitul meu!” (Ct 1, 15-16).
În continuare, aș dori să reflectăm asupra acestei duble perspective, care asociază „taina” grădinii cu cea a cuplului uman. De ce cuplul își dă întâlnire în grădină? Cum se declină, din punct de vedere fenomenologic, afinitatea cuplului și spațiul acesta viu? În ce mod figura antropologică și cosmică a cuplului în grădină este purtătoare a unui adevăr teologic? Cântarea Cântărilor ne va furniza „cadrul” acestei reflecții; de fapt, invitația îndrăgostiților de a merge în grădină este mai clar prezentată în paginile sale: „Să vină iubitul meu în grădina lui [...]. Am intrat în grădina mea, soră a mea, mireaso” (Ct 4,155,1). În paralel cu explorarea textelor biblice, vor fi analizate legăturile care unesc – ca printr-o rețea de rădăcini comune – două opere importante ale magisteriului Papei Francisc: scrisoarea enciclică Laudato si’. Despre îngrijirea casei comune (2015) și exortația apostolică Amoris letitia. Despre iubirea în familie (2016). Cuplul despre care este vorba în textul din urmă dobândește în celălalt, ca fundal și perspectivă, caracteristici ale proiectului divin.
Din nou și întotdeauna, grădina În cartea Genezei, cuplul uman apare într-o grădină, sădită de Dumnezeu, dar încredințată grijii omului (cf. Gen 2,8). Această grădină (în ebraică, gan) este o „împrejmuire” (rădăcina ganan înseamnă „a conține, a proteja”, irigată de patru râuri, în care abundă speciile vegetale: „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat, pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoașterii binelui și răului” (Gen 2,9). În acest microcosmos al creației, bărbatul și femeia se descoperă unul pe altul, la început plini de darurile originare.
Chiar dacă mai târziu cuplul uman este alungat din această grădină pentru faptul de a fi nesocotit porunca divină (și deci oferta de viață pe care o ascundea), grădina nu iese din orizontul biblic: apare iar și iar în imaginarul poeților și al profeților Sfintei Scripturi. Prin urmare, metafora grădinii apare în Is 61,11, când i se vestește poporului în doliu certitudinea intervenției divine în favoarea sa: „Căci precum pământul face să răsară lăstarii și o grădină face să crească semănăturile, tot așa Domnul Dumnezeu va face să răsară dreptatea și lauda înaintea tuturor popoarelor”2. Printre toate celelalte, această metaforă se dovedește a fi prețioasă pentru a indica transformarea de care Israel va avea parte în urma intervenției lui Dumnezeu: „Și vei fi ca o grădină udată și ca un izvor ale cărui ape nu seacă” (Is 58,11). În Ier 31,12, aceeași imagine este asociată cu o întoarcere din locuri pustii. De fapt, pentru a marca profunzimea ontologică a vindecării imaginile vegetale sunt fără egal: „Voi fi ca roua pentru Israel; el va răsări ca un crin și-și va întinde rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde și va fi ca măslinul frumusețea lui, iar mireasma lui ca a Libanului” (Os 14, 6-7). Metafora grădinii – asociată cu alte metafore vegetale – continuă în acest fel viziunea biblică, arătând că lumea și istoria ei sunt întotdeauna în „geneză”, independent de repetatele sale răni. Dumnezeu este cel care reactivează această geneză în vindecările pe care le dăruiește cu generozitate: el este „roua”, principiul tainic al vieții vegetale (Os 14,6; cf. Gen 27,28; Deut 33,13; Ps 133,3).
Într-un contrapunct sapiențial cu textele profetice, și Cântarea Cântărilor o proclamă: oricare ar fi exilul din grădina primordială, aceasta continuă să susțină imaginarul Bibliei. Cântarea
amintește mai cu seamă faptul că grădina este, din nou și întotdeauna, locul apariției cuplului uman. Nu pentru a repeta aici nefericita alegere a cuplului de la început, ci, dimpotrivă, pentru a trăi noi începuturi și o nouă statornicie.
Grădina metaforei În Cântarea Cântărilor, grădina este prezentă mai ales sub formă de metaforă. Evident, aceasta este bogată într-un fundal pe care cititorul nu poate să nu și-l imagineze: acela al grădinilor mediteraneene și al celor din Orientul Mijlociu al Israelului antic. Însă „realitatea” grădinii Cântării este în primul rând literară, inseparabilă de discursul îndrăgostiților. În Biblie, această carte are o strategie unică în materie de metafore, ceea ce o distinge de toate celelalte (inclusiv de Cartea lui Iov, care se caracterizează prin inventivitatea sa metaforică). Metaforele introduse de protagoniștii Cântării au efectul de „a contopi hotarele”. Ca în romanul lui Lewis Carroll, personajele trec „prin oglindă” și se regăsesc în lumea metaforei. În acest fel, metaforele deschid pentru cei doi îndrăgostiți lumi inedite, care cer comportamente adecvate. Acesta este cazul metaforelor împrumutate din lumea vegetală: [Ea]: „Ca un măr între copacii pădurii așa este preaiubitul meu între tineri. Cu drag stau la umbra lui, și rodul său este dulce pentru cerul gurii mele”. (Ct 2,3). Pentru cea îndrăgostită, nu este suficient să-l vadă pe iubit asemenea unui măr; trebuie să acționeze în consecință: să se așeza la umbra lui și să mânânce rodul acestuia. De altfel, două versete mai încolo, aceasta se va ruga stăruitor: „Așterneți-mi patul printre meri” (2,5). Mai târziu, iubitul îi va spune iubitei sale: „Această statură a ta se aseamănă cu palmierul și sânii tăi, cu ciorchinii. / Mi-am zis: «Mă voi urca în palmier și voi lua din ramurile sale»” (Ct 7, 8-9). Compararea figurii iubitei cu cea a palmierului nu este de ajuns: e nevoie a se urca în pom și a-i culege roadele. Întreg paradoxul discursului poetic al Cântării e tocmai aici, în acest mod de a se lăsa în voia metaforelor, subliniindu-i artificiul literar (Această statură a ta se aseamănă cu palmierul).
În Cântarea Cântărilor, o metaforă poate susține o lungă secvență. Astfel, metafora grădinii este dezvoltată în capitolele 4-6, așa încât tânăra îndrăgostită să devină o grădină: în privința ei, este nevoie să se comporte precum în cazul unei grădini cu roade bogate: [El]: „Grădină închisă
ești, soră a mea, mireaso” (4,12). [Ea]: „Eu sunt izvor din grădini, fântână de ape vii [...]. Să vină iubitul meu în grădina lui și să mănânce roadele sale alese” (4, 15-16). [El]: „Am intrat în grădina mea, soră a mea, mireaso” (5,1). [Ea]: „Iubitul meu a coborât în grădina sa, la stratul cu balsam” (6,2). Perfecțiunea metaforei grădinii se recunoaște prin faptul că este în același timp o revelație a condiției femeii iubite („Tu ești o grădină”) și o „hartă” pentru reacția iubitului, sugerându-i comportamente adecvate („a veni”, „a coborî”, „a mânca”). În acest fel, între capitolele 4 și 6, protagoniștii acestei cărți dezvoltă jocul metaforei, devenind ei înșiși o grădină și acționând ca atare.
Grădina, adâncul și locul descoperit
De pe buzele iubitului, cuvântul „grădină” exprimă intimitatea tainică a iubitei sale: „Grădină închisă ești, soră a mea, mireaso” (4,12). Dacă grădina este o împrejmuire, hortus conclusus, atunci grădina închisă cu cheie, care protejează un izvor secret, este împrejmuirea împrejmuirii. Contextul ne face să intuim conotația intimității fizice a acestei condiții de „a fi închisă” a femeii. Bogăția discursului poetic permite să fie identificată în această semnificație și expresia intimității sale personale. Trebuie să o subliniem: iubitul este cel care dezvoltă acest limbaj, declarând inviolabil sanctuarul care este femeia. El devine poetul acestuia – și deci paznicul său – datoriră metaforei grădinii: în acest caz, a „grădinii închise”, în cele mai tainice „odăi ale sale”, unde susură un izvor viu și discret.
Răspunsul iubitei e surprinzător. Dacă reia imaginile discursului iubitului, este pentru a-i insufla un dinamism neașteptat. Dincolo de zidurile și de gardurile sale vii, grădina este și un loc descoperit: grădina închisă, hortus conclusus, este și o „odaie fără tavan”. În ea bat vânturile (de miazănoapte, de miazăzi), provenind din altă parte, insuflându-le ca pe o respirație profundă; izvoarele sale sunt curgătoare sau răpăitoare: „Eu sunt izvor din grădini, fântână de ape vii care curg din Liban. Trezește-te, vânt din nord! Vino, vânt din sud! Suflați peste grădina mea și să curgă balsamurile sale!” (4, 15-16).
Încă o dată, contextul sugerează o interpretare sexuală a imaginilor, „însuflețite” de discursul iubitei (iubitul va răspunde, spunând: „Am intrat în grădina mea, soră a mea, mireaso” (5,1). Totuși, natura poetică a discursului femeii face posibilă intuirea, dincolo de conotațiile erotice, a evocării existenței personale: dacă este o „grădină închisă”, femeia nu este de aceea închisă în sine însăși, ci respiră și în aer liber (și așa e pentru oricine). Din nou, grădina înlesnește cea mai eficientă comunicare a lucrurilor. Dacă un loc este închis, este totodată și deschis: deschis cerului care se schimbă, elementelor atmosferice, curenților de apă care îl străbat. În aspectele sale contrastante, grădina se oferă astfel celor doi îndrăgostiți ca o parabolă a relației dintre ei, între împrejmuirea misterului personal și deschiderea caracteristică relației dintre aceștia.
Grădina pascală
Raportul care unește cuplul și grădină în Cântarea Cântărilor a dobândit o surprinzătoare tradiție cristologică în Evanghelia după Ioan. În episodul apariției din capitolul 20, Hristos înviat și Maria Magdalena împrumută aceste roluri, ale celor doi îndrăgostiți. Cel mai evident element antropologic – confruntarea îndrăgostiților în sanctuarul grădinii – se dovedește a fi cel mai evanghelic. Această scenă are drept context o grădină, cea a mormântului lui Isus: „În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou în care nu fusese pus nimeni, niciodată. [...] l-au pus pe Isus acolo” (In 19, 41-42).
Spre această grădină se grăbește să meargă Maria din Magdala, în prima zi a săptămânii „disde-dimineață, pe când mai era încă întuneric” (20,1). Descoperirea mormântului gol a înspăimântat-o. Îngerilor care o întreabă: „Femeie, de ce plângi?”, ea le răspunde: „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus”. Apoi se întoarce și îl vede pe Isus care o întreabă și el: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?”. Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spunemi unde l-ai pus și eu îl voi lua”. Cine cunoaște bine Cântarea Cântărilor, va fi recunoscut scena căutării celui iubit din capitolul 3: „În pat, în timpul nopților, l-am căutat pe cel pe care-l iubește sufletul meu: l-am căutat, dar nu l-am găsit. M-am ridicat și am înconjurat cetatea, pe străzi și în piețe l-am căutat pe cel pe care-l iubește sufletul meu, l-am căutat, dar nu l-am găsit. M-au găsit străjerii care înconjoară cetatea și i-am întrebat: «L-ați văzut cel pe care-l iubește sufletul meu?». Abia trecusem de ei și l-am găsit pe cel pe care-l iubește sufletul meu; l-am apucat și nu l-am lăsat”. Întâlnirea dintre Cel Înviat și Maria Magdalena este astfel „dramatizată” prin intermediul scenariului împrumutat din Cântarea Cântărilor (este oare aceasta o veche mărturie a asocierii Cântării cu sărbătoarea Pèsah, care se va dezvolta în iudaismul rabinic?). În spatele trimiterii la Cântarea Cântărilor se ascunde și o referire la grădina primordială (cf. Gen 2-3). De fapt, omul a pierdut accesul la viață într-o grădină, și tot într-o grădină îl regăsește. Dar cel mai important lucru este faptul că scena pascală a grădinii desăvârșește dialogul dintre bărbat și femeie. Lucrarea prin excelență a lui Dumnezeu – învierea lui Isus – își găsește împlinirea prin reluarea simbolismului
antropologic al cuvintelor pe care le schimbă bărbatul și femeia, în împrejmuirea grădinii.
„Taina aceasta mare este”
Deși prezintă variații culturale însemnate, simbolul grădinii străbate întreaga istorie: este un element universal. Totuși, acesta este viu numai în măsura în care există grădini. Cu cât echilibrul antropologic și ambiental este mai amenințat, cu atât mai mari sunt provocările sociale, și mai mulți copaci și grădini trebuie să fie sădiți. Ceea ce înseamnă a le oferi credincioșilor o parabolă vie a fidelității lui Dumnezeu în planul său de mântuire, între grădina de la început și cea a învierii, în așteptarea cetății-grădină care este Ierusalimul ceresc. De-a lungul secolelor, grădina Cântării a devenit, în interpretarea creștină, cea a întâlnirii dintre Dumnezeu și om în căsătoria mistică, dar în prealabil și în întruparea Cuvântului: „[Hristos] a coborât așadar în grădina sa – scrie Apponie, călugăr italian din secolul al V-lea –, renunțând la puterea divină, prin care este unit cu Tatăl, pentru a putea îmbrățișa fragilitatea umană, prin care este unit cu omul, devenit mediator între unul și celălalt. În grădina sa, adică în acest popor care îl cunoștea, în sânul căruia patriarhi și profeți s-au străduit muncind pentru a-l instrui”3. A sădi o grădină înseamnă a readuce la viață începutul, mijloacele și scopul planului lui Dumnezeu în relația sa cu oamenii; înseamnă, mai ales, a reînnoi legătura care unește cuplul și grădina. Între bărbat și femeie, grădina este „Sfânta Sfintelor” a întâlnirii, parabola începuturilor miraculoase și a creșterii fidele, a intimității tainice și a comuniunii cu întreaga creație și cu Creatorul: „Taina aceasta mare este”, va spune apostolul Pavel în privința căsătoriei și a Euharistiei (Ef 5,32). La fel de mare este și misterul care unește cuplul și grădina.
Articol publicat în revista La Civiltà Cattolica, nr. 4067 din 7/21 decembrie 2019.
Traducător: Daniel Hrișcă
1 Cf. mai ales L. Alfonso Schökel, I nomi dell’amore. Simboli matrimoniali nella Bibbia, Casale Monferato (Al), Piemme 1997. Exortația apostolică a Papei Francisc, Amoris letitia, începe cu un parcurs sugestiv al Bibliei în cheie nupțială și familială (cf. nn. 8-30).
2 A se vedea simbolismul nupțial din versetul precedent (Is 61, 10); cf. și Is 45,8, de asemenea secvența minunată din Sir 24, 12-19.
3 Apponius, Commentaire sur le Cantique des Cantiques, t. III, Paris, Cerf, 1997, 53.
Localitatea Porumbeşti din județul Satu Mare este atestată documentar în anul 1274, sub denumirea „terra Kukymus”. Localitatea şi-a primit numele de la arbustul porumbar, foarte răspândit în hotarul aşezării. Primii proprietari atestaţi sunt Tamás din neamul Káta și familia Surányi, descendenți tot din neamul Káta. Între anii 1650 şi 1750 localitatea a trecut printr-o perioadă de distrugeri, satul fiind prădat de turci şi polonezi, incendiat de austrieci şi de tătari în 1717.
Pr. Vasile Daniel PopPentru înlocuirea populaţiei, începând din secolul XVII au fost aduşi colonişti ruteni şi slovaci, ei formând majoritatea populaţiei în a doua jumătate a secolului respectiv. În acelaşi secol proprietarul principal devine familia R átonyi, după care prin succesiune revine familiei Surányi, dar şi familia Perényi obţine domenii extinse în localitate.
Parte a fostului comitat Ugocea, satul deţine o comunitate greco-catolică numeroasă începând cu secolul al XVIII-lea. Biserica actuală a fost construită între anii 1831-1836, în stil clasic.
Turnul adosat faţadei de vest, de o înălţime impunătoare, capătă în partea superioară forma unui bulb de ceapă. Pereţii clădirii sunt împărţiţi în registre cu ajutorul lizenelor şi al cornişelor proeminente. Acoperişul navei este format din trei corpuri separate, iar sanctuarul boltit descrie un plan semicircular. Locul cantorului, klirosul, este delimitat prin nişe săpate în pereţii bisericii. Cel mai valoros element arhitectonic din interiorul bisericii este iconostasul, realizat în manieră specifică sfârşitului de secol XVIII. Stilul decorului aminteşte de iconostasul din Ujgorod, datând din 1777–1779, dar conţine şi elemente care individualizează opera meşterului faţă de model. Mesele din faţa icoanelor principale sunt realizate cu ajutorul unor plăci curbate, iar icoanele reprezentând Cina cea de Taină şi Isus marele preot sunt poziţionate mai în faţă. Sculpturile sunt vopsite în alb şi auriu. Pictura murală a fost realizată în cea de a doua jumătate a secolului XX1.
Localitatea Porumbești avea și o școală confesională. Primele d ate referitoare la şcoala susţinută de biserica greco-catolică provin din anul 1849, când sunt menţionate în bugetul bisericii cheltuielile aferente renovării şcolii. De aici tragem concluzia că respectiva clădire trebuia să fie veche, astfel şi predarea a fost începută la o dată anterioară.
În anul 1924, în baza ordinului ministerial încetează învăţământul şcolar greco-catolic şi în locul acestuia porneşte învăţământul de stat gratuit, cu predare în limba română. În 1948, începând de la așa-numita reformă a învățământului, când școlile bisericești au fost naționalizate, la Porumbești a fost formată o școală generală cu șapte clase, respectiv o școală
generală cu predare în limba maghiară, unde existau patru posturi de învățător și șase de profesor.
Din Șematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-catolice Române a Maramureșului pe anul 1936 aflăm că parohia Porumbești era păstorită de pr. On. Iuliu Nevikzky. În data de 16 decembrie 1976, paroh al acestei parohii este numit Pr. Harangozó Iosif. În 17 februarie 1997, părintele a fost numit protopop, ocazie în care P.S. Ioan Șișeștean a înființat la Porumbești „Protopopiatul Ciscarpatin de Satu Mare”.
Între anii 1998-2001, s-a construit a doua biserică din Porumbești, biserica „Bunavestirea Maicii Domnului”, în locul bisericii din lemn, unde s-a arătat Maica Domnului unui tânăr pe nume Ivan și care a fost și este un loc de pelerinaj pentru mulți credincioși din țară și din țările învecinate, precum Ucraina, Ungaria etc. Această biserică fost binecuvâ ntată și sfințită de către P.S. Ioan Șișeștean pe 23 septembrie 2001.
Biserica parohiei s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru mulțimea de credincioși adunată pentru a-L preamări pe Dumnezeu cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la primirea Sfintei Taine a Preoției de către pr. paroh Iosif Harangozó. Sfânta Liturghie a fost celebrată de către Preasfinția Sa Vasile alături de un sobor de preoți din protopopiat, duminică 14 iulie 20132
Duminică, 6 septembrie 2020, parohia grecocatolică maghiară „Nașterea Maicii Domnului” din Porumbești a avut bucuria de a-l primi în vizită pastorală pe Preasfințitul Vasile Bizău, cu ocazia hramului sărbătorit anticipat. Sărbătoarea a fost dublă pentru comunitatea de aici, întrucât în cadrul celebrării Sfintei Liturghii, Ierarhul a ridicat la treapta preoției pe diaconul Simon Istvan Miklos.
Părintele paroh Harangazó Iosif l-a felicitat noul preot, pe care l-a caracterizat ca fiind „foarte bun”, fapt pe care l-a observat în anul în care a slujit ca diacon în parohie.
Ne încheiem pelerinajul în această frumoasă parohie, lăsând în urmă o comunitate unită în rugăciune și dragoste în Dumnezeu!
1http://ugocsa.ro/localitati/porumbesti/biserici/index. html
2https://www.bru.ro/maramures/aniversarea-a-40-deani-de-preotie-a-pr-iosif-harangoz/
Disponibile la sediul Episcopiei și în parohii.
Conferința Școala Ardeleană – Baia Mare, 13 octombrie 2022
Ziua Națională – Șișești, 1 decembrie 2022
Hirotonire diaconală, Ovidiu Iusco – Baia Mare, 21 noiembrie 2022