Lumina Credintei 2/2022

Lumina credinței

• Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 2 (43) • Iunie 2022 • Anul XII •

De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup Geneză 2,24

Lumina credinței

Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Nr. 2 (43) Iunie 2022 Revistă trimestrială Anul XII

3 4 - 5 6 7 - 9 10 - 13 14 15 - 17 18 - 19 20 - 21 22 - 23 24 - 25 26 27 28 29-32

Cuvântul Papei Francisc

Forme ale cultului Preacuratei Fecioare Maria Pr. can. Emil Gîrboan

Sensul amplu al vocației Pr. Vasile Trifoi

130 de ani de la Memorandumul Românilor din Transilvania Pr. dr. Vasile Iusco

Aurel Popp, artistul ca un nevindecat Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Prezentul ca perspectivă asupra trecutului? Pr. Emil-Marian Ember

Parcursul sinodal și misiunea Bisericii Pr. Laurențiu Costin „Doamne, buzele mele vei deschide” Pr. dr. Florin Marușciac Povestea unei pâini Pr. dr. George Marius Nicoară Singurătatea, tristețe sau bucurie? Dna. Antoaneta Turda

Bisericile de lemn din Maramureș - catedrale post-renascentine Dl. Dorin Ștef Biserica din Livada cu hramul ,,Acoperământul Maicii Domnului” Pr. Vasile Daniel Pop ,,Olimpicii vin pe Olimp, nu la olimpiadă” Prof. Adrian Roman Pelerinaj anual la Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației Sfințirea pietrei de temelie a Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor Români ai Secolului XX Biroul eparhial de presă Viața veacului ce va să fie Giandomenico Mucci S.J.

Biserica este cu voi, mai mult, Biserica este în voi!

Biserica s-a născut, de fapt, dintr-o familie, cea de la Nazaret, și este alcătuită în principal din familii.

Papa Francisc Întâlnirea Mondială a Familiilor Anul Domnului 2022

Papa Francisc, la Întâlnirea Mondială a Familiilor: Biserica s-a născut într-o familie

„O imensă constelație”, astfel a prezentat papa Francisc cea de-a X-a Întâlnire Mondială a Familiilor, desfășurată în zilele 22 – 26 iunie 2022 pe tema „Iubirea familială, vocație și cale de sfințenie”. Dumnezeu îl face pe Ilie să înțeleagă că lumea nu se sfârșește odată cu el și îi poruncește să transmită altuia misiunea sa. (...) Cât de importante este pentru părinți să înțeleagă modul lui Dumnezeu de a lucra! Dumnezeu îi iubește pe tineri, dar nu pentru aceasta îi ferește de orice pericol, de orice provocare și de orice suferință. Dumnezeu nu este anxios și hiper-protector, dimpotrivă, are încredere în ei și îl cheamă pe fiecare la măsura vieții și a misiunii. (...) Dragi părinți, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată calea: nu-i feriți pe fii de cele mai mici neplăceri și suferințe, dar încercați să le transmiteți pasiunea pentru viață, pasiunea de a aprinde în ei dorința de a găsi vocația lor și de a îmbrățișa misiunea mare pe care Dumnezeu a gândit-o pentru ei.

Libertatea de a iubi și de a sluji Pacea este felul în care familia trăiește libertatea. Nu există planete sau sateliți care călătoresc fiecare după propria orbită. Familia este locul întâlnirii, împărtășirii, al ieșirii din sine pentru a-l primi pe celălalt și a-i sta alături. Este primul loc în care se învață a iubi. Frați și surori, în timp ce, cu mare convingere, reiterăm acestea, știm bine că în fapte nu întotdeauna este așa, din atâtea motive și atâtea situații diferite. De aceea, chiar în timp ce afirmăm frumusețea familiei, simțim mai mult ca niciodată că trebuie să o apărăm. Să nu lăsăm să fie poluată de otrava egoismului, individualismului, culturii indiferenței și culturii rebutării, pierzând astfel ADN-ul ei: primirea și spiritul de slujire.

A privi înainte, nu înapoi, la noutatea lui Dumnezeu Nu există ceva mai încurajator pentru fii decât să-și vadă părinții trăind căsătoria și familia ca pe o misiune, cu fidelitate și răbdare, în ciuda dificultăților, în ciuda momentelor triste și a încercărilor. Ceea ce i s-a întâmplat lui Isus în Samaria se întâmplă în orice vocație creștină, inclusiv cea familială. Știm cu toții: vin momente în care e necesar a lua asupra ta împotrivirile, închiderile, neînțelegerile care provin din inima omului și, cu harul lui Hristos, să le transformi în

primirea celuilalt, în iubire gratuită”. Pe drumul său către Ierusalim, Isus arată ce înseamnă vocația de a-L urma: trei vocații, de fapt, care trec prin inima tot atâtor „aspiranți”, în fața cărora Isus spune că El nu are unde să-și plece capul, că cine vrea să pășească pe urmele Lui trebuie să acorde o prioritate absolută Împărăției lui Dumnezeu și că cine pune mâna pe plug nu trebuie să se uite înapoi. De aici, actualizarea imediată pentru viața de familie.

Papa Francisc: „Dragi familii, sunteți și voi invitate să nu aveți alte priorități, să nu vă uitați înapoi, adică să nu regretați viața de dinainte, libertatea de dinainte cu amăgirile ei înșelătoare: viața se fosilizează atunci când nu primește noutatea chemării lui Dumnezeu, regretând trecutul. (...) Când Isus cheamă, chiar la căsătorie și la familie, cere să vă uitați înainte și întotdeauna merge pe cale înaintea noastră, mereu merge înaintea noastră în iubire și slujire. Cine îl urmează nu este dezamăgit!”.

Iubirea familială, un pariu și o vocație

Cu puterea acestui Cuvânt de viață, vă încurajez să reluați cu hotărâre drumul iubirii familiale, împărtășind cu toți membrii familiei bucuria acestei chemări. (...) Iubirea pe care o trăiți între voi să fie mereu deschisă, extrovertită, capabilă să atingă pe cei mai slabi și pe cei răniți pe care îi întâlniți de-a lungul drumului: slăbiți la trup și slăbiți la suflet. Iubirea, inclusiv iubirea familială, se purifică și se întărește atunci când este dăruită”.

A pune pariu pe iubirea familială, a recunoscut papa la finalul predicii, este un gest curajos pentru că „este nevoie de curaj pentru a se căsători. Vedem atât de mulți tineri care nu au curajul de a se căsători. Câte o mamă îmi spune: Faceți ceva, vorbiți cu fiul meu care nu se căsătorește, are 37 de ani... Doamnă, nu-i mai călcați cămășile, începeți să-l îndepărtați un pic, să iasă din cuib. Iubirea familială îi împinge, de asemenea, pe fii să-și ia zborul, îi învață să zboare și îi împinge să zboare. Nu este posesivă, este de libertate, întotdeauna. Iar în momentele grele și de criză, iar toate familiile au momente de criză, vă rog, nu luați calea ușoară [a celui care spune] „mă întorc la mama”. Nu, ci mergeți înainte, cu acest pariu curajos. Soțul tău, soția ta are acea scânteie de iubire pe care ați simțit-o mai înainte: lăsați-o să iasă din interior, redescoperiți iubirea. Acest lucru ne va ajuta mult în momentele de criză.

Forme ale cultului Preacuratei Fecioare Maria

Paraclisul Maicii Domnului

Despre cultul public al Maicii Domnului s-a scris mult și se pot spune multe, dar remarcabile și foarte importante pentru viața noastră spirituală sunt și experiențele personale în ceea ce privește devoțiunea către Maica Domnului. Pentru mine totul a început cu participarea la o procesiune a tinerilor, din dorința de socializare, fiind la țară, într-o vacanță de vară. Era Postul Adormirii Maicii Domnului și în fiecare seară, în biserica din sat se celebra Paraclisul.

Am participat și eu cu mai mulți prieteni adolescenți, bineînțeles stând mai mult afară decât în biserică. La finalul slujbei a început procesiunea: mulțimea credincioșilor a înconjurat biserica purtând icoane, prapori și intonând cântece mariane. Am simțit atunci o emoție teribilă, știam că fac parte din ceva spiritual, ceva important, fără să știu că particip la un moment solemn, cu origini în vechile procesiuni penitențiale. Am mers până la răstignirea de la intrarea din sat și acolo s-a încheiat procesiunea, cu rugăciune către Isus cel Răstignit. Și cu Miliția care ne-a înconjurat, acuzându-ne de propagandă religioasă… Cred că era prin 1986…

Acesta a fost momentul meu, dar, pentru a vorbi liturgic, așa cum se cuvine despre Paraclis, trebuie să ascultăm glasul Bisericii pentru a cunoaște cultul public pe care trebuie să îl aducem Preacuratei. În Decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican II1 ni se spune: „În cadrul cultului liturgic, Orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioara, pe care Conciliul ecumenic din Efes a proclamat-o în mod solemn Presfântă Născătoare de Dumnezeu, în vederea recunoașterii lui Hristos ca adevărat Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, după Scripturi”.

Cinstirea Maicii Domnului s-a manifestat, încă de la început, prin mai multe forme, cea mai importantă fiind instituirea de sărbători consacrate ei. De asemenea, avem cântări și

Pr. can. Emil Gîrboan

rugăciuni adresate Mariei, încadrate în rânduiala tuturor slujbelor bisericeșt i. Sfânta Fecioară este pomenită, invocată și lăudată în slujba fiecărei zile liturgice printr-o bogată imnologie (tropare, stihiri, canoane), care alternează cu cea consacrată sfinț ilor zilei. Rânduiala Laudelor bisericeșt i care alcătuiesc serviciul divin zilnic este presărată cu asemenea cântări: tropare speciale ale Născătoarei la Vecernie și la Utrenie, stihiri speciale la Sedelnele și la Laudele Utreniei, Canoane speciale la Utrenie, Axionul la Sfânta Liturghie… Avem apoi slujbe speciale alcătuite în cinstea și spre lauda Sfintei Fecioare, cea mai veche fiind Acatistul Născătoarei de Dumnezeu sau Acatistul Buneivestiri. Ceva mai noi decât Acatistul sunt Paraclisele Maicii Domnului, care se oficiază mai ales în Postul Adormirii Maicii Domnului.

În cultul creștin bizantin avem două Paraclise închinate Sfintei Fecioare: primul Paraclis, numit și Paraclisul Mic, compus de călugărul Teostirict în secolul IX și un al doilea Paraclis atribuit lui Teodor II Dukas Lascaris, împăratul Niceei. Deoarece în cărțile liturgice greco-catolice apare doar un Paraclis, am studiat mai multe ediții ale Orologhionului pentru a identifica versiunea care se celebrează în Biserica noastră: este vorba despre Paraclisul Mic. Orologiul cel Mare publicat la Blaj în 19122, numește acest oficiu: Rânduiala Canonului de Mângâiere celui mic către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care se cântă la toată amărârea și asupreala sufletului. Facerea lui Teostirict monahul, după alții a lui Teofan.

Așadar acest Paraclis este atribuit monahului Teostirict, starețul Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul (numită și Pelekete), situată lângă localitatea Tirilye din Turcia (Trigleia medievală din Bitinia). Acesta a fost apărător și mărturisitor al cultului icoanelor în secolul al VIII-lea, în vremea împăratului iconoclast Constantin Copronimul. Teostirict l-a înfruntat și de aceea a fost supus la chinuri: după ce i s-au tăiat nasul, urechile și degetele, a fost aruncat într-o temniță întunecoasă, unde a fost lăsat fără mâncare și fără apă. A stat

în închisoare timp de nouă ani. Fiind eliberat după moartea tiranului, s-a întors în mănăstirea pe care o condusese, dar care acum era în ruine și, în apropiere, și-a ridicat o colibă din lemn, dedicânduse rugăciunii. Acolo a alcătuit Canonul închinat Maicii Domnului, începând cu stihurile poetice: De multe ispite fiind cuprins, către tine alerg, căutând mântuire; o, Maică a Cuvântului și Fecioară, de rele și de nevoi mântuiește-mă.3 După trei ani petrecuți în singurătate, câțiva călugări au venit la el cerându-i să le devină stareț. Teostirict a primit cu bucurie cererea lor și astfel a reînviat mănăstirea Pelekete. S-a mutat la viața cerească la data de 17 martie 807.

Din punct de vedere etimologic, denumirea de paraclis (din termenul grecesc paraklisis), atribuită acestei rânduieli, se traduce prin invocare, rugăciune, dar și prin mângâiere, evidențiind rolul ajutător, ocrotitor și mângâietor al Maicii Domnului în viața celor care o cinstesc și-i aduc ofrandă de rugăciune.

Fiind un oficiu asemănător Utreniei, ca structură – pe lângă partea principală, centrală, care este Canonul – slujba Paraclisului cuprinde rugăciunile începătoare, Psalmul 142, Dumnezeu este Domnul, două tropare ale Născătoarei, Psalmul 50, o pericopă din Sfânta Evanghelie după Luca, stihiri, ectenii și rugăciuni. Astfel, avem o slujbă care se încadrează în categoria rugăciunilor de cerere rânduite pentru a fi cântate, cântarea îndeplinind aici de fapt o funcție liturgică, constituind modul cel mai sensibil de exprimare duioasă a gândurilor și sentimentelor noastre față de Preacurata Fecioară Maria.

Din punct de vedere spiritual, Paraclisul cel mai adesea este perceput de către credincioși ca o invocare continuă și graduală, un real urcuș spiritual în care omul rugător devine părtaș milei și ajutorului ceresc revărsat peste el prin mijlocirea Maicii Domnului, care se revelează, cu adevărat, rugătoare caldă și zid neînvins, izvor de îndurare și scăpare lumii. 4 Ca o condiție fundamentală pentru primirea ajutorului ceresc, suntem chemați să privim cu credință profundă către Născătoarea de Dumnezeu, cu convingerea că ea ne este singură, grabnică folositoare Așa cum rostim în stihiră: Mângâiere nu am afară de tine, Dispunătoarea lumii, nădejdea și folosința credincioșilor; nu trece cu vederea rugăciunea mea, ci o fă de folos. 5 Iar faptul că Maica Domnului îi ajută pe toți cei ce i se roagă este frumos accentuat de troparul: Nimenea din cei ce aleargă la tine, nu iese de la tine rușinat, curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, ci cere darul și

primește dăruirea, spre folosul cererii.6 Desigur, înaintea Dreptului Judecător orice ființă pământeană se înfricoșează, dar înaintea Maicii Domnului oricine poate îngenunchea pentru a primi dragostea și mijlocirea ei. Inima ei se înmoaie la auzul durerilor noastre. Ea are inimă de Mamă pentru fiecare dintre noi și așteaptă să i ne adresăm…

În timpul unei vizite de prezentare a Facultății de Medicină, un grup de proaspeți studenți mediciniști au fost ghidați de un profesor. Întrun laborator au văzut expuse, conservate, organe umane, cazuri medicale destinate studiului. Oprindu-se înaintea unui recipient în care se afla o inimă nefiresc de mare, profesorul i-a întrebat, referindu-se la cazuistică:

- Cui credeți că i-a aparținut această inimă?

Unul dintre studenți a răspuns atunci prompt, cu naivitate copilărească:

- Cu siguranță a fost inima unei mame!

Colegii și profesorul au râs de el, dar, din punct de vedere spiritual, tânărul avea dreptate: o inimă de mamă este mare, este mare cât lumea copiilor săi pentru că ea cuprinde tot binele dorit copiilor. Cu atât mai mult Inima Mariei, care ne deschide tuturor, în Paraclis, ușile îndurării sale!7…

Despre iubirea ce ne-o poartă nouă, tuturor copiilor săi, Preacurata Fecioară mi-a amintit răspunsul unei mame care a fost întrebată odată care este copilul ei preferat, cel pe care îl iubește mai mult. Surâzând, ea a răspuns:

- Nimic nu este mai încăpător decât o inimă de mamă. Copilul ales este acel căruia mă dedic trup și suflet... Cel bolnav, până se însănătoșește; cel plecat, până se întoarce; cel obosit, până se odihnește;cel flămând, până-i sătul; cel însetat, până bea apă; cel ce citește, până învață; cel dezbrăcat, până se îmbracă; cel ce nu lucrează, până se angajează; cel îndrăgostit, până se căsătorește; cel ce se căsătorește, până conviețuiește; cel ce devine părinte, până ce-i crește copilul; cel ce promite, până ce se ține de promisiune; cel datornic, până plătește; cel ce plânge, până se înveselește; cel ce m-a uitat ... până își amintește...

1http://www.intratext.com/IXT/RUM0006/_PY.HTM#CV

2 Orologiul cel mare, care cuprinde Urmarea Oarelor și câte sunt de lipsă spre plinirea laudelor de toate zilele, Edițiunea a patra revăzută după originalul grecesc, cu binecuvântarea Excelenței Sale Preasfințitului Domn Victor Mihalyi de Apșa, Blaj, 1912, cu tiparul Seminarului arhidiecezan.

3 Ibidem, p. 512.

4 Ibidem, Sedelna de la Paraclis, p. 514.

5 Ibidem, p. 519.

6 Ibidem, p. 416.

7 Ibidem, p. 525.

bisericii

Sensul amplu al vocației

Putem avea tendința sau poate chiar convingerea de a înțelege vocația întrun mod restrâns definit, considerând că în creștinism vocațiile se referă numai la călugărie și la preoție. Probabil această mentalitate este destul de răspândită. Știm că numărul creștinilor care aleg călugăria sau preoția este mic în comparație cu totalitatea celor botezați. În cadrul acestui fel de a gândi, cei care au vocație (adică o minoritate) sunt văzuți ca persoane care trebuie să-și trăiască „chemarea în mod serios” pentru că asta au ales. Restul credincioșilor (adică majoritatea) pot să fie mai detașați, să privească lucrurile mai lejer, deoarece vocația nu-i privește, având în vedere că nu sunt persoane consacrate.

Papa Francisc, în mesajul său din acest an, dat cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații ne invită să (re)descoperim și să aprofundăm semnificația amplă a vocației afirmând că aceasta „nu este o experiență rezervată câtorva”, ci „este pentru toți pentru că toți sunt priviți și chemați de Dumnezeu”1 . În virtutea botezului primit, toți bărbații și toate femeile, au o vocație, chiar dacă slujirile sunt diferite. Vocația comună a tuturor este aceea de a deveni creștini mai buni. Apoi în funcție de înclinațiile fiecăruia și de darurile primite Biserica are nevoie atât de aportul persoanelor consacrate, cât și de cel al laicilor. De asemenea, misiunea de evanghelizare este parte integrantă a vocației oricărui creștin. Evanghelizarea începe cu propria persoană. Isus ne caută pe toți și dorește să instaureze o relație personală cu fiecare dintre noi. Plecând de la acest raport apropiat cu Dumnezeu pornește dorința de a trăi și răspândi Vestea cea Bună. Această misiune nu este doar sarcina unora, ci a tuturor. De pildă, cei căsătoriți sunt chemați să vadă statutul lor de viață asemenea unei chemări, fiind invitați să crească în iubirea reciprocă și

Pr. Vasile Trifoi

să vestească Evanghelia conform alegerii lor. Dacă este așa, atunci în mod natural, părinții devin primii evanghelizatori pentru copiii lor. Adulții îi pot ajuta pe copii și pe tineri să-și înțeleagă tot mai bine vocația de a deveni creștini mai devotați, încurajându-i să fie implicați în evanghelizare. Este important să conștientizăm că propovăduirea Evangheliei nu se face doar prin cuvinte, ci și prin alte moduri precum: atitudinea avută la locul de muncă, alegerile făcute, dorința continuă de reînnoire etc.

Privitor la intențiile de rugăciune pentru vocații, deseori este folosită expresia „pentru noi vocații preoțești și călugărești”. Fără îndoială, că în această privință, este nevoie urgentă de rugăciune și de persoane care aleg această cale. Dacă vocația este înțeleasă în mod amplu, atunci spectrul intenției de rugăciune pentru vocații ar putea lărgit pentru că în Biserică este nevoie și de alte slujiri precum cea a consilierilor parohiali, a coriștilor, a membrilor în diferite asociații laicale, etc. Este important ca toți creștinii, laici și persoane consacrate, să-și trăiască cât mai bine vocația conform cu darurile primite și alegerile făcute

1 https://www.magisteriu.ro/mesaj-cu-ocazia-zileimondiale-a-vocatiilor-2022/. Site-ul a fost accesat în data de 29.05.2022.

130 de ani de la Memorandumul Românilor din Transilvania

Iusco

Mișcarea memorandistă din Transilvania a fost cea mai importantă acțiune cu caracter național și social de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ea a fost precedată de alte mișcări cu caracter național, ale căror inițiatori sau susținători au fost ierarhii, slujitorii și credincioșii Bisericii Greco-Catolice. Bazele programului de luptă politică a poporului român din Transilvania a fost pus de către episcopul Inochentie Micu Klein, încă din anul 1744. Apoi, a continuat cu Supplex Libellus Valachorum, adică memoriul națiunii române din Transilvania din anul 1791 adresat împăratului Leopold al II-lea al Austriei în vederea recunoașterii națiunii române ca parte constitutivă a Transilvaniei. A urmat Pronunciamentul de la Blaj, din anul 1868, prin care se protesta față de încorporarea Transilvaniei în Ungaria. Mișcarea s-a concretizat în Memorandumul din 1892, care a produs un efect pozitiv, a coalizat și mai mult națiunea română, tinzând spre un singur ideal: Marea Unire.

Un eveniment cu implicații majore asupra întregii mișcări memorandiste l-a constituit înființarea Partidului National Român, în zilele de 12-14 mai 1881, după fuzionare a două mișcări politice românești: Partidul Național Român din Banat și Ungaria cu Partidul Național Român din Transilvania. Unirea celor două aripi politice a pus bazele concentrării tuturor forțelor politice românești, asigurând în acest fel cadrul necesar desfășurării luptei naționale în condiții organizatorice superioare. Acțiunea a pornit ca un răspuns la formarea dualismului austro-ungar, în anul 1867, când Transilvania a fost lăsată de împăratul Franz Iosif la latitudinea Budapestei, nemulțumind

românii care vedeau în politica dualistă doar forme de deznaționalizare, dispreț și inegalitate. Redactarea Memorandumului a avut loc la Sibiu, la data de 21 și 22 ianuarie 1892, fiind așternut pe hârtie de către Iuliu Coroianu, jurist român și fratele Clarei Maniu, mama omului politic Iuliu Maniu. La redactarea documentului au fost de față Ioan Rațiu, președintele PNR, alături de preotul Vasile Lucaciu, marele om politic George Pop de Băsești, precum și publicistul Septimiu Albini. Nemulțumirile românilor erau multe, începând cu faptul că românii nu se puteau bucura ca etnie de drepturile lor, după cum aveau parte celelalte etnii conlocuitoare: maghiarii, sașii și secuii. În memoriu ei reclamă faptul că încrederea lor și grija pe care împăratul o avea față de români se întoarce acum împotriva românilor, de aceea sunt nemulțumiți cu situația politică creată de sistemul de guvernământ dualist și cu parcursul nefiresc al vieții publice de atunci. Nu mai au nicio încredere în Dieta de la Budapesta și în guvernul maghiar. De aceea se retrag din cursa alegerilor de deputați, nu mai vor să fie reprezentați în Dietă, ca o formă de protest față de politica Budapestei, considerând acest aspect drept prudență patriotică. Reformă radicală a sistemului de guvernare din imperiu, românii au văzut-o ca o politică internă greșită și primejdioasă, deoarece le răpea drepturile naționale câștigate până atunci. Aceste drepturi, deși Budapesta se angajase să le respecte, erau eludate frecvent, făcând aproape imposibilă vocea și statutul românilor ca națiune în cadrul imperiului națiunilor. Memoriul face referire la faptul că Transilvania trebuia să rămână mai departe Principat autonom în cadrul imperiului, deoarece în această formă de guvernare a înregistrat un real progres, fie el politic, social sau etnic. În perioada aceasta, 1791-1866, românii au cunoscut un real progres național, prin dobândirea unor drepturi care acum le sunt retrase. Însăși proclamarea dualismului

Pr. dr. Vasile

crâmpeie istorice

s-a făcut fără consultarea românilor majoritari în Transilvania, ceea ce încalcă drepturile acestei națiuni care se găsește aici cu mult timp înaintea altor etnii. Aprobarea dualismului s-a făcut în Dietă, fără consultarea celorlalte etnii din Transilvania, iar inaugurarea lui prin articolul 43 al legii din 1868, reprezintă desconsiderarea fățișă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum și a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român și o nedreptate atât din punct de vedere legislativ și juridic cât și din cel politic . Ajungând prin sistemul dualist puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea hegemoniei sale și unificarea națională maghiară, iar legile emise de atunci, cât și executarea lor, demonstrează acest lucru. În continuare, memoriul prezintă toate nedreptățile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum și-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic,

„Federațiunea”, „Albina”, „Observatorul”, „Gazeta Transilvaniei” și „Tribuna” au fost condamnate de către unele tribunale pentru că au dezaprobat și au combătut instigarea la ură a ziarelor maghiare. Au fost înscenate șapte procese de presă ziarelor românești, deoarece au atras atenția autorităților asupra gravei situații în care s-a ajuns prin acest tip de șovinism. O altă faptă dezaprobată a fost condamnarea deputatului român Traian Doda, la doi ani închisoare și plata a o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. De asemenea, este menționată prigoana împotriva Bisericii și școlilor românești, după o descriere și prezentare amănunțită a inițiativelor legislative de guvernământ, care stingheresc activitatea acestor instituții. Se arată că în cei 25 de ani de dualism, autoritățile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor, cât și celorlalte națiuni din imperiu. În concluzie, se solicită ca „în formă egală legală și prin concursul factorilor competenți sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel ca să asigure drepturile odată câștigate și

cultural, cât și național. Prin descrierea legii electorale, memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetățenești și politice ale românilor, deoarece 90% din alegătorii români au fost excluși de la dreptul de vot pentru a fi majoritari etnicii maghiari. În ce privește politica agrară memorandul descrie cum au fost jefuiți românii de pământurile lor, de către magnați, prin reaua credință în compunerea legilor și aplicarea lor. Privitor la legea de presă s-a constat că, în timp ce niciun ziar maghiar nu a fost sancționat pentru ura de rasă ce o provoacă continuu, ziarele românești

să țină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”.

Documentul ajuns la final a fost semnat la data de 25 martie 1892 de către 25 membrii marcanți ai vieții politice și religioase. Între aceștia, pe lângă cei amintiți la redactare, pot fi amintiți: Dionisie Roman, avocat și deputat, Teodor Mihali, avocat originar din Prislop-Boiu Mare, Gherasim Domide, protopopul grecocatolic de Bistrița, Niculae Cristea, preot ortodox, redactorul șef al publicației „Telegraful Român”, Dimitrie Comșa, profesor, și alții. Delegația care a prezentat documentul împăratului Franz Iosif

Semnatarii Memorandumului

I a fost formată din 237 de fruntași ai românilor, reprezentanți a tuturor stărilor din Transilvania: oameni politici, intelectuali, meseriași. Ajunși la Viena au prezentat memoriul la data de 28 mai 1892. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Iosif nu a dorit să primească delegația, deși nu cunoștea nimic din conținutul memorandumului, apoi l-a trimis, sigilat așa cum l-a primit, autorităților maghiare. Gestul monarhului a nemulțumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu dorește rezolvarea problemelor naționalităților din imperiu. Mai departe, autoritățile maghiare au trimis memoriul prefectului de la Turda, de asemenea fără să-l citească, din dispreț față de revendicările românilor, cu specificația de a fi returnat lui Ioan Rațiu. Motivația invocată a fost aceea că; ,,Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului memorii ale unor indivizi pe care nu-i socotește îndreptățiți a reprezenta poporul român”.

În prima fază, guvernul de la Budapesta nu a luat nicio măsură împotriva memorandiștilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a Regatului României la Tripla Alianță, din anul 1883. În toată această perioadă are loc o amplă acțiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate și din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulație internațională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce textul Memorandumului a apărut în presă autoritățile maghiare au deschis o acțiune juridică împotriva Comitetului National Român și altor fruntași ardeleni, în luna mai 1893, sub acuzația de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfășurat la Cluj-Napoca, între 25 aprilie și 7 mai 1894, în clădirea „Reduta” – azi Muzeul Etnografic al Transilvaniei. În sentința pronunțată condamnarea semnatarilor Memorandumului însuma 31 de ani și 18 luni de închisoare. Cea mai grea pedeapsă a primit-o preotul Vasile Lucaciu, 5 ani în închisoarea de la Szeged. Alături de el au fost condamnați alți 13 memorandiști. În apărarea lor au venit avocați români cu renume la vremea respectivă: Ștefan Cicio Pop fiind principalul apărător, alături de Francisc Hossu Longin sau Coriolan Brediceanu, în total un număr de 30 de avocați si-au dat concursul pentru eliberarea lor. Brediceanu i-a luat apărarea lui Ioan Duma, încercând să scoată în evidență absurditatea procesului, condamnând împiedicarea inculpaților de a se

crâmpeie istorice

apăra în limba română. El a fost chiar amendat de două ori, cu 150 de florini, pentru protestele susținute în fața curții penale. La data de 14 mai 1894, preotul Gherasim Domide a făcut o declarație istorică în fața judecătorilor, când a pledat pentru recunoașterea oficială a națiunii române și recâștigarea autonomiei Transilvaniei față de sistemul dualist austro-ungar. În consecință, a fost condamnat de autoritățile maghiare la 2 ani și 6 luni de închisoare. Ioan Rațiu a făcut declarația care a ajuns deviză a mișcării naționaliste: „Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”. În final, toți inculpații au fost condamnați, spre stupoarea românilor din Transilvania. Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar și ale unor personalități din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemenceau, Emile Zola, și alții. Guvernul maghiar nu și-a revizuit decizia în pofida tuturor protestelor. După două luni de la pronunțarea sentinței, pe data 16 iulie 1894, va interzice activitatea Partidului Național Român. După un an de detenție, la intervenția directă a împăratul Franz Iosif memorandiști vor fi grațiați, la data de 19 septembrie 1895, în urma presiunilor imense la care a fost supus împăratul din partea opiniei publice, dar și datorită intervenției diplomatice a regelui Carol I, pe lângă Curtea de la Viena.

Mișc area memorandistă a fost cea mai importantă acțiune națională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a românilor și a grăbit ieșirea din pasivismul politic spre activismul național atât de necesar. A întărit sentimentul național împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în afara granițelor, în cancelariile și conștiința europeană. A întărit convingerea opiniei publice internaționale că națiunea română din Transilvania, condusă de către Biserica Greco-Catolică, este legitimă în cererile sale, în lupta sa, în aspirațiile naționale juste, pe care le reclamă cu atâta vehemență. Începând din acest moment, relațiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în Primul Război Mondial. A fost un secol de luptă națională a românilor, pentru afirmarea și apărarea drepturilor sale, drepturi care nu se primeau în dar, ci se cuveneau acestui popor.

în artă

Aurel Popp, artistul ca un nevindecat

Pr. Lucian Lechințan S.J.

Fiu de preot greco-catolic, născut la Căuaș (jud. Satu Mare) în anul 1879, Aurel Popp rămâne orfan de tată pe când abia împlinise cinci ani. Copilăria și-a petrecut-o la Carei alături de mamă și de ceilalți trei frați și deși fusese destinat carierei preoțești, alege pictura nu fără împotrivire din partea apropiaților. În anul 1899, ca să-și împlinească visul, se îndreaptă spre Budapesta, înscriinduse la Școala Superioară de Desen. Aici, pentru a se întreține, va lua parte la munca de jos: lipește plicuri, este hamal, cioplitor de monumente funerare. Cum spunea mai târziu: „așa am pornit eu în viață, jertfindu-mi totul…”. Totuși, nu atât sacrificiile, cât mai ales experiența de pe front, din timpul Primului Război Mondial, îi vor transforma în mod radical parcursul artistic, deopotrivă pe acela uman și spiritual. La expoziția de la Cluj din anul 1921 al așa-zisului Collegium Artificum Transilvanicorum, publicul larg făcea cunoștință cu un artist matur, capabil să transmită nu numai emoția, ci și o viziune personală despre viață și univers.

Formarea artistică a lui Aurel Popp s-a desfășurat într-un cadru riguros care presupunea în primul rând studiul istovitor după model. În acele timpuri, ale tumultosului început de secol XX, la Budapesta, ca și în orice altă capitală europeană, valul avangardelor îi acapara pe cei mai tineri înainte ca aceștia să stăpânească satisfăcător tehnicile artistice. O întâmplare evocată de două ori în scrierile autobiografice ale artistului este semnificativă în acest sens. În mintea studenților, pictatul într-o manieră nouă, ca aceea a artiștilor de la Barbizon, însemna „să folosim culori cât mai strident posibile și forme cât mai exagerate, aproape caricaturale”. Într-una din zile, „pe cartonul meu preparat străluceau, de-ți luau ochii, culori sclipitoare de roșu violet

și galben [...] Binecuvântatul meu profesor îmi privea creația. Privea... privea. Apoi după un lung răstimp îmi spune, cu capul plecat puțin pe-o parte de parcă nici nu voia să mă privească în ochi: „Spune, ce-i asta?...”. N-am putut să scot un mâc. „Ce este acest roșu urlător pe pomeți?... Apoi acest stacojiu pe gât?... Dumneata vrei să pictezi peisaj având ca model un cap?...” Cu aceasta își întinde mâna după paletă și pensulă și-mi corectează „peisajul”, apoi fără cuvinte pleacă... Eu zdrobit sufletește și trupește, stăteam în fața șevaletului ca și acela care și-a pierdut total simțul orientării și nu știe încotro să o ia...” (La capătul, 20-21).

Aspirația de a picta omul

Dincolo de anecdotic, episodul trebuie să fi fost hotărâtor pentru viitorul artist, căci mult timp după cele întâmplate, în momentul în care evoca din nou istorioara, mărturisea că „rareori am fost așa de emoționat în viața mea ca acum”.

Lumina credinței

Studentul de atunci avea aspirația profundă de a picta omul, dar, de fapt, pe neștiute fusese acaparat de „peisaj”. Stăruința maestrului pe lângă elev, nenumăratele sale corecturi, l-au ajutat pe tânărul Aurel să înțeleagă că a picta omul nu e doar o chestiune de circumstanțe, ci însăși menirea unui artist, o alegere conștientă și curajoasă de a se aventura în explorarea abisurilor existențiale.

Itinerarul către un stil personal nu a fost însă un drum liniar, ci a presupus inclusiv întâlnirea cu falimentul atunci când, în scurta ședere de la Paris, își spunea sieși: „pensula mea e mai deșteaptă decât mine”. (La capătul, 51). Artistul devenise tot mai convins că „în pictură un rol mare o are întâmplarea”, de unde și decizia de a o abandona în favoarea sculpturii. Aceste probleme au fost însă rezolvate în mod neașteptat de providență căci, așa cum afirma peste ani: „în lipsa unei voințe libere noi nu putem face altceva decât să fim uneltele unei Forțe Necunoscute, care ne mână pe noi toți precum vântul frunzele copacilor...” (În atelierul, 266). Ocazia care i-a modificat deopotrivă existența și itinerarul artistic a fost războiul. Rămâne în acest sens emblematică inscripția în franceză de pe ultima lucrare lăsată neterminată la Satu Mare: „Întrerupt la 1 august 1914, la sunetul clopotului de amiază, când am primit ordinul de chemare pentru războiul mondial...”. Aceste cuvinte reprezintă hotarul dintre primele picturi tributare încă influențelor școlii de la Barbizon, în ecourile unui László Paál sau Mihály Munkácsy, și etapa matură de creație. De aici mai departe, aplecarea spre marile drame ale umanității va deveni o constantă. În primii ani de după război și până 1927, Aurel Popp va picta dramele de pe front, atacul cu gaze, viața în tranșee. Mai târziu, se va afla deseori în postura celui care va scruta destinele tragice ale lui Hristos la Cina de taină, ale unui predicator înfocat precum Savonarola, ale lui Gheorghe Doja, compoziție care îl va frământa în ultimii ani de viață prin cele peste 30 de variante ale lucrării.

Aurel Popp a fost înrolat în anul 1915 ca pictor militar la granița dintre vechiul Imperiu Austro-Ungar (pe teritoriul actualei Slovenii și a Croației) și Italia, urmând ca din 1916 să se afle pe frontul rus (în partea nord-vestică a Ucrainei de astăzi). Însărcinarea artistului era de a schița și de a elabora ulterior în desene momentele mai semnificative din lupte, portretele ofițerilor, dar și

evanghelia în artă

scene cotidiene (bucătăria de campanie, popota, slujba religioasă, etc.). În tranșee, artistul va face direct experiența ororilor războiului: „aceste cavități murdare, pline de noroi, bucată cu bucată, nu corpuri întregi, așa încât sub focul grenadelor căutam adunând capuri, trupuri, mâini și picioare” (La capătul, 102). Războiul devine deseori locul unor experiențe contradictorii ca aceea de pe frontul rus: „Spre sfârșitul lui octombrie, soldații ruși ce sufereau în primele linii, au fost năpădiți de un fel de febră pacifistă... Nimeni nu știe cum a început, dar la un moment dat, ai noștri cu mai multe căruțe transportau tot felul de alimente pe front. Oamenii din cele două tabere dușmane parcă niciodată nu s-ar fi împușcat, ieșeau veseli, unul după altul din tranșee, râzând, jubilând, fugeau unul către altul, vorbeau fiecare pe limba lui, se îmbrățișau și se sărutau [...] Și toți am crezut că a sosit PACEA...! Apoi dintr-o dată s-au auzit tunurile! Și toți cei care se îmbrățișau plângând, acum se împușcau din nou... Visul a încetat, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, ne omorau din nou!” (La capătul, 63).

În creația artistului, experiența războiului câștigă valențele unei confesiuni nemijlocite. Cromatica este astfel gândită încât să evoce starea „oamenilor înmuiați în argila galbenă”, acei „omuleți de argilă” care „arătau ca și când demult sufletul lor ar fi zburat din ei...” (La capătul, 61, 103). Așa cum impresioniștii au refuzat culorile pământii, optând exclusiv pentru tonalități vioaie, Aurel Popp alege conștient griurile, cenușiul, culorile mate care caută lumina fără a o găsi. Lucrările sale au în fundal Dezastrele războiului ale unui Goya, pe care îl evoca afectuos: „Când îmi aduc aminte că ar trebui să-l mai văd pe acel Goya la Madrid...” (În atelierul, 279). Pătrunderea conștientă înspre expresionism îl plasează în proximitatea unui Van Gogh sau a artiștilor școlii vieneze, a lui Richard Gerstl, format, între altele,

evanghelia în artă

în cercul lui Hollósy de la Baia Mare. Elementul oniric, din lucrări direct inspirate de tematica războiului, precum Azi, mâine, poimâine (1949), se apropie de grafica introspectivă a unui Alfred Kubin, și el din cercul expresioniștilor vienezi.

Noul Christ, între tradițional și modern

Așa cum remarca Zoltan Banner, Aurel Popp „s-a oprit între oamenii zăcând la pământ, din ale căror antebrațe prinse în sârmă ghimpată au mâncat vulturii” (Între două culturi, 388). Tabloul aici evocat este Păcat..., păcat... (1922) inspirat dintr-un desen de pe frontul din Ucraina occidentală, din Volinia. Acest chip al soldatului căzut peste gardul din sârma ghimpată trebuie să fi fost o obsesie a artistului, prezentă și în

Lumina credinței

desenul Eroul Necunoscut , precum a remarcat Dumitru Păcuraru (Între două culturi, 140) .

Tabloul Noul Christ, elaborat în mai multe etape între 1922 și 1927 și având semnătura din 1925, este o lucrare de o copleșitoare forță emoțională. În viziunea aceluiași Banner, el aparține fazei concluzive cu scene direct inspirate de război, când pictorul „renunță la tablourile cu mai multe figuri și lucrează numai cu o figură” (Între două culturi, 388). În Noul Christ, culoarea este aplicată direct cu spatula și apoi întinsă cu o pensulă aspră în trasee haotice. Textura granulată a pânzei rămâne pe alocuri vizibilă. Artistul intervine și răzuiește uneori surplusul de culoare lăsând ca întregul să pară împânzit de noduri. O mare abilitate se observă și din combinarea complementarelor, verdele cenușiu și violetul, la care se adaugă galbenul verzui care contribuie la efectul de clarobscur al întregului.

Profunzimea meditației se desprinde și din impostarea iconografică. Foarte probabil, lucrarea se inspiră dintr-o scenă a Plângerii lui Hristos, episodul care urmează coborârii de pe cruce. În această categorie de imagini, precum aceea aparținând lui van der Weyden de la Galeria Ufizzi din Florența (cca. 1440), trupul celui decedat are brațele larg întinse în lateral fiind susținut ca să nu se prăbușească de personajele sfinte. De asemenea, într-o altă Plângere, a lui Rosso Fiorentino, un panou de altar din Toscana (Sansepolcro, biserica San Lorenzo, 1528), Hristos este aureolat, capul îi cade pe spate, iar genunchiul este ridicat în urma manipulării trupului. Sub tăria impresiilor de pe front, Aurel Popp își ancorează tabloul într-un univers vizual amplu. Eroul său devine o figură arhetipală. El nu mai este înconjurat de ființe sau de chipuri îngerești compătimitoare, iar trupului își are balansul pe o sârmă

Noul Christ, 1925, ulei pe pânză, Muzeul de Artă, Satu Mare.

ghimpată. Singurul martor al tragediei este pictorul, iar valoarea mărturiei sale este unică și universală.

În acele timpuri, mai mulți artiști europeni și-au dedicat ani buni din viață meditând tema războiului. Îi mai putem adăuga aici pe George Grosz, Ludwig Meidner, Max Beckmann sau Otto Dix. Spre deosebire de artiștii germani, care se rezumă de multe ori la evocarea evenimențială a războiului în componenta sa macabră sau absurdă, Aurel Popp mizează pe trezirea laturii empatice a privitorului. El vrea ca să-i aducă pe acești eroi aproape de noi, ca și când înaintea sfârșitului tragic de pe front ei n-ar fi reușit să transmită tot ceea ce ar fi dorit ca noi să știm despre viață. Creștetul Noului Christ este din acest motiv învăluit într-o lumină suprafirească, ca o schiță de răspuns.

Sala V din Muzeul de la Satu Mare În ciuda puținei recunoașteri de care s-a bucurat până acum Aurel Popp, complexitatea universului său artistic și meditația profundă îl așază la locul cel mai de cinste în Panteonul artei românești. O remarcabilă tentativă recentă de recuperare a figurii artistului îi aparține lui Dumitru Păcuraru. Cele două volume publicate până acum se dovedesc a fi pietre unghiulare pentru o tentativă de rescriere autentică a istoriei artei din România. Volumele oferă o perspectivă ex-centrică, europeană, care surprinde formele spiritului în manifestarea lor liberă și unde conjecturile devin permanent obiectul unei munci de revizuire. Deseori circumstanțele istorice condiționează raportarea noastră la opera de artă. De aici și bucuria descoperirii de

evanghelia în artă

noi perspective neconsiderate anterior datorită comodității instalării noastre în clișee.

Astăzi, lucrările lui Aurel Popp având ca temă războiul pot fi văzute în Muzeul de Artă de la Satu Mare într-un parcurs expozițional de excepție conceput cu mare finețe și discernământ de curatorul Oana Mirabela Păcurar. Oricine poposește în acest loc, de îndată ce va pătrunde în sala V, va avea senzația imersiunii într-un tărâm, altul decât acela în care ne mișcăm zilnic. În acest „infern dantesc” al vizualității sunt adunate trăirile unui martor pe care experiența războiului l-a transformat profund. În urma a ceea ce văzuse și trăise, s-ar putea spune că Aurel Popp a rămas un „nevindecat”. Așa cum spunea într-o mărturie din 1954: „Este ușor să fie credincios cineva dacă primește vindecare în schimb” (În atelierul, 264). În seria de tablouri având tema războiului, tentația necredinței este una reală, dar, cu toate acestea, putem fi siguri că tot atunci artistul a înțeles că de întrebarea cu privire la credință atârnă totul.

Notă: pentru articol, a se vedea - I . Erdős (ed.), Aurel Popp. La capătul unei vieți... fragmente de jurnal și alte scrieri..., Satu Mare 1999; D. Păcuraru, Aurel Popp. Între două culturi, București 2017; Id., În atelierul lui Aurel Popp, București 2019. Alte lucrări semnificative: R. Șorban – Z. Banner , Aurel Popp, București 1968; I. Mesea – T. Alexa , «Pictura din Transilvania între 1900-1945», în Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate, vo. II, București - Cluj Napoca 2018, 207-9 (regretabilă lipsa măcar a unei reproduceri din lucrările artistului). Aducem mulțumire Muzeului din Satu Mare pentru concesia publicării imaginii Noului Christ . Autoportretul artistului și desenul Ostaș mort 1917, provin din albumul lui D. Păcuraru, Aurel Popp, între două culturi, p. 155 și p. 428.

Prezentul ca perspectivă asupra trecutului?

Pr. Emil-Marian Ember

Provocările prezentului ne amintesc de vremurile tulburi ale trecutului, dacă facem referire la invitația Sfântului Părinte către liderii politici ai lumii de a prezerva pacea... Poate este mai valoros îndemnul celui care a constatat și descris starea de decădere a armatei romane, dacă vrei pace, pregătește-te de război1 ... Ipotezele prezentului privind cursul pe care îl vor adopta marile puteri ale lumii nu sunt foarte diversificate. Ne temem de un scenariu negru, având în minte ceea ce am îndurat de-a lungul războiului mondial și de-a lungul perioadei comuniste... Dar acest gând este complet străin de generația post-decembristă a „omului recent”.

Oare este vremea să ne punem în genunchi și să implorăm îndurarea lui Dumnezeu?! Sau încă ne bizuim pe propriile noastre forțe, că vom reuși și fără Dumnezeu să traversăm aceste momente tensionante...!?

De ce se aglomerează atâtea necazuri în prezentul nostru? Încă nu am scăpat de criza sanitară... cea a resurselor ne sufocă economia și viața de familie. Iar orgoliile unor lideri de stat debordează până la granițele țării. Nimic nou sub soare 2 ar fi concluzia celui care nu a ignorat trecutul zbuciumat al neamului.

Greutățile financiare fac să răbufnească, iar oamenii ( poporul de rând ), care așteaptă salarii mai mari, pensii mai bune... Politicienii se înghesuie să facă promisiuni de mai bine, cu iz electoral mai mult sau mai puțin pronunțat... În această privință, prognosticul rămâne neschimbat, după principiul: „că voi egalitate, dar nu pentru căței”3 .

Sistemul de sănătate a sucombat în fața acestei pandemii, ce pare că nu se sfârșește, scoțând la iveală lipsa de investiții, penuria de personal...

Învățământul românesc post-decembrist revelează efectele vechiului regim. Investiția mediocră în numele progresului în acest domeniu l-a redus la ceea ce este azi. Avem parte de rezultatele dezastruoase în mai toate aspectele vieții... analfabeții funcționali sunt la modă azi; diploma este o coală de hârtie, care nu mai spune nimic, constituie un rând în CV și atât.

În numele progresului, am renunțat la valorile pe care s-au clădit societatea noastră pentru a fi în trend cu noile repere post-moderniste. În acest sens, doar un exemplu mediocru...: de ce să forțezi o analiză gramaticală într-o lume guvernată de teoria genului?! Să încerci un răspuns la o astfel de întrebare ar fi cel puțin o dovadă crasă de incorectitudine politică.

Până acum, acest articol seamănă cu o încercare îndrăzneață, neastâmpărată, care poate deranjează pe unii pentru franchețea afirmațiilor. Ce au toate acestea în comun? De ce nu îmi impun o limită la un discurs neutru sau pur și simplu adept al corectitudinii politice?! Cu certitudine, nu sunt lucruri noi, cele enumerate până acum... nu mai impresionează pe nimeni. De ce mai trebuie spuse? Poate pentru a readuce în discuție realitatea că Dumnezeu a fost complet exclus. Dezordinea moral-spirituală, care este întreținută la cote nemaiîntâlnite, construiește un labirint imposibil de depășit prin forțe proprii. De aceea, rămânem în tabăra celor care văd totul în negru sau nu mai găsesc fundament pentru speranță...

A regăsi loc pentru Dumnezeu în cotidian este primul pas pentru ca viitorul să sune bine și prezentul să capete substanță pe calea convertirii personale, atât de necesare astăzi...

1 „Si vis pacem, para bellum” (Publius Flavius Vegetius Renatus în lucrarea De Re Militari)

2 „Nihil novi sub sole”.

3 „Câinele și cățelul” de Grigore Alexandrescu.

Parcursul sinodal și misiunea Bisericii

Pr. Laurențiu Costin

Începând cu luna octombrie 2021, am început cu toții parcursul sinodal, în fiecare parohie din lumea întreagă. Tot acest mare efort de reflecție asupra modului în care Biserica trăiește și lucrează în lume stă sub umbrela unui motto: Comuniune, Participare, Misiune. Dintre cele trei mari valori, care sunt puse în lumină în acest mare eveniment, voi prezenta pentru început câteva idei legate de cea de-a treia: Misiunea Bisericii.

În discuțiile pe care le întrețin uneori cu oamenii, atunci când se pronunță cuvântul Misiune am senzația că viziunea fiecăruia despre subiect diferă și de aceea voi profita de ocazie să prezint puțin învățătura Bisericii despre misiune. Unii oameni asociază misiunile cu organizații de tip ONG, sau non-profit, cu scopuri caritabile și structuri specifice. Dacă privim spre magisteriul

Bisericii, putem întâlni cuvintele sfântului Ioan Paul al II-lea, care, în enciclica sa Redemptoris Missio din decembrie 1990, spunea: „Biserica este misionară prin însăși natura ei, întrucât mandatul oferit nouă de către Cristos, nu este ceva contingent sau extern, ci atinge fiecare inimă a Bisericii” (62).

În acest sens, Biserica nu are o misiune –Biserica este o misiune, însăși natura ei este misionară. Biserica există pentru a fi misiune în lume, în toate limbile, culturile și locurile pentru a propovădui Dragostea lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, misiunea nu este unul dintre multele lucruri pe care le „face” Biserica, ci Biserica este o misiune, care este propovăduirea Evangheliei și convertirea întregii lumi la Hristos. Sfântul Ioan evanghelistul ne spune: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). Isus este trimis, așadar, de către Tatăl pentru a

apostolatul tinerilor

transmite această mare iubire. Misiunea începe cu Tatăl, care îl trimite pe Fiul său, pentru ca mai apoi Fiul, prin Viața, Moartea și Învierea sa, să trimită apostolii: „Mergând în toată lumea, predicați evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15). Biserica există prin misiunea încredințată de către Tatăl lui Hristos, oferită mai departe apostolilor, comunității care este purtătoarea Veștii celei bune, întregii creații. Misiunea se revelează astfel ca fiind țelul cel mai profund, unica rațiune a existenței bisericii. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea și acum Papa Francisc au lucrat pentru ca Biserica să își redescopere natura ei, reamintind Bisericii de ce există.

Tema Sinodului exprimată prin cele trei perspective – ale Comuniunii, Participării și Misiunii – implică un anumit mod de a înțelege Biserica, o anumită ecleziologie.

După Conciliul Vatican II, Biserica, văzută ca și Comuniune, a devenit un concept tot mai larg răspândit în magisteriul celor trei pontifi anterior menționați. Comuniunea este o componentă integrată a misiunii, întrucât Biserica trăiește

Lumina credinței

pentru a chema întreaga lume la unitatea cu Dumnezeu și cu semenii. În acest sens găsim conceptul de Biserică, Sacrament de Comuniune, în Catehismul Bisericii Catolice, 775. După doctrina catolică, Biserica în Hristos este ca un sacrament, semn vizibil și eficace, un instrument al comuniunii cu Dumnezeu și al unității tuturor oamenilor. Comuniunea omului cu Dumnezeu este trăită ca o unitate interioară, profundă, intimă, care devine sursă de energie continuă orientată spre unitatea cu semenii. De la această unitate înrădăcinată în izvorul nesecat al harului se ajunge la deschiderea înspre comuniune către și împreună cu toată familia umană.

Epistola către Efeseni (4,1-13)

De aceea, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, Cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, Silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii.

Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre;

Este un Domn, o credință, un botez, Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți.

Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.

Pentru aceea zice: «Suindu-Se la înălțime, a robit robime și a dat daruri oamenilor».

Iar aceea că: «S-a suit» – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului?

Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple.

Și el a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, Spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos.

Lumina credinței

În procesul sinodal început în comunitățile noastre se va medita periodic și ciclic asupra acestor valori, luptând pentru re-construcția unității și a comuniunii, ca valori trăite, respirate, reale, experimentate, transmise, oferite, împărtășite. Comuniunea este semnul realizării

apostolatul tinerilor

Misiunii încredințate nouă, fiecăruia, de către Dumnezeu.

Dar pe de altă parte, Comuniunea este și (pre) condiție pentru Misiune și în acest sens Isus se roagă pentru ucenicii săi, în seara din ajunul Pătimirii sale:

Evanghelia după Ioan (17,17-23)

Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.

celor botezați, persoane care lucrează în diversitatea ordinelor, a carismelor și vocațiilor. Întregul popor este chemat la Sfințenie, iar sfințenia se manifestă prin exercițiul dragostei, prin participarea la misiune, împreună, prin împreună-lucrare, prin responsabilitate și coresponsabilitate.

Toate aceste cuvinte deschid întreaga comunitate creștină spre comuniunea în Participare. Astfel, menționăm a treia lumină în care contemplăm și trăim ca un singur trup. După Conciliul Vatican II, Biserica a fost orientată înspre această simțire comună de Popor al lui Dumnezeu. Biserica trăită ca Popor al lui Dumnezeu subliniază comuna demnitate și misiune a tuturor

Co-responsabilitatea este un concept introdus de către Papa Benedict XVI, pentru a exprima relația dintre laici și ierarhia bisericească, în care fiecare pune umărul pentru unicul țel, mai mare decât oricare dintre individualitățile participante. Fiecare ne asumăm rolul nostru și îl purtăm, îl împlinim, mergând împreună în libertate, realizând și împlinind viața bisericii și misiunea Sa.

Fie ca noi, cu toții, să parcurgem acest drum al unității, libertății și al vieții, cu bucurie, rostind împreună, an după an: „Totul este împlinit!”.

„Doamne, buzele mele vei deschide”

Pr. dr. Florin Marușciac

Omul este o ființă rațională și cuvântătoare, gândul fiind exprimat prin cuvânt, iar acest lucru este un mare dar care ne face asemănători cu Dumnezeu, care a născut din veșnicie Cuvântul, întru tăcerea și taina Iubirii desăvârșite, care este Spiritul Sfânt. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este desăvârșit în iubire, bunătate și adevăr, cuvântul omenesc însă este un dar care poate fi folosit spre bine sau spre rău. Cu buzele și limba noastră îl putem binecuvânta pe Dumnezeu și pe Tatăl ceresc, iar tot cu acestea îi putem blestema pe oamenii care sunt făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Iacob 3,9). De aceea Mântuitorul ne atenționează spunând că „pentru orice cuvânt deșert, pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12,36-37). Sfântul Iacob, în epistola care-i poartă numele, ne spune că dacă cineva nu greșește prin cuvânt este un om desăvârșit, capabil să-și înfrâneze tot trupul (cf. Iacob 3,2). Tot aici Sfântul ne atenționează că limba este un organ mic, dar se poate fălii cu lucruri mari, așa precum un foc mic poate să aprindă o pădure mare sau o cârmă mică poate să conducă o corabie mare (cf. Iacob 3,45). Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă în această privință spunând că „cine vrea să iubească viața și să vadă zile bune săși ferească limba de la rău și buzele sale să nu vorbească cu înșelăciune, să evite răul și să facă binele, să caute pacea și s-o urmeze” (1 Petru 3,10).

Din aceste îndemnuri sfinte deducem că sunt multe și destule păcatele legate de folosirea rea a cuvântului în viața de zi cu zi. Cartea Înțelepciunii înșiruie aceste păcate legate de buzele noastre, atunci când ne îndeamnă să ne păzim de vorbele

cârtitoare și deșarte, de clevetire și de gura mincinoasă: „Păziți-vă de vorbele cârtitoare și deșarte și feriți limba voastră de la clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă și gura mincinoasă aduce sufletului moarte” (Cartea Înțelepciunii 1,11). Toate aceste păcate legate de buze, de cuvânt, pot duce la moarte spirituală: „Cine își păzește gura își păzește sufletul său; cel ce deschide prea tare buzele o face spre pieirea lui” (Pilde 13,3).

Experiența vieții spirituale ne arată că patimile se leagă unele de altele, prind rădăcină unele din altele. Acest lucru ne învață sfântul Ioan Scărarul atunci când spune că rădăcina vorbirii de rău sau a clevetirii (judecata, osândirea, bârfa) se află în patima ținerii de minte a răului, a urii (cf. Scara 10,1)1, care la rândul ei este fiica mâniei, iar aceasta din urmă își poate găsi rădăcinile în iubirea de slavă deșartă, de avere sau de plăcere. De aceea, pentru a tămădui aceste patimi în noi legate de cuvânt, ar trebui să luăm aminte la rădăcină. Pomenitorii de rău nu sunt acei oameni care doar își aduc aminte de cele relele pe care le-au suferit de la alții, ci o fac pătimaș, cu neplăcere și nemulțumire, la care adaugă gânduri de răzbunare, dorințe păcătoase de a răsplăti răul cu rău2. De regulă, clevetirea aduce cu sine dezbinare și seamănă zâzanie în jur. Tot sfântul Ioan Scărarul ne spune că semnul unui om cu patima ținerii de minte a răului și invidios este că defăimează cu plăcere și ușurință învățăturile, faptele și virtuțile aproapelui, fiind cuprins de

spiritul urii (cf. Scara 10,12). A judeca pe alții, însă, înseamnă a răpi în chip nerușinat ceea ce i se cuvine lui Dumnezeu, iar a osândi înseamnă a-ți pierde sufletul (cf. Scara 10,14). De aceea sunt oameni care în taină și pe ascuns săvârșesc păcate grele și, în același timp, socotindu-se mai buni decât alții, atacă fără milă pe cei care fac păcate ușoare (cf. Scara 10,13).

Tot spre păcat ne duce și vorba deșart ă, ce reprezintă cauza judecării aproapelui, fiind o prietenă fidelă a slavei deșarte, precum și a altor rele: „Multa vorbire este scaunul de pe care îi place slavei deșarte să se arate și să se înfățișeze cu măreție. Multa vorbire este semn al neștiinței, ușa vorbirii de rău, călăuza spre glume, slugă a minciunii, pierdere a străpungerii din inimă, făuritoare și chemătoare a akediei (spiritul lâncezelii), înainte mergătoare a somnului, risipire a luării aminte, nimicire a pazei inimii, răcire a sfintei călduri, întunecare a rugăciunii” (Scara 11,2). Iată câte rele aduce cu sine vorba deșartă! Ce înseamnă însă vorbă deșartă? Avva Pimen ne oferă o profundă descriere a celui ce pătimește de aceasta. Un astfel de om nu este neapărat cel care comunică mult, vorbește mult, ci mai degrabă cel care vorbește fără folos: „cineva pare că tace, dar inima lui judecă pe alții: un astfel de om vorbește tot timpul. Altcineva vorbește de dimineața până seara, dar stăpânește tăcerea, adic ă nu vorbește nimic nefolositor (Avva Pimen 27)3 . Așadar, din aceasta deducem că vorbele nefolositoare sunt deșarte, un singur cuvânt rău, spus fără folos, poate murdări tot sufletul. Vorba deșartă este o arătare a slavei deșarte, vădește necunoașterea; prin aceasta ajungem să clevetim pe aproapele, putem chiar să mințim și să spunem glume nepotrivite, răutăcioase; aceasta este semnul pierderii pocăinței adevărate, conducând sufletul la lene spirituală, la risipire mentală, nimicind paza inimii de gânduri rele; duce la răcire spirituală și la lipsa unei rugăciuni profunde și luminate.

Tăcerea reprezintă virtutea care se opune patimii vorbirii deșarte. Într-o lume zgomotoasă și agitată, unde mintea își găsește mediul propice să se risipească, am putea să ne întrebăm cum să ajungem la tăcerea despre care ne vorbește avva Pimen. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre tăcere, o descrie ca pe o venire în sine, un

drum de întoarcere în sine și ne oferă următorul sfat: „când mintea nu se risipește în lucrurile din afară și nu se mai împrăștie în lume prin simțuri, se întoarce în sine și se înalță în gânduri la Dumnezeu”4 Tăcerea presupune o golire de sine, o sărăcie cu spiritul, ceea ce este departe de a fi o simplă privațiune. Prin golire de sine de fapt se urmărește ceva ziditor, să ne umplem de sentimentul și plinătatea prezenței dumnezeiești. Cel care este în tăcere încetează propria lucrare pentru a intra în lucrarea lui Dumnezeu, prin rugăciune. De aceea tăcerea nu este un vid, o pauză între cuvinte, un scurt repaus înainte de a lua convorbirea, ci este o plinătate: o atitudine

vie de atenție, de vigilență și înainte de toate de ascultare5. Prin urmare, prin tăcere sufletul se deschide pentru ascultarea cuvântului fără de cuvinte și a dialogului cu Dumnezeu: „Doamne buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda ta!” (Psalm 50,16). Bunul Dumnezeu să ne ajute să fim desăvârșiți în cuvânt, să ne vindece de patimile legate de buze pentru a face din inima noastră un mic cer pe acest pământ!

1 Cf. I. Scărarul, Scara, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători – Neamț, 2015, p. 149.

2 Cf. T. Părăian, Gânduri de altădată pentru atunci, pentru acuma și pentru totdeauna, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2006, p. 53.

3 C. Bădiliță (trad.), Patericul sau Apoftegmele Părinților deșertului. Colecția alfabetică. Text Integral, Ed. Adevărul, București, 2011, p. 270.

4 W. Kallistos, Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2019, p. 83.

5 Cf. W. Kallistos, Rugăciune și tăcere, p. 89.

animi

Povestea unei pâini

Pr. dr. George Marius Nicoară

Era odată un brutar care s-a hotărât ca în următoarea zi de sâmbătă să facă mai multe pâini. Zilele se tot apropiau și brutarul își pregătea ingredientele necesare. Făina din sacul dolofan de cânepă era gata-gata să îl biruiască din pricina cantității. Legat bine „la gură”, sacul aștepta cuminte prezența brutarului pentru a-l mai elibera de presiune greutății făinii. Ar fi vrut ca ziua de sâmbătă să vină mai repede, joi chiar, dacă s-ar fi putut. Încă fiind început de săptămână, se gândea că va mai rezista vreo două-trei zile, dar nu mai mult. Totuși, stătea nemișcat și căuta să respire rar și superficial, să nu i se deșire firele de cânepă și să verse făina pe jos. Astfel și-ar fi pierdut rostul de a fi și ajungea probabil prin fundul podului sau chiar vreo cârpă de aprins focul ce o dată pe an era organizat de brutar în capătul grădinii, activitate numită „curățenia de primăvară”.

Pe lângă sacul de cânepă cu grijile lui cotidiene, făina, pe de altă parte, să gândea la umiditatea din cămară, care probabil îi va strica din calitatea de făină proaspătă și bună de frământat. Se gândea la o poveste pe care a auzit-o legată de sare, care, stricându-se, și-a pierdut calitatea și astfel și-a găsit locul pe lângă vreun mușuroi de furnici, devenind materie primă pentru castelul interior al hărnicuțelor furnici. Totuși, se gândea făina, mi-ar plăcea să devin o pâine proaspătă,

bine rumenită, să fiu mâncată cu lapte de pruncii brutarului în dimineața de duminică. Ar fi ceea ce mi-aș dori cel mai mult. Dacă mă agit, s-ar putea să transpir și pe urmă prind umezeală și s-a încheiat cu dorința mea. Toate planurile mele se vor duce pe apa sâmbetei într-o clipită, medita ea în sine. Și tot parcursul meu, încă de la început, bob de grâu fiind, stând la întuneric printre bulgării de pământ, așteptând ploaia și ieșind încetul cu încetul la soare, unde va ajunge? Poate mâncare la porcii brutarului, se gândea făina. Sau prin vremurile de secetă, așteptând măcar o picătură de apă din cer, cu gândul mereu la uscăciunea care mă aștepta, doar speranța m-a făcut să lupt cu și mai multă râvnă. Din toată tinerețea mea de spic de grâu, cel mai greu mi-a fost probabil după ce a căzut ploaia, atunci când au început să crească buruienile și ciulinii exact aproape de mine și de surorile mele spice. Câte nu s-au prăpădit și pe atunci. Dar am biruit chiar și cârdurilor de ciori înfometate, dând târcoale prin ogorul nostru galben. Brutarul, căci toate ale lui eram, s-a îngrijit de noi și venea săptămânal să ne viziteze trecând printre toate rândurile cu spice pline de boabe de grâu galbene, deja coapte, și ne mângâia cu drag pe creștet. Atunci s-a dus vorba printre noi că vremea secerișului era aproape. În ultima noapte am privit cerul înstelat și fiecare spic a numărat stelele pe cer așa cum oamenii își numără uneori firele de păr din cap. A fost o noapte de meditație, de bucurie că suntem împreună și că vom deveni pâinea oamenilor cea de toate zilele. Multe nopți am petrecut împreună cu celelalte surori ale mele spice, însă ultima noapte a fost una specială. Dis-de-dimineață i-am auzit pe prietenii brutarului cum își băteau secerile. Am știut că a sosit clipa. Momentele frumoase din trecut și-au găsit împlinirea în secerile tinere ale secerătorilor.

Drojdia, aproape de sacul de cânepă plin ochi de făină, ascunsă într-un ștergar de in, se gândea la activitatea pe care urma să o aibă. Trebuia, printre făină și apă și puțină sare, să crească aluatul, să devină toate ingredientele un singur lucru, o cocă mare și pufoasă. I-au trecut prin minte mai multe gânduri în ultimele zile.

Și ea se stresa mult, dacă va putea fi la înălțimea așteptărilor, și totuși căuta să rămână liniștită pentru a nu transpira; în caz contrar ar fi prins umezeală și mucegai. Acest lucru chiar nu și-l dorea. Știa că ar fi fost pieirea ei. Dar nu putea să reziste gândului că o bunică de-a ei, „buni Jdia”, cum o știa toată familia, în urmă cu câteva săptămâni, a fost atât de stresată legată de vârsta ei încât nu a reușit să crească aluatul pregătit cu migală de brutar. Așa că toată familia brutarului a rămas o săptămână fără pâine. A fost mult plânset și vaiet. Este dificil atunci când există o așa mare presiune pe tine, se gândea drojdia tânără. Tu, un element atât de mărunt, trebuie să crești aluatul și fără tine nu se va putea bucura cuptorul încins cu cărbuni. Parcă i-au mai trecut din emoții și s-a mai liniștit. Reușise chiar să ațipească un moment, toropită fiind de stresul neputinței. În vis i-a apărut „buni Jdia”, care a liniștit-o pe deplin, spunându-i o cunoaște încă din fragedă pruncie; o asigură că liniștea inimii ei este mai importantă decât un gând răzleț despre posibile eșecuri. Fapt care nu se va întâmpla, pentru că are material bun în interiorul ei și își va duce la îndeplinire misiunea pentru care a fost hărăzită. Trezită din somn de sunetul sacului de cânepă plin cu făină, care se mai așeza ușor-ușor în speranța zile de sâmbătă, drojdia s-a simțit ca și cum ar fi fost într-o vizită la prietenele sale. S-a trezit plină de voie bună, dornică de viață și așteptând cu răbdare ziua cea mare. Visul cu buni Jdia a liniștit-o, cu toate că stătea aproape mereu în întuneric, înfășurată în ștergarul de in. Se gândea că cea mai puternică lumină răsare din interior, nu din exterior. Era deja drojdia încrezătoare care și-a dorit mereu să fie. Toate gândurile întunecoase i s-au risipit pentru moment.

Sarea, din borcanul de lemn închis bine, era mereu folosită de familia brutarului. Nu era zi în care să nu deschidă cineva borcanul pentru a lua câteva fire printre degete pentru a da gust vreunei mâncări. Era mult mai întrebuințată decât sacul de cânepă, decât făina cu multele ei experiențe de viață și decât drojdia acoperită în ștergarul de in cu visele ei liniștitoare. Sarea avea, aparent, toate motivele să se îngrijoreze pentru ziua de sâmbătă, când va fi folosită mai mult. Una dintre fiicele brutarului, mai neatentă din fire, se servea din borcan cu mâinile nespălate sau pline cu mâncare. Motiv serios de îngrijorare pentru sare să ajungă prin toate bucatele familiei. Dacă vor continua în ritmul acesta, pe lângă umiditate, voi lua gustul bucăților de mâncare lăsate fără

voie de membrii familiei, în special de mezina brutarului, atunci când se serveau din borcanul de lemn cu sare asemenea cristalului. Se tot liniștea și sarea, atinsă și ea de stresul acesta, spunându-și că dacă va fi să fie ingredientul principal din ziua de sâmbătă, va deveni, chiar dacă toată familia va fi neatentă cu ea. Și totuși, în străfundul sufletului știa că nu este așa. Într-un final sarea dădea gust bucatelor familiei, dar ajungea să prindă gustul și mirosul tuturor mâncărurilor, din pricina neatenției familiei brutarului. Își amintea că mama brutarului, pe când trăia, lua sare din borcanul de lemn numai cu lingurița de argint, una specială, primită zestre de la mama ei. Era singurul lucru de valoare din toată casa, pe care îl folosea pentru a lua sare din borcanul de lemn. Mama brutarului cunoștea valoarea sării. Dacă se strică, cum se va mai drege și la ce va mai fi de folos?

Apa din fântână a auzit de dorința brutarului din ziua de sâmbătă și era ușor tulburată. În ultimele săptămâni a fost secetă. Cu toate că fântâna era adâncă, probabil având vreo 12 metri, i se vedeau bolovanii cu care era pietruită. În ultima perioadă familia brutarului a consumat o cantitate uriașă de apă pentru consum și pentru gospodărie. Avea vreo doi cai și un mânz tânăr, care era mereu însetat, o turmă nu foarte mare de oi și multe-multe înaripate. Toate aceste animale, pe lângă consumul casnic, au făcut să se apropie de uscăciune bătrâna fântână, care a slujit generații întregi gospodăria cu pricina. Totuși, apa din fântână a simțit că urmează o ploaie zdravănă în ziua următoare, așa că a putut să fie mai liniștită, iar noaptea să adulmece stelele și luna de pe cer în cristalinul apei sale. La prima picătură de apă căzută din cer din ziua următoare, apa din fântână a tresărit de bucurie. Toate întrebările și gândurile care o tulburau, aparent pe bună dreptate, s-au năruit la atingerea picăturii de ploaie. A știut că rostul ei va continua, iar cei pe care îi slujea vor fi în continuare curați și sănătoși. Mai mult, a simțit că își va aduce contribuția esențială pentru marea zi de sâmbătă, ziua facerii de pâine.

Sacul de cânepă, făina albă ca zăpada, drojdia rumenită din ștergarul de in, sarea cu boabe de cristal din borcanul de lemn și apa din fântâna liniștită erau cu sufletul la gură, toate pregătite trup-suflet pentru a deveni fiecare o parte din aluatul mult-așteptat. Este bine, se gândea fiecare, să fii o parte dintr-un întreg măreț, pe care doar bucătarul îl cunoaște și doar el știe cât anume din fiecare să folosească pentru a-și hrăni marea familie.

prezentare de carte

Singurătatea, tristețe sau bucurie?

Dna. Antoaneta Turda

Iată o întrebare care mă bântuie, după lectura volumului Muntele cu șapte trepte semnat Thomas Merton, cel care, în urmă cu 80 de ani, fusese acceptat, ca novice la mănăstirea trapistă din Kentuky, SUA. Era luna martie și viitorul călugăr avea deja un stagiu în mănăstire, din decembrie 1941.

Concepută după ce s-a decis să părăsească mediul laic, autobiografia este publicată prima oară în 1948, iar în ediție românească, în 2015 (Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, traducere de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, prefață de părintele Marius Taloș și cunoscutul editor american Robert Giroux), anul în care, în fața Congresului American, Papa Francisc l-a amintit, pe autor, alături de alte trei nume reprezentative ale poporului american.

Până în momentul lecturii nu știam nimic despre cea mai influentă față bisericească catolică americană și poate nici nu aș fi avut vreodată curiozitatea să aflu ceva în acest sens, dacă pronia divină nu ar fi „aranjat” în așa fel lucrurile încât să intru în posesia cărții. A fost un semn divin care a vrut să-mi demonstreze exemplul unei convertiri după ani de zile petrecuți în freamătul unic al vieții.

Descoperind multe amănunte biografice geografice, sociale și religioase, am meditat la ceea ce însemnă cu adevărat, semnele divine și puterea noastră de a le înțelege, un prim exemplu fiind o amintire din copilăria autorului: „Mama, pe când eram bebeluș și în prima copilărie, și el (Tatăl) reflectă o oarecare uimire la dezvoltarea aparent spontană și încăpățânată a unor trăsături de caracter total imprevizibile, lucruri la care nu se așteptase nicicum: de pildă, o înclinație profundă și serioasă de a mă închina la lumina gazului din bucătărie, cu nu puține gesturi rituale, când aveam cam patru ani. Bisericile și religia erau

lucruri cărora Mama nu le dădea prea mare importanță în educarea unui copil modern, și bănuiesc că se gândea, că lăsat în voia mea, am să ajung un fel de deist liniștit, simpatic, și că nu voi fi niciodată pervertit de superstiție” (p. 22).

Născut în 31 ianuarie 1915 la Prades (Franța) dintr-un tată neo-zeelandez și o mamă americană, crescut într-o ambianță familială liberă, artistică, Thomas și fratele său mai mic, cresc într-o armonie ce părea fără sfârșit. Vraja copilăriei se spulberă, însă, în 1921, când îi mama lor moare de cancer, maladie ce-l va răpi și pe tatăl lor, peste 10 ani. Rămași în grija bunicilor, frații intră în vâltoarea vieții ocrotiți de bunul Dumnezeu. Thomas se avântă cu elan în lecturi (pe care nu i le controlează nimeni deoarece, așa cum remarcă, cu o ironie ușor malițioasă, autorii nu prea sunt cunoscuți, deși sunt nume sonore: Hemingway, Aldous Huxley, D.W. Lawrence, Th. Dreiser, Dos Passos, William Blake). Studiază în Franța, Anglia și SUA și savurează plăceri nevinovate cum este cea a vizionării filmelor la modă, știind, totuși, când să se oprească. Sunt ani în care înțelepciunea divină începe a se lupta cu setea de cunoaștere omenească, limitată. Este perioada în care înțelege ceea ce se întâmplă cu lumea și cu el, în prima jumătate a secolului XX, ce este comunismul, despre care notează: „Principala slăbiciune a comunismului e faptul că el însuși este o specie a aceluiași materialism care este izvorul și rădăcina tuturor relelor pe care le vede atât de limpede și, în mod evident, nu este decât un alt produs al prăbușirii sistemului capitalist. Într-adevăr, el pare să fie cârpit din peticele aceleiași ideologii care odinioară alcătuia structura intelectuală, vastă și amorfă, ce stătea la baza capitalismului din secolul al nouăsprezecelea” (p. 196-197).

Acaparat de vâltoarea tinereții, Thomas Merton notează, în prima parte a cărții, impresii uneori sobre și obiective (considerațiile despre SUA, sanctuarul dedicat Maicii Domnului din

Rocamadour – Franța), alteori cu o ironie subtilă (vizita în Elveția și etapa școlarizării franceze). Schițează cu multă precizie câteva portrete umane și interacțiunea sa cu acestea (cu ocazia vizitării unor rude din provincia Murat demonstrează că: „...toate religiile sunt bune: toate duc la Dumnezeu, doar pe căi diferite...” p. 92).

Anii maturității ce duc spre momentul convertirii la catolicism, după ce intră în posesia unei cărți, dau narațiunii un iz de suspans căci, acel obiect stârnește dorința de a-l urma pe Hristos, prin taina preoției, demonstrându-i ceea ce înseamnă Dumnezeu și devoțiunea adevărată față de Maica Domnului, dincolo de dogme și concepte. Este o mare revelație care generează o retrospectivă a vieții, cu multele-i clipe de emfază datorate micilor succese efemere. Sunt zile în care îl descoperă pe sfântul Ioan al Crucii. Totul este redat în impresii clare, fraze și propoziții concise, dar pline de încărcătură spirituală.

Schimbându-și traiectoria vieții, naratorul intră în alte medii sociale, însă vechile obiceiuri fac încă parte din cotidian. „Acceptasem... că sfințenia este posibilă pentru cei care o vor, dar am îndosariat-o în capul meu împreună cu toate celelalte principii ale mele și tot nu am făcut nimic ca să-l pun în practică. Ce era cu blestemul ăsta pe mine, de nu puteam traduce credința în faptă și cunoașterea lui Dumnezeu într-o luptă concretă de a-l dobândi pe El, despre care știam că este singurul Bine adevărat?” (p. 338), se întreba în anul când îi descoperă pe sfântul Augustin și sfântul Toma și încercă, prima dată, să scrie un roman cu tentă autobiografică. Stările sufletești, chinuitoare prin multele întrebări nedezlegate, se derulează pe fundalul pregătirii și desfășurării celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Aflat în SUA unde, după efectuarea studiilor universitare, profesează în învățământ, viitorul călugăr traversează multe crize spirituale căci freamătul inconfundabil al vieții și al libertății pare a domina dorința de a îmbrăca haina monahală. Este o altă etapă a vieții descrisă în ultimul capitol al cărții în care atrage atenția tensiunea graduală ce premerge hotărârii definitive de abandonare în voința divină. Un moment important al acestui parcurs este cel al convalescenței după o operație de

prezentare de carte

apendicită: „Viața harului părea să fi devenit, în sfârșit, statornică, permanentă. Așa slab și lipsit de vlagă cum eram, umblam totuși pe calea care este libertatea spre viață. Îmi găsisem libertatea spirituală. Ochii începeau să mi se deschidă către puternica și neîncetata lumină a cerului și voința mea învăța, în sfârșit, să cedeze la călăuzirea iubitoare, blândă și subtilă acelei iubiri care este Viața fără sfârșit. Pentru prima dată în viața mea, fusesem, nu zile, nu săptămâni, ci luni, străin de păcate...” (p. 383), meditează de pe patul de spital. Acestei experiențe îi urmează, repede, o vizită în Cuba, bun prilej de a observa diferențe de mentalitate și comportament dintre americanii dezvoltați economic, dar slabi din punct de vedere moral și religios și lumea a treia, cu lipsurile ei materiale, dar cu credință mult mai puternică. Meditează profund la această experiență așa cum a meditat o spovadă, care l-a tulburat, și vizita la o mănăstire franciscană sau în vestitul Harlem, cartierul cel mai rău famat al New York-ului. Clipele în care elanul se luptă cu mii de îndoieli și teama neputinței de a merge spre viața monahală, în care acumulează alte lecturi esențiale (James Joyce, sfântul Grigore cel Mare, sfântul Ambrozie) provoacă alte multe introspecții deseori exacerbate, cu implorări ale ajutorului divin.

Aderarea la ordinul catolic trapist (creat în 1664 de către Armand Jean le Bouthillier de Rancé) surprinde, cu multă emoție, desprinderea de o lume mult prea liberă față de rigorile impuse de disciplina mănăstirii din provincia americană Kentucky (izolare, penitență, muncă fizică, rugăciune, meditație, renunțarea la anumite studii). Sunt pagini în care este adunată toată sensibilitatea autorului (cunoscut ca fratele Louis după depunerea voturilor de castitate, sărăcie și ascultare), care, deși își pierde și fratele mai mic în război, după ce reușește să-l convertească, nu se simte singur căci știe că Dumnezeu e pretutindeni, dincolo de oameni.

Scrise cu sinceritate, aceste memorii scot la iveală, transformările psihice inerente ale unei vieții curmată brusc, în 10 decembrie 1968, la un congres monastic în Thailanda, dovedind curajul și binefacerile abandonării în mâinile providenței.

Bisericile de lemn din Maramureș catedrale post-renascentine

Stema județului Maramureș a fost aprobată de Guvernul României în anul 1998. Ea se compune dintr-un scut tăiat; în dreapta părții superioare se află un cap de zimbru, natural, având între coarne o stea de aur cu cinci raze, flancat în dreapta de o roză din același metal, iar în stânga, de o semilună de argint, conturnată; în stânga părții superioare este reprezentată o capră neagră stând pe piscul unui munte de argint, care are conturat, în centru, intrarea într-o mină; muntele este flancat de doi brazi naturali; în partea inferioară, pe câmp de azur, se află o biserică din lemn, de aur, văzută dinspre altar, cu acoperiș în două ape, fiecare nivel fiind terminat cu câte o cruce având trei brațe orizontale și a cărei turlă se înalță până la mijlocul câmpului superior.

Prezența bisericii de lemn nu este întâmplătoare. Ea atestă faptul că “în acest județ se păstrează cele mai impunătoare construcții de acest fel din țară”, se arată în textul din anexa Hotărârii de Guvern, publicat ă în Monitorul Oficial din 15 octombrie 1998. Oare numai la atât se reduce semnificația lăcașului de cult? Dincolo de limbajul tehnic, noi apreciem faptul că bisericile de lemn din Maramureș îngemănează deopotrivă universul material - dus pâ nă la perfecțiune prin compoziție, arhitectură și exprimare artistică specifice lăcașurilor de cult, având ca suport materia fundamentală, lemnul –și cel spiritual, de factură religioasă, însă particularizat prin îmbinarea și suprapunerea credințelor arhaice, precreștine (definind ceea ce Mircea Eliade numea „creștinism cosmic”, de

Dl. Dorin Ștef

factură țărănească, care „proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi”, insistând asupra „dimensiunilor liturgice a existenței omului în lume” – creație religioasă proprie doar sud-estului european), cu elementele instituționalizate ale Bisericii.

Rezultatul acestei simbioze sunt obiectivele (o parte devenite patrimoniu UNESCO) printre cele mai atractive ale turismului de tip religios, din Europa și din lume.

“Se știe că [ în Maramureș] se găsesc unele dintre cele mai interesante construcții religioase din lume; nu numai din țara noastră, ci din întreaga Europă. Bisericile de lemn maramureșene și-au câștigat demult faima bine-meritată atât în rândul specialiștilor, cât și în cel al publicului larg din mai multe țări ale lumii. Ele reprezintă, fără îndoială, una din culmile artei de a construi în lemn de pe continentul nostru” (Paul Petrescu, 1969).

Evident, acest complex patrimonial de cult maramureșean trebuie privit ca parte integrantă a unui sistem particularizat prin soluții constructive și arhitectonice locale, generat în Evul Mediu atât în România (vezi așezămintele monahale de la Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna – în Moldova ori Curtea de Argeș – în Muntenia), cât și în Europa Centrală și de Vest, sub imperiul Renașterii, ca o prelungire a artei Antichității.

În aceste lăcașuri din Maramureș s-au păstrat hrisoave și însemne printre cele mai vechi ale limbii românești; aici s-au adunat înțelepții satelor pentru a hotărî în clipe de restriște; aici s-au legat căsătoriile, s-au botezat pruncii și tot aici au fost îngropați moșii și strămoșii noștri.

De regulă, bisericile au fost ridicate pe

înălțimi, cu turle aparent exagerat de înalte, prevăzute cu foișor în care se afla clopotnița. În trecut, foișorul servea și ca turn de observație, iar în timp de primejdie (năvăliri, incendii) se bătea toaca și se trăgeau clopotele, într-un anume fel, avertizând comunitățile pentru a-și lua măsurile de securitate potrivite situației.

Cele mai vechi și valoroase monumente sunt situate în Maramureșul istoric, unele datând din secolul al XIV-lea, dar majoritatea au fost reconstruite în secolele XVII și XVIII. Materialul utilizat preponderent este lemnul de stejar, gorun și rășinoase.

Cu toate acestea, mici „catedrale postrenascentine” întâlnim și în Chioar, Codru și Lăpuș, ceea ce recomandă întreg arealul administrativ-teritorial al județului Maramureș ca o locație importantă a turismului religios.

Un repertoar al specificității bisericilor din fiecare zonă indică următoarele caracteristici: monumentalitate (Maramureșul istoric); spectaculozitatea turlelor și frumusețea șarpantelor (Chioar); construcții de mai mici dimensiuni, dar perfect proporționate, cu ornamente interioare de mare acuratețe (Codru); frumusețea pridvoarelor și prispelor funcționale (în Țara Lăpușului).

Studiile competente referitoare la aceste construcții reliefează inovațiile și soluțiile locale privind compartimentarea (absida altarului, naosul și pronaosul poziționate pe o axă est-vest, la care uneori se adaugă un pridvor deschis, aidoma caselor țărănești), dar

și elementele de decor și pictură (pe lemn sau pe sticlă).

Astfel, în Biserica din Breb se păstrează urme de pictură murală (sec. XVII). În cimitirul bisericii din Sat Șugatag există relicve ale civilizației celtice („semne de mormânt lucrate în lemn, care au ca motiv principal crucea înscrisă în cerc”). Turnul bisericii din BudeștiJosani este amplasat deasupra pridvoruluiclopotniță, care are patru turnulețe mai mici. Biserica din Cuhea a fost ridicată în 1718, pe amplasamentul fostei biserici din lemn, incendiate de tătari în 1717. Biserica din Deal din Ieud datează din 1364 și se mai numește Biserica Balcului, după numele unui voievod local, iar cea din Ș es este socotită una dintre cele mai frumoase și monumentale „catedrale din lemn” din Maramureș, reprezentând totodată prototipul arhitecturii gotice.

Semnificativ este faptul că multe din aceste lăcașe de cult seculare sunt și azi funcționale, în unele duminici și în zilele de sărbătoare dovedindu-se neîncăpătoare. Probabil tocmai acest amănunt le-a salvat de la dezintegrare, spiritul și credința oamenilor păstrându-le nealterate. Acolo unde localnicii le-au abandonat (în favoarea altora, de piatră), construcțiile prezintă vizibile semne de degradare fizică. Bisericile fără oameni ard ca niște lumânări și se sting; așa cum oamenii fără biserici... (te provoc pe tine, cititorule, să finalizezi această frază și să așterni pe hârtie meditația asupra acestui subiect).

Biserici maramureșene în patrimoniu UNESCO

•

Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Rogoz - 1663

•

Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Șurdești - 1766

•

Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Plopiș - 1776

•

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Ieud (Deal) - sec. XVII

•

Biserica de lemn „Sf. Parascheva” din Poienile Izei - 1632

•

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” din Budești - Josani - 1643

•

Biserica de lemn „Cuvioasa Parascheva” din Desești - 1770

•

Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din Bârsana - 1720

Biserica din Livada cu hramul

,,Acoperământul Maicii Domnului”

Pr. Vasile Daniel Pop

Una dintre cele mai importante localități ale Câmpiei Someșului, declarată oraș în 21 iulie 2006, este Livada.

Așezarea este locuită încă din epoca pietrei și a bronzului, fapt dovedit de descoperirile arheologice făcute pe teritoriul localității: în anul 1894 un depozit de bronz, în anul 1966 o spadă a unui luptător din sec. XVII-XVI î.Hr., în anul 1977 o așezare prefeudală, iar între anii 1960-1964 așezări ale dacilor liberi.

Este sigur faptul că pe aceste meleaguri a existat o străveche așezare, o civilizație înfloritoare. Cât privește datările consemnate în documentele scrise, localitatea apare menționată pentru prima dată în anul 1270, când domeniul feudal este donat de către regele Ungariei Ștefan al V-lea, familiei Móric, pentru serviciile credincioase aduse stăpânului.

După succesiuni și dăruiri posesorul s-a schimbat des, până când, în urma unei căsătorii, familia Vécsey a devenit stăpâna localității, pe care a păstrat-o timp de mai mult de două secole. Această perioadă a fost hotărâtoare în procesul de formare a localității actuale.

Domeniul la început era format din trei așezări care ulterior s-au contopit: Livada-Veche (Sarkuz), Livada-Nouă ( Újlak), Adrian (Adorjan), apoi au mai apărut pe harta localității două așezări noi: Livada Mică și Dumbrava.

Localitatea Livada Nouă ( Újlak) este amintită prima dată în documente din prima jumătate a secolului al XVI-lea ca fiind în proprietatea unor nobili. O parte aparținea familiei Móric, iar ulterior se impune familia Ujlaki precedată de alte familii nobiliare, cele mai importante fiind Péchy, Péterfy, Kende şi Weisz. Localitatea a fost

pustiită de mai multe ori de oștile năvălitoare, aspect care a dus la o scădere drastică a numărului de locuitori. Pentru înlocuirea lor ajung în localitate coloniști ruteni și slovaci, de unde provin majoritatea credincioșilor grecocatolici și romano-catolici.

Biserica greco-catolică se află pe strada Victoriei, aproape de centrul localității. Biserica a fost înălțată între anii 1816-1826 pe locul unei vechi biserici construite în anul 1700, iar sfințirea s-a făcut în anul 1829, când a fost terminat complet iconostasul.

Biserica a fost renovată în anul 1911, când a primit un nou acoperiș din tablă și în anul 1991, când a fost refăcut exteriorul.

În Șematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureșului retipărit în 2011, la pagina 149 găsim că în anul 1936 parohia Livada avea 1962 credincioși greco-catolici.

În anul 1948, atât biserica cât și proprietățile parohiei greco-catolice trec abuziv în posesia bisericii ortodoxe. Urmându-și credincioșii, această trecere o va face și preotul LYAHOVICS ANDRÁS. În toată prigoana comunistă, biserica a rămas neschimbată.

După evenimentele din 1989, credincioșii greco-catolici și-au revendicat apartenența confesională și locul de slujire. Astfel că la recensământul din anul 1992, în localitatea Livada, care număra 5187 locuitori, găsim 1660 credincioși greco-catolici.

Un eveniment de mare însemnătate pentru credincioșii parohiei Livada a avut loc duminica, 6 octombrie 2019, când la invitația părintelui paroh Kudla Gheorghe, Preasfințitul Vasile a participat la sărbătoarea hramului parohiei.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul părinte Vasile a ridicat la treapta diaconatului pe tânărul absolvent de teologie Simon Istvan Miklos.

,,Olimpicii vin pe Olimp, nu la olimpiadă”

Prof. Adrian Roman

Cu acest gând măreț, ne-a întâmpinat părintele doctor Ștefan Lupu, în calitate de gazdă a celei de-a XI-a ediții a Olimpiadei Naționale de Religie Catolică. Muntele Olimp, gazda noastră în perioada 27 aprilie – 1 mai 2022 a fost orașul Iași, capitala spirituală a Moldovei. Din partea Ministerului Educației a participat domnul secretar de stat Romeo Moșoiu.

La acest minunat eveniment cultural-educativ au participat 200 de elevi greco-catolici și romano-catolici din mai multe județe din țară. Din Episcopia Greco-Catolică de Maramureș au participat 11 elevi, din clasele a V-a, până la clasa a XII-a , dintre care au luat premii și mențiuni următorii elevi:

Premiul II: – A ntonia Maria Dan – Clasa a IX-a, de la Colegiul Național Ioan Slavici din Satu Mare.

Mențiune: Yasmina Bougatef – clasa a VII-a de la Școala Gimnazială nr. 7 din Vișeu de Sus.

Mențiune: Răzvan Mureșan – clasa a X-a de la Colegiul National „Vasile Lucaciu” din Baia Mare. Elevii din Maramureș și Satu Mare au fost la Iași însoțiți de profesorii de religie Rodica Gavrilaș și Andrei Ciaba, iar inspectorul eparhial, Adrian Roman din Satu Mare și doamnele profesoare Mihaela Pop și Ioana Man din Maramureș, au făcut parte din Comisia Națională a Olimpiadei.

Cele mai multe activități s-au desfășurat la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfântul Iosif” din Iași, un spațiu spiritual în care ne-am simțit foarte bine. Festivitatea de deschidere a avut loc miercuri, 27 aprilie, la Palatul Culturii, o clădire emblematică a Iașului. Întreaga festivitate a fost coordonată de pr. prof. Petru Sebastian Tamaș. Vineri, 29 aprilie, elevii au avut parte de „Iașul Istoric”, un program turistic în cadrul căruia au vizitat diferite elemente culturale ale Iașului: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, prima universitate din România, Piața Mihai Eminescu, faimoasă pentru numeroasele sale monumente istorice, Piața Unirii, renumită mulțumită importanței sale pentru istoria României, Catedrala Mitropolitană din Iași, în care se găsesc moaștele Sfintei Parascheva, și Palatul Roznoveanu, actualul sediu al primăriei din Iași.

La festivitatea de premiere au participat doamna Luciana Antoci, inspector școlar general, doamna Denisa Elena Mănoiu, inspector școlar de Religie, IPS Petru Gherghel, episcop emerit de Iași.

„Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru punctajul obținut pe plan județean și datorită căruia am putut participa la Olimpiada Națională de Religie Catolică susținută la Iași. Aici am întâlnit copii veniți din toate colț urile țării și am legat multe prietenii. Fiecare cuvânt pe care l-am scris în această competiție a fost de fapt o mărturisire vie a credinței mele catolice în Bunul Dumnezeu, iar acest lucru m-a ajutat să-mi depășesc limitele. Vreau să mulțumesc lui Isus Hristos pentru dragostea cu care m-a ales și sper ca și în viitor să pot participa la Olimpiada de Religie îndrumată de profesorii mei dragi, care au fost trup și suflet alături de mine”, a spus eleva Antonia Maria Dan, elevă premiantă la Olimpiadă.

viața eparhiei

Pelerinaj anual la Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației

Sfințirea pietrei de temelie a

Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor Români ai Secolului XX

În Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, 14 mai 2022, a fost pusă și binecuvântată piatra de temelie a Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor Români ai Secolului XX, sanctuar care se va construi la Sighetu Marmației, în Cimitirul Săracilor, loc în care se rostesc rugăciuni și se organizează pelerinaje de peste 20 de ani. Aici se ajunge an de an, în cea de-a doua sâmbătă a lunii mai, în procesiune, pornind de la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, străbătând orașul suferinței martirilor care s-au stins în cea mai cruntă închisoare a țării și care, prin statornicia lor în credință și adevăr, au devenit semințe ale libertății noastre.

„Ion Heliade Rădulescu, la 1848, spunea pe Câmpia Libertății de la Blaj: De aici a răsărit soarele românilor. Cred că fiecare dintre noi, astăzi, aici și acum, la Sighet, putem să spunem că de aici a răsărit iubirea și libertatea românilor. Dar iubirea și libertatea au coordonate și dimensiuni universale. Și nu doar de la Sighet au răsărit ele, ci de la toate temnițele care au fost presărate în acea perioadă tulbure și întunecată a comunismului”, a afirmat Preasfinția Sa Virgil Bercea (episcop de Oradea) în cuvântul de învățătură rostit în cadrul Sfintei Liturghii Arhierești celebrate la Cimitirul Săracilor. Sfânta Liturghie a fost celebrată de către Preasfinția Sa Vasile Bizău, împreună cu PS Virgil Bercea, PS Claudiu Pop, PS Cristian Crișan și un sobor de vicari, protopopi și preoți din întreaga Biserică Catolică din România.

„Să venim cu drag aici, la Sighet, atunci când Biserica ne cheamă, dar și atunci când inima și sufletul de îndeamnă, a exclamat PS Virgil. Să nu uităm niciodată iubirea cu care ei, fericiții martiri, au iubit pe Domnul, Biserica, pământul și acest neam”. „La Sighet avem harta desenată cu brazi”, a afirmat Ierarhul. Și a adus în lumină cuvintele lui Ion Găvrilă Ogoreanu: Brazii se frâng, dar nu se îndoaie niciodată Toți cei care sunt dincolo de frontierele acestor brazi s-au frânt, dar nu s-au îndoit niciodată: nici în credință, nici în speranță și nici în iubire”, a afirmat Episcopul de Oradea, îndemnând credincioșii să nu uite niciodată că de aici au răsărit iubirea și libertatea, iar acest loc să fie purtat mereu în inimă și în suflet. „Construind acest locaș de cult, de

amintire a martirilor comunismului, tot în spiritul iubirii și al iertării, al sângelui vărsat din dragoste, ne vom întoarce aici mereu și cu dragoste”, a încheiat PS Bercea.

În sufletele noastre se așterne an de an bucuria participării la acest pelerinaj, așa cum a explicat la final PS Vasile Bizău, afirmând că probabil, apăsați fiind de multele probleme ale vieții, venind aici, ne întrebăm și noi asemenea mironosițelor care mergeau la mormântul lui Isus: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la mormânt? Iar aici descoperim că piatra a fost dată la o parte și în fiecare an descoperim același răspuns: De ce-l căutați pe Cel viu între cei morți?”

„Am pus piatra de temelie a Sanctuarului Martirilor și Mărturisitorilor Români ai Secolului XX, un moment important din viața Bisericii, un moment deosebit de frumos și important din viața fiecăruia dintre noi, cei care suntem cărămizi vii în templul spiritual al Domnului. Piatra de temelie este Dumnezeu Domnul”, a afirmat Ierarhul. Și a continuat: „El este stânca în care ne putem încrede, El este stânca cea tare, El este cel care ne însoțește și mereu împarte haruri, bucurii și speranța mântuirii. Stânca este și credința în Mântuitorul Hristos și astăzi se actualizează cuvintele Mântuitorului: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui ”. Iar credința noastră ne îndeamnă la implicare și la asumare, acest lucru fiind explicat de Episcopul de Maramureș: „Dragi pelerini, suntem și noi pietre vii, urmașii martirilor, ai mărturisitorilor, fiii Bisericii Catolice... așa cum spunea Fericitul martir Iuliu Hossu: Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă ”. Piatra aceasta de temelie pe care azi am sfințit-o „cuprinde toată memoria trecutului, dar este și baza unui viitor, un viitor al țării noastre pe care o dorim liberă, pentru că de aici va fi o chemare la unitate, o chemare la sfințenie, o chemare la bucurie”, a afirmat Preasfințitul Vasile Bizău, care a mulțumit tuturor: confraților episcopi, preoților, persoanelor consacrate și credincioșilor, că s-au făcut părtași la acest eveniment plin de bucurie al Eparhiei de Maramureș.

Biroul eparhial de presă

Viața veacului ce va să fie

Giandomenico Mucci SJ1

Această mărturisire de credință, care încheie Crezul Niceo-Constantinopolitan rostit la Sfânta Liturghie, este recitată probabil de credincioși fără vreo atenție sporită și fără a da acestor cuvinte o mare greutate. „Veșnicia” este un termen căzut în desuetudine! Pe baza unor cercetări, s-a observat că procentul celor care cred într-o viață de după moarte este mai mic decât al acelora care cred în existența lui Dumnezeu. Iar dorința firească de a trăi fără sfârșit, prin închiderea orizontului veșniciei, devine de multe ori frenezia de a trăi îmbietor aici pe pământ, chiar pe osteneala altora 2 . Cum s-a ajuns în această situație?

După părerea cardinalului de atunci Joseph Ratzinger, nepăsarea față de veșnicie apare odată cu începuturile Iluminismului. Acest grandios fenomen filozofic și istoric, care pusese în centrul său credința în progres, marginaliza escatologia creștină (doctrină despre sfârșitul lumii și judecata de apoi, n.t.) și o înlocuia cu promisiunea fericirii, care nu mai era legată de viața veșnică, ci de această lume. „În secolul al XIX-lea, credința în progres era o categorie optimistă care aștepta de la marșul triumfal al științelor o îmbunătățire progresivă a condiției lumii și intuirea, tot mai atrăgătoare, a unui fel de paradis; în secolul al XX-lea, aceeași credință îmbrăcase o conotație politică. Pe de o parte, au existat sisteme de orientare marxistă, care permiteau omului să atingă împărăția dorită prin intermediul politicii propuse de ideologia lor: o încercare care a eșuat răsunător. Pe de altă parte, apar tentative de a construi viitorul apelând, mai mult sau mai puțin profund, la izvoarele tradițiilor liberale” 3

Pierderea sensului veșniciei este atribuită mai ales direcției orizontale asumată de

gândirea și de civilizația modernă. Negate fiind presupunerile metafizice și gnoseologice (elemente despre teoria cunoașterii, n.t .), care susțin întâietatea caracterului de potențial ( fieri ) asupra ființei (esse) și al lui praxis , ca început și sfârșit al oricărei cunoașteri, omul modern se mișcă în „hipnoza sensibilului” ce poartă mai multe nume: hedonism, naturalism, pansexualism, scientism și, la nivel mai elevat, problematism, neopozitivism, materialism istoric și dialectic. Actuala bunăstare, cu toate că e împărțită în mod inegal, înrădăcinează în straturile sociale ideea goetheană (de la Johann Wolfgang von Goethe, n.t.) că suferința vine de pe pământ, ca toate bucuriile de altfel, iar veșnicia se risipește până la uitare. Se spune că un călugăr franciscan evlavios, duhovnic al unui duce important din Toscana, fiindu-i aproape pe patul morții, i-ar fi spus: „Alteță, ce lucru minunat este zborul spre Paradis!”. Iar în replică ducele ar fi exclamat: „Dar eu mă simțeam atât de bine și în palatul Pitti!”4.

La întunecarea înțelesului de veșnicie și a adevărului creștin al vieții de apoi ar fi contribuit o cateheză veche de mai multe sute de ani și unele manuale de meditație citite de preoți și de călugări. Acestea au făcut ca eternitatea creștină să fie neplăcută, prezentând-o, de regulă, fie ca inertă contemplație pasivă și monotonă, fie ca fericire individuală sau fie numai ca satisfacere a inteligenței, și nu ființa pe de-a-ntregul ei, deci o formă de nirvana aproape conștientă, o stare de beatitudine. A fost mai degrabă nefirească vorbirea despre veșnicie ca despre o plăcere fundamental subiectivă și personală într-o mentalitate ca a noastră care apreciază concretul, trupescul, palpabilul și socialul5 .

Pentru moment, asupra acestei teme

traduceri

a socialului, pe care Biserica o numește „comuniunea sfinților”, este suficient să fie citat sfântul Toma de Aquino: „Perfecțiunea carității este esențială fericirii legată de iubirea lui Dumnezeu, nu atât față de iubirea de aproapele. Astfel, dacă ar exista un singur suflet să se bucure de (prezența lui) Dumnezeu, acesta ar fi fericit chiar nefiindu-i aproapele în preajmă pentru a-l iubi. Totuși, dacă ar fi aproapele său prezent, iubirea față de acesta ar izvor î în mod necesar din iubirea perfectă a lui Dumnezeu. De aceea, prietenia este aproape un element simultan al desăvârșitei fericiri”6 .

Veșnicia

Am vorbit până acum despre veșnicie, despre criza conceptului și despre înțelesul său printre contemporani. Prin urmare, presupunem că este lămurit pentru cititor faptul că ne-am referit la veșnicia care coincide pentru creștin cu viața pe care Domnul i-o va oferi discipolilor, împlinind astfel lucrarea de mântuire. De bună seamă că, odată cu pierderea înțelesului evanghelic, cuvântul se întâlnește în limbajul curent sub diferite înțelesuri: se spune, de pildă, „ninsori fără sfârșit” sau „a face mereu apel la unele lucruri” etc. În acest fel, amintea Guardini (Romano Guardini – preot, filozof german, autor al mai multor lucrări de însemnătate spirituală, n.t.), cuvântul este folosit pentru a arăta timpul care curge mereu spre viitor, când de fapt termenul arată tocmai sfârșitul timpului.

Prin urmare, este oare firesc gândul: „o ființă lipsită de timp, în afara timpului, fără timp? O viață eliberată de timp? O realitate care nu se așază și nici nu trece; nu se schimbă, ci doar este – și totodată nu este statică, ci vitală și născătoare?” 7

„Omul de unul singur nu este capabil să dobândească o veșnicie asemănătoare. Prin puterea lui interioară, nu va atinge niciodată prezența care este întru-totul viață și în care

Lumina credinței

binele se înfăptuiește fără întunecime. Dacă însă ar exista o ființă al cărei conținut ar fi binele prin definiție, în așa fel încât valoarea și ființa ar fi pe deplin potrivite (o ființă cu totul bună și infinit de mare), viața acestei ființe ar îndepărta astfel orice formă de aspirație și devenire. Plin de semnificație, sensul existenței sale ar fi pe deplin real. Momentul de tranziție n-ar mai exista și prezentul nu ar mai avea valoare. În fine, această ființă există: este Dumnezeu. Felul său de a trăi este veșnicia . Timpul nu este ceva din jurul nostru, precum ar fi, de pildă, un pasaj prin care s-ar trece dincolo. Noi înșine, prin ființa noastră mărginită, așezăm timpul, în timp ce veșnicia este tocmai felul caracteristic de a viețui al lui Dumnezeu. De la noi nu ar putea izvorî niciodată ceva veșnic, ci numai îndreptarea spre etern, nostalgia veșniciei. Ca să fie parte a realității, trebuie să fie dăruită de Dumnezeu. Însă cum anume?” 8

Participarea omului la veșnicie ca fel de a trăi specific al lui Dumnezeu este un dar intrinsec supranatural: „Această vocație la viața veșnică este supranaturală . Totul depinde de inițiativa gratuită a lui Dumnezeu, deoarece numai El poate să se descopere și să se dăruiască pe Sine. Acest fapt depășește capacitatea inteligenței și forțele voinței omului, ca de altfel ale oricărei creaturi” 9. Această inițiativă, acest dar de Sine, l-a descoperit și l-a înfăptuit Domnul. Veșnicia a fost deschisă omului care crede în mesajul lui Dumnezeu, și anume că s-a întrupat în Fiul Său. Inițiat prin credință și botez în viața lui Isus cel Înviat, omul urcă la Tatăl, care a devenit fiu prin puterea și dragostea jertfei Fiului natural al Tatălui. Se pot cerceta trimiterile evanghelice din Matei 11,27 – Ioan 6,44 – Ioan 14,6.

Omul intră cu totul în veșnicie. Nu numai cu sufletul, dar și cu trupul său, cu istoria sa, cu acțiunile și cu faptele sale care s-au petrecut în spațiu și în timp10. Biserica susține această credință instituită pe învierea lui Hristos și, din acest motiv, neagă orice formă de panteism

ce presupune că după moarte omul se topește într-o super conștiință și nu-și mai păstrează conștiința de sine, și astfel nu este ridicat, cu tot sinele său, – trup și suflet –, la împărtășirea de-a pururi cu Dumnezeu, la o relație directă cu El. Încheindu-se etapa escatologiei intermediare, și trupul se mântuiește din naufragiul morții11 . „Reapare, de altfel, fără a se osteni, acuzația că pe om creștinismul îl întristează și că-i disprețuiește trupul, că descurajează lumea, că-l mărginește pe credincios de un tărâm al făptuirii spre o pustnicire spirituală și religioasă... O teorie de acest fel numai falsitate poate avea la temelie și numai aceasta ar putea s-o apere. Nimeni niciodată nu i-a mai înfățișat omului orizonturi atât de întinse ca mesajul creștin; și niciodată, în niciun sistem, ca în cel creștin, lumea nu a fost atât de bine înțeleasă; iar ființa care trece și se mistuie prin timp nu a fost niciodată atât de înălțată și apropiată de Dumnezeu cum a fost odată cu venirea lui Hristos. Și toate acestea propuse într-o manieră prin care se îndepărtează chiar și de umbra unui mit sau de cea a unui basm, dar cu o seriozitate a voinței ce nu îngăduie nicio confruntare umană și pentru care este garant destinul lui Hristos”12

înțelese și luate astfel în derâdere, ca și cum transcendența lui Dumnezeu, care învăluie inteligența și voința celui fericit, ar trebui să-i preîntâmpine acestuia cunoașterea și comunicarea directă cu ceilalți aleși. În timp ce Biserica vorbește despre „comuniunea sfinților” și intenționează să spună că cele instituite pe pământ prin comuniunea de credință și prin sacramente rămân pentru veșnicie, și că membrii mântuiți ai Bisericii de pe pământ sunt aceeași cu cei care vor forma comunitatea Bisericii din Cer, mentalitatea contemporană împrăștie și dizolvă comunitatea Bisericii din Cer într-un anonimat total, într-un nor fără formă, într-o poziție etern statică și monotonă și astfel puțin râvnită.

Biserica, în schimb, crede că în Cer există o adevărată și distinctă conviețuire socială prin participarea supremă la esența divină din partea fiecărui ales și astfel omul nu va intra într-o contemplație privată, ci îi va vedea pe ceilalți, îi va recunoaște și îi va iubi și va fi recunoscut și iubit de aceștia, transformând astfel limitele pământești ale dragostei și ale prieteniei. Rugăciunea în amintirea sfinților și a adormiților întru Domnul învață în mod clar regăsirea în bucurie reciprocă a membrilor fericiți ai Bisericii14.

Veșnicia ca împărtășire

Am menționat deja că una dintre pricinile vrăjmășiei din partea mentalității actuale cu privire la înțelegerea veșniciei este atribuită presupusului caracter subiectiv și individual al fericirii veșnice, închipuită ca o stare de blocare plictisitoare și singuratică. Dante o gândea în schimb foarte diferit: „Și câtă lume tot mai mult pătrunde/ cu cât mai mult gândește, cu-atât mai mult iubește/ asemenea oglinzii ce unul pe altu-l răsfrânge”13

Aceleași formulări teologice – uniune beatifică, viziune beatifică, fericire veșnică –, autentice pentru ceea ce doresc în principiu să exprime, sunt astăzi expuse riscului de a nu fi

„Comuniunea sfinților extinde o îmbrățișare nemărginită față de toți ceilalți. Componentele carității sunt ordonate și ierarhizate, și asta pentru că Dumnezeu îi este obiectul prim, motiv fundamental de iubire față de ceilalți, de aceea noi spunem că esența carității din această lume este dragostea lui Dumnezeu, iar esența fericirii cerești este unirea cu El. Dar cum iubirea lui Dumnezeu nu anulează iubirea de aproapele, ci mai degrabă o întemeiază, tot așa și fericirea în Dumnezeu nu absoarbe defel fericirea afectuoasă pe care o putem întâlni în creaturi”15

Fuga de realitate?

Așa cum este condiționată de cultura dominantă, cultura creștină a dezvoltat studii mai ales asupra temelor și asupra problematicilor sociale, pe care aceasta le are în comun cu mentalitatea și interesele omului contemporan. Cu scopul de a susține dialogul reciproc, este firesc să fie așa. Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe catolici să pătrundă (intimius comprehendemus) în feluri diferite simțirea oamenilor pentru a începe și a menține un dialog cu aceștia, însă totodată îi atenționează astfel: „Desigur că această iubire și amabilitate nu trebuie în niciun fel să ne facă indiferenți față de adevăr și față de bine”16 .

Totuși, în ceea ce privește veșnicia și escatologia, care se află în legătură cu adevărul și cu binele, observația cardinalului Ratzinger este precisă: „Vocea creștinilor a devenit în mod cert prea slabă și prea timidă în ultimele decenii”17, în așa fel încât dă impresia că fuge. Complăcere excesivă, abandonare practică –pe care veșnicia nu reușește nici măcar să o înțeleagă –, sau antropocentrism profan?

Cu toate acestea, doctrina catolică despre veșnicie, înțeleasă corect și limpezită de ornamentele imaginației populare, este cea care-i oferă omului măreție și demnitate. Munca, creațiile artistice, faptele de milostenie și de înfrățire, gândurile, sentimentele, fiecare act interior sau exterior al nostru se înscriu permanent în acea veșnicie în care fiecare viață omenească, mai ales cea creștină, își primește și își găsește personalitatea ei definitivă. Tocmai privirea spre veșnicie este cea care ne face viața trecătoare să fie extraordinar de serioasă. „De ce ar trebui să ne îngrijorăm de ceva devreme ce totul se încheie prin moarte? [...] Și totuși, numai cel care-și concentrează întreaga atenție pe viața viitoare poate să-și trăiască viața de acum cu râvnă”18

1 Preot iezuit italian, membru al comitetului de scriitori din cadrul revistei La Civiltà Cattolica din Roma. Articolul „Viața veacului ce va să fie” a apărut în numărul 4073 din 7/21 martie 2020, p. 495-500.

2 Cf. R. Cantalamessa, „Risurrezione della carne: come (e perché) crederci oggi” – „Învierea trupului: cum (și de ce) să credem astăzi”, în Vita e Pensiero 102 (2019/4), p. 100.

3 J. Ratzinger, „Prefazione” la M. Schooyans, Nuovo disordine mondiale – „Noua dezordine mondială”, Ed. San Paolo, Cinisello Balsamo (Mi), 2000, p. 5.

4 Cf. I. Colosio, Inchiesta teologica sul Paradiso e saggi storico-bibliografici sulla visione beatifica – „Cercetare teologică despre Paradis și eseuri istorico-bibliografice despre viziunea beatifică”, Ed. LEF, Firenze, 1964, p. 83.

5 Id., p. 87-94.

6 Summa Theologica I-II, q. 4, a. 8, ad 3.

7 R. Guardini, I novissimi, Ed. Vita e pensiero, Milano, 1951, p. 73.

8 Id., p. 76.

9 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1998.

10 Cf. R. Guardini, I novissimi, op. cit., p. 83.

11 Cf. C. Pozo, Teologia dell’aldilà, Ed. Paoline, Roma, 19722, p. 226 ș.u.

12 R. Guardini, I novissimi, op. cit., p. 85.

13 Purgatoriul XV, 73-75.

14 Cf. I. Colosio, Inchiesta teologica sul Paradiso..., op. cit., p. 127-138.

15 A.D. Sertillanges, Catechismo degli increduli, vol. II, Ed. SEI, Torino, 1963, p. 222.

16 Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, nr. 28.

17 J. Ratzinger, „Prefazione”, op. cit., p. 7.

18 G. Biffi, Linee di escatologia cristiana, Jaca Book, Milano, 19983, p. 82. Ar fi folositor de citit o pagină scrisă de Romana Guarnieri din cartea lui F. Accrocca, Donne di Vangelo. Mistica al femminile, Libreria Editrice Vaticana, 2019, p. 26 ș.u.; și, de asemenea, recomand vizionarea filmului „J. Edgar” de Clint Eastwook din 2011, în care regizorul provoacă opinia publică prin care se susține că moartea este sfârșitul a toate. Cf. B. Meucci, „Un viaggio chiamato Aldilà” în Feeria, nr. 55, 2019, p. 25.

Disponibile la sediul Episcopiei

Vizită pastorală în parohia „Sfântul Anton de Padova” – Satu Mare, 13 iunie 2022

Ziua familiilor, Mănăstirea „Sfânta Maria” – Baia Mare, 25 iunie 2022

Pelerinajul național la Cimitirul Săracilor – Sighetu Marmației, 14 mai 2022