Lumina Credintei 3/2021

Lumina credinței • Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 3 (40) • Septembrie 2021 • Anul XI •

Lumina credinței

redacția

Lumina credinței Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redacţia şi administraţia:

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

str. Vasile Lucaciu nr. 50

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

430341 Baia Mare, Maramureș;

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina credinței

cuprins

Nr. 3 (40) Septembrie 2021 Revistă trimestrială Anul XI

3

Să mergem împreună!

4-7

PS Vasile Bizău

8-9

Simțirea în Liturghie (I)

10 - 11 12 - 14

15 - 17 18

Sfintele Sfinților - Prezentarea Liturghiei Euharistice Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț

Laici care să învețe și să vestească Evanghelia Pr. Vasile Trifoi

Prima vizită pastorală a Fericitului Alexandru Rusu în Maramureșul istoric (I) Pr. dr. Vasile Iusco

Însoțindu-l pe Watteau: călătorie spre imposibil Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Educația sexuală în România – eșec după eșec...

19 - 20

Pr. Emil-Marian Ember

21 - 23

Pr. Laurențiu Costin

Ca toți să fie una

24 - 25

Pr. dr. Florin Marușciac

Banul din gura peștelui

26 - 28

Icoana – expresie a credinței umane

Pastorație și compromise

Pr. dr. George Marius Nicoară

29 - 30

Dna. Antoaneta Turda

31 - 32

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Sadău-Brodina

Mesaj al Papei Francisc cu ocazia conferinței „Acordul mondial asupra educației. Împreună privim dincolo”, organizată de Congregația pentru Educație Catolică Pr. Vasile Daniel Pop

2

Lumina credinței

preliminar

O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, având conștiința că a asculta „este mai mult decât a auzi”. Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învățat. Poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalți; și toți în ascultarea Spiritului Sfânt, „Spiritul adevărului” (In 14,17), pentru a cunoaște ceea ce El „spune Bisericilor” (Ap 2,7).

PAPA FRANCISC

Lumina credinței

cuvântul păstorului

3

Să mergem împreună!

Biserica întreagă este convocată în Sinod. Papa Francisc deschide în luna octombrie a acestui an lungul și laboriosul drum al procesului sinodal, care se va desfășura în trei etape și se va încheia în anul 2023 prin lucrările Adunării generale a Sinodului episcopilor.

Tema generală sub care ne este propusă participarea fiecăruia la acest eveniment major al vieții Bisericii este: Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare și misiune.

Prin această convocare la Sinod, Papa Francisc invită întreaga Biserică să se interogheze asupra unei teme decisive pentru viața și misiunea ei: Tocmai drumul sinodalității este calea pe care Dumnezeu o așteaptă de la Biserica celui de-al treilea mileniu.

Pornind de la semnele timpului și făcând o lectură atentă a evenimentelor mari, atât de prezente în forma provocărilor actuale ale omenirii, de la experiența pandemiei, la conflictele militare și fluxurile masive ale migrării populației, la persecuțiile religioase în unele zone ale lumii, până la problemele specifice fiecărei arii culturale, interogativul propus ajută Biserica să facă o lectură atentă a drumului și misiunii ei. Angajându-se întrun asemenea demers de a merge împreună, creștinii din toată lumea sunt chemați să își aducă aportul, să participe și să se angajeze în trăirea credinței pentru a vesti Evanghelia Mântuitorului Hristos.

Un proces sinodal de o asemenea amploare ca cel actual este o noutate pentru Biserică, atât prin anvergura inițiativei de a participa toți creștinii în mod efectiv, cât și pentru rezultatul care se așteaptă la capătul acestui demers consultativ: Amintim că scopul Sinodului și al acestei consultări nu este de a produce documente, ci „de a face să înmugurească vise, de a naște profeții și viziuni, de a face să înflorească speranțe, de a stimula încrederea, a lega rănile, a stabili relații, a face să renască zorii speranței, a învăța unul de la altul și a crea un imaginar pozitiv care să lumineze mințile, să încălzească inimile, să redea forța mâinilor”.1 Prima etapă a procesului sinodal constă în această largă consultare a Bisericilor locale din lumea întreagă, care vor face sinteze ale

propunerilor și inițiativelor ce vor apărea în urma participării tuturor structurilor, organizațiilor și asociaților diecezane. Acestea vor fi utile celei de a doua etape, ce se va desfășura la nivel continental, urmând apoi faza finală a pregătirii documentelor pentru Sinodul episcopilor din octombrie 2023, unde vor fi din nou prezente Bisericile locale prin reprezentanții legitimi, când se vor creiona și sintetiza rezultatele întregului proces sinodal.

Ceea ce este important în tot acest larg demers, dincolo de practica curentă a Bisericii de a căuta modalități de a propune Evanghelia lumii contemporane, este căutarea comuniunii între toți creștinii, membrii Bisericii lui Hristos, care se face vizibilă și simțită în armonie, concordie și tendință spre țelul comun. Sinodul presupune parcurgerea unui drum împreună și căutarea consensului în tot ceea ce divide, fragmentează și separă. Mergând împreună pe aceeași cale, creștinii se pot apropia mai mult între ei, lăsându-se conduși de Spiritul Sfânt care suflă unde vrea, inspiră poporul lui Dumnezeu și astfel se reînnoiește trăirea vieții de credință, în mod implicit și structurile care ajută Biserica în misiunea ei.

Cum putem participa la această împreună lucrare a Bisericii catolice? Mai întâi să începem de la rugăciunea personală și cea comunitară, care să fie făcută la intenția de a se lăsa implicați în viața Bisericii și a vedea comunitatea și comuniunea ca bunuri și daruri absolut necesare pentru credința personală.

Privirea îndreptată înspre înainte ca o atitudine ce caută să facă cunoscută și altora învățătura lui Hristos și calea mântuirii, citind cu atenție întreaga experiență a trecutului, așa cum este cunoscută în forma personală și în cea comunitară. Apare cu claritate că este vorba despre un demers personal și colectiv în același timp, unde aportul și implicarea îmbogățesc binele comun și comunitatea. Exigența imediată și scopul fiecărui creștin este de a rămâne ucenic și de a fi apostol și misionar.

Vasile episcop †

Papa Francisc, „Discurs pentru Comemorarea celei de-a 50 aniversări a instituției Sinodului Episcopilor”, în Documentul pregătitor pentru Sinodul actual.

1

4

Lumina credinței

fragmente liturgice

Sfintele Sfinților Prezentarea Liturghiei Euharistice (a credincioșilor) Pr. can. Emil Gîrboan Atmosfera de mister şi supranatural în care se desfășoară Sfânta Slujbă se accentuează treptat, pe măsură ce ne apropiem de ritul euharistic – centrul Sfintei Liturghii, Liturghia euharistică fiind dintotdeauna interpretată ca o actualizare a Cinei celei de Taină. În relatările scripturistice1 privind instituirea Sfintei Euharistii observăm gesturi ale Mântuitorului care se concentrează în patru acte fundamentale: a luat (pâinea și paharul), a mulțumit și binecuvântat (pâinea și paharul), a frânt (pâinea) și a dat (Trupul și Sângele Său). Liturghia credincioșilor, în părțile sale principale actualizează aceste patru gesturi

sacre ale Domnului și anume: Intrarea Mare (a luat), Anaforaua (a mulțumit și a binecuvântat), Frângerea (a frânt) și Împărtășirea (a dat).

Anticipat de ecteniile pregătitoare – ectenia întreită semnificând rugăciunea Bisericii pentru nevoile fiecăruia și ectenia catehumenilor, expresia caracterului misionar al Bisericii – gestul liturgic pregătitor pentru începerea Liturghiei euharistice este desfacerea Sfântului Antimis pe Sfânta Masă. Antimisul este o bucată de pânză de in sau de mătase în formă dreptunghiulară în care sunt așezate sfinte moaște și pe care este imprimată scena punerii Domnului în mormânt.

Din punct de vedere etimologic, termenul antimis provine din limba greacă, însemnând în

Lumina credinței loc de masă. Părintele Ene Braniște2 ne spune că originea antimisului poate fi identificată în timpul persecuțiilor, când preoții, de teama persecutorilor, transportau mesele pentru oficiu în locuri ascunse, peșteri, munți, catacombe și acolo săvârșeau Sfânta Liturghie. Și pentru că mesele care serveau ca altar erau greu de purtat, au fost înlocuite cu Sfântul Antimis, cu ajutorul lui putându-se oficia Sfânta Liturghie și în afara bisericii. Pe lângă rolul practic, antimisul are în același timp și o profundă semnificație teologică.

Episcopul este săvârșitorul de drept al Sfintei Liturghii, dar, în timp, din cauza înmulțirii creștinilor a devenit imposibilă adunarea tuturor credincioșilor dintr-o Biserică locală la o singură Sfântă Liturghie slujită de episcop. Ca urmare episcopul delegă preoți ca în numele lui să celebreze Sfânta Liturghie și să păstorească parohiile. Numai acea Euharistie este reală, afirmă Sfântul Ignație al Antiohiei, care o săvârșește episcopul sau cel căruia i-a încredințat el săvârșirea ei. Antimisul, purtând semnătura episcopului, este de fapt delegația pe care episcopul o dă preotului pentru a oficia Sfânta Liturghie și a păstori parohia. De aceea antimisele se schimbă întotdeauna la instalarea unui nou episcop.

Imnul heruvimic, cântat de cântăreţi (cor) şi recitat în taină de către liturghisitori, are un sens mistic pe care-l exprimă chiar textul său: noi simbolizăm acum, în mod tainic, pe Heruvimii din ceruri, deoarece ne pregătim, asemenea lor, să îl primim pe Împăratul tuturor, care va apărea la Ieşirea mare în mijlocul nostru sub forma Cinstitelor Daruri şi căruia îi cântăm Aliluia. Pentru a-l întâmpina cu cinstea cuvenită, suntem îndemnaţi să lepădăm toată grija cea lumească. Atmosfera de mister este accentuată apoi prin cădirea din timpul Heruvicului, când se înmiresmează biserica în cinstea Darurilor, care vor fi purtate în curând prin mijlocul ei.

Această parte a slujbei simbolizează – după unii liturgişti – ultimul drum făcut de Domnul înainte de patima şi moartea sa, din Betania în Ierusalim şi intrarea sa triumfală în Cetatea Sfântă, unde trebuia să se jertfească. După alţii, înseamnă chiar alaiul funebru de la răstignirea şi îngroparea Domnului, adică transportarea

fragmente liturgice

5

Sfântului Său Trup de la locul răstignirii (Golgota) la locul unde era săpat mormântul.

Pomenirile pe care preoţii le fac acum în mijlocul bisericii sunt compuse după pilda rugăciunii tâlharului celui drept răstignit odată cu Isus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta şi care a primit din partea Mântuitorului făgăduința Raiului.

Altarul şi Sfânta Masă, pe care se așază Darurile, semnifică acum grădina în care era săpat mormântul Domnului; Sfântul Antimis e mormântul însuşi, iar aşezarea Cinstitelor Daruri pe el înseamnă punerea Domnului în mormânt, exprimată de altfel şi prin troparele funebre pe care preoţii le rostesc în taină: Iosif cel cu bun chip, În mormânt cu trupul şi Purtător de viaţă.

Acoperământul Discului simbolizează marama pusă pe faţa celui răstignit; acoperământul Potirului ţine locul giulgiului în care a fost înfăşurat Trupul Demnului, iar acoperământul mare (Aerul) – care se pune peste Disc şi peste Potir – reprezintă piatra pusă la intrarea mormântului.

Cădirea darurilor amintește aromatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de femeile mironosiţe la îngropare. Asteriscul (Steluţa) – care rămâne peste Sfântul Disc – reprezintă pecetea pusă pe piatra mormântului.

Partea ce urmează în rânduiala Sfintei Liturghii are ca scop pregătirea liturghisitorilor şi a credincioşilor pentru participarea lor cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe, care se apropie. Ea cuprinde trei subdiviziuni, care reprezintă tot atâtea trepte ale acestei pregătiri şi totodată condiţii pentru participarea cu vrednicie la săvârşirea Jertfei, şi anume:

- Rugăciunea – exprimată prin ectenia: Să plinim rugăciunile noastre Domnului...

- Împlinirea poruncii creştine a dragostei – concretizată în ritualul de odinioară al sărutului păcii, rămas azi doar în vechea formulă de îndemn: Să ne iubim unul pe altul...

- Mărturisirea credinţei – care se face prin rostirea Crezului.

6

fragmente liturgice

După prima etapă, aceea a rugăciunii (ectenia), urmează îndemnul Să ne iubim unul pe altul..., îndemn care nu face altceva decât să reproducă porunca dată de Mântuitorul Sfinţilor Apostoli: Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unul pe altul, însemnând că iubirea dintre noi este una din condițiile fără de care nu putem lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. Ca expresie a împlinirii acestei porunci dumnezeieşti, credincioşii din Biserica veche îşi dădeau unul altuia sărutul păcii sau a iubirii: bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, dar, din cauza dezordinii la care se preta acest act, mai ales la marile sărbători, sărutarea reciprocă a credincioşilor a fost abandonată păstrânduse numai sărutarea liturghisitorilor între ei în Sfântul Altar.

Rostirea Crezului – care urmează imediat – înseamnă că în afară de iubire ni se cere şi credinţă adevărată spre a putea participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. De aceea Biserica noastră recomandă ca toţi cei prezenţi în biserică să recite Crezul cu glas tare.

Ridicarea Sfântului Aer şi clătinarea lui deasupra Sfintelor Daruri în timpul Crezului simbolizează cutremurul care a avut loc înainte de Înviere şi deschiderea mormântului prin ridicarea pietrei de deasupra lui; de aceea la cuvintele Şi a înviat a treia zi, preotul încetează clătinarea Aerului, îl împătură şi îl pune de o parte, asemănându-se îngerului care a dat la o parte piatra de la intrarea mormântului.

Sosind timpul începerii Sfintei Jertfe, preotul (sau diaconul) atrage atenţia credincioşilor asupra acestui moment, zicând: Să stăm bine...

Ce înseamnă cuvintele Mila3 păcii, jertfa laudei, cu care credincioşii răspund la acest îndemn?

Pentru explicarea exactă a acestui răspuns trebuie precizat faptul că varianta românească corectă a textului este: Milă, pace, jertfă de laudă.

Aceste cuvinte indică darurile ofrandei spirituale.

Aducem întâi milă, pentru că Domnul a zis: Milă voiesc, iar nu jertfă de animale. Aducem apoi pace, pentru că Mântuitorul a spus: Dacă aduci darul tău la altar şi îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta... mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi după aceea, venind, adu darul tău.

Lumina credinței În sfârşit, aducem şi jertfă de laudă, pentru că o asemenea jertfă cere Domnul prin sfântul apostol Pavel, care scrie: Prin El (Hristos), să aducem deci lui Dumnezeu întotdeauna jertfă de laudă, adică roada buzelor care mărturisesc numele Lui. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, aici începe marea Rugăciune Euharistică, Anaforaua (însemnând ofrandă), imediat după îndemnul preotului Să mulțumim Domnului, și cuprinzând întreg complexul de rituri și rugăciuni de la cuvintele Cu vrednicie și cu dreptate este a-ți cânta... până la ecfonisul Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a preamări...

Atingerea Steluţei de cele patru părţi ale Discului, în cruce, la ecfonisul Cântarea de biruinţă…, întruchipează în mod mistic cântarea celor patru vietăţi din revelaţia sfântului Ioan Evanghelistul, iar ridicarea Steluţei de pe Sfântul Disc şi punerea ei de-o parte semnifică ruperea peceţii de pe mormântul Domnului, la coborârea îngerului în mormânt, înainte de înviere.

În timpul recitării Canonului Euharistic4 (Cu aceste fericite puteri…), strana cântă imnul Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot..., imn de preamărire a lui Dumnezeu în Sfânta Treime, inspirat din viziunea profetului Isaia. Rugăciunea comemorează, pe scurt, istoria mântuirii neamului omenesc – săvârşită de Dumnezeu prin întruparea, patima şi moartea unicului său Fiu, iar în partea sa finală aminteşte gesturile și cuvintele Mântuitorului de la Cina cea de Taină – Sfânta Liturghie fiind actualizarea faptului istoric de pe Golgota, realizarea prezenţei lui Hristos cel Jertfit în mijlocul Bisericii Sale: ... În noaptea în care a fost vândut, ori, mai curând pe Sine însuşi s-a dat pentru viaţa lumii, luând pâine în sfintele, preacuratele și neprihănitele Sale mâini, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind, frângând, dat-a sfinților săi învățăcei și apostoli, zicând: Luaţi, mâncaţi..., Beţi dintru acesta toți…5 Urmează amintirea patimii, morții, învierii şi întoarcerii glorioase a lui Isus Hristos (Anamnesis), exprimată prin rugăciunea: Aducându-ne aşadar aminte de această poruncă mântuitoare…; ea înfățișează Tatălui Jertfa Fiului său, care ne împacă cu El.

Lumina credinței Înălţarea Sfintelor, cu rostirea cuvintelor Ale Tale dintru ale Tale…, semnifică a treia oferire, când îi aducem lui Dumnezeu jertfa cea mai preţioasă şi mai plăcută, pe Unul născut Fiul său, sub speciile pâinii şi vinului. Această înălţare a Sfintelor Specii se face şi pentru ca poporul să-1 poată adora pe Hristos Euharisticul.

Urmează epicleza (invocarea Spiritului Sfânt), al cărei scop este formarea în noi a Trupului Mistic al Domnului, prin primirea cu vrednicie a Sfintei Cuminecături, această intenţie a Bisericii observându-se din textul rugăciunii: …

Prefăcându-le cu Spiritul Tău Sfânt, ca să fie celor ce se vor cumineca spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea Sfântului Tău Spirit, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. În acest timp, credincioşii prezenţi rămân îngenunchiați, adorând pe Mântuitorul, cântând lin şi tainic Pe Tine Te lăudăm..., imn în onoarea Sfintei Treimi, care acum se află prezentă pe Sfântul Altar, oaspete ca oarecând sub stejarul din Mamvri.

Acum, după ce Sfânta Jertfă s-a săvârşit, preotul citeşte în taină dipticele6 , adică rugăciunea de mijlocire generală pentru întreaga Biserică, adresată Domnului Hristos. El pomeneşte acum toţi credincioşii vii şi răposaţi, rugându-se ca aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos, adică spre iertarea păcatelor şi viaţă veşnică. La începutul acestei rugăciuni, preotul pomeneşte toţi sfinţii, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru ca ei să mijlocească pentru noi dobândirea împărăţiei cerurilor.

Tămâierea Sfintei Mese a Altarului – care se săvârşeşte în timpul Axionului – se face atât în cinstea Sfintelor Daruri, prima oară după prefacerea lor, cât şi în cinstea Maicii Domnului, pe care o pomenim acum...

Fratele Ioan era un călugăr simplu şi bun la suflet. Călătorind pe timp de iarnă, a suferit un accident în urma căruia a rămas cu braţele paralizate. Îl tulbura mult faptul că nu poate celebra Sfânta Liturghie. Cu mare încredere i-a cerut lui Dumnezeu darul de a-și putea mişca

fragmente liturgice

7

braţele în fiecare zi, în ora dedicată celebrării Liturghiei, iar Domnul i-a ascultat rugăciunea. Dar Liturghia călugărului paralitic s-a transformat imediat în ştire de presă şi atrăgea mulţimile.

Într-o zi, un preot mai tânăr a ieşit să celebreze Liturghia înaintea Fratelui Ioan. Pentru că era destul de târziu, călugărul miracolului a decis să meargă să oficieze la un altar lateral din biserică.

Oamenii care urmăreau Liturghia preotului tânăr, văzându-l pe Fratele Mâinii Uscate, s-au îmbulzit imediat în jurul său. Și fratele Ioan, plin de tristeţe, se gândea: Atunci, Doamne, aceştia nu vin să asculte Sfânta Liturghie ci Liturghia „mea”.

Nu vin pentru Tine ci pentru mine. În loc să-i ajut, le distrag atenţia şi-i deranjez… Trebuie să-ţi cer o altă favoare care, Tu o ştii foarte bine, îmi vine foarte greu: să nu mi se mai mişte braţele.

Dumnezeu a intervenit din nou, dar nu după cum cerea dânsul: s-a vindecat. Braţele lui şi-au recuperat mobilitatea pentru totdeauna. La puţin timp după aceea Liturghia lui nu mai era o ştire.

Şi Fratele Ioan s-a rugat astfel pentru oameni: Doamne, deschide-le ochii! Tu vezi că, faci o mică minune şi ei rămân uimiţi. În fiecare zi au la îndemână marea minune a venirii tale pe altarele noastre… şi se plictisesc. Cine să-i înţeleagă pe oameni, Doamne?

A asista la Liturghie: a participa la miracolul suprem, este zilnic la îndemâna noastră. A consacra: lucrarea cea mai impresionantă pe care o poate realiza omul, preotul.

Mt 26, 28; Mc 14, 22-24; Lc 22, 19-20; I Cor 11, 23-26 ttps://jurnalspiritual.eu/ce-este-sfantul-antimis/, h accesat la 31.08.2021 3 Înlocuirea cuvântului milă cu dar în Liturghierele noi nu ne apropie de sensul originar al textului (n.a.)

4 După liturgiștii ruși, conform https://ro.orthodoxwiki. org/Anaforaua, accesat la 31.08.2021 5 Dumnezeieștile și Sfintele Liturghii, Blaj, 2014, p. 98 6 Diptic (gr. diptykhos) înseamnă plăci care se pliază (două plăci prinse cu o balama) și descrie un tip de icoană. La plural, dipticele sunt mai multe tipuri de liste bisericești de nume, cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Diptic, accesat la 31.08. 2021 1 2

8

sfinții părinți

Lumina credinței

Simțirea în Liturghie (I) Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț Sunt întru totul fără de minte cei care disprețuiesc întreaga lucrare a lui Dumnezeu, negând mântuirea trupului și disprețuind învierea cărnii, zicând că aceasta nu poate fi făcută nestricăcioasă. Dar dacă carnea nu se poate mântui, atunci nici Domnul nu ne-a salvat întru totul cu sângele său, nici paharul euharistic nu e cuminecare cu sângele său, nici pâinea ce o frângem nu este cuminecare cu trupul său.”1. În ciuda unor mărturii precum cele ale sfântului Irineu de Lion (+202), evoluția spiritualității creștine a privit cu suspiciune corpul uman. În mod tradițional simțurile erau văzute ca „ferestre ale păcatului” (sf. Ieronim, +419), într-o viziune pesimistă sau, într-o viziune puțin mai

optimistă, ca puncte de legătură între noi și lume precum și prime trepte de cunoaștere, necesare dar insuficiente pentru a ajunge la vârful înțelegerii care are loc în altă parte, în interiorul minții, în intelect.

Chiar dacă nu lipsesc concepțiile pozitive despre rolul simțurilor în experiența lui Dumnezeu, în autori precum Nicolae Cabasilas (sec. XIV), descoperirea valorii antropologice și teologice a simțurilor trupești este rodul teologiei occidentale din secolul al XX-lea, grație unor teologi prin care se remarcă în mod deosebit Romano Guardini (+1968) și Hans Urs von Balthasar (1988). Aceștia afirmă că înainte de a fi ferestre ale păcatului, simțurile sunt „ferestre ale sufletului”, prin care nu doar oamenii pot să intre în relație cu Dumnezeu, ci și Dumnezeu însuși intră în dialog cu oamenii prin ele pentru

Lumina credinței a-și arăta chipul său și a-și împlini voia sa. În linie cu această concepție, la Conciliul Vatican al II-lea s-a simțit nevoia să se afirme faptul că „nu-i este îngăduit omului să disprețuiască viața trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-și considere bun și vrednic de cinste trupul deoarece este creat de Dumnezeu și trebuie să învie în ziua de apoi”2.

Așadar, punctul la care a ajuns reflecția teologică contemporană nu mai contrapune trupul sufletului sau materia spiritului. Mottoul teologiei de azi este fraza unui un alt scriitor bisericesc antic, Tertulian (+220): Caro salutis cardo. Prin această expresie, Tertulian afirma sacramentalitatea trupului ca instrument indispensabil spre mântuire. Corpul uman, cu toate facultățile sale senzoriale, este instrumentul fundamental (cardo) al mântuirii. În alte cuvinte, mântuirea se trăiește nu doar în suflet, ci obligatoriu și în trup, cu simțurile.

Privind la izvoarele credinței noastre cu această nouă lumină teologică observăm că revelația lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură are o profundă latură „estetică”. Din primele pagini ale cărții Facerii, Dumnezeu își revelează chipul prin codul lingvistic al simțurilor: „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină!” (Fac 1,3). Dumnezeu vorbește, zidind lumea cu cuvântul. Se complace privind la frumusețea creației sale: „Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina” (Fac 1,4). Ca un olar modelează pe om după chipul său, suflând spirit de viață din gura sa: „luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață” (Fac 2,7). Trecând de la lucrarea creatoare la cea mântuitoare, vedem că limbajul nu se schimbă. Dumnezeu este cel ce vede necazul poporului și aude strigarea celor săraci: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui de sub apăsători am auzit și durerea lui o știu” (Ieș 3,7). Spre diferență de idoli care „au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu văd; au urechi, dar n-aud; au nas, dar nu miros; au mâini, dar nu pipăie” (Ps 115,5-7) Dumnezeul cel viu se arată ca un Dumnezeu sensibil: „Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu privește?” (Ps 93,9).

Dacă ne oprim doar la aceste imagini biblice există riscul să ne imaginăm că Dumnezeu e după asemănarea omului și nu invers! Acest pericol

sfinții părinți

9

este individuat în Sfânta Scriptură și de aceea vizibilitatea și sensibilitatea divină este nuanțată de mediații simbolice precum stâlpul de foc, norul, aurora, chipul acoperit al lui Moise, îngerul etc. Ideii că Dumnezeu se revelează prin simțurile noastre îi corespunde ideea că Dumnezeu nu poate fi cuprins în totalitate de către simțurile omenești, ci mereu le transcende. Rămâne însă o implicație profundă a antropomorfismelor divine, aceea că ea exprimă înrudirea ontologică ce-l leagă pe Dumnezeu de om în vederea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Așa cum a subliniat în mod magistral von Balthasar: experiența senzorială a lui Dumnezeu în Vechiul Legământ nu poate fi redusă la o simplă pregătire în vederea unei revelări mai spirituale. În profunzime ea este cristologică, ca o inițiere a întâlnirii cu Dumnezeu în formă umană printr-o progresivă rafinare a sensibilității umane la sensibilitatea divină, care se va revela deplin în divino-umanitatea Fiului3.

Vârful revelației sensibile a lui Dumnezeu este Cuvântul întrupat. „În el locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col 2,9), iar cine îl vede pe el îl vede pe Tatăl (cf. In 14,9) și cine vede, gustă, atinge ca și el intră în Împărăția Tatălui.

Întreaga Evanghelie poate fi recitită prin prisma celor cinci simțuri, dând atenție la tot ceea ce Isus face: la felul în care ascultă, privește, intră în contact, savurează. Mântuirea devine astfel o acordare a felului în care ne folosim simțurile cu felul în care Hristos le folosește.

Locul în care învățăm să folosim simțurile în felul Mântuitorului este celebrarea liturgică a Bisericii, despre care sfântul Leon cel Mare spunea: „Ceea ce era nevăzut s-a făcut văzut în Sacramentele sale”, invitându-ne astfel să vedem în dinamismul sensibil al sacramentelor o școală a acordării simțurilor umane cu simțirea lui Hristos. În articolele următoare vom încerca să vedem felul în care celebrarea liturgică implică pe fiecare simț în parte în dinamica răscumpărătoare.

Ireneu de Lion, Adversus Heresis, 5,2,2-3.

Conciliul Vatican II, Gaudium et Spes, 14.

3 Cf. H.U. von Balthasar, Gloria. Un estetica teologica.

VI. Antico patto, Jaka Book, Milano 1980, 115-120.

1 2

10

învățătura bisericii

Lumina credinței

Laici care să învețe și să vestească Evanghelia Pr. Vasile Trifoi Vocațiile la preoție și la viața consacrată se află într-o continuă scădere. Cu toate că numărul celor care aleg această stare de viață s-a diminuat considerabil, exigențele vestirii Evangheliei sunt aceleași, iar trecerea timpului aduce noi provocări în predicarea Veștii celei bune. Într-un asemenea context este important să înțelegem că nu doar slujitorii altarului sau persoanele consacrate au o responsabilitate în transmiterea învățăturii creștine, ci și credincioșii laici. În rândurile care urmează doresc să exprim câteva gânduri despre importanța implicării laicilor în misiunea de a instrui și de a transmite învățătura Bisericii. În ultimii șaizeci de ani documentele Bisericii au evidențiat adesea rolul credincioșilor laici. Astfel, întru-unul dintre decretele Conciliului Vatican al-II-lea se spune că „în zilele noastre, în care clerul este insuficient pentru evanghelizarea atâtor mulțimi și pentru exercitarea slujirii pastorale, sarcina cateheților este de cea mai mare importanță”1. În luna mai a acestui an, importanța slujirii catehetice laice a fost evidențiată și de Papa Francisc printr-o scrisoare apostolică în forma „motu proprio”, intitulată Antiquum ministerium, prin intermediul căreia a instituit slujirea laicală de catehet2.

Laicii sunt invitați să fie interesați atât de propria formare, dar, în anumite situații, și de formarea altora. Astfel, de pildă, părinții trebuie să fie învățători și formatori pentru proprii copii. Mamele și tații sunt responsabili de instruirea creștină a copiilor. Ei sunt primii cateheți pentru fiii lor! Este recomandat ca părinții să se roage împreună cu copiii lor, să participe împreună la Sfânta Liturghie, să le vorbească în mod adaptat despre

Dumnezeu, despre Biserică, despre mântuire, despre semnificația sărbătorilor creștine, despre importanța faptelor bune etc. Ritmul alert al zilelor noastre pare că ne determină să acționăm fără să gândim. Avem tendința de a ne comporta cum vedem la alții, fără să discernem și să intrăm în profunzimea lucrurilor. Tocmai de aceea este important ca educația pe care părinții o dau copiilor să nu fie ușor influențabilă de anumite „mode”, ci să fie autentică și personalizată pentru că ei pun bazele formării copiilor.

Probabil educația primită în familie este cea mai importantă etapă formativă din viața unui creștin.

Implicarea laicilor în vestirea Evangheliei trebuie să fie îndrăzneață, creativă și să depășească granițele familiale. În vremurile

Lumina credinței noastre Biserica are mare nevoie de implicarea lor. Majoritatea credincioșilor adulți sunt persoane căsătorite. Actualmente, în toată Biserica Catolică, suntem în cursul Anului „Amoris Laetitia” dedicat familiei. Unul dintre obiectivele acestui an pastoral este găsirea unor familii disponibile de formarea creștină a altor familii. Câtă binecuvântare poate fi în parohiile unde există măcar o familie disponibilă să transmită învățătura Bisericii privitor la taina sfintei căsătorii, însoțind astfel și alte familii în drumul lor de credință!

Se știe că în Biserică activează diverse asociații de laici. Rolul acestora este foarte important. În multe dintre parohiile Bisericii noastre există Reuniunea Mariană. De câteva ori am ascultat câteva meditații frumoase pe care o credincioasă le ținea la întâlnirile membrilor acestei asociații.

De asemenea, în toate parohiile se face pregătire pentru prima spovadă și împărtășanie solemnă. În unele locuri, această pregătire este făcută de către învățătorii sau profesorii care predau religie în școli sau de către alți laici care au calități pentru această importantă slujire. De asemenea

sunt parohii în care se fac cateheze cu tinerii.

Unii dintre acești tineri doresc să fie animatori. În acest fel se formează și îi formează pe alții.

Este recomandat ca acei laici înzestrați cu darul vorbirii și al instruirii să fie invitați și încurajați să-și pună talantul primit în folosul comunității.

Având în vedere diversitatea și complexitatea muncii care le revine, în multe situații, preoții nu pot îndeplini în mod adecvat toate aceste sarcini

învățătura bisericii

11

de instruire catehetică. Tocmai din acest motiv este nevoie de trezirea entuziasmului unei implicări mai energice din partea credincioșilor laici. Episcopul Romei afirmă că „fără a lua nimic din misiunea proprie episcopului de a fi primul catehet în eparhia sa împreună cu preoții care împărtășesc împreună cu el aceeași grijă pastorală, și din responsabilitatea deosebită a părinților cu privire la formarea creștină a copiilor lor, este necesar să se recunoască prezența laicilor și laicelor care în virtutea propriului botez se simt chemați să colaboreze în slujirea catehezei” (AM, 5)3. Clerul trebuie să conlucreze cu credincioșii laici. În această muncă de colaborare, laicii au nevoie de susținere, încurajare și însoțire din partea păstorilor sufletești.

Dacă analizăm diminuarea vocațiilor la preoție și la viața consacrată doar din perspectivă umană suntem îndreptățiți să fim descurajați și îngrijorați. Această realitate, însă, poate fi privită și din alte puncte de vedere. De exemplu, situația aceasta ar putea fi propice pentru a crește în smerenie. Știm cu toții că umilința e diferită de descurajare. Pe de o parte, îndemnurile repetate adresate laicilor sunt un semn de smerenie din partea ierarhiei bisericești, iar, pe de altă parte, pot fi considerate un semn profetic al timpurilor noastre. Implicarea mai decisă a credincioșilor laici ar aduce un nou suflu, o nouă speranță în vestirea Evangheliei. Contribuția lor ar conduce la o reînnoire a mentalității creștine și a propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi bine și frumos ca aceste imbolduri la acțiune să răsune în inimile cât mai multor credincioși laici!

Conciliul Vatican II, Decretul Ad gentes, 17.

Expresia latină „motu proprio” înseamnă din „propria inițiativă”. Antiquum ministerium este o scrisoare apostolică pe care Papa a scris-o din propria inițiativă.

3 h t t p s : / / w w w. m a g i s t e r i u . r o / a n t i q u u m ministerium-2021. AM este prescurtarea pentru Scrisoarea apostolică Antiquum ministerium. Site-ul a fost accesat în data de 27.08.2021.

1 2

12

crâmpeie istorice

Lumina credinței

Prima vizită pastorală a Fericitului Alexandru Rusu în Maramureșul istoric (I) Pr. dr. Vasile Iusco Dragi cititori, evenimentele istorice cu implicații pastorale care au avut un ecou în viața credincioșilor greco-catolici din Eparhia de Maramureș, se cuvin amintite.

Anul de grație 1931, pentru credincioșii de aici a fost unul binecuvântat cu vizitele pastorale ale Fericitului Alexandru Rusu, menite să aducă bucurie și speranță în suflete, dar mai ales să aprindă flacăra credinței în multe inimi. Noul arhiereu instalat la Baia Mare, în cursul lunii februarie, se pregătește să întâlnească turma care i-a fost încredințată.

Primele vizite pastorale însemnate au fost cele de la mănăstirile din teritoriul eparhiei: Bixad și Moisei. Cele două locuri de pelerinaj adunau zeci de mii de credincioși în fiecare an, la sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, la Bixad, pentru credincioșii din zona Satu Mare, iar la Nașterea Maicii Domnului, la Moisei, pentru cei din Maramureșul voievodal.

După instalare și organizarea curiei eparhiale, arhiereul a pornit în pelerinaj spre mănăstirea de la Bixad, unde a așezat și consacrat întreaga eparhie, cu păstori și credincioși, sub scutul și ocrotirea Maicii Domnului. Prima vizită anunțată în Maramureș a venit din partea arhiereului odată cu anunțarea jubileului Conciliului de la Efes, adică 1500 de ani de cinstire a Maicii Domnului. În Scrisoarea Circulară Nr. IV, este comunicat programul spiritual și pelerinajele de la Bixad și Moisei, pentru cinstirea Maicii Domnului. Cu această ocazie, vicarul de la Sighet, Ilarie Boroș, într-o scrisoare circulară din data de 23 august, adresată preoților din vicariat, anunță programul vizitei ierarhului în Maramureș, care cuprinde vizitarea celor trei centre protopopești, Sighet, Iza și Vișeu, precum și ,,un ceas în fiecare parohie” prin care va trece, în drumul spre Mă-

năstirea Moisei. Astfel, sâmbătă, 5 septembrie 1931, ierarhul însoțit de către canonicul Ludovic Vida și notarul consistorial, preotul Liviu Racoțian, a trecut Munții Gutâi. A fost întâmpinat în vârful muntelui la intrare în județ, de către prefectul Flaviu Iurca, primarul Sighetului, Petru Mihalyi și vicarul Ilarie Boroș, care i-au adresat cuvinte frumoase de bun venit. De aici au coborât în parohia Crăcești (Mara), unde preotul Mihail Rednic aștepta în pragul bisericii, însoțit de către învățătorul satului și credincioșii veniți să-l vadă pe ,,cel ce vine în numele Domnului”! După primirea călduroasă, au intrat în biserica ,,ticsită de credincioși” unde arhiereul a rostit o rugăciune pentru cler și popor. După mulțumirile aduse tuturor, episcopul a plecat spre următoarea parohie, Desești. Aici este întâmpinat la ,,arcul de triumf” (boltă de flori peste șosea sau peste poarta biserici, cu inscripția: Bine ați venit!) de către protopopul Andrei Serbac, și invitat în biserică, iar apoi la casa parohială. După vizita la Desești se coboară în următorul sat, Hărnicești, care era filie a parohiei Sat Șugatag. Aici sunt întâmpinați de către credincioșii ieșiți cu prapori și cântând pricesne mariane. După prezentarea oficială, are loc rugăciunea la biserica din sat, apoi se deplasează în parohia Sat Șugatag. La intrarea în localitate, episcopul este primit de către notarul Grigore Câmpean, care poartă pe piept tricolorul și rostește un cuvânt înălțător, sub deviza ,,Nihil Sine Deo”, amintind că este cuvântul sub care își trăiesc viața bunii credincioși ai satului. La biserică sunt întâmpinați de către protopopul Nicolae Doroș, care salută în numele credincioșilor pe ,,cel ce vine în numele Domnului”. Episcopul rostește un cuvânt de învățătură în care îi invită pe toți să rămână statornici în credință. Este servită masa la casa parohială, împreună cu membrii familiei preotului, după care arhiereul mulțumește pentru primire și se deplasează spre parohia Giulești.

Lumina credinței Leagănul familiei nobiliare Rednic, din a cărei ramură era și episcopul de pioasă memorie Atanasie, este ,,prezentă și astăzi în Giulești, unde vă întâmpinăm cu bucurie și recunoștință” spune primpretorul Dr. Vasile Lazăr în cuvântul său, arhiereului și însoțitorilor săi. După primirea fastuoasă de la intrarea în sat, oaspeții sunt conduși spre biserica de zid, construită de vrednicul preot Petru Salca, unde sunt așteptați de preotul paroh, Vasile Balint. Are loc rugăciunea comună împreună cu toți credincioșii adunați în sfântul locaș, unde arhiereul mulțumește tuturor pentru primirea călduroasă. După vizita la casa parohială se grăbesc să ajungă la Berbești, pentru că și norii grei de ploaie se adună pe cer. În satul vecin au parte de o primire la fel de fastuoasă, unde un grup de tineri conduc arhiereul către biserică aflată pe deal. Deși începuse ploaia, mulțimea era adunată într-un număr mare, în frunte cu preotul paroh, Romul Avram. Aici sunt exprimate cele mai vii sentimente de mulțumire și recunoștință pentru vizita istorică a ierarhului care răspunde în cuvântul său cu îndemnul dragostei frățești față de toți și toate. Se îndreaptă apoi spre casa parohială unde au loc discuții cu curatorii parohiei, care îl informează pe ierarh cu privire la situația religioasă și socială a localității. Vizita a luat sfârșit după mulțumirile călduroase și urările de bun rămas. Următoarea vizită pastorală a fost la Vadu Izei.

Aici în fața bisericii este așteptat, sub un impunător arc de triumf, de către învățătorul satului, Petru Codre, având alături pe parohul Iuliu Dragoș.

Mulțimea credincioșilor ascultă cu atenție cuvântul de învățătură și îi mulțumesc Domnului pentru că așteptările lor au fost răsplătite cu un astfel de arhiereu, care i-a înălțat sufletește la prima întâlnire.

Se făcuse seară când arhiereul ajunge la Sighet. Venise pentru a cerceta cele două comunități greco-catolice ale Sighetului, cea românească și cea ruteană, azi

crâmpeie istorice

13

ucraineană. A fost întâmpinat la Podul Ronișorii de către un grup de 38 de călăreți, condus de către economul orașului, Vasile Nistor. Tinerii au însoțit oaspeții în aplauzele pline de entuziasm ale mulțimii adunate pe marginea șoselei, până la poarta triumfală unde este așteptat de către primarul Mihalyi care, în cuvântul său, își exprimă bucuria, onoarea și mai ales binecuvântarea Maramureșului cu un astfel de arhiereu. Episcopul, emoționat de discurs, mulțumește pentru primirea călduroasă și apoi se îndreaptă spre biserica parohială. Vicarul

14

crâmpeie istorice

Ilarie Boroș însoțit de clerul din oraș, rostește cuvântul de bun venit, după care intră toți în biserică și celebrează rânduiala Dupăcinarului.

Arhiereul rostește o predică emoționantă, în care își expune intenția de a consacra și la Moisei

Lumina credinței de enoriași, astfel că biserica s-a umplut la maximum, câteva sute de credincioși rămânând afară.

Au fost prezenți intelectualii orașului, în frunte cu prefectul județului, Flaviu Iurca. În cadrul Sfintei Liturghii, Dr. Ilie Lazăr, ,,într-un mod artistic” a intonat o priceasnă frumoasă. Punctul culminant a fost încă odată cuvântul arhiereului care, cu măiestrie, a reușit să întărească convingerile tuturor, atât a intelectualilor, cât și a simplilor credincioși.

După celebrarea liturgică, arhiereul și ceilalți oaspeți au fost invitați în sala festivă a Prefecturii. Aici, a fost întâmpinat de către reprezentanți ai altor culte din oraș, protopopul romano-catolic Pilcs și pastorul reformat Papp. Au rostit cuvântări vicarul Ilarie Boroș, pentru reprezentanții tuturor cultelor, iar pentru ceilalți oficiali, Dr. Iuliu Moiș, președintele tribunalului Maramureș.

După masă, la ora 15:00, a fost vizitată comunitatea ruteană, în biserica situată în centrul orașului. Aici a fost celebrată Vecernia, împreună cu preoții și credincioșii prezenți.

Preotul protopop Szabo, l-a salutat pe arhiereu atât în limba ruteană, cât și în limba maghiară. Ierarhul a răspuns în limba română, Biserica Adormirea Maicii Domnului – Sighetu Marmației mulțumind pentru primire și întreaga eparhie, scutului și mijlocirii Maicii invitându-i pe toți la bucuria rugăciunii comune.

Domnului. Mulțimea ascultă în tăcere, o tăcere în Arhiereul a remarcat frumoasele cântări intonate care se reflectă setea de a cunoaște și pătrunde de corul parohiei. După oficiul vecerniei a urmat vizitarea unor preoți și a unor oficialități locale. mai bine cuvântul lui Dumnezeu.

Ziua s-a încheiat într-o atmosferă de fraternitate, Duminică, 6 septembrie 1931, la ora 9:00, s-a de comuniune în rugăciune și bucurie reciprocă, celebrat prima Sfântă Liturghie arhierească, în atât pentru oaspeți, cât și pentru credincioșii mabiserica ,,Adormirii Maicii Domnului”. Au parti- ramureșeni. cipat și preoții din satele înconjurătoare însoțiți - Va urma -

Lumina credinței

evanghelia în artă

15

Însoțindu-l pe Watteau: călătorie spre imposibil Pr. Lucian Lechințan S.J. A trecut aproape cu totul neobservată aniversarea celor 300 de ani de la moartea lui Antoine Watteau (18 iulie 1721): nici o mare expoziție, nici o publicație semnificativă. Deși a trăit numai 37 de ani, rolul său a fost covârșitor în raport cu arta modernă. El a adus în pictură cotidianul sau „loisirul”, ceea ce pentru cei mai mulți este doar o banalitate. Watteau a fost în primul rând un observator marginal al orașului, al aleilor sale, al unei banale reuniuni într-un parc, al actorilor care salută la sfârșitul unui spectacol, într-un cuvânt: al unei lumi în trecere. Asociat impropriu stilului rococo, Watteau a învăluit lucrările sale într-o inocență deosebită chiar și atunci când prezintă „serbările galante”, genul pictural care l-a consacrat.

Modul cel mai potrivit prin care putem să facem cunoștință cu universul artistului este să intrăm în atelierul său. Imaginea care ne-a fost transmisă de un contemporan este neașteptată. În interior, nici o cutie perspectivală, nici un manechin pentru studiu, iar curățenia desăvârșită care domnea în atelierul unui Poussin e înlocuită de o atmosferă puțin distinsă și parcă încremenită în timp. Watteau „își curăța rareori paleta și adesea aceasta rămânea vreme îndelungată fără a o împrospăta cu culori. Vasul cu ulei gras pe care îl folosea atât de des, era plin de murdărie și de praf și de toate culorile care ieșeau din pensulă pe măsură ce le introducea ca să le limpezească”. Din acest loc, artistul a zugrăvit ceea ce Arnold Hauser a numit „tragedia unei societăți care se pierde în însuși momentul în care dorințele cele mai profunde îi sunt satisfăcute”.

Unul din primele sale tablouri arată deja interesul artistului pentru teatrul italian, se poate spune tema predilectă a lui Watteau.

Tabloul, astăzi dispărut, păstrat numai într-o gravură după original, comemora fatalul 13 mai 1697 când, în urma unor conjurații, actorii italieni au fost expulzați din Paris cu un decret al Regelui Soare, Ludovic al XIVlea. Sigilarea porților teatrului sub privirea resemnată a unui Arlechin, a marcat începutul unei serii de reprezentări teatrale. În acele împrejurări, Watteau a înțeles că scena nu este niciodată un spațiu neutru și că la sfârșitul spectacolului îndrăzneala unei replici poate avea drept consecință marginalizarea sau chiar represaliile. Împotriva unei culturi care

16

evanghelia în artă

Lumina credinței mărturii contemporane, a însuși parohului din Nogent, prietenul și confidentul lui Watteau, în parohia căruia și-a petrecut ultima parte din viață, murind în anul 1721 cu crucifixul în mâini.

Cu mai puțin de un an înainte de a muri, una din ultimele lucrări ale lui Watteau reprezintă Magazinul lui Gersaint (1720), tablou care astăzi se găsește la Castelul Charlottenburg din Berlin. Pânza era, de fapt, o pancartă publicitară destinată unui negustor de tablouri care își avea magazinul în inima Parisului. Privind la conținut, încă o dată artistul ne plasează în fața unui univers ordonat în care tablourile urcă și coboară într-o mișcare armonioasă, continuă. Cei prezenți în magazin, angajați și cumpărători, sărbătoresc arta cu o frenezie deosebită pentru care, așa cum ne-au sugerat unii istorici de artă, aproape că ne putem imagina o muzică de fundal, cel mai probabil aceea a lui Mozart. Artistul ne invită să apreciem reacțiile avizate

promova imaginea actorului șarlatan sau bufon, un nomad căruia îi era refuzată până și înmormântarea, remediul găsit a constat în monumentalizarea acestor figuri.

Actorii lui Watteau devin, așadar, icoane care poartă în interior un adevăr sacru prin care își croiesc un drum în istorie. Și nu întâmplător, tocmai artiștii teatrului popular, a acelei Commedia dell’arte l-au fascinat cel mai mult pe artist. Această lume a „visătorilor”, a lui Arlecchino și a Colombinei, a lui Pierrot sau a lui Gilles, locuiesc în spațiul interior al ființei umane printr-o nepotrivire radicală cu orice formă de violență. Un astfel de tablou este și portretul de la Louvre a lui Pierrot, numit și Gilles (cca. 1718-1719), în care a fost recunoscut portretul unui comediant Belloni (cca. 1680-1721) sau, conform unei

Lumina credinței

evanghelia în artă

17

sau entuziaste ale cumpărătorilor. În partea dreaptă, privirea se fixează asupra gestului aproape sacru prin care este așezat într-o cutie portretul lui Ludovic al XIV-lea, simbolul unei lumi care a apus odată cu moartea Regelui Soare în 1715. Watteau nu ne reține neapărat atenția cu un fir narativ, cât, mai curând, cu o atmosferă. Pentru aceasta, artistul îmbracă pânza într-o cromatică sumbră completată de perfecta geometrie a formelor. Până și vitrina este exclusă de artist, iar din strada pavată se pătrunde direct în interiorul magazinului.

umbră de ironie, Watteau își plasează propria creație într-un univers nou, o nouă epocă în care fantomele trecutului se închid pentru totdeauna în cutiile de unde au ieșit. Ce rămâne dacă nu un orizont infinit în care arta devine o formă de existență ? Nu mai contează atât discursul și abilitatea tehnică, cât situarea artistului într-o lume a valorilor perene.

Armonia perfectă din acest ultim tablou, se găsește la polul opus față de ceea ce întâlneam

Artistului francez i-a fost mereu recunoscută aspirația de a construi un paradis, în care natura este prietenoasă cu omul și în care lumea își surâde spontan. Chiar dacă Watteau nu a avut o operă sacră și puțina lui pictura religioasă s-a pierdut, un fior parcă desprins din

în atelierul lui Watteau evocat la începutul articolului. Atelierul său rămâne un spațiu haotic, al neliniștii, și contrastează cu lumea ordonată pe care artistul o îndrăgește ca observator. În ungherele întunecate ale atelierului se naște conștiința artistului, responsabilitatea sa în raport cu mersul societății. Protestul lui Watteau nu este de cele mai multe ori evident, dar dacă vom analiza predilecția sa pentru anumite teme, acest aspect devine o certitudine. Rămânând exterior față de acea lume a „cunoscătorilor” care stabilește ierarhiile, nu fără o ușoară

prima zi a creației o traversează în întregime prin sentimentul pudorii care devine trăsătura ei definitorie. Întorcându-se către acele locuri în care izvorăște emoția, lumea actorilor și a artiștilor, lumea celor care se desfată contemplând frumosul, Watteau a plecat, întrun fel, într-o călătorie pe contrasens. Fără prea multe regrete, el a lăsat în urma sa o societate ritualizată până la extrem pentru care lumea se sfârșea la Versailles. Cel care s-a format ca un pictor de tavane a înțeles bine că fiind „cu capul în nori” se câștigă mai mult decât se pierde.

18

actualitatea creștină

Lumina credinței

Educația sexuală în România – eșec după eșec...

Motto: Atenție la vizuina liberală!

Pr. Emil-Marian Ember Democrația ne-a adus și educația sexuală în școli pentru a ne alinia sau adapta culturii occidentale cu pași repezi, în anii ’90 ai secolului trecut... Pentru că această sintagmă cauza indigestie mentalității tradiționale indigene, s-a mai îndulcit puțin titulatura cu pricina și la început de secol XX Ministerul Educației încredința educația pentru sănătate unui ONG pentru a fi predată în școli. Istorie de mult dată uitării... nu se mai aude despre eșecul acestor tentative, se vorbește doar de nevoia de educație sexuală pentru tânăra generație.

Subiectul a ajuns iarăși în atenția publicului...

Se dorește votată legea educației sexuale și au apărut curente noi: se face bășcălie cu cei reticenți și înapoiați; iar ideile progresiste de genul toleranței păcatului sau al comportamentului sexual dezordonat de la vârste fragede sunt înfloritoare și promovate fără pic de rușine, într-o țară eminamente creștină. Mă lamentez degeaba, o știu... Raportul Matic devenit recent rezoluție în Parlamentul european nu face decât să dea apă la moară progresului în domeniu.

Sincer să fiu, mai multă susținere are discursul potrivit căruia trebuie să reducem numărul de sarcini la adolescente, căci suntem în topul european la acest capitol. Sau într-un limbaj corect politic trebuie să introducem educația sanitară, ceva mai complexă decât vechea educație sexuală.

Aceasta să fie soluția?! De la educația sexuală în școli la distribuirea de mijloace contraceptive adolescenților a fost un pas, ușor de realizat... Și cine să se împotrivească, dacă oferta este și cu titlu gratuit... cu faimoasa motivație de a te proteja de bolile transmisibile pe cale sexuală și nu mai puțin semnificativul argument de a evita de o sarcină nedorită. Centrele de planificare familială, cu titlu exclusivist eliberează certificatele pentru căsătorie, după o temeinică instruire despre metodele de planificare familială, unde metodele naturale sunt la nota de subsol, prezentate ca total inefici-

ente. Acesta este apogeul educației sexuale primite de la stat. Și poate de aceea stăm așa la capitolul fidelitate conjugală sau în materie de întrerupere voluntară de sarcină.

Rolul părinților în acest domeniu mai există? Oare nu sunt ei primii experți în materie de educație sexuală? Ceea ce înainte vreme era dobândit natural, respectând un ritm al vieții, astăzi trebuie să fie impus de la vârste fragede pentru binele și progresul societății. Copiii de grădiniță trebuie să știe că pot și este dreptul lor să își producă singuri plăcere... Elevii de la ciclul primar trebuie să învețe despre diversitatea de gen sau despre toleranța în materie de orientare sexuală. Acestea sunt, de fapt, pericolele iminente ale educației școlare românești, despre care nu se prea aude în media, pentru a nu deranja curentul (neo)liberal al vremii.

Surpriza privind legea educației sexuale din România este că acordul părinților este condiția sine qua non pentru participarea elevilor la aceste ore. Desigur, este o asigurare șubredă, de moment, și trebuie multă vigilență în continuare și menținerea la curent cu detaliile acestui subiect pentru a nu ajunge la faza în care părintelui i se interzice orice reacție față de alegerea propriului copil privind identitatea de gen. Nu suntem departe de această absurditate...

Dacă încă mai este nevoie, cel puțin formal, de acordul părintelui în cazul unui avort la vârsta adolescenței, aceasta nu justifică atitudinea părintelui creștin culcat pe o ureche, pentru că se simte în siguranță și știe că statul și școala îi vor doar binele. Oare al cui bine îl promovează tratatul de la Istanbul ratificat și de țara noastră în 2016? Și acesta este doar un exemplu de bune practici, susținute de educația românească de la vârf.

Spre ce ne îndreptăm? Ce ne dorim pentru generațiile următoare? Dacă mișcarea pentru promovarea drepturilor minorităților sexuale și-a diversificat meniul de acțiune și țintește educația copiilor de la vârste fragede, ideologia de gen se propagă cel puțin simultan și cu aceeași rapiditate...

Lumina credinței

apostolatul tinerilor

19

Pastorație și compromise

Pr. Laurențiu Costin În activitatea noastră de zi cu zi putem să auzim deseori vorbindu-se despre „compromis”. Compromisul, în funcție de situație, poate fi perceput ca fiind un defect sau o abilitate. Atunci când practicarea compromisului ajunge să deterioreze relațiile interumane și încrederea pe care acestea o presupun, un simțământ general de nemulțumire, acesta ajunge să fie prevalent. În doze prescrise sau studiate, compromisul, pe de altă parte se poate revela ca fiind o artă de dorit în diferite poziții sau funcții administrative.

Dorim să explorăm acest teren alunecos al compromisului, referindu-ne la viața bisericească în general și cea spirituală în particular, făcând apel la unele referințe biblice, Sfânta Scriptură fiind alături de noi, gata să ne ia de mână și să ne instruiască spre bunăstarea și împlinirea noastră.

Un exemplu oarecum șocant de compromis în ceea ce privește viața spirituală și pastorația poporului îl putem regăsi cu toții în cartea Ieșirii sau Exodul la cap. 32, versetele 1-24, unde Moise este plecat pe Munte pentru a primi Tablele Legii, iar poporul așteaptă jos împreună cu Aaron. În timpul acestei așteptări, poporul, împreună cu Aaron, va modela vițelul de aur, obiect ce va fi

folosit spre adorație, după modelul popoarelor (păgâne) învecinate. Parcurgerea versetelor indicate ne va ajuta să primim un mic set de indicații ce ne pot fi de folos în a ne raporta în mod potrivit la fenomenul compromisului. Încă de la versetul 1, poporul în dialog cu Aaron se referă la Moise ca fiind „omul care ne-a scos din țara Egiptului”. Din cuvintele rostite de popor, se poate reliefa un detaliu care predispune persoana, individuală sau colectivă, la greșeli, compromisuri spirituale: poporul uită că a fost însuși Dumnezeu care cu semne și minuni, cu braț puternic l-a eliberat din Egipt. Moise și Aaron au fost doar intermediari, instrumente, purtători de cuvânt în toată această serie de minuni săvârșite de către Dumnezeu atotputernicul. Moise periodic aduce aminte poporului și declară în mod repetat întâietatea și inițiativa lui Dumnezeu, de a-și elibera poporul și de a-l conduce spre o țară în care curge lapte și miere. Și totuși poporul uită, după cum și noi putem fi tentați să uităm prezența reală a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. De la această lipsă de aducere-aminte, pornesc apoi o serie de derapaje, prin care noi uităm de faptul că toate sunt în și din mâna lui, iar tot succesul vieții noastre ajungem să îl atribuim „eforturilor” noastre, inspirației, talentului, norocului nostru. Doar în cazul în care ceva nedorit, tragic se întâmplă, vom avea grijă atunci să îl includem și pe El, uneori ca având parte de vină. Dacă în ceea ce privește realizările sau nereușitele noastre în plan profesional sau relațional, se pot purta multe discuții, în ceea ce privește viața spirituală, lucrurile sunt destul de clare: mântuirea noastră a fost și este opera lui Dumnezeu și nicidecum realizarea noastră.

Ascultând în continuare dialogul între popor și Aaron, ne putem întreba cum Aaron, un om care a trecut prin atâtea evenimente, este atât de experimentat și a fost martor la atâtea minuni săvârșite prin voința lui Dumnezeu,

20

apostolatul tinerilor

poate să accepte cererile greșite ale poporului?

Cum poate el să facă un astfel de compromis? În acest caz Biblia ne oferă și alte exemple ale unor oameni minunați care la un moment dat sau în mod repetat au căzut în greșeli, cum ar fi: Saul, David, Solomon, Petru, Pavel. Privind la toate aceste personalități este bine să încercăm și noi un sentiment de umilință, conștientizând fragilitatea naturii umane și repetatele urcușuri urmate de căderi în parcursul nostru spiritual.

Apoi putem să realizăm cât sunt de importante rugăciunile comunității pentru preoți și îndrumători spirituali. Și această categorie a persoanelor consacrate are nevoie de rugăciunile noastre, ca Bunul Dumnezeu să le ocrotească, să le întărească și să le îndrume în creșterea lor, spre beneficiul întregii lumi.

O altă capcană ce ne poate împinge spre compromisuri în viața noastră spirituală este

reprezentată de nerăbdare: „Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce i s-a întâmplat”. Poporul care în fiecare zi mânca mană cerească, se adăpa cu apă din stâncă și mergea sub umbra norului, nu mai dorea să se miște în ritmul lui Dumnezeu, fiind sub călăuza lui. Dorește mai degrabă un dumnezeu care poate să fie purtat de către voința și puterea poporului, după o logică ce ne sugerează: „îl facem noi și va merge cum dorim noi”. În această optică, omul nu mai dorește să fie supus unui dumnezeu care scapă puterii și

Lumina credinței dorinței sale de control. Dumnezeul nostru este atotputernicul care devine atât de fragil, din dragostea ce ne-o poartă, din dorința sa ca toți oamenii să ajungă la cunoștința adevărului și să fie mântuiți, să trăiască toți de la înălțimea cea cuvenită și frumoasă de fii ai lui Dumnezeu. Dar pedagogia sa, prin care toate aceste lucruri se realizează, întrece puterea noastră de înțelegere, după cum și timpul în care El înfăptuiește planul său nu se potrivește cu așteptările noastre. Ori de câte ori vom fi tentați să renunțăm la calea cea strâmtă a împărăției, pentru a lua scurtături și a ne impune viziunea sau dorința proprie, suntem în marele pericol de a ne îndepărta de la credință spre idolatrie. Idolul, credem noi, va face ceea ce îi spunem și va umbla cum dorim noi, va fi acolo unde dorim noi să fie. Dar vom uita un mic detaliu: idolul este creația noastră și rămâne o imagine a înșelăciunii, o poartă spre neant.

Următoarea dimensiune a Scripturii pe care o medităm este reprezentată de trimiteri spre liderii spirituali. Persoanele însărcinate cu pastorația, păstorii de suflete, este bine să fie cu multă luare aminte pentru a nu cădea în tentația lui Aaron: care pentru moment a ales să fie mai plăcut oamenilor decât să asculte de poruncile lui Dumnezeu.

Atunci când o comunitate bisericească este condusă de oameni care fac acest tip de compromis, rătăcirea este foarte aproape, bate la ușă. Aaron, mai mult, atunci când va fi interpelat de Moise pentru păcatul lui, nu își va asuma vreo responsabilitate, ci va spune pur și simplu că poporul așa a dorit…

Pe de altă parte Moise, se va urca din nou pe munte spre a mijloci pentru popor și va spune: „iartă-le acum păcatul! Dacă nu, șterge-mă din cartea ta pe care ai scris-o!”.

Moise va da exemplul unui conducător model, atunci când se va oferi să plătească el oarecum pentru greșelile celorlalți și va negocia cu insistență pentru ca Dumnezeu să nu-i pedepsească.

Vedem, așadar, câteva dimensiuni care creează cadrul pentru răspândirea răului, idolatriei, a falsității în lume: nerăbdarea, încăpățânarea, uitarea, lipsa asumării împreună cu evitarea responsabilității, și acea atitudine care ne spune răspicat că mai bună este o minciună care ne face să ne simțim bine, decât adevărul care ne transformă, ne convertește, trecându-ne de pe cărările morții înspre calea vieții.

Lumina credinței

spiritualitate

21

Ca toți să fie una

Pr. dr. Florin Marușciac În această meditație aș dori să reflectăm împreună despre relațiile umane, pornind de la „rugăciunea preoțească” pe care a rostit-o Domnul (cf. In 17). Titlul pe care l-am dat acestei reflecții este un citat dintr-un verset (vezi In 17,11) al acestei rugăciuni profunde și frumoase pe care a rostit-o Domnul Isus Hristos înainte de pătimirile sale (In 17).

Observăm că în ziua de astăzi relațiile interumane sunt foarte fragile la toate nivelurile. În primul rând, relațiile familiale sunt foarte șubrezite. Legăturile între soți devin problematice, superficiale, uneori se răcesc în timp și se termină în foarte multe cazuri cu divorț. După ani de zile de căsnicie, chiar și atunci când familia a fost binecuvântată de Dumnezeu cu copii, se ajunge la separare definitivă.

Parcă nu mai există o cale de ieșire, de reînnoire a relației! Tot în cadrul relațiilor familiale există și multe probleme între copii și părinți. Copii care nu-și mai respectă sau iubesc părinții, îi lasă la bătrânețe singuri sau chiar nu mai vorbesc cu ei. Părinți care nu își cresc sau îngrijesc copiii așa cum ar trebui, uneori din rațiuni economice alteori din neglijență sau un stil de viață viciat. Nu comunică suficient cu ei și se poate întâmpla ca în mod practic să fie sufletește aproape absenți din viața lor. Nici între rudenii uneori situația nu este mai îmbucurătoare. Frați sau alte rude care nu își mai vorbesc de ani de zile. Diverse conflicte, legate de moșteniri sau alte neînțelegeri, care lipsesc de vigoare relațiile familiale sau chiar uneori le rup, etc. Aflați în lume și deseori atinși de duhul acestei lumi, parcă și între frații

creștini lipsește de multe ori „legătura păcii” (cf. Ef 4,3), care ar trebuie să fie expresia cea mai profundă a comuniunii sacramentale în care suntem ancorați, fiind parte a Trupului lui Hristos. Se simte lipsa unei simfonii profunde în cuget și simțiri, care ar trebui să ducă la armonie (cf. 1Cor 1,10). Nu mai continui cu descrierea „lumii” cu toate cele ale sale, unde este evident că primează marele idol al banului, goana spre bunăstare. Bunăstarea absolută este scopul care mișcă societățile de consum și ghidează „interesele” națiunilor, condiționând profund relațiile umane. Fără a lăsa impresia unei imagini dezolatoare sau catastrofiste și fără a face comparația cu alte epoci, se pare că trăim într-o epocă în care relațiile umane devin, pe zi

22

spiritualitate

ce trece, din ce în ce mai slabe și superficiale.

Există oare o salvare pentru aceasta?

Toată această „radiografie” sumbră ar trebui să ne dea cel puțin de gândit! În rugăciunea preoțească rostită de Mântuitorul nostru Isus Hristos, Isus ne arată că El și Tatăl (cf. In 17,11; 17,21), împreună cu Spiritul Sfânt, Una sunt.

Aceasta o cere Domnul atât pentru ucenici, cât și pentru toți cei care vor crede în El! (cf. In 17,11; 17,20-21). Cuvintele Domnului rostite aici ne arată faptul că relațiile, comuniunea cu Dumnezeu și aproapele se află în miezul tainei lui Dumnezeu și a creștinătății. Ascultând acest deziderat al Mântuitorului, privind spre fragilitatea naturii umane, am putea să ne întrebăm cum este posibil „ca toți să fie una”, cum este posibilă unitatea profundă, armonia, pacea, comuniunea; cum se pot vindeca relațiile umane? Răspunsul la aceste întrebări ne vine tot din Cuvântul Domnului. Acesta a spus următoarele: „pentru ca toți să fie una, precum Tu în Mine, Tată, și Eu în Tine; ca și ei să fie în Noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. Și eu le-am dat lor slava pe care Tu mi-ai dat-o, pentru ca ei una să fie, așa cum Noi una suntem. Eu în ei și Tu în Mine, ca să fie desăvârșiți în una…” (In 17,21-23). Să reflectăm puțin la aceste cuvinte, în contextul rugăciunii lui Isus. Mântuitorul se roagă Tatălui ceresc, în cea de-a doua parte a rugăciuni, ca toți să fie Una. De data aceasta nu se roagă doar pentru ucenici, cei mai apropiați ai săi în acel

Lumina credinței moment, ci pentru toți „cei care, prin cuvântul lor” (cf. In 17,20b), al ucenicilor, vor crede în Isus Hristos. Așadar, temeiul unei unități profunde, care depășește orice granițe umane, culturale sau sociale, începe prin credința în Isus Hristos.

De ce spune aceasta Domnul? Mai departe aflăm că modelul unei comuniuni desăvârșite se află în viața Preasfintei Treimi, așa precum Tatăl și Fiul una sunt. Desigur, Tatăl și Fiul Una sunt împreună cu Spiritul Sfânt, cea de-a treia persoana din Preasfânta Treime. Pornind de la modelul Preasfintei Treimi, aflăm mai departe din cuvintele Mântuitorului răspunsul la frământările noastre. Isus Hristos ne dă din slava sa pentru a putea fi părtași acestei taine a unității dintre Tatăl și Fiul – „ca și ei să fie în Noi” (In 17,21b). Concluzia este simplă, doar rămânând în Hristos, care ne împărtășește din slava sa, din spiritul său (cf. In 20,22), putem construi o comuniune de viață profundă, care se manifestă prin legături profunde, armonioase, solide și care pot deveni chiar veșnice.

Desigur, toate aceste cuvinte pot părea precum o poveste frumoasă, ar putea obiecta unii, făcând referință la natura umană, care este fragilă și păcătoasă. Însă tocmai de aici ar trebui să plecăm când vorbim despre relațiile umane!

Isus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, cu biruința sa venită prin cruce și înviere, ne-a adus tocmai această posibilitate de a ne ridica deasupra naturii umane căzute. De aceea, Isus

Lumina credinței Hristos îl poate readuce pe om la adevărata sa demnitate, la starea sa cea mai curată.

Poate însănătoși cu adevărat relațiile umane!

Comuniunea în Hristos începe prin credință, se altoiește în noi printr-o nouă naștere, prin Botez, se construiește, crește și se maturizează de-a lungul întregii vieți, cultivând relația cu Dumnezeu, și prin Dumnezeu cu aproapele, în comunitatea Bisericii. Sfânta Taină a Euharistiei este Taina unității sau a comuniunii oamenilor, născuți din nou la viața în Hristos. Este Taina ce hrănește comuniunea, legătura în spirit dintre oameni, construind marea familie a Bisericii.

Această taină a unității euharistice trebuie cultivată în viața de zi cu zi, prin acea „legătură a păcii” despre care vorbește sfântul apostol Pavel. Unitatea în Spirit se face trecând prin „legătura păcii” (cf. Ef 4,3), adică prin relațiile cotidiene pe care le avem și le zidim cu semenii noștri, în pacea lui Hristos. De aceea, am putea afirma că „legătura păcii” sau relațiile de iubire între creștini, la nivel de familie, societate sau comunitate religioasă vădesc veracitatea sau falsitatea unei trăiri creștine. Dacă există probleme majore în această privință înseamnă că lipsește sau este puțin lucrător „factorul unitiv”, adică acea „realitate spirituală” care ar trebui să însuflețească relațiile umane. Este vorba de Spiritul, sau darul lui Isus Hristos cel Înviat, slava sa (cf. In 17,22).

De aici învățăm că problemele majore legate de relațiile umane, despre care am vorbit adineaori, își au originea ultimă tocmai în viața spirituală. Trăirea superficială sau chiar absența unei vieți spirituale condiționează profund relațiile noastre! Arată lipsa unei transformări reale a omului în Hristos, care este o condiție necesară pentru o comuniune sau relație autentică, profundă, adevărată și solidă între oameni. Dacă omul își zidește viața doar prin propriul psihic sau trup, ale unei naturi decăzute, atunci și relațiile se vor construi după această stare a naturii umane. Omul fără harul lui Hristos, fără slava sa, rămâne în întunericul necunoștinței și al patimilor. Acestea pot fi de tot soiul: desfrânarea, necurăția, neiertarea, dușmănia, cearta, mânia, necumpătarea, ranchiuna, răutatea, iubirea de bani și plăceri (cf. Gal 5,19-21) etc. Patimile îl fac pe om egoist,

spiritualitate

23

căutător al propriului sine, îndreptat doar spre propriul ego. Toate aceste patimi, precum și altele, influențează decisiv relațiile umane!

Le fac mai superficiale, mai slăbite, mai puțin trainice și supuse dezbinărilor de tot soiul. Dacă aceste patimi sunt sădite adânc în sufletul tău și nu ai nici cea mai vagă dorință de a te elibera din ele, înseamnă că te afli în duhul acestei lumi, despre care ne vorbește Scriptura (cf. 1Cor 2,12)!

Ceea ce ne propune Domnul Hristos este să fim Una, prin slava sa, iar aceasta este posibil doar dacă ne aflăm pe calea despătimirii. Roadele pe care le aduce omul spiritual, cel despătimit sau care se află pe calea despătimirii, trăind o viață spirituală profundă sunt: iubirea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, cumpătarea, iertarea (cf.

Gal 5,22-23). Toate aceste daruri și virtuți, dacă ar fi să ne gândim adânc la fiecare dintre ele, influențează profund relațiile umane! Așadar, puterea de a merge mai departe într-o relație umană unde apar probleme majore, de a o adânci, de a o face mai profundă și mai trainică în Biserică, familie sau societate ne vine prin spiritul lui Hristos. Prin El avem posibilitatea unui nou început, chiar și atunci când greșim față de semeni! Prin El putem să iertăm cu totul, să răbdăm îndelung, să iubim profund și să mergem cu adevărat înspre celălalt. Prin Hristos merită să ne consumăm, să ne dăruim și să ne jertfim viața pentru ceilalți! Toate acestea cheamă la o trăire creștină mai profundă, începând cu practicarea Sfintelor Taine și terminând cu o viață care să fie închinată în totalitate lui Dumnezeu, depărtând prin convertire tot ce înseamnă duhul acestei lumi și urmând glasul Evangheliei mântuirii.

Să medităm, așadar, profund la relația pe care o avem cu Dumnezeu și cu semenii noștri, aici vom vedea dacă suntem sau nu pe calea ce duce spre Hristos, spre umanitatea adevărată, spre niște relații umane profunde, adevărate și solide care se pot înveșnici. Doar rămânând în slava lui Dumnezeu putem să fim cu adevărat „un cuget și o simțire”, trăind în comuniune și cultivând între noi „legătura păcii”, căci, spune psalmistul, „iată cât de bine și de plăcut este ca frații să locuiască împreună” (Ps 133,1)!

24

cultura animi

Lumina credinței

Banul din gura peștelui Pr. dr. George Marius Nicoară Că omul este sub vremuri și nu vremurile sub om este un fapt deja cunoscut și gustat. Să tot vezi cum se deprinde această înțelepciune din cotidianul apăsător înseamnă a pricepe, de pildă, că lucrurile sunt pentru oameni, și nu oamenii pentru lucruri.

Augustin Tünger, Moneda din gura peștelui, stampă, în „Facetiae Latinae et Germanicae”, 1486.

Banul din gura peștelui face trimitere la un moment din evanghelia după Matei, situație în care i se cer lui Isus dări de plătit. Taxe și impozite, așa cum se cunosc astăzi. Sau alte îndatoriri pecuniare sociale sau bisericești. Lucruri lămurite și în acest caz. Faptul de a subscrie la o societate (mai ales odată cu invenția „Contractului social” al lui J.J. Rouseau), la o comunitate sau împreună-slujire a unui sistem (implicit și de valori) denotă și pretinde implicare pe mai multe planuri. Să simți cu sistemul din care faci parte e deja mare lucru în bunul mers al ceea ce ar desemna „calitatea vieții” pe plan psiho-fizic, socio-cultural și religios-spiritual. Calitatea vieții

începe odată cu susținerea grupului și a contextul din care fiecare face parte. De la general înspre particular. Din acest motiv, dacă subscrierea sub un steag, sub o denominațiune (ori de care ar fi ea) înseamnă prezență activă, atunci această prezență se manifestă și prin susțineri concrete. Cât mai poate fi înțeleasă, de astfel, triplarea sistemului din partea unora prin tot felul de tertipuri?

Această tipologie de a fi (probabil, pe alocuri, este o construcție istorică) subminează sistemul de care aceeași tipologie se lamentează continuu. Sau asemenea celor care ar trebui să aibă grijă de țarc, dar în miez de noapte fac troc cu pielea oilor.

Banul din gura peștelui e o voce care strigă din pustie (dar care se aude bine), paradigmă a ceea ce înseamnă a fi într-o împreună-lucrare dintrun proiect comun, dimpreună simțind golurile și plinurile înspre lămurire și echilibrare. Un Isus, în fața cerinței unui sistem care trăiește din susținerea membrilor săi, spune prezent „inspectorului financiar”, plătind cele necesare pentru sine și pentru Petru, cel care a contribuit la aflarea banului din gura peștelui pescuit la întâmplare. Așadar, se interpune să plătească și pentru cel care știe că nu dispune de cele necesare pentru a plăti partea sa de datorie. E bine de știut că într-un sistem, fiecare are drepturi, dar și obligații.

Iar dacă în ceea ce privește drepturile, individul este activ și dispus să primească chiar și peste ceea ce i s-ar cuveni, în ceea ce privește obligațiile, partea celui care nu susține sau nu poate susține sistemul este suplinită de un altcineva. Și e firesc să fie așa. Pe principiul vaselor comunicante. Un alt „Isus”, scoțând de unde este sau de unde nu este pentru ca toate să fie ținute în bună rânduială. În aceasta constă înțelepciunea banului din gura peștelui. În a înțelege pentru care pricină se susține un sistem, de unde provin cele care oferă drepturi și daruri și, de bună seamă, rolul și rostul obligațiilor corelative. „Ia-l și dă-l lor (banul găsit în gura peștelui) pentru mine și pentru tine” denotă mai apăsat, pe lângă aspectul slujirii și susținerii sistemului, și aspectul solidarității arătat, în acest caz, de Isus față de Petru în vederea achitării dărilor necesare.

Nimic nu funcționează cu nimic. E astfel nevoie de

Lumina credinței implicare, de „punerea umărului” (așa cum a făcut-o sfântul Francisc de Assisi), de simțire cu epiderma comunității din care fiecare face parte. E bine de știut că „în lumea asta mare” a-ți ști locul din „mușuroi” aduce cu sine simțirea cu viteza de croazieră a mersului împreună; s-ar putea spune chiar simțirea cu Biserica – unitatea dintr-o comunitate văzută ca fiind acasă de credincios. Dar acel acasă se lasă a deveni tot mai acasă.

De asemenea, cel care nu găsește ca important faptul de a susține comunitatea din care face parte, acum ar avea cel puțin motiv de cădere pe gânduri, observând sensul dărilor plătite colectorilor de taxe de Isus pentru sine și Petru. Isus nu a dorit nici scandalizarea celor care, de altminteri, urmăreau cu sufletul la gură fiecare gest de-al său, nici subminarea unui sistem care funcționa pe principiul economic de intrări-ieșiri. Unul care funcționează și astăzi în marea majoritate a statelor.

Minunea înfăptuită de Isus prin pescuirea banului din gura peștelui pentru a plăti dările spre stăpânire arată și un spirit de loialitate față de cei care conduc înspre binele și creșterea poporului. O loialitate văzută și prin scrierile sfântului Pavel, atunci când spune: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite”. Și mai încolo, în același capitol 13 din Epistola către Romani, atunci când reia explicit aspectul susținerii comunitare în gând și în faptă: „Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat”. Reia magistral sfântul Pavel sensul conducerii, al sistemului îndrumat de cei rânduiți înspre slujirea celorlalți.

Este emblematică, pomenind de sensul gestului lui Isus, promptitudinea cu care, printr-o minune, plătește celor care colectau taxe. Emblematic pentru că supunerea față de un sistem denotă, în fond, duh comunitar de slujire, ceea ce, gândesc, merită revăzut și în cadrul instituției bisericești, o instituție divinoumană, numită așa pentru a cuprinde sacrul făptuit prin har și a surprinde îndrumarea celor rânduiți, îndrumare care ține împreună o împreună-mergere, o împreună-lucrare a ansamblului de elemente dependente între ele, formând astfel un tot unitar.

Metoda de lucru sau modul de organizare rămâne armonia dintre straturile care compun ceea ce dorim a înțelege prin comunitate, societate și sistem.

Cei care subscriu unei comunități, societăți sau unui sistem se chestionează, deseori, cu privire la bunul sau mai puțin bunul mers comunitar, al iluzoriului mai bine sau sunt ispitiți de banala bombăneală.

cultura animi

25

Chemarea majoră, mai ales din partea unui creștin, este de a susține ceea ce a priceput cu mintea și a simțit cu sufletul, anume faptul că există ceva dincolo de puterile sale, dincolo de simpla orânduire socială sau bisericească.

Acest parcurs de înțelegere a echilibrului dintre înălțime și pragmaticul cotidian este descoperit în imaginea unei locuințe care funcționează deopotrivă cu îmbrăcămintea ei energetică așezată în bună-credință de cei care locuiesc acolo, dar și de grija față de întreținerea și buna funcționare a casei.

Acest lucru, transpus în viața comunitară, este ca atare de aplicat. Face parte din firescul lucrurilor de a fi și de a funcționa. Solidaritatea, de aceea, față de ceea ce fiecare a subscris fie prin botez – ca cetățean al unei comunități bisericești, fie prin cetățenie – ca locuitor al unei națiuni, devine înspre binele comun, înspre ceea ce excedează puterile limitate ale fiecăruia în parte.

Ar mai fi un element adiacent, care merită revăzut în panorama celor scrise anterior, ca semn de încheiere. Tot din aceeași familie de gânduri se prezintă și ispita fariseilor și irodienilor (două tabere din același popor) adresată lui Isus cu privire la taxele și impozitele date Cezarului: („Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”). Fariseii erau zeloșii poporului, cei care doreau să se exonereze de această străină îndeletnicire (plata de dări) și astfel să nu îi susțină pe cei care conduceau lumea lor și duceau înainte o societate, cu ale ei bune și mai puțin bune. Irodienii (susținătorii lui Irod) erau cei care țineau partea puterii și subscriau puternic la colectarea de dări către împărat. Două perspective și direcții ambele cumva greșite. Prima credea că cele ale lumii sunt spurcate, iar taxele și impozitele (ori de care ar fi ele) sunt un moft al fiecăruia și o favoare făcută sistemului, atunci când se făcea. Și a doua direcție arată servilismul și supușenia fără căpătâi în fața puterilor de toate felurile. Este Isus cel care redresează mersul agil pe sârmă și propune cunoscutul rezumat al echilibrului vieții de creștin și locuitor al cetății, al unei comunități. Cele două statute și poziții – ar spune morala narațiunii –, nu sunt și nu trebuie să fie în contradicție, ci mai degrabă, neprecupețit, într-o sănătoasă distanțare spre făptuirea binelui comun. „Dați Cezarului... și lui Dumnezeu...” și „dă-l lor pentru mine și pentru tine” sunt rezumatul de substanță pentru cel care astăzi mai are credință și îi mai vibrează în interior sensul cuvintelor: Dumnezeu, slujire, societate, patrie, unitate, comunitate, jertfă, susținere, Biserică.

26

prezentare de carte

Lumina credinței

Icoana – expresie a credinței umane

Dna. Antoaneta Turda Recentul album Icoana pe sticlă-oglindă spre cer / The icon on glass-a mirror to heaven editat, în limbile română și engleză, de Episcopia Greco-Catolică de Maramureș și tipărit în condiții grafice excepționale la Editura Surorilor Lauretane din Baia Mare, dezvăluie frumusețea misterioasă a colecției de icoane pe sticlă a bisericii de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Ieud-Șes. Alcătuit cu multă grijă de pr. George Nicoară, care a făcut și o parte din fotografii, alături de Csilla Szasz, albumul tradus de Horea Nașcu se deschide cu un Cuvânt înainte al Preasfințitului Părinte Vasile Bizău. În doar câteva rânduri, înaltul Prelat adresează o caldă chemare spre a ne găsi răgazul și disponibilitatea sufletească de a privi aceste imagini cu gândul la dragostea și credința cu care au fost făcute acestea de către oamenii simpli care șiau manifestat și în acest fel atașamentul față de sacru.

Așezată în nord de țară, așa cum relatează Ioan Liviu Ilea și Ioana Brândău, localitatea Ieud poartă încă nestinsă noblețea originii sale (a fost întemeiată de voievodul Balcu, nepot al lui Dragoș

Vodă), cunoscuta biserică de lemn ridicată în prima parte a secolului al XVIII-lea (anul 1712 figurează în documente, iar 1717 în tradiția orală), fiind cartea sa de vizită. Impresionant prin dimensiune și legenda care spune că existența sa e strâns legată de Pintea Viteazul (întrucât se pare că el a fost cel care i-a pus piatra de temelie) acest lăcaș al Domnului este, alături de monumentul funerar aflat la intrarea în cimitirul Bisericii, o vie mărturie a unei istorii pe cât de zbuciumată, pe atât de frumoasă și impresionantă.

Centrată pe protecția și dreptatea divină, viața sătenilor pare a curge lin, nașterea, nunta și moartea fiind momentele importante ale vieții, eventualele pericole mari fiind anunțate de cloptul bisericii. Aflată în mijlocul oamenilor, biserica și-a făcut datoria și de a educa, frescele și icoanele fiind primele „manuale” ceea ce explică (așa cum bine remarcă doamna Janeta Ciocan, făcând o detaliată cronologie tematică a icoanelor) contopirea totală a omului cu divininul. Tot dânsa, în paginile ce preced reproducerea icoanelor, afirmă că, deși sunt de origine bizantină, „icoanele pe sticlă pătrund în Transilvania, începând din secolul al XVIII-lea, pe filiera Bavaria-AustriaBoemia, răspândirea și dezvoltarea centrelor de iconari fiind legate de icoana pe lemn a Fecioarei Maria de la Nicula, pictată de de preotul Luca din

Lumina credinței

prezentare de carte

27

Iclod. Această icoană, la 15 februarie 1699 a început să lăcrimeze și timp de 26 de zile nu s-a oprit.

Ca urmare a acestei minuni, Nicula a devenit un loc de pelerinaj, nu numai pentru credincioșii din jur, ci din întreaga Transilvanie și chiar din întreg Imperiul Austriac” (p. 25).

și albul-gri din centru care estompează culoarea predominantă, cea a strugurilor, este demonstrată foarte bine opoziția viață/moarte și raportul dintre viața pămânească și cea de Dincolo. În Cina cea de taină se poate lesne identifica Iuda şi observa verdele luminos din spatele Mântu-

Luându-mi un răgaz să meditez cât mai bine taina icoanelor, am încercat să pătrund în simbolistica culorilor și în detaliile mai importante ale desenului, ținând seama că specificul artistic al unei icoane ține mai mult de sugestia dată de culori decât de execuția strictă a desenului.

itorului. Răstignirea (cel mai elocvent moment din viaţa Celui care s-a jertfit pentru mântuirea lumii), Maica Îndurerată (în care remarcăm resemnarea tăcută a Mariei, dincolo de suferinţă) sunt, la rândul lor, icoane ce oglindesc momente esențiale din viața Domnului nostru Isus Hristos.

Coborârea de pe Cruce a lui Isus atrage atenţia prin culoarea galbenă a scării, ce degajă lumină pe fundalul maro-deschis și gri. Importante sunt, în structura lucrării, prezența (în colțul stâng de jos) Sfintei Fecioare Maria precum și combinaţia albastru şi roz/galben în îmbrăcămintea personajelor, ceea ce denotă singurătatea Mântuitorului dar și delicatețea sufletească a celor doi care, cu evlavie, își îndeplinesc menirea. Scena Învierii, prezentă în două lucrări, se remarcă printr-o luminozitate aparte. Preasfântă Inimă a lui Isus, Preasfântă Inimă a Mariei şi Inima Neprihănită a Mariei ne sunt, de asemenea, prezentate în câteva icoane a căror diversitate coloristică încântă ochiul.

Am contemplat, rând pe rând: Bunavestire (unde predomină ocru, ceea ce duce cu gândul la viață, iar petele de culoare verde închis sugerează speranța, chiar dacă privirea Sfintei Fecioare este îngândurată), Nașterea Domnului (care atrage atenţia prin verdele intens şi raza de lumină din centrul tabloului şi feţele uimite ce stau în jurul ieslei), Botezul Domnului (observăm că la această temă fețele personajelor din icoane radiază de bucurie, senzație întărită și de culori). Fecioara cu pruncul este tema oglindită în multe lucrări în care fața Mântuitorului este foarte matură, chiar la o vârstă fragedă, așa cum îl găsim și în cele două icoane alături de Ioan Botezătorul. Frecvente sunt reprezentările lui Isus Învățătorul (Christ Pantocrator) care impresionează prin înțelepciune. Isus și vița de vie atrage atenția prin paleta de culori foarte sugestivă întrucât prin petele în ocru, verde-kaki

Sfintele Sacramente (îngemănarea culorilor albastru, verde și ocru este foarte sugestivă în a demonstra puterea credinței, iar în scena spovedaniei, alăturarea verdelui-kaki din fundalul unde stă credincioasa și fundalul albastru unde stă preotul, simbolizând legătura

28

prezentare de carte

omului cu divinul prin preotul ce se bucură de taina preoției), Masa raiului (remarcăm culorile tari din toate exemplarele), Sfânta Treime (aici predomină albastru și ocru, combinație ce duce cu gândul la spiritualitate, speranță și viață) sunt, de asemenea, teme redate în frumoase lucrări.

Interesante sunt câteva icoane catolice provenite din spațiul austriac precum și cele lucrate de către meșteri anonimi români, care au pictat sfinți catolici la care se observă atât influența catolică, cât și cea ortodoxă. Mă refer la sfântul Iosif (foto 65), sfântul Anton (foto 66) și sfânta Rita, o sfântă catolică pictată după canoanele icoanelor bizantine. Interesantă este și icoana reprezentându-l pe sfântul Martin. Adusă din regiunea Boemiei, lucrarea îl reprezintă pe acest sfânt în ipostaza sa cea mai cunoscută: este surprins momentul în care și-a tăiat haina militară în două pentru a-i oferi jumătate unui cerșetor. Din galeria sfinților nu lipsesc: sfântul Ioan Botezătorul alături de Isus, Constantin și Elena, sfânta Paraschiva (care dă o senzație de încredere în ambele icoane prin zâmbetul său și o pace specială grație ramurii de măslin ce o are în mâna stângă și crucii din mâna dreaptă). În fotografia 52 ni se înfățișează cei trei ierarhi, care au fost prieteni în timpul vieții: Vasile cel Mare, Grigore și Ioan Gură

Lumina credinței de Aur, icoana remarcându-se prin luminozitate, grandoare și evlavie. Ea datează din secolul al XIX-lea și provine din Gherla. Portretul sfântului Nicolae, pusnicul milostiv, exprimă sobrietate și înțelepciune. Sfântul Gheorghe este prezent în trei icoane în care i dezvăluie curajul de a înfrunta balaurul, coloritul lor exprimând, dincolo de luptă, speranța și seninătatea dată de curaj. Arhanghelii Mihail și Gavril sunt reprezentați în trei icoane dintre care în una apare doar arhanghelul Mihail, toate sugerând spiritul lor de ocrotire.

Sfinții apostoli Petru și Pavel sunt reprezentați mereu cu o biserică între ei, simbolizând menirea dată lor de Isus Hristos. Din galeria icoanelor face parte și sfântul arhidiacon Ștefan, contemporan cu Isus, primul martir al creștinătății. O icoană mai specială, atât prin paleta coloristică, cât și ca tematică este cea cu Adam şi Eva. Contemplarea icoanelor aflate în locașul sfânt din acel sat special aflat pe Valea Izei, ne înfățișează scene și portrete divine pictate de oameni simpli cu o credință specială, dovedită de modul în care acestea sunt realizate. Ghidați cu dibăcie de doamna muzeograf Janeta Ciocan putem percepe în detaliu: istoria icoanelor precum și varietatea temelor și a simbolisticii culorilor prezente în aceste lucrări cu care țăranii se mândreau, așezându-le la loc de cinste în casele lor (de regulă erau puse pe peretele de vis-á-vis față de ușa de la intrare). Incursiunea în lumea misterioasă a icoanelor (dezvoltate odată cu creștinismul, fiind supuse atât regulilor artei, cât și canoanelor bisericești) ne ajută să înțelegem profunzimea filozofiei de viață a țăranului român care, neieșind din spațiul său locativ decât rareori, a perceput divinul prin prisma propriei existențe (ceea ce explică și faptul că, în multe icoane, personajele biblice poartă îmbrăcămintea țăranilor din zona în care au fost pictate).

Icoanele pe sticlă ce sunt prezentate în volum sunt realizate, în marea majoritate, în secolul al XIX-lea, la Nicula, iar o parte, în secolul XX, la Mărgău, precum și de către meșteri locali.

Periplul prin lumea icoanelor, dincolo de desfătarea vizuală, ne îndeamnă să rememorăm Calea Crucii şi mai ales Staţiunea a 6-a (unde apare chipul Mântuitorului pe marama Veronicăi), căci acolo găsim primul exemplu a ceea ce avea să devină ulterior taina acestor reprezentări naive şi artistice deopotrivă, el fiind și un simbol al miracolelor divine.

Lumina credinței

educație

29

Mesaj al Papei Francisc cu ocazia conferinței „Acordul mondial asupra educației. Împreună privim dincolo”, organizată de Congregația pentru Educație Catolică Dragi frați și surori,

Când v-am invitat să începem această călătorie de pregătire, participare și planificare a unui pact educațional global, nu ne-am putut imagina vreodată situația în care ne aflăm; criza Covid a accelerat și amplificat multe dintre chestiunile urgente pe care le cunoșteam și a dezvăluit multe altele. Problemele de sănătate au fost urmate de cele economice și sociale. Sistemele educaționale din întreaga lume au suferit din cauza pandemiei atât la nivel scolastic, cât și academic.

Peste tot în lume s-au făcut eforturi deosebite pentru a da un răspuns rapid prin intermediul educației, eforturi care au arătat nu numai o inegalitate în ceea ce privește oportunitățile educaționale și tehnologice. Din cauza închiderii și a altor multor neajunsuri existente, mulți copii și adolescenți au rămas în urmă în procesul natural de dezvoltare pedagogică.

Potrivit unor date recente oferite de agențiile internaționale, se vorbește despre o „catastrofă educațională” - este un pic cam dură această afirmație, dar adevărată având în vedere cele aproximativ zece milioane de copii care pot fi obligați să renunțe la școală din cauza crizei economice generate de coronavirus, mărind decalajul educativ deja alarmant (cu peste 250 de milioane de copii în vârsta școlară excluși din orice activitate de formare).

În fața acestei realități dramatice, știm că măsurile pentru sănătate vor fi insuficiente, dacă nu sunt însoțite de un nou model cultural.

Această situație ne-a ajutat să conștientizăm că avem nevoie de un nou model de dezvoltare, care să respecte și să protejeze demnitatea persoanei umane, acesta trebuie să pornească de la oportunitățile pe care interdependența le oferă umanității și popoarelor, având grijă de casa noastră comună și de protejarea păcii. Criza prin care trecem este o criză generală, care nu poate fi redusă la o singură zonă sau sector. Este generală. Virusul a făcut posibilă recunoașterea

într-o manieră globală că ceea ce este în criză este modul nostru de a înțelege realitatea și de a ne raporta unul la celălalt. În acest context, vedem că rețetele simpliste sau optimiste nu sunt suficiente. Știm puterea transformatoare a educației: a educa înseamnă a miza și a oferi prezentului o speranță care rupe determinismul și fatalismul cu care egoismul celor puternici, conformismul celui slab și ideologia utopistului vor să se impună de multe ori ca singură cale posibilă.1

Educația este întotdeauna un act de speranță care cheamă pe toți la a participa și la a transforma o logică sterilă și paralizantă a indiferenței într-o altă logică diferită, care este capabilă să arate apartenența noastră comună.

De asemenea, suntem conștienți că o călătorie a vieții are nevoie de o speranță bazată pe solidaritate și că fiecare schimbare necesită o cale educațională, pentru a construi noi paradigme capabile să răspundă provocărilor și urgențelor lumii contemporane, să înțeleagă și să găsească soluții pentru nevoile fiecărei generații și pentru a face ca umanitatea de astăzi și de mâine să înflorească.

Noi credem că educația este una dintre cele mai eficiente modalități de a umaniza lumea și istoria.

Educația este mai presus de toate o chestiune de dragoste și responsabilitate care se transmite, în timp, din generație în generație. Prin urmare, educația este propusă ca antidot natural la cultura individualistă, care uneori degenerează într-un adevărat cult al ego-ului și al primatului indiferenței. Viitorul nostru nu poate a fi divizarea, sărăcirea facultăților de gândire și imaginație, de ascultare, de dialog și înțelegere reciprocă. Acesta nu poate fi viitorul nostru.

Astăzi este nevoie de o noua implicare educațională a tuturor membrilor comunității.

Ascultăm strigătul noilor generați care scot în evidență nevoia și, în același timp, oportunitatea

30

Lumina credinței

educație

unei noi căi educaționale, care nu-și întoarce privirea în cealaltă parte favorizând mari nedreptăți sociale, încălcări ale drepturilor omului, sărăcie profundă și „deșeuri umane”. Este aceasta din urmă o cale caracterizată de singurătate și neîncredere în viitor care duce la depresie, dependențe, agresivitate, ură exprimată prin limbaj în rândul tinerilor, fenomene de intimidare. O călătorie împreună în care nu se rămâne indiferenți în fața violenței și a abuzului asupra copiilor, a fenomenului fetițelor mirese și a copiilor soldați, a dramei minorilor vânduți și înrobiți.

La aceasta se adaugă durerea pentru „suferințele” planetei noastre, cauzată de o exploatare fără cap și fără inimă, care a dus la o gravă criză climatică.

Există în istorie momente în care este necesar să se ia decizii fundamentale, care să dea nu numai o amprentă asupra modului nostru de viață, dar mai ales o anumită poziție față de posibilele scenarii viitoare. În situația actuală de criză a sănătății - plină de disperare și nedumerire - credem că este momentul să semnăm un pact educațional global pentru și cu generații mai tinere, care să implice familii, comunități, școli și universități, instituții, religii, conducători, întreaga umanitate, în vederea formării oamenilor maturi.

Astăzi ni se cere să avem soluții pentru a depăși simplificările excesive concentrate doar pe utilitate, pe obținerea de rezultate, de a înlătura birocrația care confundă educația cu instruirea și duce la înstrăinarea culturilor; trebuie să căutăm mai degrabă o cultură care duce la integrare, la participare și la armonie.

Avem nevoie de curajul de a unifica fragmentarea existentă și contrastele, pe care de fapt, le purtăm cu noi; curajul de a recrea țesătura relațiilor în favoarea unei umanități în stare să vorbească limba fraternității. Valoarea practicilor noastre educaționale nu se va măsura pur și simplu prin promovarea testelor standardizate, ci prin capacitatea de a atinge inima unei societăți și de a crea o nouă cultură.

O lume diferită este posibilă și ne cere să învățăm să o construim și aceasta implică toată umanitatea noastră, atât pe plan personal, cât și comunitar.

Facem apel în mod special la bărbații și

femeile de cultură, știință și sport, la artiști, la cei din mass-media din întreaga lume să semneze acest pact și, cu mărturia și munca lor, să devină promotori ai valorilor de grijă, pace, dreptate, bunătate, frumusețe, acceptarea celuilalt și frăție.

Este vorba despre un proces care se desfășoară pe mai multe planuri și este în măsură să-i coopteze pe toți, armonizând răspunsuri și abordări diferite în vederea binelui comun. Capacitatea de a armoniza: de aceasta avem nevoie astăzi.

Din aceste motive, ne angajăm personal și împreună:

- să punem persoana cu valoarea și demnitatea sa în centrul fiecărui proces educațional formal și informal, de a scoate la iveală frumusețea, unicitatea și în același timp, capacitatea de a se relaționa cu ceilalți și cu realitatea în care trăiește, respingând acele stiluri de viață care favorizează răspândirea mentalității excluderii.

- să ascultăm vocile copiilor și ale tinerilor, cărora le transmitem valori și cunoaștere pentru a construi împreună un viitor de dreptate și pace, o viață demnă pentru toată lumea.

- să încurajăm participarea deplină a fetelor și băieților la educație.

- să vedem familia ca cel dintâi și de neînlocuit educator.

- să ne educăm și educându-ne să primim, deschizându-ne către cei mai vulnerabili și marginalizați.

- să studiem pentru a găsi alte modalități de a înțelege economia, politica, cunoașterea care să ducă la creștere și progres, astfel încât să fie cu adevărat în slujba omului și a întregii familii umane în perspectiva unei ecologii integrale.

- să păzim și să cultivăm casa comună, protejând-o de exploatarea resursele sale, adoptând stiluri de viață mai sobre, utilizând pe depline energia regenerabilă și respectuoasă cu mediul uman și natural în conformitate cu principiile subsidiarității, cu solidaritatea și economia circulară.

Cf. M. de CERTEAU, Lo straniero o l’unione nella differenza, Vita e Pensiero, Milano 2010, 30.

1

Lumina credinței

prezentarea parohiilor 31

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Sadău-Brodina Pr. Vasile Daniel Pop În nordul Bucovinei, aproape de graniţa cu Ucraina, există un sat în care se păstrează neatis un strop din veşnicia etniei huţule. Până și numele așezării, Brodina, pare să sugereze că oamenii de aici și-au așezat gospodăriile de-a lungul brodului râului Suceava. (Brod = vad sau loc de trecere „cu piciorul” al unui râu.) În sec. al XIV-lea, voievodul maramureşean Bogdan, s-a sprijinit la venirea lui în Moldova pe locuitorii de aici. Mai târziu, acest teritoriu a făcut parte din domeniul bisericesc al mănăstirii Putna, unde există lucrarea „Topografie der Bukowina” (1774-1785), în care se atestă existenţa în satul Sadău, a 120 de familii. În lucrarea „Problema bisericească în Bucovina” din anul 1775, se aminteşte de faptul că unii locuitorii din Galiţia, nemaiputând suporta jugul austriac, au

părăsit ţara, aşezându-se alături de populaţia română din nordul Obcinelor, aceştia poarta numele de huţuli și şi-au întemeiat primele locuințe pe cele mai înalte poieni şi ascunse văi.

Cel mai vechi sat al comunei este Sadău, localitate a cărei denumire înseamnă „grădină”. Această etimologie a numelui localității este explicată prin apariţia în acest sat a primei grădini, unde au fost cultivaţi primii pomi fructiferi, de către unul din cei mai vechi locuitori pe nume Hudema Vasile.

În Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române de Maramureş aflăm că parohia este consemnată începând cu anul 1888, însă biserica cu hramul bisericii Sfinții Apostoli Petru şi Pavel este construită în anul 1873.

Datorită faptului că localitatea se află în inima munţilor, la 46 km de oraşul Rădăuţi, oficii-

32

Lumina credinței

prezentarea parohiilor

le liturgice erau făcute prin deplasarea preoților din Rădăuți. Începând cu anul 1883, a fost delegat un administrator apostolic pentru localitatea Sadău, în persoana preotului Silvestru Sembratovici, care a făcut demersuri în vederea înființării parohiei Sadău, demersuri materializate în anul 1888.

refuzat să treacă la Biserica Ortodoxă Română, motiv pentru care au fost anchetați timp de șase luni. Pe toată durata anchetei nu i s-a permis să-și ia un avocat care să-l apere. Preotul Toniuc a fost arestat și condamnat la opt ani de închisoare cu confiscarea averii.

Decretul 358/1948 prin care Biserica GrecoCatolică din România a fost interzisă de către statul comunist-ateu a făcut ca Biserica din Sadău să fie închisă abuziv, iar bunurile pe care parohia le avea să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române.

Începând cu anul 1992, cu ajutorul preotului Volosciuc Ioan din Rădăuţi (Vicar special ucrainean), se redeschide Parohia Sadău şi se redobândeşte şi casa parohială, care între anii 1960-1990 a funcţionat ca şcoală generală.

Între anii 1948 – 1961, oficiile religioase s-au făcut o dată pe lună de către un preot ortodox din Rădăuți.

Din mărturia credincioșilor reiese faptul că între anii 1980-1990, preotul greco-catolic Isidor Toniuc, după eliberarea lui din închisorile comuniste, a oficiat în clandestinitate mai multe liturghii în această biserică.

După hirotonirea sa din anul 1937, părintele Isidor Toniuc a fost numit vicar general al Vicariatului greco-catolic ucrainean, aflat în jurisdicția Eparhiei greco-catolice de Maramureș.

În anul 1948, vicarul general Isidor Toniuc, împreună cu mulți credincioși greco-catolici, au

În anul 2000 este numit paroh în Sadău părintele Vasile Volosciuc, care va păstori parohia până în anul 2007. Începând cu luna septembrie 2007, parohia va fi păstorită de părintele Vasile Stoica1.

Cu ocazia vizitei canonice a bisericilor grecocatolice ucrainene din Bucovina, în data de 30 iulie 2012, preasfințitul Vasile Bizău a vizitat și parohia Sadău, unde a celebrat Sfânta Liturghie.

Părăsim acest tărâm al pădurilor, al caselor desprinse din povești și al ouălor încondeiate, lăsând în urmă o comunitate ce nu și-a uitat valorile culturale și spirituale, păstrând vie în suflete tradiția și credința transmisă de înaintașii lor.

1

https://vicgrcatucr.ro/parohia-din-sadau-brodina/

Lumina credinței

apariții editoriale

Disponibile la sediul Episcopiei

Hramul Mănăstirii Sfânta Maria, Baia Mare – 15 august 2021

Deschiderea noului an școlar, Ep. Dr. Alexandru Rusu, Baia Mare – 13 septembrie 2021

Sărbătoarea Nașterea Maicii Domnului, Șișești – 8 septembrie 2021