Lumina Credintei 1/2021

Lumina credinței • Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 1 (38) • Martie 2021 • Anul XI•

Anul Sfântului Iosif

(8 decembrie 2020 – 8 decembrie 2021)

Lumina Credinței

redacția

Lumina credinței Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redacţia şi administraţia:

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

str. Vasile Lucaciu nr. 50

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

430341 Baia Mare, Maramureș;

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor aparţine autorilor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

cuprins

Nr. 1 (38) Martie 2021 Revistă trimestrială Anul XI

3

Cuvântul Păstorului

4-5

PS Vasile Bizău

6-7

Pr. can. Emil Gîrboan

Învierea fiului văduvei din Nain

8-9

Buna Vestire sau frumosul ca anticameră a tainei

10

Sfânta Liturghie în simbol, rit și împlinire spirituală Pr. Simion Voicu

Pr. Florin Ștefan Fodoruț

Anul Sfântului Iosif

11 - 13

Pr. Vasile Trifoi

14 - 16

Pr. dr. Vasile Iusco

Mozaicurile de la bazilica sfântul Marcu

17 - 18

Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Speranța înnoită a convertirii

19 - 20

Pr. Emil-Marian Ember

Creștinul și corpul său

21 - 22

Pr. Laurențiu Costin

Goana după liniștire

23 - 24

Pr. dr. Florin Marușciac

Aproximativ patru

25 - 26

Pr. dr. George Marius Nicoară

Calea Blajului

27 - 28

Preoția în teologia sfântului Ioan Gură de Aur

90 de ani de la instalarea Fericitului Alexandru Rusu

Dna. Antoaneta Turda

29 - 31

1Diac. Ioan-Paul Osoian

32 - 33

1Dna. Janeta Ciocan

Parohia Greco-Catolică din Bulgari - Sălaj

34 - 36

Credința și spiritualitatea subiectivă

Oul pascal

Pr. Vasile Daniel Pop

Pr. Giandomenico Mucci S.J.

2

Lumina Credinței

Lumina Credinței

Parcursul spiritual al Postului Mare ne poartă lent și sigur, precum o potecă în urcare spre un vârf de munte, spre sărbătoarea Paștelui, destinație și început a celebrării posibilității vieții noi. Fundament al credinței creștine, moartea și Învierea lui Isus leagă sufletul uman de aspirația împlinirii, ca dar primit de Sus pentru fidelitatea arătată lui Dumnezeu. Despre această fidelitate, devenită patrimoniu comun al Bisericii de azi, aș dori să vă împărtășesc câteva gânduri, pornind nu de la istoria protagoniștilor care au generat-o prin statornicia în credință până la moarte, eroii și sfinții martiri, morți în închisoarea din Sighet în timpul regimului comunist, ci de la opera care se dorește a fi realizată în cinstea lor.

De curând, am făcut cunoscută intenția noastră de a construi la Sighet un Sanctuar al martirilor și mărturisitorilor secolului XX, care să întrupeze întrun ansamblu armonios memoria lor și să ne permită nouă, celor de azi și celor care vor veni după noi, să-i întâlnim pe ei, acolo unde își așteaptă Învierea de apoi, în concretețea formelor ce ne amintesc de virtuțile care le-au înfrumusețat sufletul.

Mărturia evanghelică a învățăturii lui Isus despre bobul de grâu ce cade în pământ și moare, apoi aduce rod bogat, este atât de elocventă și grăitoare prin realismul și veridicitatea ei, încât vedem ca un dat firesc nevoia întrupării într-un spațiu sacru a gloriei cerești de care martirii sunt înveșmântați. Devenind semințe călcate în picioare în timpul detenției, martirii și mărturisitorii de la Sighet au suportat în răbdare rugătoare noua condiție în care au fost puși fără voia lor, îmbrățișând speranța ca un destin, care să-i poarte pe urmele Domnului.

Sanctuarul care le va fi dedicat, ce urmează a fi ridicat pe locul de la marginea orașului, cunoscut sub numele de cimitirul săracilor, este gândit ca un ansamblu generos de spații și clădiri, ce se susțin împreună prin sacralitatea și utilitatea destinațiilor lor. În centru va fi biserica, ce va îmbrățișa prin coloanele laterale din fața ei, precum o mamă pe fii, pe cinstitorii martirilor, pelerinii aducători de laudă lui Dumnezeu și pe toți căutătorii și doritorii de adevăr istoric.

Deschizându-se prin poziționare spre actualele morminte, marcate doar de câteva cruci, din incinta Memorialului victimelor comunismului, Sanctuarul va întrupa anonimatul mormintelor celor patru episcopi catolici îngropați acolo, dându-ne astfel posibilitatea de a merge în pelerinaj, ca de altfel așa cum o facem în fiecare an, pentru a ne ruga la fel ca primii creștini la

cuvântul păstorului

3

mormintele martirilor. O legătură tainică și durabilă leagă sufletul omului de jertfa înaintașilor și fiind în contact cu materialitatea locului, viața cotidiană se edifică și se revigorează.

Proiectat a fi construit pe două nivele, Sanctuarul propriu-zis, înconjurat de coloane, ne va aminti de mulțimea mărturisitorilor și suferitorilor pentru credință, iar cupola de deasupra va încununa aspirațiile lor și ale noastre, în forma atotcuprinzătoare a perfecțiunii semisferei, imagine a cerului deschis spre pământ. Turnul frontal, sobru și falnic, ne amintește de verticalitatea vieții de credință, ancorată în Dumnezeu și de valorile izvorâte din ea. Toate acestea, îl înalță pe om și îl inspiră în amintirea chemării și datoriei sale.

O parte mai puțin cunoscută de contemporanii noștri este viața Bisericii greco-catolice în clandestinitate. Apare aproape firesc în discursul istoric actual amintirea anilor ce au marcat suprimarea Bisericii și revenirea ei, după căderea regimului comunist, însă toată această perioadă dintre cele două borne temporale reprezintă viața Bisericii în catacombe. Un arc de timp ce a fost umplut de suferință și rugăciune, de celebrare tainică și așteptare în speranță, de luptă cu sinele pentru statornicie și fidelitate. Un muzeu care să surprindă această perioadă și să ilustreze continuitatea vieții religioase în acele condiții este gândit a fi amplasat în zona primului nivel al Sanctuarului. Un contact vizual și auditiv cu o parte grea și însemnată a timpului de încercare, ajută privitorul să înțeleagă și în parte să retrăiască suferințele și aspirațiile unei generații ce a făcut din fidelitate un țel. O sală de conferințe și un spațiu de întâlnire și dialog, ar urma să completeze întregul ansamblu al Sanctuarului.

Nu știu în ce măsură am reușit să surprind în cuvinte un proiect de altfel așteptat și să descriu sintetic valorile pe care conceptul s-a clădit, însă sunt încrezător că dumneavoastră intuiți și vedeți prin analogie conținutul de credință legat de evenimentele din viața personală, la fel cum corespunde bobul din spicul de grâu cu sămânța care a fost pusă în pământ. Între un aparent sfârșit și un nou început trece adesea un timp de tăcere, similar celui din Vinerea Mare și ziua Învierii, necesar încolțirii mugurilor etapelor noi, care să continue în fidelitate aspirația spre viața cu Dumnezeu. † Vasile episcop

4

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Sfânta Liturghie în simbol, rit și împlinire spirituală Prezentarea Proscomidiei

Pr. can. Emil Gîrboan Există o gravură populară numită Umbra Crucii, care îl reprezintă pe copilul Isus alergând cu braţele întinse către Mama Sa și astfel proiectând pe pământ o umbră în formă de cruce. Având un impact emoțional foarte mare asupra mea, acest tablou și mă duce cu gândul la impresionantele, superbele imagini din istoria mântuirii care se derulează înaintea ochilor noștri în timpul celebrării Sfintei Liturghii. De aceea m-am gândit că – pentru o eficientă redescoperire spirituală – ar fi util, chiar important, să cobor din copacul experților, să privesc cu ochii simplului credincios și să explic pentru fiecare suflet, pas cu pas, ceea ce se petrece în biserică la Sfânta Liturghie.

Desigur, pentru aceasta trebuie să fiu prezent de la începutul oficiului în biserică. Să ajung din timp, să intru în liniște, să-l salut pe Stăpânul Casei și să ocup un loc în băncile destinate credincioșilor, de preferat cât mai aproape de altar, în funcție de momentul sosirii. Aici trebuie să subliniem foarte clar faptul că în Biserica

Catolică este valabilă doar ascultarea Sfintei Liturghii în întregime, deci e absolut necesar să fim prezenți în biserică de la începutul Liturghiei, adică înainte de binecuvântarea inițială și să stăm până la sfârșit, adică până la ultimul Amin.

Fiind chiar înainte de începerea slujbei, foarte probabil, după ce îmi voi termina rugăciunea personală (salutul adresat Stăpânului Casei), voi observa că preotul, îmbrăcat în veșmintele liturgice – și atunci știu că îl reprezintă pe Hristos – se roagă în Sfântul Altar cu voce scăzută, dar nu înaintea Sfintei Mese, ci într-un alt loc amenajat cu o măsuță pentru oficiu în partea stângă a spațiului sacru. Aceea este Masa Proscomidiei și aici e important să definim termenul proscomidie, care provine din cuvântul grecesc προσϰομιδή (proskomidí) și înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi. Așadar, ritualul săvârșit acum de preot se numește Proscomidie și este ritualul pregătirii şi binecuvântării darurilor de pâine şi vin pentru Sfânta Jertfă.

De ce se aduce pâine și vin? Cea mai simplă explicație este faptul că pâinea și vinul constituie materia dedicată Sfintei Jertfe din instituire divină pentru că Mântuitorul, la Cina cea de Taină, când a întemeiat Sfânta Euharistie, a folosit pâine şi vin. În unele biserici, masa Proscomidiei este amenajată într-o firidă săpată în perete și acest aspect ne duce cu gândul la imaginea unei peșteri.

Aproape întotdeauna vom vedea expusă acolo și Icoana Nașterii Domnului și iată semnificația liturgică, în cronologia mântuirii: locul pregătirii Darurilor simbolizează Betleemul, masa fiind peștera unde s-a născut Isus, iar Discul pe care preotul așază pâinea pentru Sfânta Liturghie reprezintă ieslea.

Pâinea din care se pregătesc Cinstitele Daruri se numește prescură (de la gr. προσφορά, care în-

Lumina Credinței seamnă ofrandă, jertfă, aducere). Pecetea scoasă din prescură în timpul Proscomidiei se numește Sfântul Agneţ, semnifică trupul omenesc al Mântuitorului, iar denumirea sa provine de la cuvântul latin agnus, adică miel, pentru că Domnul Isus, prin analogie cu mielul pascal al evreilor, a fost văzut dinainte de Isaia prorocul ca un miel de jertfă, iar sfântul Ioan Botezătorul l-a numit chiar Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii1. Prima prescură (sau primul corn de prescură) din care se scoate Sfântul Agneț, simbolizează pe Sfânta Fecioară din care s-a născut Domnul cu trup, iar scoaterea Sfântului Agneț din prescură înseamnă întruparea şi nașterea Domnului din Preacurata Fecioară2.

Asteriscul sau Steluţa care se așază deasupra pâinii, peste Disc, ne aduce aminte de steaua care s-a arătat la Naștere şi a călăuzit pașii magilor: Şi venind steaua, a stat deasupra locului unde era Pruncul născut (Mt 2,9). Acoperămintele care se pun peste Daruri simbolizează scutecele cu care a fost înfășat dumnezeiescul Prunc (Lc 2,7), iar tămâierea lor este icoana ofrandei omagiale de smirnă şi tămâie, adusă de magii de la răsărit Pruncului divin3. Acoperirea Darurilor şi lăsarea lor la Proscomidiar până la Ieşirea cea Mare, simbolizează viaţa ascunsă a lui Isus, petrecută în Nazaret şi Capernaum, înainte de începerea activității Sale publice4. În contextul acestor simboluri liturgice este firesc să ne întrebăm: Cum se fac și unde se încadrează pomenirile pe care le solicităm preoților înainte de Sfânta Liturghie? Precum prescrie Liturghierul5 şi Tipicul bisericesc6, în jurul Sfântului Agneţ se așază pe Sfântul Disc miridele (din gr., însemnând a împărți, a distribui, a diviza), părticele de pâine care se scot din prescuri, având semnificații diferite și anume: Cea dintâi, în cinstea Sfintei Fecioare, e mai mare şi se așază de-a dreapta sfântului Agneţ, aşa cum şi Maica Domnului stă în cer de-a dreapta Fiului ei iubit, Următoarele nouă miride se scot în cinstea sfinţilor, împărţiţi în nouă cete ale ierarhiei cereşti, reprezentând mulţimea sfinţilor care alcătuiesc Biserica triumfătoare din ceruri, În sfârşit, se scot alte părticele pentru credincioșii vii, reprezentând Biserica luptătoare şi pentru răposați – despre care sperăm că sunt în Purgatoriu – simbolizând Biserica suferitoare, aici fiind, de fapt, pomenirile noastre.

fragmente liturgice

5

Proscomidia... Aceasta este prima Oferire din cele trei cuprinse în rânduiala Sfintei Liturghii. A doua se va face la Intratul Mare, când Cinstitele Daruri vor fi purtate în procesiune pentru a fi așezate pe masa Sfântului Altar, iar a treia oferire este momentul Înălțării Sfintelor, cu rostirea cuvintelor Ale tale dintru ale tale, Ție-ți aducem de toate și pentru toate, când sacrificiul va fi împlinit și-i aducem lui Dumnezeu jertfa cea mai prețioasă şi mai plăcută, pe Unul născut Fiul Său, sub speciile pâinii şi vinului. Începe Sfânta Liturghie! Și pentru sufletele noastre este momentul oferirii! Spune-i Bunului Dumnezeu intențiile tale de rugăciune și oferă-i participarea ta la această Sfântă Liturghie, împărtășirea ta, crucea și binecuvântările tale, întreagă viața ta, după modelul jerfitor al Lumânării...

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva.

Ce să vă spun? Simțiți bucurie în suflet? În mod sigur eu mă bucur pentru că am un sens numai când ard.

Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică.

De fapt eu am doar două posibilități: Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici numi împlinesc rostul meu. A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât să rămân rece şi fără rost. Şi voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiți, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţivă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă. Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă.

Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice. Şi la voi oamenii e tot aşa: împreună luminaţi mai mult...

Sfântul Gherman, Descriere a bisericii şi explicare tainică, PG, t. XCVIII, col. 383-453.

2 Teodor de Andida, Tâlcuire pe capitole, PG, t. CXL. col.

465C. 3 Meletie Sirigul, Tâlcuirea Liturghiei, p. 42.

4 Sfântul Gherman, PG, t. XCVIII, col. 400A. 5 Dumnezeieștile şi Sfintele Liturghii, Blaj, 1931, p. 54.

6 V. Bojor, Ș. Roşianu, op. cit., p. 127.

1

6

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

Învierea fiului văduvei din Nain Pr. dr. Simion Voicu „Și după aceea, s-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime. Iar când s-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, i s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te. Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Și a ieșit cuvântul acesta despre El în toată Iudeea și în toată împrejurimea” (Lc 7,11-17).

v. 11. Evanghelistul Luca își dovedește și în acest caz vrednicia lui de un bun istoric precizând timpul și locul minunii: „ziua următoare” era aceea care a urmat după vindecarea slugii sutașului din Capernaum (Lc 7,10). Luca ne face cunoscută și cetatea unde a avut loc minunea, și anume Nain, un sătuc, un târgușor de țară așezat la poalele muntelui Tabor, la o depărtare de vreo 45 km de Ierusalim și de 8 km de Nazaret. Aflăm că pe acest traseu Isus era însoțit de ucenici și de „norod mult”. v. 12. „la poarta cetății” – Dacă cetatea Nain avea o poartă e posibil să fi avut și un zid al cetății.

Aici la această poartă se întâlnește față în față „viața” cu „moartea”. Duceau la groapă un mort, un tânăr, deci nu era un om care și-a îndeplinit rostul lui în această viață, ci un tânăr mort în

• Monica Vasilioaia, Învierea fiului văduvei din Nain, medalion din iconostasul bisericii Sfântul Nicodim, Ferrara, Italia •

Lumina Credinței floarea vârstei. Când un om pleacă de tânăr pe calea morții, toate te strigă înapoi. Te strigă părinții care te-au născut. Te cheamă suspinele fraților. Te strigă lacrimile cunoscuților. Când pleci de tânăr pe calea morții, se sting atâtea speranțe, se-ngroapă atâtea elanuri, se risipesc atâtea vise. Un om ce moare de tânăr este asemenea unei opere neterminate.

Despre cel condus spre groapă aflăm nu numai că era tânăr, ci și că era singurul fiu al mamei lui.

Această femeie nu mai avea vreo altă speranță în vreun alt copil. Dar ce e și mai trist și mai dureros este faptul că această mamă era și văduvă. Deci, ea a mai parcurs odată drumul spre cimitir atunci când și-a îngropat soțul. Probabil că nici n-a apucat bine să dezbrace haina de doliu pentru soț, căci iată trebuie să o îmbrace din nou pentru fiu. Pe drumul spre cimitir nu era lăsată singură în fața unei dureri așa de adânci, era însoțită „de o mulțime de oameni din cetate”. Au venit s-o mângâie, au venit s-o îmbărbăteze, îi cunoșteau durerea și rana inimii. Doreau să-i ușureze povara crucii. v. 13. Evanghelistul Luca consemnează că: „Isus a văzut, că i s-au făcut milă de ea și că i-a zis: „nu plânge”. Descoperim în atitudinea lui Isus, bunătatea și preocuparea față de cel aflat în suferință. Isus nu trece pe lângă omul aflat în singurătate, în situație limită. Isus îl vede, El nu trece nepăsător, El are har, El are dragoste, dar mai cu seamă are timp să se apropie de om și să-i înțeleagă nevoile. Ochii blânzi și calzi ai divinului Mântuitor au cuprins-o și au învăluit-o în dragostea lui mângâind-o cu cuvintele: „Nu mai plânge”.

Dragul meu cititor, întâlnirea lui Isus la poarta cetății Nain, cu femeia văduvă și cu fiul ei mort, putea să fie una întâmplătoare și fiecare să rămână cu destinul său.

v. 14. Dar prea mare, prea adâncă și prea sinceră a fost durerea văduvei ca Isus, fratele tuturor necăjiților din lume să poată trece nepăsător pe lângă ea. Isus s-a apropiat de raclă și s-a atins de ea, convoiul s-a oprit și Isus a zis: „Tinere ție îți spun, ridică-te”. În urma atingerii de raclă și în urma puterii glasului său, care s-a auzit până pe tărâmul vieții de dincolo, Domnul Isus a înviat mortul. Puterea și stăpânirea divinului

cuvântul scripturii

7

Mântuitor asupra vieții și a morții dovedită și cu această ocazie pentru că Luca ne spune:

v. 15. – Mortul a șezut în capul oaselor și a început să vorbească. Isus l-a dat mamei sale. Câtă vreme era mort tânărul nu aparținea mamei sale, ci lumii de dincolo. Iată cum moartea desparte, numai viața unește. Ca și la celelalte învieri despre care citim în Vechiul Testament, aflăm că tinerii morți au fost redați mamei lor (1Regi 4,36; 1Regi 17,23). Cât de măreață va fi ziua aceea când marele nostru Răscumpărător va chema pe toți morții să ni-i redea, când vom fi dați unii altora, ca să avem toți părtășia cu El și cu toate făpturile Sale (1Tes 4,18). v. 16. Participanții la minunea învierii fiului văduvei din Nain au fost cuprinși de frică. În urma evenimentului atenția lor se mută de pe fețele îndoliate ale cortegiului funerar asupra celui ce a săvârșit minunea și exclamă: „Un mare proroc s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul său”. Ei au înțeles că Dumnezeu a cercetat pe poporul său prin trimiterea unui profet și nu a unui profet oarecare, ci a unui „mare profet”. v. 17. Din pericopa evanghelică relatată aflăm că vestea despre minune s-a răspândit până „departe”. Minunea petrecută în Nain face dovada că moartea nu respectă generațiile. Nu respectă vârsta. Totodată, înțelegem că Isus este Stăpân peste viață și peste moarte. Că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viața, și că Isus poate întrerupe drumul nostru spre cimitir.

După învierea fiului din Nain, Isus nu-i cere să-i fie ucenic. Nu-i cere să-l urmeze. Isus îl restituie celei care are cea mai mare nevoie de el – mamei lui. Isus n-a venit întâmplător în Nain, ci a venit în mod special pentru această mamă care avea un trecut trist – era văduvă, un prezent dureros, un fiu mort – și un viitor lipsit de speranță – era singură. Dar Dumnezeiescul Mântuitor n-a venit numai pentru văduva din Nain, ci pentru toți oamenii care se află în nevoi, în situația limită. Îndemnul dat văduvei: „să nu plângă” este adresat tuturor inimilor îndoliate și cernute de durere pentru pierderea celor dragi. Spre toți aceștia își îndreaptă mila sa; pentru toți El are un ochi care veghează, o inimă care simte și un braț care salvează și pe toți ne asigură cu cuvintele: „Eu sunt învierea și viața”.

8

sfinții părinți

Lumina Credinței

Buna Vestire sau frumosul ca anticameră a tainei Pr. Florin Ștefan Fodoruț Scena evanghelică în care sfântul Luca prezintă Buna Vestirea Mariei a stârnit mintea, inima și imaginația poporului creștin, poate mai mult decât oricare altă scenă biblică. A descătușat nebănuite capacități intelectuale, afective și artistice în istoria spiritului uman. A stimulat talentul artistic al maeștrilor culorii care de-a lungul timpului au întins șiruri nesfârșite de imagini ale Bunei Vestiri pe ziduri, pânze, table de lemn și pietre. Deja la sfârșitul secolului al II-lea, în catacombele lui Priscilla și întro criptă a catacombelor sfinților Petru și Marcelin (sec. al III-lea) de la Roma, arta creștină abordează grafic scena Bunei Vestiri, astfel: îngerul, înveșmântat asemenea sfinților, stă în picioare înaintea Fecioarei, cu mâna dreaptă ridicată, indicând faptul că se adresează Mariei, care primește mesajul stând pe un scaun cu spătar, fapt ce arată superioritatea față de înger. În secolul al V-lea, în mozaicul de pe arcul triumfal al bazilicii romane Santa Maria Maggiore, regăsim scena bunei vestiri într-o formă mai elaborată, care va continua în multitudinea de forme artistice medievale și renascentiste, din Orient și din Occident1.

• Leonardo da Vinci, Buna Vestire, 1472-1475, Galeria Uffizi, Florența, Italia •

A fost izvor nesecat de multiple forme de rugăciune, care până azi se aud în Biserică, transmise din generație în generație, repetate de milioane de credincioși, pline de credință și de dragoste. E destul să amintim de salutul

îngerului Bucură-te, Marie! (Χαῖρε, Μαρία! Ave, Maria!), care s-a dezvoltat în multiple variante de rugăciune, în Orient și în Occident.

Prima mărturie într-o formă embrionară a rugăciunii Ave Maria o găsim chiar în locul tradițional al Bunei Vestiri – în Nazaret (sec.

II-III). Acolo se poate vedea și azi grota care la origine a fost o biserică-sinagogă iudeo-creștină, aparținând celor pe care Evanghelia îi numește „frații Domnului”, adică a rudelor lui Isus. Ei sunt cei care au păstrat vie memoria permanenței Mariei la Nazaret. În tencuiala clădirii – afirmă cel ce a descoperit-o, arheologul franciscan Belarmino Bagatti – se găsește o inscripție cu litere grecești ΧΕ, ΜΑΡΊΑ, adică Χαῖρε, Μαρία, Bucură-te, Marie2. Începând din această perioadă salutul Bucură-te, Marie, va fi reluat în diferite forme. Autorul Proto-evangheliei lui Iacov (sec. al II-lea) unește salutul îngerului (Lc 1,28) cu cel al Elisabetei (Lc 1,42): Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei” (XI, 1).

Pe un fragment de vas egiptean din secolul al V-lea a fost găsit rugăciunea, care se va regăsi mai apoi în Oficiul bizantin: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, te salut, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”3. În Orient, începând cu secolul al V-lea, apare genul de rugăciune numit Chairetismoi, adică Bucură-te, Marie, repetate ca rugăciune continuă. În Occident, Ave Maria se regăsește în forma în care se rostește azi în texte din secolul al XV-lea4.

Această rugăciune-salut, dă naștere la compoziții tot mai complexe în întreaga lume creștină, toate folosind-o ca invocație repetitivă; texte imnografice ca Ave, Maris stella și Ave, regina caelorum, însuși Sfântul Rozar și mai ales imnul Acatist (sec. al V-lea), în care salutul îngerului Gavril – Bucurăte – e reluat fără întrerupere și devine momentul laudativ și aproape leitmotivul compoziției. Întrun fascinant studiu din 1987, părintele Ermano M. Toniolo analizează urzeala numerică, pânza

Lumina Credinței de nume simbolice care susține invizibil edificiul poetic al imnului Acatist, atât de grațios în perfecțiunea lui formală desăvârșită, la toate nivelurile lui: strofe, versuri și silabe. Departe de a fi produsul unei inspirații spontane, de moment, Acatistul se revelează a fi o compoziție arhitecturală, savant elaborată, în care totul este construit deliberat și codificat simbolic5.

O altă rugăciune inspirată de scena Bunei Vestiri este, în tradiția creștinismului apusean, rugăciunea Angelus. În forma actuală îl găsim începând cu secolul al XVI-lea, dar primele urme le găsim deja din Evul Mediu. Motivația ultimă a acestei rugăciuni, ca memorie a Întrupării, e menționată de sfântul papă Leon cel Mare: „În fiecare zi și în fiece clipă, iubiții mei, minții credincioșilor care cugetă la tainele dumnezeiești se oferă amintirea nașterii Domnului și Mântuitorului nostru din Maica Fecioară [...] Nu doar minții, ci într-un anume fel privirii noastre i se înfățișează dialogul dintre îngerul Gavril și Maria”6.

Scena Bunei Vestiri a stimulat în mod amplu și creativitatea muzicală, dând naștere la melodii bizantine, gregoriene, laude polifonice, minunate oratorii precum cea ale lui G. Donizetti și L. Perosi și o infinită gamă de Ave Maria: „Nu există compozitor care nu a suferit fascinația acestei rugăciuni simple, dar atât de densă de conținut istoric, teologic și devoțional. Astfel de la cântul gregorian până în zilele noastre se întinde o serie întreagă de lucrări muzicale în toate stilurile și formele posibile: de la cele mai simple la cele mai elaborate”7. A inspirat poeți antici și moderni, care au pavat o adevărată constelație a frumuseții cu lirici dulci și versuri de neuitat.

Sfântul Roman Melodul, evreu din Siria, convertit la creștinism în secolul al VI-lea, scrie memorabile versuri, unele reluate în liturgia oficiului bizantin al sărbătorii: „Tulburatu-s-a Gavril la cuvintele Fecioarei/Dar se ținu să nu răspundă cu iuțime celei ce pe Domnul urma să-l nască / Murmurând în sinea lui: Nici aici nu sunt crezut!/ Înainte în templu, acum aici în casa Fecioarei/ Întocmai se întâmplă din pricina îndoielii: acolo Zaharia, aici Maria/ Și totuși nu pot, nici nu îndrăznesc prin semne s-o apăs/ Nu pot să-i muțesc glasul, cum făcusem cu bătrânul/ Acum tremur doar când spun: Bucură-te, Fecioară și Mireasă”8. În spațiul poeziei românești amintim doar pe Ion Pilat, cu a sa poezie Bunavestire: „Țesea

sfinții părinți

9

cuminte ca întotdeauna/Maria borangicul la război,/Și cum prin seară cădeau umbre moi,/I s-a părut întâi ca intră luna,/Atât de alb venea.

Dar nici o rază/ Nu calcă mai ușor pe tălpi de vis./ Și s-a mirat ea: cine a deschis/ Larg poarta? Când s-a ridicat să vază [...]”.

Evenimentul Bunei Vestiri e preluat chiar și de Coran, cartea sfântă a Islamului: „Îngerii îi spuseră: O, Maria! Dumnezeu îți vestește un Cuvânt de la El: numele său este Hristos, Isus, fiul Mariei, slăvit în Viața de Acum și în Viața de Apoi, căci el este dintre cei apropiați lui Dumnezeu. Încă din leagăn va vorbi oamenilor ca un bătrân. El va fi dintre cei fără de prihană. Ea spuse: Domnul Meu! Cum să am un copil, când nici un bărbat nu m-a atins? Îngerul spuse: Dumnezeu creează ceea ce voiește și, când hotărăște un lucru, El spune: Fii! Și acesta este. Dumnezeu îl va învăța Cartea, înțelepciunea, Tora și Evanghelia. Și iată-l trimis fiilor lui Israel”9.

E cu neputință să evocăm aici pleiada de referințe în literatura omiletică din vechime și până azi de care se bucură tema Bunei Vestiri. Încheiem cu o singură referință aparținând lui Grigore Palama, care surprinde faptul că predilecția artei, în multiplele sale forme, față de misterului Întrupării nu este altceva decât afirmația unui adevăr trecut adesea cu vederea: Dumnezeu ni se revelează mai întâi prin frumos și doar mai apoi prin doctrină. „Vrând să creeze o imagine a frumuseții absolute și să manifeste cu claritate înainte îngerilor și oamenilor puterea artei sale, Dumnezeu a făcut-o pe Maria întru totul frumoasă (Cc 4,1). El a adunat în ea frumusețile particulare pe care le-a distribuit altor creaturi și făcândule ornament comun al tuturor ființelor văzute și nevăzute”10.

Cf. Taucci, R.M., Un santuario e la sua Città, Ed. Convento Ss. Annunziata, Firenze, 1976, p. 12.

2 Bagatti, B, Gli scavi di Nazzareth, în rev. Theotokos, IV1996/2, p. 333.

3 Ravasi, G., Lʹalbero di Maria, Ed. Paoline, 1993, p. 152.

4 Montagna, D.M, La formula integrale dellʹAve Maria alla metà del quatrocento, în Marianum 37- 1997, p. 53-54.

5 Cf. Toniolo, E.M., Acatistul Maicii Domnului explicat, Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 15-17.

6 Leone Magno, In nativitate Domini, VI (XXVI), CCL 138, p. 125.

7 Ravasi, G., Lʹalbero di Maria, Ed. Paoline, 1993, p. 103.

8 Romano il Melode, Inni, Ed. Paoline, 1996, p. 166.

9 Coranul, Surah 3, 45-49 10 Grigore Palama, Omilia XXXVII, în Romano il Melode, op.cit, p. 347.

1

10

Lumina Credinței

învățătura bisericii

Anul Sfântului Iosif Pr. Vasile Trifoi În luna decembrie a anului trecut a fost publicată Scrisoarea Apostolică Patris corde (Cu inimă de tată), prin intermediul căreia Papa Francisc a stabilit ca în perioada 8 decembrie 2020 – 8 decembrie 2021 să fie dedicat un An sfântului Iosif, patronul Bisericii universale. Este de dorit, ca acest An să fie marcat de către fiecare biserică locală și să constituie ceva important pentru toți creștinii. Ce este indicat să știm și să facem în această perioadă?

Este important să știm că Penitențeria Apostolică, cu sediul la Roma, a emis un decret privitor la acordarea Indulgențelor plenare în perioada Anului sfântului Iosif. Conform Catehismului Bisericii Catolice, rodul Indulgenței plenare este ștergerea totală a pedepsei vremelnice pentru păcatele care au fost deja iertate prin spovadă. Indulgențele sunt obținute prin Biserică în virtutea puterii primite de iertare și dezlegare a păcatelor.

Pe durata acestui An, credincioșii însuflețiți de propunerea fermă de a renunța la păcate, pot obține Indulgența plenară îndeplinind cele trei condiții obișnuite: spovada sacramentală, împărtășania euharistică și rugăciuni după intențiile Sfântului Părinte. Apoi, pentru dobândirea Indulgenței plenare, creștinii trebuie să participe la Anul Sfântului Iosif conform normelor și modalităților indicate de către Penitențeria Apostolică.

Astfel, de pildă, va fi acordată Indulgența plenară acelora care vor medita cel puțin 30 de minute la rugăciunea Tatăl Nostru sau vor asculta o meditație despre Sfântul Iosif, celor care vor săvârși o faptă de milostenie trupească sau sufletească, acelor persoane care vor rosti Sfântul Rozariu în familii și între logodnici, acelora care își vor încredința propria activitate zilnică ocrotirii

Sfântului Iosif și acelor credincioși care se vor ruga Sfântului Iosif conform propriei tradiții liturgice „în favoarea Bisericii persecutate ad intra și ad extra pentru alinarea tuturor creștinilor care îndură orice formă de persecuție”1. În această perioadă de criză sanitară, Indulgențele sunt oferite bolnavilor și bătrânilor care nu pot ieși din casă, dar își manifestă evlavia față de Sfântul Iosif, propunându-și să îndeplinească, cât mai repede cu putință, cele trei condiții obișnuite.

De asemenea este indicat ca în timpul acestui An să acordăm o atenție specială exemplului de sfințenie specific sfântului Iosif. El a fost un om al tăcerii. Liniștea favorizează ascultarea de Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată, a răspuns pozitiv planului Domnului, lăsându-se ghidat de credința în El. A trăit într-un mod dezlipit de el însuși, fapt ce l-a ajutat să aibă o iubire generoasă și lipsită de orice posesivitate față de Maria și de Isus. Și-a exercitat munca de tâmplar într-o manieră simplă, sobră, având o viață obișnuită, cu toate că era tatăl lui Isus.

Fără îndoială, toți creștinii, și probabil toți oamenii „pot găsi în Sfântul Iosif omul care trece neobservat, omul prezenței zilnice, discrete și ascunse, un mijlocitor, un sprijin și un ghid în momentele de dificultate”2. Fie ca celebrarea acestui An al Sfântului Iosif să aducă în inimile noastre recunoștința față de milostivirea Domnului, manifestată prin darul Indulgențelor, însoțită de dorința de a găsi în păzitorul Mântuitorului Hristos o sursă de inspirație în viața de zi cu zi.

Decret privind Indulgențele plenare în anului Sfântului Iosif. Cf. https://www.magisteriu.ro/decret-privindindulgentele-plenare-in-anul-sf-iosif-2020/. Site-ul a fost accesat în data de 15.02.2021. Decretul conține și alte moduri de obținere a Indulgențelor.

2 Papa Francisc, Patris corde. Cf. https://www.magisteriu. ro/patris-corde-2020/. Site-ul a fost accesat în data de 16.02.2021.

1

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

11

2 februarie 1931

90 de ani de la instalarea Fericitului Alexandru Rusu la Baia Mare Pr. dr. Vasile Iusco Dragi cititori ai revistei eparhiale, într-o vorbă românească veche se spune că uneori omul e sub povara vremurilor.

Această expresie folosită în general cu o conotație negativă, atunci când au loc evenimente triste sau care nu pot fi depășite, vom încerca să-i dăm o interpretare pozitivă în rândurile acestui articol, prin care dorim să evocăm un eveniment major în viața religioasă a acestor ținuturi.

Această povară a vremurilor a adus la un moment dat, în Maramureș, bucuria sufletească în mijlocul credincioșilor greco-catolici, în vara anului 1930, prin vestea înființării Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș. Prin Bula papală Sollemni Conventione, din data de 5 iunie 1930, se înființează noua episcopie cu sediul în orașul Baia Mare. Intrarea în vigoare a deciziei se face începând din ziua de 15 august 1930, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, zi care marchează înființarea efectivă a eparhiei.

După două luni de la decretul de constituire a eparhiei, la data de 16 octombrie 1930, este ales preotul dr. Alexandru Rusu ca episcop al noii eparhii. Până la numirea lui ca titular, eparhia este pusă sub administrarea apostolică a episcopului Iuliu Hossu, eparh de Cluj-Gherla, sub administrarea căruia se aflau până atunci credincioșii din Maramureș. Odată primită numirea, conform uzanțelor vremii, noul episcop a depus jurământul de fidelitate în fața Regelui, la data de 25 noiembrie 1930, fiind însoțit la București de către episcopul Iuliu Hosu. În fața Regelui Carol al II-lea, în discursul după jurământul depus, episcopul Rusu a amintit că noua eparhie participă, în chip firesc, la întreg patrimoniul național, hărăzit acesteia de marii ei întemeietori și îndrumători. De asemenea,

în tradiția Bisericii Blajului, eparhia este o moștenire prețioasă pe care o primește drept zestre, însuflețită și de tradiția marilor voievozi descălecători și întemeietori de țară. Prin noul episcop numit, eparhia se angajează să păstreze neștirbită moștenirea primită, și să o sporească după putere în linia dreaptă a tradiției Mitropoliei Blajului, de care noua eparhie este legată canonic.

După acest eveniment a urmat consacrarea întru arhiereu, stabilită la Blaj pentru data de 30 ianuarie 1931. Era o zi de vineri, în sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi când, la ora 8:30 dimineața, în sunetul solemn al bătrânelor clopote sosesc în catedrala Sfânta Treime mitropolitul Vasile Suciu, însoțit de către cei doi episcopi consacratori, Iuliu Hossu de la Cluj și Alexandru Nicolescu de la Lugoj. În suita care intră în catedrală sunt prezenți și alți sacerdoți, reprezentanți ai autorităților civile din Blaj sau alte orașe, precum și ministrul secretar de stat, Ghiță Pop. Ritualul cerea ca noul episcop să răspundă întrebărilor adresate de către mitropolit, cu voce tare, în auzul tuturor, cu privire la credință, la consacrare și la misiunea de păstor al poporului lui Dumnezeu. Episcopul Rusu dă un răspuns ferm, cu multă iubire și declară că toată energia va fi depusă pentru Biserică și neam. După consacrare sunt rostite cuvinte din partea mitropolitului, care îndeamnă pe noul consacrat cu cuvinte părintești de încurajare și susținere în noua misiune. Episcopul Alexandru Rusu mulțumește cu cuvinte înduioșătoare, pline de vibrație emotivă, atât arhiereilor consacratori, cât și Papei de la Roma pentru grațioasa numire, Majestății Sale Regelui pentru încredere și confirmare, precum și tuturor celor prezenți la eveniment.

După Sfânta Liturghie, a urmat o întâlnire la masa festivă organizată cu acest scop. Aici, vicarul Sighetului, Ilarie Boroș prezent la eveniment, a subliniat dragostea și bucuria cu care poporul din Maramureș își așteaptă părintele care vine în

12

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

După micul dejun, la ora 8:30, au plecat cu trenul spre Baia Mare, episcopul fiind însoțit de la Gherla de către episcopul Iuliu Hossu, preotul Iacob Popa de la Blaj, canonicii Dionisie Vaida și George Vidican de la Gherla, preoții profesori Alexandru Ciple, George Bob și Ioan Pavel, alături de vicarul de Sighet, Ilarie Boroș și preotul senator Ioan Bilțiu. Lângă clericii însoțitori se mai găsea ministrul subsecretar de stat, Ghiță Pop, și alții intelectuali ai vremii.

Iată Mirele, ieșiți în întâmpinarea lui. Cu aceste cuvinte episcopul Iuliu Hossu adresează invitația de a-l primi pe noul episcop, tuturor preoților și credincioșilor, într-o scrisoare pastorală din data de 22 ianuarie • Fericitul Alexandru Rusu, 1931. Intrând pe teritoriul pictură din biserica Sfânta Maria, Baia Mare • Eparhiei Maramureșului, cu o emoție vizibilă, episcopul numele Domnului. După masa festivă, spre seară, Rusu salută ca un arhiereu mulțimea adunată episcopii Alexandru Rusu și Iuliu Hossu au plecat pe peronul din Jibou, unde trenul oprește câteva cu trenul spre Cluj-Napoca.

La sosirea în Cluj-Napoca, arhiereii sunt clipe. După plecarea din Jibou trenul oprește în întâmpinați la gară, într-o sală de festivități, de câteva localități, Ulmeni, Mireșu Mare, Satulung și către o delegație formată din mai mulți clerici, Lăpușel, unde arhiereul salută și binecuvântează în frunte cu preotul Ion Agârbiceanu, persoane mulțimile ieșite în întâmpinare.

La orele 14:30, miile de credincioși îmbrăcați consacrate și intelectuali ai urbei, unde se rostesc cuvinte pline de bucurie și speranță, alături în haine de sărbătoare, îl întâmpină pe arhiereu de însoțire cu rugăciunea din partea clericilor. De în gara din Baia Mare. Păstorul este în mijlocul aici trenul va pleca spre Gherla, unde noul epi- turmei sale, iar bucuria și speranța sunt scop va fi oaspetele ierarhului locului, episcopul exprimate în cântările frumoase izvorâte din pieptul tuturor. Salutul în numele cetățenilor Iuliu Hossu.

Sâmbătă, 31 ianuarie 1931, la ora 16:20, trenul orașului este adresat de către primarul Ovidiu oprește pe peronul gării din Gherla, unde arhierii Pop, iar din partea AGRU-ului, dr. Osianu. Ajunși sunt întâmpinați în acorduri de fanfară, de către la catedrală, arhiereii sunt întâmpinați de către membrii capitlului diecezan, alți clerici ai epar- preotul Alexandru Breban, parohul catedralei, hiei, persoane consacrate, seminariști și elevi ai împreună cu un număr de 120 de clerici, îmbrăcați școlilor din Gherla. Cuvântările sunt emoționante, toți în veșminte de sărbătoare. Arhiereii intră în iar adunarea freamătă de curiozitate față de noul catedrală și celebrează Vecernia Mare cu Litia, episcop care se prezintă și de această dată ca un unde episcopul Rusu, în cuvântul de învățătură mare orator. Duminică, 1 februarie, dimineața subliniază importanța chemării păstorului de devreme, arhiereii au celebrat Dumnezeiasca Li- a avea și a prelua turma, în a cărei inimă se află turghie în capela amenajată din reședința episco- acum, odată ajuns la Baia Mare. După vecernie, are loc un concert în corul catedralei, la care pală.

Lumina Credinței

crâmpeie istorice

13

participă colonelul Grigorescu, trimisul regelui, în cinstea regelui pe care în asigură de sprijin în ministrul Emil Hațieganu și alte persoane oficiale. întărirea conștiinței naționale, precum și tuturor Ceremonia de instalare a episcopului celor care au făcut posibilă ceremonia, asigurânAlexandru Rusu a avut loc în ziua de luni, 2 du-i de rugăciunea și efortul pe care este pregătit februarie, în sărbătoarea Întâmpinarea Domnului, să-l depună în slujba Evangheliei, al țării și al poîn biserica Adormirii Preacuratei Fecioare Maria porului din Maramureș. din Baia Mare, devenită de acum catedrală. În cadrul Sfintei Liturghii, după citirea Evangheliei, episcopul Iuliu Hossu a rostit o predică emoționantă în care își lua rămas bun de la iubitul popor de pe toate văile Maramureșului, cuvânt care a mișcat inimile și a stors multe lacrimi. A fost citită Bula Papală de numire de preotul George Bob, precum și decretul regal, citit de preotul Alexandru Breban.

La sfârșitul Liturghiei, la care au participat peste 200 de preoți, între care și secretarul episcopiei romanocatolice de la Satu Mare, preotul Pakots, preotul Szabo, paroh în Baia Mare, precum și o mulțime imensă de credincioși, episcopul Rusu a rostit o predică emoționantă. A subliniat importanța chemării adresate de către Dumnezeu și dorința de a o împlini, care constituie un motiv de bucurie, înălțare sufletească și îndeamnă la efortul de a începe munca în via Domnului.

Ceremonia durat până în jurul orei 14:00, după care a urmat recepția organizată la reședința episcopală, moment care a adunat o mulțime de peste 250 de persoane, din toate cate• Fericitul Alexandru Rusu (1884-1963) • goriile sociale ale timpului.

După masă, cei doi ierarhi au fost invitați și au plecat spre Primărie, unde Valer Cuvintele ierarhului rostite cu aceste Moldovan a luat cuvântul în numele autorităților ocazii s-au împlinit de-a lungul celor 17 ani de locale. De asemenea, au fost prezenți delegați ai episcopat. Efortul de organizare a eparhiei, cu regelui, ai guvernului, iar Camera Deputaților a toate organismele necesare, vizitele pastorale în fost reprezentată de către maramureșeanul Ilie mijlocul credincioșilor și păstrarea conștiinței și Lazăr. Au fost prezenți delegați ai cultului roma- ființei naționale în special în perioada ocupării no-catolic, în persoana preotului Szabo și ai cul- hortiste, au scos în relief personalitatea, efortul, tului ortodox, reprezentat de către protopopul dârzenia și capacitatea spirituală a ierarhului.

Latiș. Cu toții au rostit cuvinte frumoase din parUn model de slujitor, de ierarh, iar pentru noi tea celor care i-au trimis. astăzi un Fericit Episcop Martir, a cărui viață În seara aceleași zile a avut loc întâlnirea de la pe pământ a fost încununată de martiriu, prin restaurantul ,,Ștefan”, unde noul episcop toastea- sacrificiul suprem al vieții, din dragoste față de ză în cinstea Papei, mulțumindu-i pentru numire, Hristos și Biserica Sa.

14

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Mozaicurile de la bazilica sfântul Marcu Un itinerariu spre Paște

Pr. Lucian Lechințan S.J. În fiecare an, timpul Postului Mare este perioada cea mai propice pentru reînnoirea resurselor interioare. Micile renunțări ne ajută să conștientizăm mai bine dimensiunea libertății noastre și ne amintesc că, pe termen lung, armele răbdării și ale blândeții sunt singurele care duc la biruință sigură. La capătul Postului fiecare creștin așteaptă reînnoirea binecuvântării Domnului în viața proprie. Rândurile de față doresc să dea glas acestei așteptări și să privească mai îndeaproape care ar fi punctele nevralgice asupra cărora să ne oprim pentru o clipă. Vom face aceasta pornind de la înțelesurile a patru mozaicuri din interiorul bazilicii sfântul Marcu din Veneția de pe marele arc meridional. În mod obișnuit, călătorii care intră în interiorul acestui sublim sanctuar sunt furați imediat de splendoarea aurului care învăluie mozaicurile și, de cele mai multe ori, abia la ieșire își dau seama că au trecut cu vederea conținutul istorisirilor. Fondul auriu este însă doar o cămașă exterioară, iar adevărata comoară a mozaicurilor se găsește însă în miezul narațiunilor evanghelice.

În primul mozaic la care mă voi referi, din prima jumătate a secolului al XII-lea, acela al Ispitelor în pustie, și vă invit să conștientizați că după Botez, Hristos nu a fost condus într-un loc privilegiat, ci într-un loc uscat și fără viață, în deșert.

Aici, învingând ispitele diavolului ne-a arătat care este cu adevărat prețul libertății umane.

Cele patruzeci de zile petrecute în deșert au fost prefigurate de peregrinarea poporului ales vreme de patruzeci de ani prin pustie, conduși de Moise, între momente dificile, de îndepărtare și de redescoperire a lui Dumnezeu care călătorea în mijlocul lor.

Narațiunea se desfășoară în trei secvențe sintetice: Isus înveșmântat într-un himation de culoare albastră (culoare deosebit de transparentă care îl va însoți în toate scenele Patimilor până înainte de Răstignire) îl înfruntă pe Satana, prezentat sub chipul unui înger negru. La ispitele diavolului de a transforma pietrele în pâine, de a se arunca din disperare de pe muchia templului și de a poseda împărățiile acestei lumi, Isus răspunde cu citate din scripturi, așa cum arată sulul din mâna sa stângă. Alegerea artistului de a inaugura în bazilica sfântul Marcu ciclul patimilor pe arcul de sud cu ispitele a suscitat multe discuții. În mod sigur, în prima secvență unde se observă în spatele lui Isus o grotă (asemeni aceleia din scena Nașterii sau de pe Muntele Calvar) și ultima secvență care îi arată pe îngerii care vin ca să-l slujească și Satana care se aruncă înapoi, sunt prevestiri ale victoriei pascale.

Chiar dacă această temă o găsim mai cu seamă în miniaturi și mai rar în arta monumentală, tema își are modelul în unele Evanghelii cu miniaturi de la sfârșitul secolului al XI-lea, cum ar fi, de pildă, codicele Pluteo 6.23 de la Biblioteca Laurenziana (Florența). În următoarea scenă Isus se

Lumina Credinței

apropie de Ierusalim în strigătele de bucurie ale copiilor care își întind propriile veșminte la trecerea sa, în ciuda protestelor fariseilor, aspect care reiese din gesticulația lor arogantă. La extremități scena este încadrată de două repere: muntele Măslinilor și zidurile Ierusalimului.

Narațiunea se desfășoară de la stânga la dreapta și începe cu cortegiul apostolilor. Au putut fi recunoscuți: Petru, Toma și Ioan, în vreme ce ceilalți apostoli sunt abia anunțați prin intermediul aureolelor. Călare pe un măgăruș, ca și cum ar fi așezat pe un tron, Hristos binecuvântează ținând în mâini sulul profețiilor. Începând cu această scenă, El, Cuvântul cel viu, va mărturisi prin intermediul faptelor ceea ce este cuprins în lege și profeți și va descoperi umanității o regali-

evanghelia în artă

15

tate cu chip blând, conform cu profeția lui Avdia: „Se suie Mântuitorul la muntele Sionului și Împărăția va fi a Domnului» [Avdia 1,21].

Un contrast fin este sugerat de mozaicist prin desenul măgărușului, animal de povară pe care schemele iconografice tradiționale l-au prezentat mereu cu capul plecat în jos. Aici în schimb pășește maiestuos cu capul în sus. Măslinul din prim-plan sugerează patimile, în vreme ce palmierul din planul secund este simbolul victoriei și al imortalității. Ritmul triumfal al compoziției este deja prevestirea victoriei asupra morții.

Mozaicul este din prima jumătate a secolului al XII-lea, fiind unul dintre cei mai bine conservate din întreaga bazilică. Acesta reia scheme bizantine de la sfârșitul secolului al XI-lea, prezente în manuscrise cu miniaturi, așa cum este, de pildă, Tetra-evangheliarul, gr. 74, păstrat în Biblioteca Națională a Franței.

La Cina cea de taină nu a avut loc doar anunțul privitor la trădarea lui Iuda, dar în dar dăruirea de sine a lui Isus în pâine și vin se găsește deopotrivă promisiunea fericită a „acelei zile”, în care Hristos va gusta din nou, împreună cu

16

evanghelia în artă

aleșii săi, din rodul viței în Împărăția Tatălui (Mt 26,29). Dramatismul scenei se naște din ignorarea ordinii temporale deoarece în cadrul imaginii se suprapun două evenimente contrastante: instituirea Euharistiei și semnul celui care va trăda, a lui Iuda. Încărcătura emoțională este evidentă în gesturile apostolilor, care cu mâna lor dreaptă arată îngândurați către ei înșiși: sunt eu, oare? În ceea ce privește reprezentarea lui Iuda, el se întinde deasupra mesei dezechilibrând compoziția, altfel perfect simetrică. La rândul său, apostolul Ioan își pleacă capul pe pieptul lui Isus, ținând mâinile încrucișate, un gest credință și de umilință, gestul prin care, odinioară, credincioșii se prezentau la împărtășire. În această scenă mai surprinde și reprezentarea lui Hristos binecuvântând, așezat pe un tron în timp ce ține în mâna lui stângă pâinea euharistică asemenea unui sul, ca și cum ar fi testamentul pe care îl lasă lui Petru, de cealaltă parte a mesei.

În privirea fixă a Învățătorului față de discipol se poate înțelege anunțul viitorului minister a lui Petru în Biserică și în colegiul apostolilor.

Mozaicul, din prima jumătate a secolului al XIIlea urmează cu siguranță un model din perioada medio-bizantină, pe care îl regăsim surprinzător și printre frescele de la Curtea de Argeș, într-o formulă asemănătoare chiar dacă aici fresca a fost distrusă în cea mai mare proporție și poate fi reconstituită numai pe baza fragmentului păstrat la Galeria Națională de Artă din București.

Imaginea prin care Isus îl preamărește pe Tatăl în scena Spălării Picioarelor este aceea a slujirii, îndreptată către orice om, fără excepție.

Lumina Credinței Conform cu istorisirea evanghelistului Ioan (13,1-15), Petru, cel care mai înainte refuzase gestul Învățătorului, în momentul în care aude că altfel nu va avea parte cu El, cere să fie spălat în întregime. Gestul binecuvântării lui Hristos întărește însă semnificația spirituală a evenimentului. De fapt, Petru, în calitate de viitor corifeu al grupului apostolilor, învață modul în care va trebui să exprime modul său de guvernare.

Răspunsul se găsește așadar în două simboluri materiale: ștergarul încins în jurul mijlocului, semnul slujirii, și apa, semnul purificării și al botezului. Se poate remarca realismul cu care se exprimă această surpriză în interiorul grupului apostolilor, chipurile lor sunt meditative și totul culminează cu reprezentarea lui Iuda desenat în profil, ca și cum ar fi singurul incapabil să priceapă valoarea gestului lui Hristos. La fel ca în precedentele trei mozaicuri de pe același arc meridional, care provin din prima jumătate a secolului al XII-lea, și aici avem de a face cu modele mediobizantine de la sfârșitul secolului al XI-lea.

Cele patru mozaicuri pe care le-am prezentat ne vorbesc despre aspectele care ar trebui să ne orienteze în timpul postului: dezlipirea de ceea ce este dezordonat, rugăciunea, împărtășirea mai conștientă, aplecarea spre cel care are nevoie de ajutor. Voi încheia cu îndemn pe care Alexandru Mironescu, un intelectual de elită trecut prin închisori, îl adresa în jurnalul său tinerilor: „Credeți ori nu credeți, nu mă interesează aici, dar biruiți Omul din voi, chiar în mijlocul păcatelor și neputințelor personale. Nici ele nu mă interesează aici. Mă interesează să vă bucurați ca oameni așa cum sunteți de bogăția și frumusețea unei tradiții care împodobește orașul, casa, masa, ochiul, urechea, sensibilitatea. Existența cu zile care nu se deosebesc cu nimic unele de altele evocă neantul. Nu intrați în rezonanță cu viața lui Isus, sărbătoriți-l cu fast pe Beethoven, pe Pasteur, pe Rembrandt, pe Modigliani, numai viața noastră să nu fie o apă și-un pământ, vă implor!”.

Lumina Credinței

actualitatea creștină

17

Speranța înnoită a convertirii Pr. Emil-Marian Ember Până acum eram programați să punem degetul pe rană sau să arătăm cu degetul, ca lupul moralist, de cele mai multe ori... Ba mai mult, aerul articolelor anterioare era nepărtinitor și parcă decisiv.

Categoric, acestea rezonau cu mentalitatea noastră, obișnuită... moralizatoare.

Ce bine este să judeci la rece... pe alții!?

Deși ești sau te simți interpelat...!

Acum este timpul pentru a ne deschide față de speranță... pentru a vedea, luminat, în fața noastră... încă o dată și încă o dată. Poate de data aceasta, vom alege, vom accepta... Lumina, care luminează în întuneric (cf. In 1,5).

De ce speranță? De ce acum? De ce sunt eu chemat la speranță? De ce tocmai acum?!

Convertirea este expresia predilectă a speranței, pasul ei ferm în viață, pentru Viață.

De ce înnoită? Este vorba de chemarea înnoită la întoarcere, îndreptare, convertire.

Revenind, un titlu frumos... lacrimogen, ar crede unii; spiritual, binevenit, ar fi părerea

altora... Pentru că nu este cazul să îl transformăm într-un discurs siropos și steril, spiritual vorbind, mai bine ne oprim aici.

Unde găsești convertirea? În singurătate?

La mall? În târg? La alții? Întrebări banale, care atestă standardul nostru de credință...

Cât costă convertirea? O viață întreagă...

Mântuitorul nostru a achitat prețul dinainte, partea Lui, cea care nu putea fi asumată de niciun om. Cum ne-o procurăm în acest caz? Nu este o tombolă, nu se aplică pe sărite..., ci implică persoana în totalitatea ei.

Convertirea este o investiție în pierdere?

O întrebare timidă, dar persistentă, la adresa spiritului lumii din toate timpurile... Din perspectiva efemeră a păcatului sau plăcerii, ca să nuanțăm un pic, convertirea are un preț prea mare și este mult prea disprețuită, ca să fie rentabilă... în lumea consumeristă, post-creștină.

Să fie acesta un verdict dur... sau un mod de a arunca cu piatra pentru a te pierde din vedere?!

Merită convertirea? Mă las convins când sunt la spovadă... și imediat după aceea, mă pierd în

18

actualitatea creștină

detaliile păcatului de care nu m-am despărțit complet sau definitiv... încă o dată și încă o dată.

Oare această modalitate de a redacta (întrebare și răspuns) un articol captivează pe cineva? Pare să fie un scenariu sec de examen scris sau, dimpotrivă, este antrenant, fără prea mult suspans... Ușor de citit, dar fără să lase urme... Și în tot acest răstimp, în care apăreau apropouri sau băteam câmpii (la singular, de data aceasta!), speranța convertirii rămâne în picioare.

De ce? Pentru simplul motiv că este ancorată în dragostea inepuizabilă a lui Dumnezeu pentru omul rătăcit, păcătosul de ieri și de azi. Originea ei este Sus, chiar dacă se personalizează după fiecare.

Convertirea presupune implicarea omului, dar este lucrarea harului lui Dumnezeu în viața, în sufletul acestuia. Și nu, nu caută reclamă, nu caută rezultate de moment, ci lasă urme veșnice.

A vorbi despre convertire implică veșnicia.

De aceea, orice investiție, oricât de mare, sau orice sacrificiu, oricât de dificil ar fi de asumat trebuie puse la masa dialogului cu veșnicia. Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea noastră ne-a arătat calea, ne-a dat exemplul complet, desăvârșit. Atâția sfinți și sfinte l-au urmat..., oameni simpli, de ieri și de azi, aparent pierduți în mulțime, dar pe lista predilectă a lui Dumnezeu, au demonstrat că se poate... păcătoși mari și mici, oameni din diverse categorii sociale... Pare ireal? Este un discurs neconvingător pentru mine păcătosul de azi...? Întorcându-ne la esențial, speranța înnoită a

Lumina Credinței convertirii este un atu pentru mine, creștinul de ieri și de azi, care caută spre cer, care vrea ceva mai bun, în lupta spirituală, care îi guvernează viața. Acest avantaj vine gratuit, este bonusul oferit de Dumnezeu pentru a ne pune pe calea bună, pentru a ne întoarce acasă. Și chiar dacă mai există dubii privind „până la capăt”, este timpul să ne punem în mișcare, personal și în comuniune... cu fidelitate, azi și de acum înainte.

Discurs motivant sau supra-saturat de lozinci electorale!?

Ce nume s-ar potrivi pentru „speranța înnoită a convertirii”? Dragoste incurabilă a Creatorului față de coroana creației Sale? Iubirea unui Dumnezeu care nu se mulțumește cu mai puțin de infinit ca măsură pentru afecțiunea Sa. Și, să nu uităm, nu are nicidecum o pretenție mai mică față de om..., de mine, creștinul de ieri și de azi. Și atunci sunt șanse să accept această invitație, chemarea personală, pe care Dumnezeu mi-o adresează din nou...?!

Este mult mai ușor să dai bir cu fugiții cu scuza pertinentă că este prea mult, prea greu ceea ce așteaptă Dumnezeu de la mine... Și cine m-ar putea acuza? Eu am toate drepturile să spun „nu”..., fiindcă sunt prea slab, prea atașat de slăbiciunile și păcatele mele... și, mai ales, îmi este imposibil să corespund exigenței lui Dumnezeu. De ce s-a mai ostenit Dumnezeu, astfel stând lucrurile?!

Trebuie doar să îmi amintesc că fiul risipitor din parabola omonimă nu s-a confruntat cu exigența Tatălui său, doar i-a simțit lipsa aparent doar când a dat de greu... Și nu îl vedem făcând eforturi supra-omenești, până și calea de întoarcere este de o clipă în urechile auditoriului. Hotărârea fermă de a se întoarce la casa Tatălui său l-a alimentat cu energia necesară, nu a avut obstacole ori nu le-a băgat în seamă... Și atunci de ce îmi hrănesc temerile în loc să mă las convins de puterea speranței înnoite a convertirii?

Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

19

Creștinul și corpul său Pr. Laurențiu Costin Și l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat, bărbat și femeie i-a creat (Geneză 1,27) În ultima vreme suntem înconjurați de tot mai multe informații care ne vorbesc despre sănătatea noastră, a populației în general, și despre diferite norme ce sunt menite a ne feri de riscuri grave. Trecând dincolo de publicitatea ce se face legată de anumite afecțiuni respiratorii, am încercat să găsim date referitoare la sănătatea populației în general, la noi în țară, și am găsit navigând pe internet un raport al Institutului Național de Sănătate Publică împreună cu un alt raport privind „Starea Sănătății în Uniunea Europeană” publicate recent, unde se arată că la noi în țară aproape jumătate dintre cauzele de îmbolnăviri sunt legate în mod direct de stilul de viață. Așadar, un procent foarte important al îmbolnăvirilor din țara noastră are cauze tratabile și care țin de prevenție: boli ischemice ale inimii, cancer la plămâni, și altele care ne îndreaptă atenția spre obiceiurile alimentare nesănătoase, fumatul, consumul de alcool și nivelurile scăzute de activitate fizică.

Citind aceste rânduri ne putem întreba: „Și ce legătură au aceste lucruri cu viața noastră de creștini?” Tocmai, pornind de la acest tip de întrebare, putem identifica un simptom în modul nostru de gândire, pe care îl voi explicita în continuare.

Doctrina conform căreia oamenii au fost creați după chipul lui Dumnezeu modelează felul în care noi ne raportăm la cultura din jurul nostru și ajunge să contureze atitudinea noastră în probleme de rasism, bioetică, avort, responsabilitate morală și altele. Omul care conștientizează că a fost creat ca o „făptură atât de minunată” (Ps 139,14), meditează la realitatea sa de ființă formată din trup și suflet. Faptul că omul nu este o ființă pur spirituală, ci natura lui presupune unitatea fundamentală între trup și suflet pare un lucru știut, dar în practica religioasă cotidiană se poate observa o atenție față de latura spirituală, care neglijează trupul. De la această desconsiderare a trupului, se ajunge la atitudini care spun că pentru o viață spirituală sănătoasă nu este nevoie să fii prezent cu trupul în biserică alături de celelalte persoane din comunitate. De asemenea, nu este nevoie să renunți la anumite alimente (măcar) în unele perioade (cum ar fi postul), și oricum dacă ne gândim bine, majoritatea băuturilor alcoolice sunt obținute din fructe și legume…

Dincolo de orice ironie, întâlnim în activitatea noastră multe cazuri de acest fel, persoane care deși până și doctorul le recomandase o dietă strictă, răspundeau cu: „ce viață este aceea fără un șnițel?”. Menționăm că mai ales legat de acest subiect sensibil al alimentației, preotul se pare că nu mai are niciun drept să facă vreo recomandare în aceste timpuri.

Toate aceste realități prezente în comunitățile noastre creștine, duc la un mod de a trăi credința într-un chip des-încarnat, des-trupat, ceea ce, după cum se poate observa, se situează la polul opus față de Întruparea Mântuitorului nostru

20

apostolatul tinerilor

Isus Hristos. În spatele acestor practici rămâne ideea că omul poate trăi foarte bine ca bun creștin având grijă de sufletul său, ignorând corpul.

Acest tip de trăire religioasă prezintă niște culori gnostice, iar gnosticismul, fără a intra în alte detalii, nu trebuie să uităm că a fost condamnat de către Biserică încă din zorii creștinismului.

Omul este om prin faptul că este trup însuflețit și, în acest sens, noi, în Crez, mărturisim și așteptăm învierea morților, care vor avea și ei un trup.

Dacă nu credem aceste lucruri, atunci este posibil să facem parte din alte comunități religioase, necreștine.

Depășind momentul, încercăm să prezentăm câteva sugestii legate de trupul nostru și valoarea lui amintindu-ne că trupul nostru este un Templu.

Sfântul Pavel le vorbește corintenilor despre faptul că trebuie să fugă de imoralitatea sexuală întrucât „cel care se dedă la desfrânare păcătuiește în propriul său trup” (1Cor 6,18), pentru a concluziona astfel: „Sau nu știți că trupul vostru este templul Spiritului Sfânt care locuiește în voi și pe care l-ați primit de la Dumnezeu și că nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț mare. Așadar, preamăriți-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,19-20)

Pornind de la aceste îndemnuri ale sfântului Pavel putem observa faptul că ceea ce facem cu trupurile noastre nu este indiferent față de starea noastră spirituală. Dincolo de problemele sexuale, putem extinde atenția noastră către orice lucru, mâncare, băutură, substanțe care ar putea avea vreun efect nociv asupra corpului

Lumina Credinței nostru. Dacă aceste lucruri sunt nocive, iar noi le consumăm cu bună știință deteriorând Templul Spiritului Sfânt, fiind mânați de plăcere, nu putem spune că suntem inocenți. Însă, în practica de zi cu zi, se poate observa statistic că poate prea multă lume face o excepție de la auto-control atunci când este vorba de sănătatea fizică.

În Epistola către Timotei, la capitolul 4, sfântul Pavel vorbește despre importanța de a fi antrenați în evlavie, pornind de la o analogie cu antrenamentul fizic. Multă lume a interpretat pasajul ca pe o devalorizare a antrenamentului fizic în raport cu cel spiritual, iar acest lucru este întrucâtva adevărat, antrenamentul spiritului fiind cel mai important. Pe de altă parte rămâne totodată adevărat faptul că o persoană care este incapabilă în a face o selecție a alimentelor ce le consumă și este incapabilă să se abțină de la o serie de substanțe nocive, va avea mici șanse să exceleze într-o asceză (așa-zis) spirituală.

Suntem chemați să preamărim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră, trup și suflet, prin tot acest efort de antrenament și de alegeri, fără a spune că prin aceasta noi câștigăm sau merităm în vreun fel Harul lui Dumnezeu, ci mai degrabă noi ajungem să exprimăm gratitudinea, recunoștința noastră pentru Harul primit gratuit, care ajunge să lucreze, să se manifeste în viața noastră.

Dumnezeu ne-a creat trup și suflet și ne-a umplut de Harul său cel sfânt în Domnul nostru Isus Hristos. Noi îl onorăm pe Domnul Nostru în toate aspectele vieții noastre, incluzând cultivarea și educarea corpului în activitățile noastre. Cultivarea întregii noastre ființe se descoperă astfel în timp ca mărturie a vieții noastre în Hristos, în mijlocul lumii. Așadar: „... fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, faceți toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu” (1Cor 10,31).

Lumina Credinței

spiritualitate

21

Goana după liniștire

Pr. dr. Florin Marușciac Una dintre caracteristicile vieții moderne este viteza, acțiunea, activitatea, mișcarea. Oamenii aleargă în toate părțile, trudesc să dobândească, să construiască, să acumuleze bani pentru a-și asigura un trai cât mai ușor și confortabil. Time is money („timpul înseamnă bani”), ni se aduce aminte astăzi.

De aceea, timpul se scurge așa de repede. Parcă nu mai este timp pentru nimic!

Goana aceasta îl face pe omul modern să uite de sine, să nu mai fie disponibil sufletește pentru a sta cu familia, a-i asculta cu răbdare sau a privi spre nevoile materiale sau sufletești ale celor din jurul său. Ba mai mult, duce și la o uitare de Dumnezeu. Dacă mai rămâne vreo fărâmă de credință, în multe cazuri viața spirituală se rezumă la un Doamne, ajută! când vine vreun necaz, la o participare dintr-un fel de inerție culturală sau socială la vreun eveniment religios în familie, cum ar fi de pildă o cununie sau un botez sau la unele Slujbe importante din timpul anului, cum ar fi Păștile sau Crăciunul. Puțin îi mai stă omului gândul, la modul cel mai serios vorbind, la Dumnezeu, la propriul sine sau la necesitățile semenilor săi. Goana aceasta după vânt duce de multe ori la o viață foarte tulburată. Dacă lipsește cumpătarea și echilibrul se ajunge la dezechilibre de ordin psihic. Atunci se fuge de regulă la psiholog sau psihiatru, după caz. În foarte multe cazuri, când apar astfel de probleme, bietul om nu reușește să descopere adevărata cauză a patologiei sale.

Una dintre lecțiile pe care le-am putut învăța din această nefericită pandemie, cauzată de noul Coronavirus (Covid 19), este că totul se poate stinge într-o clipă. Că putem pleca din lumea aceasta fără să fim pregătiți, că atunci când suntem bolnavi la pat sau în stare gravă,

bunurile acumulate nu ne mai sunt de folos. Că putem pleca din această lume chiar și fără să ne putem lua rămas bun de la cei dragi, fără ca nici măcar să-i putem îmbrățișa pe cei care neau fost alături o viață. Multe din siguranțele și certitudinile noastre omenești, care înainte erau stânci solide pe care ne clădeam viața, au devenit dintr-o dată nisip mișcător, un teren mlăștinos în care nu mai putem investi sau cheltui anii noștri, timpul prețios al vieții noastre. Atunci ce rămâne de făcut? Mai este vreo stâncă peste care să ne putem construi în continuare viața? Mai este ceva absolut în care să mai putem spera? Mai este ceva în care să putem investi resursele noastre umane, energiile sufletești și trupești? Mai există vreo goană spre ceva sau cineva la care să merite cu adevărat să ajungem?

Domnul Isus Hristos le-a adresat la un moment dat o invitație contemporanilor săi, însă aceasta este valabilă pentru oamenii din toate timpurile: „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi odihni. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și cu inima smerită, și veți găsi odihna sufletelor voastre. Căci jugul meu este plăcut și povara mea este ușoară” (Mt 11,28-30). Altundeva le-a mai spus ucenicilor: „Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți în Mine... pacea mea o dau vouă” (In 14,127). Domnul îl cheamă chiar și pe omul de astăzi, care aleargă obosit și ostenit după nimic, la Sine. El este odihna și pacea omului!

A fi indiferent la această chemare nu înseamnă doar a ignora una din multele opțiuni pe care le poate avea omul în viață. Înseamnă, de fapt, a rata vocația primordială, unica vocație care poate să împlinească, să desăvârșească și să fericească ființa umană. Înseamnă a te înstrăina de Dumnezeu, de adevărata umanitate, de propria ființă, de cei din jurul tău, ba chiar și de natura în care trăiești și te hrănești, și în care îți desfășori activitatea.

De Dumnezeu, pentru că Isus Hristos este Calea, Adevărul și Viața, Dumnezeu cel întrupat, prin care și în care ajungem la Dumnezeu. De adevărata umanitate, pentru că harul ne plăsmuiește după

22

spiritualitate

asemănarea cu Dumnezeu, ne redă chipul unei umanități curate și libere. De propria ființă, pentru că doar prin Spiritul lui Dumnezeu putem ajunge în profunzimile propriului suflet, la adevărata cunoaștere de sine. De cei din jur, pentru că în Dumnezeu se plăsmuiește adevărata și autentica comuniune, acea legătură profundă și adâncă între oameni. De natură, pentru că prin credință poți afla vocația primordială și scopul ultim al creației lui Dumnezeu, prețuind iar nu idolatrizând natura, raportându-te la această planetă ca la o locuință ce trebuie îngrijită, nu ca la un simplu depozit din care se exploatează resursele pentru a aduce câștig.

Chemarea aceasta a Domnului ne conduce viața spre liniștire, echilibru, profunzime, simplitate, curăție, libertate, iubire adevărată, iar lista poate continua. Este drumul spre Dumnezeu, de întoarcere în patria propriului sine și de slujire a aproapelui. Drumul spre Hristos este calea ce conduce spre odihnă, pace sau liniștire (isihie).

Ce înseamnă aceasta? Cartea iubirii de frumos sau bine (Filocalia) ne poate lumina în această privință.

Liniștirea este „starea netulburată a minții, seninătatea sufletului liber și bucuros, temelia netulburată a inimii în Dumnezeu, vederea luminii, cunoștința tainelor lui Dumnezeu, cuvânt de înțelepciune din cuget curat, adâncul înțelesurilor lui Dumnezeu, răpirea minții, vorbirea cu Dumnezeu, ochiul neadormit, rugăciunea minții, odihna neobosită în osteneli mari și, în sfârșit, unirea și legătura cu Dumnezeu”, ne învață cuviosul Nichita Stithatul (Filocalia, VI, 235)1. Este o definiție sau o descriere ce merită să fie meditată cuvânt cu cuvânt. Drumul spre chemarea lui Hristos este calea spre pace și liniștire, care începe odată cu întâlnirea omului cu Hristos, prin ascultarea chemării acestuia: „veniți la mine” (Mt 11,28). Mintea este tulburată de tot felul de gânduri, care se alimentează din patimile sau viciile umane. Conștiința este încărcată de lucrări împotriva naturii umane, de păcate. De aceea, drumul spre liniștire este cel al despătimirii, care are ca scop făurirea unei inimi curate și netulburate, în care gândurile rele devin din ce în ce mai periferice până ce își pierd relevanța sau chiar se risipesc. Nu mai prind rădăcini în viață! Aceasta aduce cu sine multă seninătate sufletească, libertate în spirit față de patimi, precum și o bucurie spirituală de nespus. Astfel, liniștirea reprezintă temelia unei

Lumina Credinței inimi care se află în Hristos, printr-o legătură spirituală profundă. Drumul spre liniștire reprezintă și temelia cunoașterii tainelor lui Dumnezeu. Drumul despătimirii, care presupune convertirea, o schimbare radicală a paradigmei vieții, la care se adaugă practicarea Sfintelor Taine, îndeosebi primirea iertării lui Dumnezeu prin Spovadă și participarea la Sfânta Liturghie în care ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului, este calea cunoașterii lui Dumnezeu. „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” ni se descoperă și nouă! Începem să vedem cu alți ochi pe Dumnezeu, lumea și pe aproapele nostru. Ochii noștri se deschid și începem să vedem în lumina lui Dumnezeu, care ne ajută să înțelegem lumea altfel, în toate dimensiunile ei. Ne deschide mintea spre a pătrunde spiritual rostul și vocația rațiunii umane, a tuturor științelor făurite de om de-a lungul veacurilor. Ne ajută să vedem adevărul, binele și frumosul din creațiile omenești. Să discernem și să respingem adevărul sau binele aparent și să lepădăm grotescul. Din inima omului, care se află pe calea liniștirii și a odihnei, izvorăște cuvântul înțelepciunii legat de înțelesurile dumnezeiești, rugăciunea, care înseamnă vorbirea, dialogul cu Dumnezeu. Omul despătimit este cel care are ochiul minții neadormit, atent la toate gândurile ce vin din afară, cu discernământ alegând întotdeauna binele. Omul care s-a liniștit sau este pe drumul liniștirii este odihnit în ostenelile sale!

Fiind în unire cu Dumnezeu, el primește odihna sufletească necesară ostenelilor sale. În încheiere, luând aminte la chemarea Domnului, am putea trage și o scurtă concluzie a reflecției noastre. Fie că se ostenește pentru Dumnezeu sau pentru aproapele, fie că trudește în viața de călugăr, de preot sau pentru familia sa, alegând chemarea lui Hristos, drumul vieții capătă sens. Nu mai este o goană după vânt, fără un sens ultim, sau drumul unei vieții neîmplinite și presărate de tulburări fără speranțe. Este goana cu sens care aduce odihnă, pace, liniștire sufletească.

Fie ca Domnul Isus Hristos să ne facă să înțelegem în profunzime chemarea Sa și să o urmăm cu multă bucurie, fidelitate și lepădare de sine pentru a ne găsi odihna în El și la sfârșitul vieții noastre.

1 Vezi antologia publicată de A.G. Ionescu, Cartea Filocaliilor, Ed. Humanitas, București, 2018 (traducerea textelor din Filocalie de pr. D. Stăniloaie), p. 215.

Lumina Credinței

cultura animi

23

Aproximativ patru

Pr. dr. George Marius Nicoară Există în vacarmul interior momente de liniște. Sunt acele momente care declară existența binelui și al imprecisului aparent necunoscut. Aceste momente, deci, nu pot fi cuantificate după o rânduială, chiar și a unei bunei cuviințe, ci numai gustate interior. Sunt tocmai, intuitiv, acele momente de Dincolo care privesc înspre dărnicie și înspre primire.

Acel imprecis din al cărui auz se desprinde gustul bun al nădejdii, al așezării în sine.

atins de mâna Creatorului. Acest aproximativ-dealtundeva are eficacitatea sa în măsura detașării de registrul strategiilor, de calcularea furibundă a trăirii religioase și implicit a celei spirituale. O respirație adâncă, sănătoasă, ce umple plămânul de oxigen și inima de har, are miracolul ei.

De acest „aproximativ patru” din titlul articolului se leagă o întâmplare relatată de un suflet înțelept în urmă cu o vreme, căruia îi cer îngăduința cu această ocazie de a istorisi acel eveniment. Se făcea că doi copii din ciclul primar, la o oră de matematică, calculau împreună decisivul doi plus doi. Le venea greu să ajungă la un rezultat, așa că s-au folosit de rigla de pe băncuță.

Doar că liniuțele din riglă nu i-au ajutat suficient la numărătoare și la întrebarea învățătorului cu privire la rezultat, aceștia au spus dezinvolt că adunarea este aproximativ patru.

Acel „aproximativ patru” din calculul elevilor este ceea ce animă un suflet însuflețit de har, cunoștința faptului că exactitatea siguranțelor matematice pălesc în fața acelei socoteli a Domnului.

El are puterea să umple golul și incompletul, iar situațiile în care calculul uman eșuează sunt minunate oportunități de observare a • Leonardo da Vinci, Studiu de mașină zburătoare, 1488, în Codex Atlanticus, Biblioteca Ambrosiana din Milano, Italia • lucrării divinului în slăbiciune. În momentele de greblare a memoriei se întrevăd hăurile de lumină din Chivotul interior însuflețit de Sus are calculul situațiile dificile trăite. Este curgerea firească – său nematematic, suflarea de Spirit vine când prin ochiurile acestei împletituri numită viață adiind, când înflăcărând, însă în ambele cazuri – a acelor momente care nu se socotesc, a unui (și în altele felurite modalități) nu e măsurabilă aproximativ ce depășește ansamblul de operații după criteriul ochiului uman. raționaliste, expresiile logice au deci rostul lor Este o înțelepciune faptul de a aprofunda până la un punct. credința prin nădejde în măsura dragostei.

Lipsa sau eroarea din calculul aproximativ al Este o înțelepciune, în acest caz, simțirea elevilor este, de asemenea, oglindirea faptului aproximativului din viața spirituală, a harului că viața nu e numai calcul și plan (ce deseori se care se revarsă peste cel care nu orchestrează încâlcesc unele în altele și se împiedică glorios), minuțios planul de dialog cu sinele, ci se lasă nu e numai matematică și strategie (se știe că

24

cultura animi

înțelepciunea aparentă a omului pălește în fața înțelepciunii adevărate, care se cunoaște atunci că apare), nu e numai încorsetare și pat al lui Procust (pentru că Spiritul vine de unde nu este așteptat și suflă unde nimeni nu se gândește), ci, mai degrabă, viața este locul privilegiat în care se împlinesc lipsurile și scăderile din experiențele omului; spațiul lipsă și locul lăsat gol nu sunt o pierdere, ci un câștig.

Mai mult, atingerea nădejdii survine mai ales acolo unde calculul uman este incomplet și știut ca incomplet; de aceea este tocmai nădejdea de Sus care întărește prin lumină a minții traiectoria unei chemări, a unei invitații spre re-culegere, a sinelui domol ce șade în tihnă după facerile zilnice și robitoare.

Este ceva din timpurile actuale care arată, poate mai mult ca oricând, lipsa siguranțelor care se risipesc în văpaia schimbărilor, lipsa certitudinilor din imediatul cotidian, un plăpând dans pe o coardă deasupra prăpastiei. Este locul favorabil și avantajos de redescoperire a unui sine risipit, golit, consumat, locul favorabil de înțelegere a aproximativului din viață ce este de-a dreptul completat numai de prezența divinului.

Cultura inimii se dezvoltă cu timp și fără timp într-o primăvară a spiritului, calculând trecutul în lumina prezentului, săvârșind astfel bucuria de a trăi în speranță.

Cuvintele parcă profetice dintr-o scrisoare pastorală a Fericitului Alexandru Rusu, episcop al Maramureșului între anii 1931-1963, răsună și astăzi în memoria mereu actuală a Bisericii Greco-Catolice. O parte din Scrisoarea Pastorală trimisă cu ocazia Sărbătorii Învierii Domnului din anului 1936 are o vibrație aparte: La aceasta v-am chemat în cartea ce v-am trimis la începutul postului mare și Ne place să credem că chemare ce v-am făcut cu vorbele prorocului David – [„Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila și după mulțimea îndurărilor tale șterge fărădelegea mea”] –, a fost auzită de toți și că nu-i azi nimeni între voi care să-și poată face mustrarea, că vrea să se bucure de sărbătoarea Învierii, fără să fi încercat a învia și el sufletește. Unul ca acesta nu are azi sărbătoare, pentru că n-a crezut și nu crede Domnului, pentru că nu s-a închinat și nu se închină Crucii lui mântuitoare. Toți ceilalți, care neam înnoit sufletește și vrem să rămânem în pacea și mângâierea acestei înnoiri, toți care credem lui Isus și vrem să trăim din această credință: «veniți

Lumina Credinței – vă chemăm din nou cu cântarea Bisericii –, să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit, prin Cruce, bucurie în toată lumea». Tot Învierea Domnului ne dă, iubiții mei fii sufletești, și încrederea că Mântuitorul ne va ajuta – fiind în stare s-o facă – și în greutățile și necazurile de altă natură, care nu privesc lupta individului, a unuia și a fiecăruia dintre noi, ci câmpul mai larg al vieții obștești, așa cum ni se prezintă în satele și orașele noastre, în viața parohiilor și a întregii noastre Biserici (din cartea Scrisori Pastorale, ed. a II-a, Ed. Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2018, p. 103).

Se întrevede facil simțul religios pragmatic al Fericitului Alexandru, găsindu-și loc în râvna fățișă pentru creșterea din viața spirituală a creștinului căutător de sine și de sfințire. De asemenea, simțirea sa pentru lupta concretă cu privire la cele interioare răzbat și peste cele nouă decenii de la numirea sa întru episcopat în zona de nord a României. În cuvintele Fericitului Alexandru, mai abitir în aceste șiruri anterior citate, se observă punerea întregii ființe în făptuirea celor necesare pentru desăvârșire, conștient fiind de aproximativul imediat întâlnit printre „greutățile și necazurile de altă natură”.

Să rămâi dârz în credință denotă o luptă continuă cu aproximativul din trăirea zilnică, fapt pe care, în ciuda vicisitudinilor, modelul Fericitului Alexandru devine tot mai actual. „Mângâierea acestei înnoiri”, despre care se pomenește în Scrisoarea Pastorală, arată lămurit rolul deschiderii în fața conlucrării cu harul.

Ce este oare mai important, în definitiv: a ține calculele și a urmări rigla în căutarea rezultatului, ca un bun contabil, sau a privi templul interior în al cărui altar grăiește Spiritul prin conștiință?

Cuvintele trimise de sfântul Pavel către comunitatea din Corint reiau în fiecare cercetător de sine parcursul trupesc, intelectual și spiritual, intuind creșterea aproximativului în lumina harului: „Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1Cor 13,11). Ce rămâne din copilărie, pe lângă dorința de puritate, este trăirea cu seriozitatea care exista în momentul jocului.

Lepădarea copilărescului pretinde părăsirea atașamentului față de riglă, știind că rezultatul benefic adus sufletului constă tocmai în poteca parcursă pe care liziera își croiește salutar umbra ei.

Lumina Credinței

prezentare de carte

25

Calea Blajului

Dna. Antoaneta Turda În anul care nu demult s-a încheiat, marcați fiind de începutul unei pandemii fără precedent care încă își mai arată colții nemiloși, poate mulți creștini și-au făcut mai mult timp pentru reflexie sau au petrecut clipe de neuitat cu familia.

Folosind timpul cum se cuvine, acei oameni hărăziți cu multă credință, știu că, mai ales în vremuri grele, rugăciunea, nu frica și disperarea, îi ajută să iasă din acest marasm.

Au fost luni grele în care am pierdut rude și cunoscuți a căror amintire este de neșters și nu putem fi încă optimiști. Un chip pe care îl voi păstra mereu în inimă (deși nu l-am cunoscut personal) este cel al regretatului episcop Florentin

Crihălmeanu, care, cu fiecare vizită pe meleagurile noastre (la Baia Mare și la Sighetu Marmației cu ocazia pelerinajelor anuale la Cimitirul Săracilor), a transmis mesaje ce au pătruns adânc în sufletul meu. Întâmplarea a făcut să primesc, în dar, de Crăciun, cartea Calea Blajului, editată în 2020 la Editura „Galaxia Gutenberg” din Târgu-Lăpuș și să o citesc chiar în perioada în care Preasfinția Sa a trecut la Domnul. A fost o perioadă de emoție intensă, mai ales că Dânsul i-a semnat prefața, recomandând-o cu multă căldură pentru că „emoția neprefăcută, simplitatea debordantă, naturalețea și spontaneitatea, fac din această însumare de gânduri o mărturie de credință vie, autentică, dar constituie și o invitație pentru cei care nu au avut curajul sau timpul să-și aștearnă amintirile în scris” (Calea Blajului, Editura „Galaxia Gutenberg”, Târgu-Lăpuș, 2020, p. 7).

Conceput de Rodica Silvia Botezatu și Marieta Simina Tătar, volumul apărut sub egida departamentului de voluntariat al bisericii greco-catolice „Bunavestire” din Bistrița, însumează bucurii și umbre ale diverselor generații legate, într-un fel sau altul, de Blajul în care, acum 280 de ani, începea construcția catedralei Sfânta Treime. Așezată în centrul primei coperți, imaginea bisericii din micul orășel ardelean este cea care unește, prin două imagini laterale, trecutul dureros al acestui cult din perioada comunistă și lumina prezentă în pelerinajul din 2 iunie 2019, duminica beatificării episcopilor martiri pe Câmpia Libertății. Cu un exercițiu de imaginație am putea trasa linia dintre cele două imagini laterale, ea nefiind altceva decât timpul scurs între cele două etape istorice ale Bisericii noastre: cea din perioada comunistă și perioada după anul 1990. Arhitectura cărții este, așadar, cum remarcă Rodica Silvia Botezatu, dată de unitatea care „se încheagă și din posibilul dialog între cele două planuri ale cărții. Cei «de la Blaj», călătoresc rezonând cu predecesorii lor, întrun parteneriat care îi ține pe toți «pe calea Blajului»” (p. 13).

Am parcurs cu viu interes filele cărții deoarece am găsit adevărate mărturii de credință care s-au dovedit a fi de nezdruncinat. Citind, m-am gândit cu recunoștință la martiriul Bisericii Greco-Catolice,

26

prezentare de carte

la curajul multora de a-și mărturisi credința în clandestinitate. Am o nesfârșită admirație față de cele relatate de preotul dr. Bogdan Vasile Buda (protopop de Madrid) referitoare la Preasfințitul George Guțiu (Eparhia Cluj-Gherla) și la Alexandru Rusu (Eparhia de Maramureș). Grăitoare este și prezentarea doamnei Otilia Bălaș făcută Preasfințitului Iuliu Hirțea (Eparhia de Oradea).

Dânsa se oprește și asupra unei laturi mai puțin cunoscute a înaltului prelat: aceea de poet, comentând volumul de versuri religioase Rorate Caeli. M-au impresionat profund și amintirile unor copii și nepoți ai preoților de odinioară pentru că dincolo de tristețea celor relatate am reținut forța de a lupta împotriva tuturor vicisitudinilor.

Sunt rânduri de o mare încărcătură sufletească așternute de Ion Radu Zăgrean (despre părintele Grigore), Virgil Rațiu (despre părintele Zachei), Mioara Abrudan (despre părintele Ioan), Cecilia Nae (despre părintele Olimpiu Făgărășan), Petru Istrate jr. (despre părintele Petru Istrate care a locuit în Baia Mare din 1977 până în 2004).

Menționez că la paginile referitoare la părintele Istrate sunt inserate câteva mărturii proprii din timpul arestării și al muncii forțate. În cele spuse de fiicele părintelui Gorzo (despre părintele Gavril) și Ligia Cecilia Pop (despre părintele Ioan) am găsit, de asemenea, dârzenia părinților transmisă copiilor în vremuri extrem de vitrege.

Din tumultul evocărilor am mai reținut amintirea părintelui Titus Sas și a Anei Mureșan despre părintele Zăgrean, precum și evocarea Voichiței Totir a câtorva întâlniri memorabile, în clandestinitate, cu preoți greco-catolici care au oficiat sfinte liturghii la domiciliu. M-au încântat paginile în care este conturat portretul luminos al sorei Emilia schițat de Mariana Turlaș și cele în care este descrisă atmosfera din casa părintelui Ioan Lazăr din Șomcuta Mare descrisă de Amalia Naghi.

Acolo puteau fi văzuți, printre alții, Preafericitul cardinal Lucian Mureșan, Preasfințitul Alexandru Mesian de la Lugoj și părintele Cristian Albu din Baia Mare. Sfânta Liturghie de înmormântare a distinsului preot a fost condusă de cardinalul de pie memorie Alexandru Todea, în 1989, cu puțin timp înainte de transformările ce au urmat după Revoluția din decembrie. Demn de menționat este și un pelerinaj la Nicula din perioada episcopatului lui Iuliu Hossu, sugestiv descris de Ioan Rusu din Bistrița, care se oprește, printre altele, la detalii privitoare la obiceiurile și portul din satul natal (Budurleni, județul Bistrița Năsăud). Zguduitoare sunt amintirile tuturor acelora ale căror frustrări personale apar pe fundalul atmosferei tenebroase

Lumina Credinței din anii comunismului!

Toate numele și amintirile pomenite mai sus sunt o vie mărturie a ceea ce a însemnat o educație și o credință temeinică ce s-a transmis în timp, făcând posibilă menținerea greco-catolicismului în România. Flacăra nestinsă a acestui cult a făcut ca totul să renască din propria cenușă după 1990 și să ne bucurăm de vizita a doi Pontifi: Papa Ioan Paul al II-lea (mai 1999) și Papa Francisc, după 20 de ani, (31 mai-2 iunie).

Dacă prima parte a cărții stă mai mult sub semnul suferințelor (rarele momente fericite erau cele petrecute în familie unde, de obicei, se desfășurau sfintele liturghii clandestine), a doua parte este așezată sub semnul luminii și al bucuriei. Se întâlnesc mărturii minunate despre un pelerinaj în care fiecare clipă pare miraculoasă și de o naturalețe unică, așa cum mărturisește Rodica Silvia Botezatu: „Niciodată până acum, n-am mai trăit o asemenea experiență și nu am memoria unui asemenea picnic uriaș... Aici, la Blaj, lumea se roagă, cântă, într-un picnic uriaș, plin de decență și de așteptare. Este un amestec de bucurie temperată, astâmpărată de apropierea momentului. Steaguri, soare, umbrele, eșarfe, o lume plină de culoare și lumină. România este toată pe Câmpie. Blajul are încă o dată puterea de a-i aduna pe toți, într-o formă de indiviziune superbă!” (p. 176).

Exuberante, misterioase și luminoase sunt toate rândurile din partea a doua a cărții semnate de pr. dr. Vasile Bogdan Buda, Liana Pogăciaș, Gelu Vlașin, Marieta Simina Tătar, Teodor Cilean, Elena Kuji Buteică, Maria Sonia MircanBoncea, Alexandru-Marius Crișan, Antonia Maria Chiciudean, Doina Gherman, Iris Leah, Luminița Cristina Sabău, Monica Iușan, Ioan Rusu, Rozalia Mureșan și pr. dr. Coriolan Mureșan. Ele dezvăluie, din perspectiva prezentului, tumultul istoriei Bisericii noastre precum și câteva perspective ale ecumenismului în România.

Plonjând în adâncurile memoriei mai îndepărtate sau mai recente, toți cei care și-au pus semnătura sub gândurile proprii au demonstrat că extensia timpului depinde de fiecare dintre noi, dacă vrem să păstrăm ceva mereu din trecutul fără de care prezentul nu există și că starea de veghe este obligatorie pentru a nu cădea pradă uitării sau indiferenței.

Adunate cu evlavie, aceste amintiri și impresii ale unor greco-catolici sunt o reală mărturie a credinței și a dragostei de țară, sentiment de care suntem pătrunși cu toții, români din interiorul sau din afara patriei.

Lumina Credinței

perspective

27

Preoția în teologia sfântului Ioan Gură de Aur

Diac. Ioan-Paul Osoian Unul dintre oratorii și scriitorii reprezentativi ai creștinătății, sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său Despre preoție redă o profundă analiză teologică a misiunii sacerdotale, punând în evidență valoarea harului preoției și vrednicia de care trebuie să dea dovadă preotul.

• Capela Sfântul Ioan Gură de Aur, Bazilica Sfântul Petru, Roma, Italia •

Prezent între oameni, preotul este „cel mai mare semn al iubirii lui Hristos”. Lui Petru și celorlalți apostoli Hristos le încredințează misiunea de a predica cuvântul lui Dumnezeu, iar primirea acestei misiuni cheamă la conștientizare și responsabilitate: „preoția este o demnitate cu atât mai mare decât cea de împărat, pe cât este de mare sufletul față de trup”. Făcând comparații între preot și diferite persoane cu anumite responsabilități în societate: păstorul de oi, împăratul, conducătorul de oaste sau cârmaciul unei corăbii, sfântul Ioan dorește să scoată în evidență misiunea pe care o are preotul în slujba credincioșilor, spunând totodată că toate misiunile umane se rezumă la material și la trup și, în ultimă ipostază, persoana în cauză poate suferi moartea, însă, în cazul preoției, păstorul are în grija sa suflete, care, dacă se pierd, ajung în chinul cel veșnic.

Importanța puterii cuvântului pentru fiecare preot este evidențiată de sfântul Ioan în scrierile

sale. Predica este lucrarea cea mai complexă a preotului alături de săvârșirea Jertfei celei sfinte, iar aceasta trebuie săvârșită mereu în lucrarea misionară a preotului pentru că este puterea lui Dumnezeu dăruită lumii, care lucrează minuni nevăzute în sufletele oamenilor: „Dacă am avea puterea să facem minuni, nici n-am mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni și pentru că din toate părțile ne atacă dușmani mulți și nenumărați, este neapărată nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviți de săgețile vrăjmașului, ci să-i lovim noi pe ei”.

Pentru predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, un drept exemplu este cel al sfântului apostol Pavel, care, prin cuvânt, a întemeiat primele comunități creștine. Preotul este chemat să-și rânduiască predicile cu multă răbdare și grijă, ca nu cumva să îi dezamăgească pe credincioși neștiind să vorbească cele cuvenite, pentru că în astfel de situații credincioșii își pierd încrederea în el. Pentru ca preotul să reușească să păstorească poporul prin cuvânt trebuie să îndeplinească două condiții: disprețul laudelor și puterea cuvântului. În cele mai multe situații, preotul nu are alt ajutor decât cuvântul, care, folosit cu pricepere și înțelepciune, poate să trezească suflete, poate să îi îndepărteze pe credincioși de fapte necugetate și astfel să îi apropie de Dumnezeu; „de aceea preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica”.

Sfântul Ioan Gură de Aur face o paralelă cu preoția veterotestamentară, care diferă semnificativ prin fond și esență de cea a Legii Noi. Preoția Legii Vechi era înfricoșătoare și „cu totul cutremurătoare”. Cartea Genezei ne amintește de mitră, de haina lungă până la călcâie, de tabla cea de aur, de sfintele sfinților, de tăcerea dinlăuntrul templului, de jertfe și ofrande etc. Însă toate acestea „sunt mici” în comparație cu preoția instituită de Hristos pentru că „legea veche, cu toată slava ei, era fără de slavă, față de Legea nouă, din pricina slavei covârșitoare a acesteia” (2Cor 3,10). Odată cu venirea lui Hristos, se schimbă

28

perspective

sau se completează esența slujirii preoțești. Preotul devine mai atent la sine, la aproapele – care poate fi chiar și păgânul, astfel că devine parte activă în comunitate prin implicarea, exemplul și dedicarea lui. Preotul Legii Noi „stă în fața Sfintei Mese; nu coboară foc din cer, ci pe Spiritul Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se coboare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se coboare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora și a le face mai strălucitoare decât argintul înroșit în foc”. Preoția Noului Testament a primit puterea de a vindeca nu doar lepra trupului, ci și necurăția sufletului.

Preotul, administrator al Sfintelor Sacramente, devine poartă de intrare a credincioșilor în Biserică și în Împărăția lui Dumnezeu. Paternitatea spirituală a preotului, demnitatea și grija lui de părinte față de credincios nu este doar una limitată la material, ci una care are în vedere și scopul suprem, adică dobândirea vieții veșnice: „Preotul, ca tată al fiilor săi spirituali nu trebuie niciodată să îi abandoneze sau să-i înțarce pe aceștia, cum fac părinții după trup, ci pururea uniți cu cei botezați, să-i hrănească mereu de la Sânul cel preasfânt al Bisericii mamă, cu Sfintele Taine”. În același timp, preoția în Biserică are capacitatea de a fi izvor de iertare și milă: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Mt 18,18). Prin Sacramentul Spovedaniei și al Euharistiei, preotul dăruiește iertarea și împacă omul cu Dumnezeu: „Așa cum Dumnezeu a adus lumea din neființă la ființă prin iubirea Sa infinită, tot așa din iubire infinită desființează răul din sufletele oamenilor prin Spovedanie și sădește din nou semințele vieții veșnice”. Preoția cumpănește așadar și dăruiește Izvorul cel pururea curgător al harului lui Dumnezeu, zdrobind puterea morții prin Crucea lui Hristos și dăruind viața și învierea prin Euharistie.

Preotul este chemat la discernământ și responsabilitate prin rolul său de a identifica și cultiva în oameni dorul după Dumnezeu, conform vocației și darurilor pe care fiecare le-a primit. Influența pe care acesta o poate avea în viețile credincioșilor, în luarea deciziilor majore, poate să aibă impact semnificativ pozitiv sau negativ. Din nou, legătura de dragoste, grijă și maturitate față de credincioși, poartă modelul paternității lui Dumnezeu și are în vedere nu doar bunăstarea trecătoare, cât mai ales pe cea

Lumina Credinței spirituală. Așa cum educarea copiilor presupune din partea părinților să fie perseverenți, să ierte, să aibă răbdare, să înțeleagă suferința, tot astfel și preotul are datoria să-și păstreze cu demnitate și stăruință valorile și principiile morale: „După cum părinții nu se supără pe copilașii lor când aceștia îi ocărăsc, îi lovesc sau când plâng, dar nici nu se îngâmfă, când râd sau când vorbesc cu drăgălășenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se îngâmfe când credincioșii îi laudă predicile, dar nici să cadă abătut de durere când e criticat fără temei”.

Multele haruri și responsabilități pe care le dobândește preotul nu îl scutesc de pericolele care stau în calea lui. Slăbiciunea umană, păcatul, slava deșartă, mândria, mânia, invidia, frica servilă, smerenia de ochii lumii, sunt doar câteva din ispitele care încearcă firea umană a preotului. Preotul se luptă cu aceste slăbiciuni ale firii umane și cu alți dușmani văzuți sau nevăzuți; de aceea el trebuie „să se întărească din toate părțile”. Cel mai greu război pe care îl duce preotul este împotriva diavolului. Un război nevăzut, care adesea se ivește pe neașteptate, diavolul fiind mereu pregătit și atent la momentele de trândăvie: „diavolul pune mai multă râvnă pentru pierdea noastră decât punem noi pentru mântuirea noastră”. Preotul este mai aspru pedepsit pentru păcatele sale, deoarece „preotul nu mărginește paguba sufletească numai la el, ci vatămă și sufletele credincioșilor mai slabi care îl văd”. Preoția este o luptă pe viață și pe moarte, o luptă dintre suflete și dușmanul acestora pe un câmp de bătălie neprielnic, unde preotul „trebuie să fie și arcaș, și aruncător cu praștia, și căpetenie, și ostaș, și general, și pedestraș și călăreț, să știe să se lupte și pe mare și pe metereze”.

Această scriere a sfântului Ioan Gură de Aur este o podoabă de mare preț a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului, dar poate avea însemnătate chiar și pentru laici, dat fiind faptul că aceștia din urmă, prin Botez, sunt membri ai Preoției unice a lui Hristos, preoția comună sau împărătească.

Chiar dacă aceste îndemnuri ale sfântului Ioan au fost scrise și rostite cu multe secole înainte de sistematizarea teologiei, regăsim toate cele trei efecte ale preoției: predicarea Evangheliei, celebrarea Sfintelor Sacramente și a cultului divin (sfințirea) și păstorirea credincioșilor, exprimându-și astfel preocuparea, aprecierea și uimirea față de valoarea harului preoției.

Lumina Credinței

cultura tradiției

29

Oul pascal

Dna. Janeta Ciocan – etnolog Paștile, sărbătoarea Învierii Domnului, este cel mai însemnat praznic împărătesc pentru Bisericile creștine, iar satul tradițional oferă o paletă largă de tradiții. Înainte de a ne ocupa de oul pascal, fără de care niciun creștin nu a pomenit o masă în ziua de Paști, vom aminti ce se întâmpla în comunitățile tradiționale în Săptămâna Mare. Timpul acestei perioade sacre era folosit cu rigurozitate, fiecare zi fiind dedicată unor activități specifice. Primele două zile, luni și marți, se curăța fiecare colțișor al casei, al gospodăriei, membrii familiei având sarcini precise. Femeilor le revenea casa, iar bărbaților gospodăria și acareturile. Prima idee asociată acestei perioade este cea a curățeniei, care nu se referea numai la cea materială, la trup și spațiu locuit, ci și la cea spirituală.

În comunitățile tradiționale niciun creștin nu trecea de Joia Mare fără a se fi spovedit. Miercurea, ziua în care Iuda l-a vândut pe Mântuitor, era dedicată curățeniei în „satul morților” (cimitir), activitate ce se finaliza cu punerea florilor pe mormânt. Acest aspect era respectat cu sfințenie pentru că se credea că, în Joia Mare, Dumnezeu

deschide porțile cerului și permite sufletelor să se întoarcă pentru a se bucura de Sărbătoarea Învierii alături de familie. Putem considera această activitate ca o invitație făcută celor plecați „în ceea lume” să se alăture urmașilor pentru a se bucura împreună de Învierea Domnului. Sunt zone în care se mai păstrează obiceiul aprinderii focurilor în cimitire sau chiar în ograda proprie, tocmai pentru a lumina drumul celor așteptați, focuri care prefigurează lumina cristică. În toată Transilvania se obișnuia ca, după participarea la serviciul religios din seara aceasta, în cimitir sau chiar în biserică, să se dea de pomană pentru sufletul morților, iar între mâncărurile date de pomană se numărau și ouăle roșii. Amintesc aici un frumos obicei din Țara Lăpușului, satul Rogoz. Biserica din lemn, monument de arhitectură populară, azi intrată în patrimoniul mondial UNESCO, este un unicat în felul ei. Acoperișul are streașina de pe latura de nord lărgită cu 1,20 m pentru a adăposti „masa moșilor”.

Aceasta este realizată din două lemne „frățâne”, lungi cât biserica. „Bârnele sunt însemnate, iar în dreptul semnelor sunt înscrise numele unor familii din sat. Acestea, în seara de Joia Mare înaintea Paștelui, aduc bucate pe care le așază pe masă, bucate care, în Vinerea când Hristos a fost răstignit, se dau celor nevoiași”1.

Astfel toate familiile din comunitate pot beneficia de o masă, cu toate cele necesare, pentru ziua Paști. În Joia Mare și clopotele amuțesc, iar în sate, chiar și azi ai impresia că totul se face în liniște. Discuțiile se poartă cu voce joasă, parcă în șoaptă și fără ton de ceartă. Dacă întrebai de ce, ți se spunea: „ajunge că Domnul a murit, nu mai trebuie să facem și noi necaz”. Era un mod de meditație prin care oamenii încercau să pătrundă în profunzime semnificația sacrificiului Fiului Domnului pentru răscumpărarea păcatelor noastre.

30

cultura tradiției

Din această zi, tot ce se întâmplă prefigurează renașterea pentru o nouă viață. Pregătirea mesei pascale începe cu vopsitul oului. De ce i s-a dat atâta importanță acestui act a preocupat pe cercetători de foarte mult timp. Un lucru este clar, oul era sărbătorit, pe întreaga planetă, în toate civilizațiile, cu mii de ani înainte de creștinism.

Cu siguranță acest lucru s-a întâmplat și datorită misterului pe care oul îl ridica oamenilor din vremurile de început. Practic, un obiect fără viață este cel care dă viață. „Reprezentând renașterea naturii în fiecare primăvară, oul ajunge să fie asociat – așa cum revelează credințele străvechi – cu eclipsele solare, cu furtunile și cu fecunditatea pământului. Cele mai numeroase și mai vechi mituri cosmogonice ale popoarelor lumii, din Mesopotamia și până în America de Nord, din India și până în Japonia au la bază simbolul oului primordial. În unele credințe, acesta este originar, ivit ab initio alteori creat ad-hoc de o divinitate a începuturilor universului”2. Peste tot, aceste evenimente aveau loc în perioada de primăvară, de înnoire a naturii. Încă în morminte aparținând neoliticului s-au găsit coji de ouă sau ouă realizate din ceramică colorată, culoarea folosită fiind întotdeauna cea roșie, culoarea focului. Arheologii explică existența acestora ca ofrande, dar și ca promisiunea unei renașteri

Lumina Credinței într-o nouă viață. Și pe teritoriul României se cunosc necropole în care s-au găsit urme ale unor coji de ouă. În antichitate, mai ales pentru egipteni, oul, prin forma sa perfectă, reprezenta lumea și eternitatea. În Roma antică, în perioada de reînnoire a naturii, când de fapt se serba Anul Nou, exista o zi de sărbătoare în care oul avea rolul central. Ouăle, a căror conținut era scos, se vopseau în roșu, se umpleau cu apă parfumată, iar tinerii, când se întâlneau, aruncau cu ele unii în alții.

Nu ne mirăm că el este atât de iubit și de creștini. După răspândirea creștinismului, cu siguranță sărbătoarea a fost adoptată și legendele creștine încearcă să explice apariția oului roșu în povești ce au în centru întâmplările din Săptămâna Patimilor. Există numeroase legende specifice unor zone, chiar unor sate, care încearcă să explice ouăle roșii și încondeierea lor în sărbătoarea Paștilor. Am să amintesc aici doar două dintre ele: „Se spune că, pe când Isus Hristos era răstignit, o femeie s-a apropiat de cruce, a pus coșul cu ouă pe care îl avea lângă cruce, a sărutat crucea și apoi, luându-și coșul, a plecat. Vântul a ridicat ștergarul care acoperea ouăle și spre marea ei mirare și a celor din jur toate erau roșii.

De atunci creștinii vopsesc ouă roșii de Paști, le duc la biserică în coșuri acoperite cu șterguri să

Lumina Credinței fie sfințite și apoi le ciocnesc”3. O altă legendă întâlnită în mai multe regiuni ale țării ne spune că Maica Domnului a încercat, cu un coș cu ouă, să-i înduplece pe cei care-i torturau Fiul. Ei însă au început să-l chinuie și mai tare. Atunci Fecioara a pus coșul la picioarele crucii. Sângele Domnului a înroșit ouăle. Pe unele în totalitate, pe altele doar le-a pătat. Un lucru este cert, nu există casă de creștin, în România, în care să nu se vopsească ouă pentru masa din ziua de Paști. Puține sunt locurile în care ouăle se vopsesc în Vinerea Mare.

Cel mai adesea acestea se vopseau în Joia Mare cu credința că, vopsite în această zi, nu se vor strica practic niciodată4.

Azi, dacă spunem ou pascal, automat ne vin în minte ouăle încondeiate, atât de bine meșteșugite în nordul Bucovinei. Acestea au devenit azi un brand de țară și se lucrează pe tot parcursul anului. În vechime, astfel de ouă se lucrau în mai multe zone, dar în număr mic, unul-două în gospodărie. Ele se numeau „ouă muncite”, „ouă năcăjite” și nu erau destinate consumului.

Acestea se așezau pe pervazul ferestrelor, sub streașina casei sau după icoane și se păstrau peste an cu convingerea că niciun rău nu se va apropia de casa și familia respectivă. De altfel, credințele legate de oul roșu sunt deosebit de importante, se transmit în familie și se păstrează și azi cu sfințenie în casele creștinilor. Mulți nu mai știu să explice de ce împlinesc unele lucruri, dar chiar dacă au părăsit satul țin neapărat să procedeze exact așa cum au învățat. Poate că la aceasta au contribuit și poveștile bunicilor spuse atunci când colorau ouăle. Nu cred că există copil crescut într-o familie creștină care să nu fi fost fascinat de magia ouălor colorate, care ieșeau din mâna mamelor sau bunicilor. Cu siguranță, fiecare am întrebat de ce le facem și aflam lucruri minunate.

Despre oul pascal putem spune foarte multe lucruri. Deosebit de interesante sunt credințele legate de beneficiile oului roșu sfințit în ziua de Paști. Cojile acestor ouă nu se aruncau.

Gospodinele aveau grijă să le adune și să le păstreze în casă pentru protecție, dar și pentru folosirea lor în medicina populară. Ștergarul cu care s-au șters ouăle după vopsit se păstra pentru durerile de urechi. Tot pentru a fi sănătoși, roșii în obraji și feriți de boli, înainte de a ieși din casă pentru a merge la Liturghia Învierii, toți membrii familiei se spălau pe față cu apă în care s-a pus un ou roșu și un ban de argint. Cojile de

cultura tradiției

31

ouă roșii se puneau în sacul cu semințe destinate semănatului, iar în brazdă se îngropa un ou roșu sfințit. Intenția era cea de a proteja culturile respective. Cojile de ouă sfințite nu se aruncau sub nicio formă. Erau puse în mâncarea animalelor sau se aruncau în apa unui râu. Călătoria cojilor de ouă dura până în lunea de după duminica Tomii. Ele ajungeau în Țara Blajinilor amintind și acestui popor de oameni pașnici că trebuie să sărbătorească Paștile.

Am să vorbesc puțin despre un obicei pierdut, din păcate, în prima jumătate a secolului al XXlea. La biserică, la Liturghia Învierii, fiecare enoriaș mergea cu oul propriu. La final se ieșea din biserică, preotul venea și ciocnea oul fiecărui enoriaș folosind salutul bine cunoscut: „Hristos a Înviat” și primind răspunsul: „Adevărat a Înviat”.

De asemenea, sătenii își cereau iertare unul de la altul pentru greșelile de peste an, știute sau neștiute. Astfel întreaga comunitate intra cu sufletul curat, fără ranchiună, într-un nou an agricol, ceea ce-i punea pe oameni, recolta și pe animale sub protecție divină.

Nu pot încheia fără a aminti cum ciocnim ouăle roșii sfințite. Am observat că azi nu mai există reguli. În satul tradițional, în ziua de Paști, șeful familiei (cel mai vârstnic bărbat din familie și doar dacă nu exista bărbat, rolul era luat de cea mai bătrână femeie din casă) ciocnea oul fiecărui membru al familiei și numai cap în cap.

Abia a doua zi ouăle se puteau ciocni oricum și cu oricine. În fond era și un mod de a implementa tinerilor respectul față de capul familiei, față de cei vârstnici din familie, iar respectul în satul tradițional era unul dintre cele mai importante lucruri.

Credințele și obiceiurile legate de oul pascal sunt atât de multe, dar spațiul nu ne permite să le prezentăm pe toate. Alături de îndemnul să vă străduiți să vopsiți ouă de Paști, acasă, în familie, mai ales dacă aveți copii și să transformați obiceiul într-o cutumă proprie, care va ajuta la realizarea unei coeziuni solide între membrii familiei, vă spun tuturor: „Hristos a Înviat”!

Ciocan J., Coman M., Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale judeţului Maramureş, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2016, p. 27.

2 Ciubotariu I.H., Ouăle de Paști la Români, Ed. Presa Bună, Iași, 2012, p. 56.

3 Legendă povestită de bunica mea, Ecaterina Blaj, din satul Sudrigiu, județul Bihor.

4 Marian S.F., Sărbătorile la Români, vol. II, Ed. Grai și Suflet, București, 2001, p. 196.

1

32

prezentarea parohiilor

Lumina Credinței

Parohia Greco-Catolică Bulgari

Pr. Vasile Daniel Pop Pelerinajul pe care număr de număr îl facem prin parohiile eparhiei noastre, se îndreaptă azi spre localitatea Bulgari din județul Sălaj.

Prima atestare documentară a localității Bulgari o avem în anul 1377, iar conform listei naționale a monumentelor de patrimoniu, aici, la Bulgari, se află cea mai veche biserică de lemn din județul Sălaj, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”.

Mențiunile bibliografice datează biserica din anul 1486. Biserica se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: SJ-II-m-A-05029.

Biserica este construită din bârne cioplite, așezate în cununi orizontale, îmbinate la colțuri prin sistemul de prindere „coadă de rândunică”.

Are la bază o talpă din lemn de stejar și este așezată pe un soclu din piatră. Are formă de navă, un turn nu prea înalt, dar bine proporționat cu restul construcției. La începutul secolului XIX,

biserica a fost pictată, tradiția atribuind opera de înfrumusețare lui Ioan Prodan.

De-a lungul vremii, biserica a suferit lucrări de renovare. În anul 1783, a fost reacoperită cu șindrilă de „Meșteru Lazăru”. Legat de acest eveniment tradiția reține că biserica a fost anterior acoperită cu „tulheni” (tulpini de porumb).

Ca mai toate bisericile de lemn și acesta se află în mijlocul vechiului cimitir al satului.

Ceea ce iese în evidență la această biserică de lemn este numărul mare de cruci de lemn sau de piatră aflate de jur împrejurul ei. Cele de lemn sunt prinse în cuie direct pe pereții exteriori ai

bisericii, iar cele de piatră stau sprijinite de prispă sau sunt la mică distanță de biserică. Locuitorii satului spun că era un obicei ca preoților decedați să li se pună crucea pe biserică. În Șematismul din anul 1936 găsim că parohia Bulgari era filie a parohiei Sălățig, avându-l ca preot pe Corneliu Bucșa. Tot de aici găsim că în

Lumina Credinței

localitate erau 400 credincioși greco-catolici, patru ortodocși și doi evrei.

Este foarte greu să reconstituim istoria seculară a acestei biserici. Informații și explicații găsim la cei ce au trăit evenimentele din toamna anului 1948. Unul dintre aceștia este cantorul bisericii vechi, Ioan Onaciu, care retrăind evenimentele ne-a spus: „Era un secretar de partid, unul Costa. La miez de noapte a venit securitatea aici la noi în Bulgari și la noi a fost la ora două noaptea. <Scoală-te, bade Gustine, și semnează aici că treci la ortodocși”. „Mă, da’ ce, înnebunita-ți voi de cap? Ce vreți?”. S-o temut toată lumea că-i va aresta. A semnat tot satul, singur preotul Cordoș care n-o semnat și cu primcuratorul, unul Lung Alexă. El s-o tras din Uileac.

I-au urcat într-o mașină neagră, i-au dus la Jibou și i-au ținut acolo trei zile și trei nopți. La prânz le-a dat o scrijea de pită și o cană de apă”.

Ioan Onaciu mai amintește că „atunci când s-a instaurat comunismul, a venit aici un techergheu de comunist, care a scos toată arhiva ce se găsea în școală și i-a dat foc. Învățătorul a găsit o carte în care erau multe informații despre biserică. A reușit să salveze o filă, în care era menționat anul construirii bisericii”.

Biserica nouă din sat a fost ridicată între anii 1990-1997 pe terenul donat de familia curatorului Traian Mureșan. Noua biserica este folosită atât de credincioșii greco-catolici, cât și de credincioșii ortodocși.

prezentarea parohiilor 33

În data de 27 iunie 1997, credincioși din localitatea Bulgari au solicitat episcopului Ioan Șișeștean reînființarea parohiei greco-catolice Bulgari. Primele liturghii au fost celebrate în biserica veche de către părintele Simion Mesaroș.

Tot în această biserică, în data de 14 decembrie 1997, a fost hirotonit preot Constantin Mureșan. Începând cu Sărbătoarea Nașterii Domnului, preotul împreună cu comunitatea s-au mutat în noua biserică.

Din anul 2006, parohia Bulgari devine un loc de încărcare spirituală pentru sutele de tineri, ce până în anul 2019 au parcurs pe jos distanța de 165 km între Șimleul Silvaniei şi Sighetul Marmației. În acest pelerinaj de cinstire a Fericiților Episcopi Martiri s-a alăturat și părintele Constantin Mureșan, împreună cu tineri din parohia Bulgari.

Rememorez această vie imagine a tinerilor, care cu toate că erau osteniți de drum, erau energici în cântece, în bună dispoziție și prezență activă la Sfânta Liturghie ce avea loc în biserica din Bulgari.

Părăsim această localitate lăsând în urmă o comunitate primitoare ce nu și-a uitat rădăcinile credinței, care a păstrat vie în suflete istoria ce nu a putut fi arsă în curtea școlii, deschizând alte file în care să se regăsească drumul credinței lor.

34

viața bisericii

Lumina Credinței

Credința și spiritualitatea subiectivă

Pr. Giandomenico Mucci S.J. Cei aproape 40 de ani care au trecut nu au slăbit intensitatea afirmației lui Leszek Kolakowski, care sună astfel: „odată cu certitudinea credinței s-a fărâmițat și cea a necredinței. Comparativ cu lumea cunoscută, ocrotită de o natură favorabilă și blândă, așa cum o propunea ateismul iluminist, lumea din zilele noastre fără de Dumnezeu este simțită ca o dezordine apăsătoare, veșnică. Este o lume văduvită de orice înțeles al său [...]. De peste o sută de ani de când Nietzsche afirmase că Dumnezeu este mort, noi nu am mai văzut atei liniștiți [...]. Absența lui Dumnezeu a devenit rana deschisă a spiritului european, chiar dacă acest spirit s-a trudit să-l uite, recurgând la fel de fel de narcotice [...]. Și nici nu s-a întrezărit bine ordinea luminoasă a antropocentrismului, care s-ar fi clădit pe dărâmăturile lui Dumnezeu”1.

Credința dimpreună cu certitudinile ei s-au destrămat. Omul contemporan nu mai este în mod automat receptiv la credința creștină, mai mult, îi este de multe ori fie potrivnic și critic în ceea ce o privește, fie neîncrezător și îndoielnic. Acest stil a fost transmis de așa-numiții „maeștri ai suspiciunii”, nefiind printre aceștia numai Marx, Nietzsche și Freud, ci aproape toți gânditorii cunoscuți ai lumii moderne și contemporane, de bună seamă de o influență mai mică sau mai mare. În plan sociologic și-au făcut apariția acele instituții fundamentale, tradiționale, în speță familia și școala, care puseseră stăpânire pe educația și formarea culturală și religioasă a tinerilor. Astăzi, mass-media a golit de sens diferența și succesiunea dintre vârsta de învățare și vârsta adultă și, în fapt, tocmai mass-media este o școală permanentă, universală și necesară, care deține monopolul oricărei aculturalizări globale.

Pe lângă aceasta, dacă pe de-o parte s-au stins culturile-societăți omogene, tradiționale, cu patrimoniul lor de certitudini, pe de altă parte, înlocuindu-le, acest transfer a apărut pe o cultură socială pluralistă de opinie.

Pe vremea culturilor rurale, închise în ele însele, lumea exterioară – percepută, de altfel, insuficient și negativ –, a fost cunoscută fie prin experiență directă, fie prin intermediul învățăturii „dogmatice” a grupului de proveniență. Ulterior, acest mecanism nu a cunoscut foarte multe din exterior și astfel nu a acceptat prea ușor părerile și faptele provenite din contexte diferite sau chiar izgoneau și suprimau pe cât puteau ceea ce amenința situația de fapt a grupului.

Societățile de astăzi se întrepătrund, iar cantitatea mare de informație este cunoscută din felurite izvoare mijlocite numai de mass-media.

Ia naștere, în acest fel, o putere de opinie extremă și astfel slăbesc valorile adevărate ce odinioară erau temelia grupului; prin urmare, persoanele și grupurile trăiesc astăzi inspirați de valori și modele diferite, iar în funcție de aceste valori fac alegeri și, ca atare, se șlefuiesc comportamente din orice domeniu.

Lumina Credinței Aceste transformări permit apariția mai multor atitudini. Se întâlnește atitudinea acelora care se înrădăcinează în gândul de suprafață prin care mărețul fenomen actual este rezultatul firesc al unor generații răzvrătite și nepăsătoare față de valorile trecutului. Fie apar cei care regretă trecutul și se apleacă asupra lui, ocărând astfel prezentul. Sau mai există cei care preferă să se închidă în interese proprii, probabil chiar în cercetări de nișă, gândind că astfel contribuie la problemele momentului, abținându-se să fie părtași situației. Această atitudine este o variantă erudită a celei dintâi atitudini2.

Biserica, pe de altă parte, a oferit un răspuns prin scrierile Conciliului Vatican II : „Poporul lui Dumnezeu, împins de credința că este călăuzit de Spiritul Domnului care umple pământul, se străduiește ca, în evenimentele, în exigențele și în aspirațiile la care participă împreună cu ceilalți oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenței sau ale planului lui Dumnezeu. Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina Evangheliei, astfel încât să poată răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele”3.

Taylor: o schimbare profundă

Într-un interviu dat cu ocazia Premiului Ratzinger, primit în luna noiembrie a anului 2019 la Roma, filozoful canadian Charles Taylor a reamintit despre o ipoteză personală deja cunoscută și anterior analizată de alți autori.

După părerea lui Taylor, raporturile dintre religie și spiritualitate s-au schimbat radical. În alte timpuri, în vreme de creștinism, această legătură era puternică și suscita interes nu numai în cadrul universului credinței religioase, ci și în

viața bisericii

35

politică și în cultură. În ziua de astăzi, această legătură s-a rupt (săvârșită, de altfel, cu secole în urmă), fără a fi totuși curmată râvna omului cu privire la veșnicie, sârguința spre ceva mai înalt și mai durabil față de cele pământești, spre o anume spiritualitate.

După ce s-a rupt legătura dintre Biserică și Stat și s-a împuținat vizibil practica religioasă, din aceeași secularizare a societății occidentale s-a ivit o nouă realitate: oameni se caută și se

întâlnesc animați de un anumit „apetit spiritual”, care ia forme diferite și se inspiră din felurite tradiții4.

O confirmare a acestei situație vine de la Zilele Mondiale de Tineret (ZMT). „Statistica prezenței tinerilor la ZMT, începute în anul 1983, este de-a dreptul încurajatoare, având în vedere că participarea este în continuă creștere. Cu toate acestea, tot mai puțini tineri aleg să intre în seminar. Aceasta înseamnă că tinerii merg la ZMT pentru a participa la o generoasă Sfântă Liturghie sau chiar și numai la o mare întâlnire primitoare unde ei se regăsesc printre alți tineri [...]. Întâlniri în care se trăiește o puternică experiență, se caută o scânteiere de spiritualitate, iar ulterior acești tineri se întorc la liceu sau la universitate, rămânând probabil în legătură cu alți tineri întâlniți acolo”5.

Îi cuprinde pe acești tineri, asemeni și pe alți credincioși, renăscuți sau convertiți, indiferența atât pentru cultură, cât și pentru religia instituțională. Întrucât cultura dominantă izvorăște din religie, ignorându-i fundamentele și marginalizând-o, tot astfel, general vorbind, în grupurile în care se simte chemarea spre o anume spiritualitate, în acestea se observă și neglijența față de cultura timpului propriu.

Lumina Credinței

viața bisericii

36 În Italia

Ruptura dintre religie – credință și spiritualitate este un fenomen studiat în Italia încă de la sfârșitul anilor ’90 de Armando Rigobello6 și Sabino Acquaviva7.

Rigobello nu se îndoia de renașterea credinței religioase, care dezmințea de altfel „profeția” unei neîncetate secularizări. El identificase întrebarea tot mai acută a sensului ultim al realității și renașterea manifestărilor religioase din diferite Biserici. Dar observase și o anume lipsă pe plan speculativ sau filozofic. Renașterea publică a credinței se exprima prin limbaje, argumentări, referințe fenomenologice și propuneri hermeneutice, care demonstrau o criză lingvistică în a vorbi despre Dumnezeu. Acea renaștere se arăta pe de-o parte filozofului – renaștere atinsă de fenomene exterioare și emotive –, și pe de altă parte plăpândă, din pricina lipsei unei cugetări raționale.

Prin urmare, reînflorirea dimensiunii religioase nu poate fi negată; este o realitate importantă pentru că demonstrează faptul că omul simte – chiar și în vremuri de criză – nevoia profundă de Dumnezeu. Dar, în același timp, experiențele religioase autentice conviețuiesc uneori în interiorul acelorași persoane, cu forme improprii de religiozitate, chiar sincretice, care ajung să altereze aceeași spiritualitate creștină.

Rigobello a anticipat ceea ce Taylor dezvoltase pe larg.

O cercetare sociologică recentă confirmă această diviziune în Italia: „Cele mai «dinamice» pături sociale se despart de religie, continuă pe diferite cărări în care reapare ulterior tematica transcendenței, luând forma – așa cum alte cercetări și studii ne arată –, unei religiozități slabe, „de capul fiecăruia”, care duce la acceptarea sau la refuzarea magisteriului a ceea ce este mai mult sau mai puțin în sintonie cu stilul de viață personal”8. În schimb, o interpretare mai optimistă a acestei separări – una care nu privește numai situația italiană –, este cea a lui Acquaviva. După părerea acestui sociolog, atunci când se ia în considerare ansamblul lucrurilor crezute, devine evidentă slăbirea hotarelor tradiționale ale credințelor religioase, nu numai a celei creștine.

De aceasta depinde declinul constant al practicii religioase, care s-a accentuat în ultimele decenii.

Rămâne totuși prezentă experiența religioasă ca

împrejurare lăuntrică, personală.

Acquaviva se contrazice cu Rossana Rosanda, cea care considera că o astfel de experiență este o realitate cu totul irațională, și cu Sergio Quinzio, cel care în aceeași experiență observase un soi de sincretism estetic, incapabil să-i impună omului acea implicare totală de sine, pe care numai credința o poate pretinde și dispune. Pentru Acquaviva, în schimb, experiența religioasă profundă, chiar detașată de apartenențele comunitare, este în sine un fapt autentic, care poate să influențeze pozitiv asupra moralei, asupra vieții sociale, asupra politicii și culturii.

Este o nouă modalitate de a fi religioși, o manieră mai fluidă și flexibilă, care nu neagă prezența și semnificația creștinismului și poate fi în măsură să se manifeste în salturi majore. În orice caz, nu este cazul ca această modalitate nouă să fie văzută ca fiind „eclipsa sacrului”.

Această spiritualitate subiectivă, neîntrupată în mărturisire și în practica religioasă vizibilă, aduce Bisericii anumite provocări. Una dintre acestea, probabil cea mai primejdioasă, a fost menționată de Papa Francisc într-un context diferit de cel amintit în acest articol. Adresânduse clerului, făcând aluzie la multele sale lipsuri morale și pastorale, care constituie un pericol cu privire la credibilitatea Bisericii, Papa a susținut că răspunsurile cu privire la aceste provocări sunt așteptate de la cler și de la credincioși, care, la rândul lor, trebuie să se întrebe „de ce a fost redus Dumnezeu atât de mult la tăcere, devenind atât de fără de glas, atât de îndepărtat de un anume fel de a trăi, de parcă nu ar exista”9.

Traducător: Pr. dr. George Marius Nicoară

L. Kolakowski, „Die Sorge um Gott in unserem scheinbar gottlosen Zeitalter”, în Id., Der nahe und der ferne Gott. Nichtteologische Texte zur Gottes-frage im 20. Jahrhundert. Ein Lesebuch, Ed. Severin und Siedler, Berlin, 1981, p. 10.

2 Cf. E. Baragli, „Lo choc del futuro”, în Civiltà Cattolica 1977/IV, p. 349-362.

3 Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, nr. 11 și 4.

4 Cf. L. M. Possati, „Secolarizzazione e cristianesimo, în Observatorul Roman, 10 noiembrie 2019, p. 1.

5 O. Roy, „Siamo oltre il crisianesimo secolarizzato”, în Vita e Pensiero (2019/4), p. 74.

6 A. Rigobello, „Perché si torna a parlare di Dio?”, în Observatorul Roman, 30 septembrie 1992, p. 3.

7 S. Acquaviva, „Cercando un altro Dio nel crepuscolo degli dei”, în Corriere della Sera, 22 iulie 1992, p. 9.

8 N. Pagnoncelli, „I credenti e il Belpaese: l’ora della pluriappartenenza”, în Vita e Pensiero 102 (2019/5), p. 35.

9 Papa Francisc, Discorso ai vescovi di recente nomina partecipanti al Corso promosso dalla Congregazione dei Vescovi, 13 septembrie 2018, în www.vatican.va.

1

Lumina Credinței

proiect sanctuar

„Sanctuarul Martirilor și Mărturisitorilor sec. XX” Cimitirul Săracilor – Sighetu Marmației Episcopia Greco-Catolică de Maramureș

Sfânta Liturghie Arhierească, Biserica Bunavestire, Baia Mare – 21 martie 2021

Activități educative ale Școlii Ep. Dr. Alexandru Rusu, Baia Mare

Activități sociale ale surorilor Congregației Maicii Domnului, Sighetu Marmației