Lumina Credintei 4/2021

Lumina credinței • Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 4 (41) • Decembrie 2021 • Anul XI •

Domnul Isus născându-se din curata Fecioară toate s-au luminat.

(Stihira Vecerniei sărbătorii Nașterii Domnului)

Lumina credinței

redacția

Lumina credinței Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redacţia şi administraţia:

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

str. Vasile Lucaciu nr. 50

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

430341 Baia Mare, Maramureș;

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina credinței

cuprins

Nr. 4 (41) Decembrie 2021 Revistă trimestrială Anul XI

3

Detalii de parcurs...

4-5

PS Vasile Bizău

6-7

O Biserică coresponsabilă și umilă

8-9

10 - 14 15

Simțirea în liturghie – Cuvântul s-a făcut trup Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi

Prima vizită pastorală a Fericitului Alexandru Rusu în Maramureșul istoric (II) Pr. dr. Vasile Iusco

Pontormo și coordonatele unui univers intuit prin desen Pr. Lucian Lechințan, s.j.

Toleranță... intoleranță și altele ca acestea, în vremurile dominate de „minoritate”

16 - 17

Pr. Emil-Marian Ember

18 - 19

Pr. Laurențiu Costin

Chipurile libertății

20 - 21

Pr. dr. Florin Marușciac

Mergem înainte

22 - 24

Pr. dr. George Marius Nicoară

Despre crize, pandemii și credință

25 - 26

Dna. Antoaneta Turda

Școala Ardeleană – Ecouri în actualitate

27 - 28

Pr. dr. Alexandru Buzalic

Un exercițiu și câteva teme pentru acasă

29 - 30

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Asuaju de Sus

Bucuria vieții în practicarea religiei

Pr. dr. Marius Anton Taloș s.j.

31

Pr. Vasile Daniel Pop

32

Gânduri papale la ceas aniversar

Diaconul Paul Osoian a fost hirotonit preot Biroul eparhial de presă

Pr. Octavian Dumitru FRINC

2

Lumina credinței

preliminar

Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Matei 5,14-16

cuvântul păstorului

Lumina credinței

3

Detalii de parcurs...

Suntem adesea obișnuiți să privim evenimentele însemnate ale vieții și lucrurile mari care ni se oferă ca fiind singurele care contează. Avem ochi căutători cu o privire curioasă spre acele noutăți care să surprindă și să incite gustul cotidian al vieții personale și comunitare, fără să ne oprim asupra detaliilor, nuanțelor și semnificațiilor ascunse în ele. Astfel, timpul își urmează cursul său firesc și în aparenta nivelare a tuturor evenimentelor, întâmplărilor și activităților omenești, rămâne doar sensul ascuns, sintetizat de memoria personală, a tot ceea ce persoana păstrează cu fidelitate pentru ea însăși.

Departe de gândul festivist al marcării micilor etape de parcurs, m-aș opri de data aceasta, la un detaliu, pe care aș dori să-l evidențiez și în același timp să-l împărtășesc, în sentimentul gratitudinii, cu prietenii revistei noastre, cititorii ei fideli. Se împlinesc zece ani de la apariția revistei noastre eparhiale Lumina Credinței și în semn de prețuire pentru toți colaboratorii și realizatorii ei, îmi exprim bucuria punerii împreună a talanților care se înmulțesc prin acest proiect editorial odată cu întâlnirea dumneavoastră, destinatarii împărtășirii noastre.

Evanghelia menționează că nu este atât de important a insista asupra numărului de talanți primiți de fiecare persoană în parte, cât mai degrabă asupra roadelor și rezultatelor investirii lor. Pentru Isus era mai important să constate cât și cum fiecare s-a străduit să înmulțească ceea ce a primit, fără să diferențieze prin comparație suma finală adusă de fiecare însărcinat, aceasta fiind doar rezultatul și garanția străduinței și bunăvoinței lor.

Am pornit și noi la drum în decembrie 2011 cu gândul de a armoniza și a pune în formă scrisă articole diferite, circumscrise câtorva domenii corespunzătoare specializării fiecărui autor, pentru a oferi cititorilor noștri texte cu pronunțat caracter catehetic, atât de necesare vieții de credință în noul context al perioadei post comuniste. Un instrument util și la îndemâna oricărui doritor de lectură, revista noastră eparhială se dorește a fi un mesager și liant al comunicării conținutului de credință, actualizat și adaptat contextului contemporan. Realității concrete a vieții Bisericii locale încercăm a-i zugrăvi chipul, fără a-l cosmetiza, astfel încât să recunoaștem în acesta, valorile și calitățile fiilor ce-i aparțin.

Uneori timizi, alteori șovăitori, însă întotdeauna binevoitori, fără veleități profesioniste de scriitori, ne-am străduit să intuim și să croim calea nebătătorită a nevoilor pastorale, nu pentru a furniza știri și informații, de altfel necesare, însă disponibile în alte surse, cât mai degrabă pentru a sintetiza subiecte și teme intrinseci conținutului credinței creștine. Poate și de aceea, forma și conținutul articolelor emană adesea percepții definite de tipologia clasică și cer o doză de răbdare cititorului, mai ales dacă acesta nu este familiarizat cu particularitatea naturii teologice a conținutului de credință. Am crescut împreună cu dumneavoastră, cititorii fideli și pașii făcuți în tot acest scurt arc de timp, îi datorăm interesului și fidelității dumneavoastră, care ne încurajează să dăm chip și glas acestei publicații. Ne-am bucura pe mai departe să știm că măcar în parte, fiecare dintre dumneavoastră se regăsește în cel puțin una dintre vocile prezente în structura revistei și că puteți să folosiți conținutul ei în căutarea răspunsurilor care zidesc și deschid perspective. Noutățile care durează și nu se învechesc, le regăsim de cele mai multe ori în redescoperirea și revitalizarea patrimoniului de credință, atât de bogat și condensat în operele și experiențele de viață ale celor ce ne-au precedat, încât demersul cunoașterii atât de necesar fiecărei generații, îl poate atinge, și în parte chiar însuși fiecare, în generoasa complexitate a sondării misterului lui Dumnezeu. În spirit de slujire, susținuți de dorința de a conversa cu toți oamenii doritori de dialog, reînnoim disponibilitatea noastră de a vă întâlni, oferindu-vă pe mai departe texte și pretexte care să întărească comuniunea dintre noi în legătura păcii.

Vă mulțumim!

Sărbători binecuvântate! La mulți ani! † Vasile episcop

4

Lumina credinței

sfinții părinți

Simțirea în liturghie

– Cuvântul s-a făcut trup – Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț Într-o zi diavolul a luat o decizie importantă. Considerând că sufletul e prea asemănător cu Dumnezeu pentru a i-l putea pretinde, a decis să ia pentru sine corpul și să dețină astfel cel puțin o parte, chiar și infimă, din om. Dumnezeu interveni imediat (după ritmul dumnezeiesc, evident!): coborî pe pământ, făcându-se el însuși trup. Un înger surprins foarte de această atitudine divină, l-a întrebat care e motivul? Atotputernicul zâmbind îi răspunse pe un ton ușor dojenitor: „Nu știi că omul are un suflet, dar e un trup? Într-adevăr la ce-i folosește omului să câștige lumea toată dacă-și pierde sufletul, dar ce va face cu sufletul său dacă se pierde trupul?” Acest articol se vrea o continuare a reflecției despre importanța simțurilor în dinamica revelației și a celebrării liturgice.

Ratează întâlnirea cu adevărul oricine uită că lumea sensibilă împreună cu simțurile trupului uman sunt locul originar al revelării lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu nu se face trup

pentru a se revela, ci revelarea sa stă tocmai în a se face văzut, atins, auzit cu simțurile omenești.

De fapt, cu aceste cuvinte începe autorul primei epistole a lui Ioan: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, [...] vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi (1In 1, 1-3).

Cu alte cuvinte, apostolii au vorbit despre Cuvântul Vieții pentru că au avut o experiență senzorială a lui Dumnezeu: l-au simțit, văzut, auzit, pipăit! Ne-am obișnuit să credem că revelația este simpla comunicare a unui mesaj, care pentru a fi transmisă a avut și are nevoie de un suport sensibil. Însă mesajul evanghelic constă tocmai în faptul că Dumnezeu se revelează făcându-se om, carne vie. Dumnezeu nu ne mântuiește pentru că, stând cu noi, ne comunică minunatele învățături evanghelice, ci pentru că petrece cu noi: Cuvântul s-a făcut trup și s-a sălășluit între noi, și am văzut slava lui (In 1,14). Credința creștinilor nu stă, așadar, în a crede în ceea ce Dumnezeu a zis printr-un om, ci că Dumnezeu s-a făcut om.

Ca încredințare a celor afirmate, în scena Nașterii Domnului vedem un nou-născut: „Acesta va fi semnul: Veți găsi un prunc înfășat, culcat în iesle ... și văzându-l, au vestit cuvântul grăit lor despre acest copil” (Lc 2, 12.14). Pe acest prunc, care încă nu vorbește, ci doar plânge și eventual chicotește, îl numim Cuvântul lui Dumnezeu.

Cine l-a văzut l-a perceput ca pe un oricare alt nou-născut, deși el este Cuvântul veșnic.

Prin aceasta înțelegem că prima codificare a

Lumina credinței revelației divine nu este de tip verbal, ci non-verbal, deci senzorial. Ulterior, ea se codifică și verbal, dar inițial revelația e o acțiune sau un eveniment. De aceea, pentru a avea un prim contact de comuniune cu acest Dumnezeu, care spre a ne mântui s-a făcut trup, e nevoie, întâi de toate, de o întâlnire, de o experiență a lui Dumnezeu, de o emoție, pe care ulterior, interiorizând-o, să o interpretăm cu mintea și să îi dăm un sens prin credință.

Aceeași ordine o observăm și în chemarea lui Moise, care pe când păzea turmele socrului său în Madian, se simte atras de o priveliște neobișnuită: un rug ce ardea și părea că nu se consumă. Mirarea îl mână să se apropie ca să vadă, iar în acel cumul de emoții, întrebări și posibile răspunsuri, Dumnezeu îi vorbește (cf. Ex 3, 1-4). Doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, atrași de mărturia acestuia despre Isus și mânați de emoțiile pe care le stârnește curiozitatea, îl urmează pentru a afla identitatea lui! În acest context Isus le răspunde: Veniți și veți vedea! (cf. In 1, 36-39). Sunt multe exemple ca acestea în Biblie, unde putem vedea că „locul” privilegiat în care Dumnezeu îl întâlnește pe om este viața foarte concretă a acestuia: în căutările sale cotidiene, în trăiri, emoții, întâmplări, într-un cuvânt – în trupul său. Odată ce aceste trăiri sunt interiorizate și interpretate la nivelul minții, Dumnezeu vorbește și oferă sens, precum în scena ucenicilor care mergeau spre Emaus (cf. Lc 24, 13-35).

Ritualul religios se inserează în acest cadru al existenței și al revelației. El organizează toate dimensiunile omului (senzorială, emoțională, spirituală) în zona religioasă și creștină a vieții.

Ritualurile religioase sunt necesare pentru că noi suntem trupești, iar pe de altă parte, ele determină în mod profund întreaga noastră ființă. De aceea nu se poate trece cu vederea nici importanța simțurilor și emoțiilor în rit și nici a ritului pentru simțuri și ambele pentru dinamica credinței.

Slujbele religioase sunt acțiuni adresate omului întreg, corp comunitar și individual. „Cel ce operează în acțiunea liturgică, cel ce se roagă, oferă și acționează nu este «sufletul», nu este «lăuntricul», ci «omul»”, afirmă marele teolog Romano Guardini1. Experimentarea frumuseții catedralei și a slujbelor Sfintei Sofia din Constantinopol au fost, spun cronicile vremii,

sfinții părinți

5

decisive în convertirea la creștinism a slavilor de răsărit. Verba volant, scripta manent, spunea un proverb latin; cuvintele zboară, scrisul rămâne.

Parafrazându-l, să putem spune și noi: cuvintele zboară, dar gesturile și emoțiile trăite se înscriu mai profund în ființa noastră. De aceea nu este deloc indiferent felul în care se celebrează oficiile religioase. O slujbă religioasă care ignoră latura estetică este destinată aproape sigur să fie irelevantă asupra celor prezenți.

Spre exemplu, văzul uman dorește în mod natural frumosul și armonia formelor. De aceea bisericile în care se celebrează ritualurile religioase nu pot fi nici golașe și reci vizual, dar nici excesiv încărcate adesea cu elemente kitsch, adică cu produse pseudoartistice, imitații de opere de artă, obiecte de cult de proastă calitate și gust îndoielnic. Un spațiu celebrativ frumos și armonios creează primul și poate cel mai important impact în dinamica apropierii omului de misterul divin. Considerații asemănătoare, legate de ambientul liturgic, pot fi făcute și din perspectiva celorlalte patru simțuri rămase.

Ciclul de sărbători prilejuit de Nașterea Domnului invită, parcă mai mult decât la celelalte praznice, să conștientizăm importanța simțului văzului în viața de credință. Ni se vorbește despre faptul că „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare” (Mt 4,16); despre păstorii care văd spectacolul îngeresc și cărora li se dă misiunea să caute și să vadă semnul pruncului înfășat în iesle (cf. Lc 2,12); despre o stea pe care magii au văzut-o la Răsărit și mânați de curiozitate caută să-l vadă pe regele ce se naște (cf. Mt 2,1ss); chiar și Irod este curios să-l vadă pe noul rege. Elementele rituale ce însoțesc sărbătoarea provoacă și ele întâi văzul, apoi toate simțurile, la o căutare mai profundă a misterului celebrat: luminițele colorate, brazii frumos împodobiți, bisericile și casele gătite, bucatele alese, mirosurile îmbietoare, colindele cu melodicitatea lor feerică, întâlnirile familiilor și apropierile celor îndepărtați la Sfintele Liturghii și în jurul meselor gustoase. Prin toate acestea Dumnezeu ne arată că ne mântuiește făcându-se trup și că rămâne în trupul nostru și al aproapelui nostru.

Pe acesta se cuvine să-l vedem, să-l ascultăm și să ne facem aproapele său.

R. Guardini, Formazione liturgica. Saggi, ed. O.R., Milano 1988, p. 21.

1

6

învățătura bisericii

Lumina credinței

O Biserică coresponsabilă și umilă Pr. Vasile Trifoi Știm deja că în întreaga Biserică catolică este în curs de desfășurare un sinod despre tema sinodalității convocat de către Papa Francisc. La acest sinod, poate în mod neașteptat pentru mulți dintre noi, sunt invitați să participe toți creștinii deoarece fiecare persoană botezată este membru al Bisericii. Plecând de la ghidul pregătitor1 pentru desfășurarea acestui însemnat eveniment din viața Bisericii, vă propun să ne oprim atenția asupra a două trăsături importante pentru Biserica de azi și de mâine.

Din documentul care oferă indicații pentru desfășurarea sinodului reiese că, în aceste vremuri, întreaga Biserică este chemată să fie coresponsabilă. Noi toți am crescut cu ideea că „oamenii” Bisericii sunt episcopii, preoții și persoanele consacrate. Mirenii sunt considerați și se consideră la rândul lor străini de modul în care funcționează parohiile și eparhiile lor. Mulți dintre ei, bine intenționați fiind, sunt de părere că misiunea eclezială nu îi privește. Această mentalitate ne caracterizează și pentru faptul că pentru foarte mult timp Biserica a reușit să funcționeze în acest mod.

Lumea, însă, se află într-o rapidă și profundă schimbare motiv pentru care Biserica trebuie

să își adapteze misiunea propovăduirii și trăirii Evangheliei timpurilor actuale. Tocmai din acest motiv, în aceste vremuri, la începutul celui de-al treilea mileniu este nevoie de o reînnoire a felului de a fi și de a acționa. În viziunea Papei Francisc coresponsabilitatea, adică implicarea activă a tuturor credincioșilor în viața comunităților de care aparțin, ar aduce acest nou suflu de care Biserica are atâta nevoie. Coresponsabilitatea ne propune „să prețuim și să angajăm rolul și vocația unică a fiecărui membru al Trupului lui Hristos, pentru înnoirea și zidirea întregii Biserici” (Vademecum, p. 23).

Este recomandat ca tema coresponsabilității să fie concretă și nu doar teoretică, să lase urme în viața reală. Credincioșii laici sunt membrii unor parohii. Prin urmare, cum ar putea crește, în mod real și concret, coresponsabilitatea în parohiile noastre? Mai întâi este nevoie de o schimbare a percepției atât din partea credincioșilor, cât și a preoților. Parohia este o familie mai mare formată din mai multe familii. După cum fiecare are o responsabilitate în propria familie, la fel ar trebui să aibă și în propria parohie. Pentru bunul mers al parohiei nu este responsabil doar parohul ajutat de alte câteva persoane (angajați, consilieri parohiali etc.), ci toți credincioșii, în funcție de carismele și pregătirea pe care o au.

Astfel cei care au voce ar putea face parte din cor, cei care fac politică ar putea ajuta la îmbunătățirea relației dintre parohie și instituțiile statale, cei care se pricep la contabilitate ar putea oferi o mână de ajutor la contabilitatea parohială, cei care sunt mai bogați i-ar putea ajuta pe cei mai săraci, cei care sunt specializați în construcții ar putea oferi ajutor la

Lumina credinței menținerea structurilor parohiale, copiii ar putea fi ministranți în biserică, cei vârstnici se pot

ruga pentru bunul mers al parohiei lor, cei care lucrează în învățământ ar putea face anumite acțiuni catehetice, cei înzestrați cu darul păcii s-ar putea îngriji de vindecarea rănilor și refacerea unității în comunitățile de care aparțin etc.

Ne putem imagina câtă bucurie, deschidere și încredere ar exista în comunitățile parohiale care se străduiesc să fie coresponsabile?! Este limpede, însă, că acolo unde există coresponsabilitate multe dintre deciziile preoților parohi trebuie să fie împărtășite cu credincioșii. De asemenea, este foarte important ca practica coresponsabilității să aibă loc într-un spirit de rugăciune, cu mult discernământ și în comuniune cu episcopul locului.

Apoi Biserica, la începutul acestui mileniu, este chemată să înainteze în istorie în mod umil. Umilința creează o predispoziție spre ascultare, dialog și evitarea unor răspunsuri prefabricate. Această virtute îi ajută pe oameni să înțeleagă mai bine, să aprofundeze mai mult, să aprecieze și să respecte părerile diferite. Cu ajutorul umilinței poate fi învinsă autosuficiența, iar creștinii și oamenii pot fi mai uniți și vor reuși să învețe mereu câte ceva unii de la alții (cf. Vademecum, p. 22). Ascultarea atentă și dialogul se nasc din umilință și conduc tot spre ea. Tocmai de aceea, la acest început de mileniu Biserica își propune, cu o dorință reînnoită, să îi

învățătura bisericii

7

asculte și să îi integreze pe cei din periferii, pe cei săraci, pe cei marginalizați, pe cei excluși, pe cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu și de Biserica sa etc. În fond, aceste categorii de persoane oglindesc cel mai bine suferința lui Isus de pe cruce, iar Biserica, ca Trup al lui Hristos, nu se poate îndepărta de El, care este Capul ei.

A fi umil presupune o lărgire a orizonturilor și de aceea Biserica dorește să se „îmbogățească” cu ceea ce poate primi de la cei care sunt considerați neînsemnați. Din Sfintele Evanghelii rezultă că Isus, spre nedumerirea fariseilor, vorbea cu vameșii, cu păcătoșii, cu păgânii, cu samaritenii, cu femeile, cu copiii și adeseori era impresionat de ceea ce vedea, afirmând că nici măcar în Israel nu a găsit atâta credință ca și la acele persoane desconsiderate. Din dorința de a se asemăna cât mai mult cu Hristos, Biserica, la acest început de mileniu, își propune să înainteze în istorie în mod umil pentru a putea stârpi orice ispită elitistă. În vremurile noastre, probabil, Biserica ar putea crește cel mai mult prin atracție. Atât coresponsabilitatea, cât și umilința conțin o atracție care se adresează inteligenței și

spiritului uman deoarece conduc spre unitate și bună înțelegere. Dacă ne vom strădui cu toții să fim mai coresponsabili și mai umili, în Biserica și în lumea de mâine va exista mai multă speranță.

Vademecum pentru Sinodul despre sinodalitate.

1

8

crâmpeie istorice

Lumina credinței

Prima vizită pastorală a Fericitului Alexandru Rusu în Maramureșul istoric (II) Pr. dr. Vasile Iusco Dragi cititori, continuăm în ultimul număr din acest an al revistei noastre să vă prezentăm a doua parte a călătoriei și a vizitei Fericitului Alexandru Rusu în Maramureș pentru a experimenta și noi, astăzi, forța iubirii lui Dumnezeu plină de blândețe și dăruirea de sine a ierarhului pentru poporul încredințat lui. O astfel de iubire trăită în viața personală a Fericitului nu putea să stea ascunsă, ci trebuia să fie vestită și împărtășită tuturor celor care o așteptau cu sufletul la gură. Cu măiestria arhitectului care construiește, cărămidă cu cărămidă, ceva trainic și frumos, episcopul folosește în cuvântările sale îndemnuri, asemănări și manifestă trăiri, cu scopul de a înălța sufletește poporul și a consolida credința în viața lor, asemenea ,,casei zidită pe stâncă”, pe care vânturile și valurile o izbesc, dar nu pot să o dărâme.

După vizitarea celor două comunități greco-catolice din Sighet, în dimineața zilei luni, 7 septembrie 1931, episcopul celebrează Sfânta Liturghie la Sighet, apoi pleacă în călătorie pe Valea Izei, unde este așteptat cu bucurie în parohia Rozavlea. A fost aleasă această destinație deoarece, celelalte parohii, Strâmtura, Bârsana, Nănești și Oncești vor fi vizitate la întoarcerea de la Mănăstirea Moisei, împreună cu parohiile de pe Valea Vișeului.

La intrarea în localitate, episcopul și suita lui este întâmpinat de ceata de călăreți și conduși spre poarta triumfală unde, directorul școlii, învățătorul Radu, adresează un cuvânt de bun venit. De aici procesiunea se îndreaptă spre biserica de lemn, unde sunt întâmpinați de către preotul Vasile Cochina, paroh de Șieu și administrator la Rozavlea. Lacrimile de bucurie ale preotului, însoțite de cântările religioase

ale membrilor societății ,,Cultul Inimii lui Isus”, aduc și mai multe lacrimi pe obrazul credincioșilor prezenți, într-un număr mare.

După cuvântul înălțător al preotului, episcopul intră în biserică și rostește o scurtă rugăciune, apoi predică mulțimii despre importanța și puterea rugăciunii. Înainte de plecare arhiereul primește cadou, din partea membrilor societății Inimii lui Isus, un frumos covor maramureșean.

După mulțumirea cordială și cuvântul de rămasbun, arhiereul se îndreaptă spre parohia vecină, Șieu. Este întâmpinat de către veteranul de război și director al școlii, învățătorul Alexandru Micle, cu un cuvânt în care este exprimată onoarea care se face acestei localități prin vizita

Biserica Adormirea Maicii Domnului Dragomirești, Maramureș

Lumina credinței arhierească. De aici se ajunge în procesiune la biserică, unde același preot Vasile Cochina, adresează cuvinte frumoase de bun venit. După rugăciunea comună din biserică și cuvântul de învățătură, arhiereul întâlnește mulțimea de credincioși în drumul spre casa parohială. După o scurtă vizită, însoțit de călăreți pleacă spre localitatea Cuhea, leagănul voievodului Bogdan.

La intrarea în localitate, preotul paroh Vasile Dunca îl întâmpină și îl conduce pe arhiereu către biserică, unde rostește un cuvântul înălțător despre bucuria acestei vizite. Arhiereul răspunde cu aceeași dragoste, iar cuvântul de învățătură, rostit afară în jurul bisericii, invită la credință, speranță și iubire față de toți oamenii.

Urmează un scurt popas la casa parohială, fiind însoțit de toată mulțimea care, în aclamații de mulțumire îl însoțesc apoi, cu prapori și cântări, până la intrarea în Ieud.

După o primire fastuoasă la Ieudișor, din partea a 35 de călăreți îmbrăcați în portul popular, arhiereul este condus la intrarea în sat, unde notarul Dunca îl primește alături de credincioșii veniți la poarta de triumf. De aici, se formează o procesiune uriașă, care urcă spre biserica administrată de către protopopul Artemiu Anderco. Acesta, însoțit de doi lectori, în sunetele clopotelor, primește suita oficială, mulțumind în numele credincioșilor pentru bucuria venirii Părintelui cel bun în mijlocul lor.

După rugăciunea obișnuită în biserică, arhiereul este invitat la casa parohială unde, între doi copaci era întins un covor imens, țesut cu motive populare de către membrele Reuniunii Mariane, pregătit special pentru ierarhul care le-a adus atâta bucurie prin această vizită. Este servită masa de prânz la casa parohială, iar după aceea este vizitată cealaltă biserică, din Deal, urmată de vizita canonică a oficiului protopopesc.

Mulțumind preotului paroh pentru călduroasa primire și ospitalitate, episcopul își ia rămasbun și de la credincioși, îndreptându-se spre următoarea parohie.

Localitatea Dragomirești era în vremea respectivă sediul Plasei Iza. Aici se aflau mulți intelectuali care munceau în diferitele instituții ale statului. La intrarea în această parohie arhiereul este întâmpinat de către un grup de intelectuali, constituit într-un cor condus de către domnișoara Gizela Marcali, care intonează frumos imnul Pe Stăpânul și Dispunătorul nostru.

Credincioșii diferitelor culte din localitate

crâmpeie istorice

9

se alătură și ei mulțimii, care întâmpină ierarhul cu aplauze îndelungate. Preotul paroh, Gheorghe Cosma conduce întreaga procesiune în frumoasa si măreața biserică de zid. Aici se roagă împreună, iar cuvântul de învățătură al episcopului îndeamnă la păstrarea credinței și arătarea ei prin fapte bune. Ieșind din biserică, mulțimea se înghesuie să sărute mâna păstorului, în timp ce se îndreaptă spre casa parohială. După un scurt popas, suita în frunte cu arhiereul pleacă spre alte parohii care au mai rămas de vizitat, până la sărbătoarea hramului Mănăstirii Moisei.

După numai câțiva km. parcurși cu mașina, sunt așteptați cu nerăbdare într-o altă parohie, Săliștea de Sus. La poarta triumfală sunt întâmpinați de către credincioși în frunte cu învățătorul Ilie Vlad, care aduce omagiile din partea tuturor locuitorilor comunei. Ierarhul le mulțumește și invocă protecția cerului asupra oamenilor și a locurilor pe care le vizitează. La biserică, preotul dr. G. Coman salută din inimă sosirea arhiereului și, cu plecăciune sfioasă, sărută inelul păstorului. Preasfințitul episcop mulțumește călduros pentru primire, invitând în predică tot poporul să își plece genunchii în fața sfântului altar, invocând în rugăciune ajutorul sufletesc de care au nevoie cu toții.

După vizitarea casei parohiale se deplasează în parohia vecină, Săcel. Era seară când au ajuns în ultima parohie vizitată în acea zi. Poporul a aprins lumânări așteptând la intrarea în sat.

Episcopul este întâmpinat de către notarul Tomoiagă, iar în lumina sutelor de lumânări aprinse procesiunea pornește spre biserică, însoțită de pricesnele mariane ale credincioșilor.

Preotul paroh, Ioan Găzdac primește arhiereul la biserică, vorbind despre bucuria tuturor la vederea marelui Păstor, așteptat de mult timp.

Episcopul își pleacă genunchii în rugăciune și apoi rostește un cuvânt de învățătură.

După vizita la casa parohială, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate darurile primite în acea zi, își continuă drumul spre localitatea Moisei.

La mănăstire, pelerinii ajunși la sărbătoare deja se roagă împreună cu clerul, rânduiala Vecerniei. Episcopul își ia rămas bun de la credincioșii din Săcel și se grăbește să ajungă la mănăstire pentru a celebra în comuniune cu toți cei prezenți, oficiile religioase la sărbătoarea ,,Nașterii Maicii Domnului”. ( Va urma )

10

evanghelia în artă

Lumina credinței

Pontormo și coordonatele unui univers intuit prin desen Pr. Lucian Lechințan S.J. Jacopo Carucci, cunoscut în lumea artelor ca Pontormo după localitatea în care s-a născut în anul 1494, este unul dintre cei mai însemnați pictori manieriști din prima jumătate a secolului al XVI-lea și, s-ar putea adăuga, cel mai enigmatic dintre aceștia. Evenimentele primilor ani din viață trebuie să îl fi însemnat profund deoarece, pe când Pontormo abia împlinise zece ani, a rămas orfan de ambii părinți, fiind preluat de una dintre bunici care, nu peste mult, va deceda și ea. De îndată ce va ajunge la rudele din Florența, el va fi în continuare urmărit de pierderile altor membri din familie.

Autoprotret, reprodus ulterior în scena Coborârii de pe cruce, Florența, Galleria degli Uffizi, Inv. n. 6587F.

Toate aceste evenimente și-au lăsat o amprentă asupra caracterului lui Pontormo, iar Vasari, biograful și contemporanul său, îl descria astfel: „Avea trăsături foarte frumoase Pontormo și era atât de înfricoșat de moarte încât nu dorea, în vreun fel, să audă sau să se gândească la ea și se ferea să privească pe cineva mort. Nu fusese niciodată la vreo petrecere sau în alte locuri unde se adunau mulți oameni, pentru a nu fi strâmtorat de mulțime și era peste măsură de singuratic. Uneori, în timp ce muncea, se gândea atât de adânc la ceea ce dorea să reprezinte, încât sfârșea prin a nu face nimic altceva în acea zi decât să cugete”. În mod indirect, Jurnalul artistului redactat în ultimii ani din viață confirmă cele afirmate de Vasari: într-una din zile, după ce a stat „aplecat ziua întreagă” asupra unui desen, Pontormo a rămas două zile slăbit și cu dureri de rinichi. Declinului fizic continuu i se asociază un temperament astenic, sensibil la cea mai neînsemnată schimbare meteorologică, aspecte ce se vor reflecta și în lucrările sale.

Contextul în care Pontormo își începe activitatea artistică este unul extrem de complex. După moartea lui Lorenzo Magnificul în anul 1492, a urmat alungarea familiei Medici din Florența și instaurarea unui climat extrem de tensionat. Locuitorii urbei s-au împărțit între susținătorii taciți ai vechii orânduiri și aceia care s-au grăbit să devină simpatizanții francezilor, ale căror pretenții teritoriale priveau întreaga peninsulă italică. Tot atunci, apocalipticul călugăr Savonarola se va agăța de pârghiile puterii pentru a sfârși excomunicat și cu trupul mistuit de flăcări în Piazza della Signoria în anul 1498. Reîntoarcerea lui Giuliano de’ Medici la Florența în 1512 și alegerea un an mai târziu ca papă a lui Leon al X-lea, vlăstar al aceleiași familii, vor contribui la o schimbare benefică în ceea ce privește artele.

Lumina credinței Între fuga de lume și regăsirea de sine Pontormo își începe ucenicia artistică în atelierul lui Leonardo da Vinci înainte ca acesta să se transfere la Milano (1511), ca apoi să continue în acela al lui Albertinelli, colaboratorul lui Fra Bartolomeo, și mai târziu în atelierul lui Piero di Cosimo. Primii ani de maturitate artistică îi va petrece alături de Andrea del Sarto, unde absoarbe și influențele picturii lui Dürer.

Paleta largă de experiențe artistice, deopotrivă cu vicisitudinile biografice îl vor conduce la constituirea unui stil personal a cărui piatră de căpătâi va fi, bineînțeles, desenul. Dacă în Quattrocento gândirea spațiului și elaborarea perspectivei a constituit miezul elaborării artistice, sub impulsul lui Michelangelo și a lui Raffaello, o nouă gramatică, bazată pe capacitatea artiștilor de a imita natura și pe studiul anatomic, va trece în prim plan. Așa cum preciza Luciano Berti, la nivelul desenului în perioada primului manierism: „vor interveni o tensiune etică și fideistică precum și ideală, un zbucium spiritual care se va reflecta ulterior la nivel stilistic” (cf.

Berti 1993, 64). În jurnalul lui Pontormo se observă cel mai bine cum munca susținută pentru a crea o nouă poetică a formelor se asociază unui

evanghelia în artă

11

univers interior mereu în schimbare, extrem de viguros în care, în mod neașteptat, intervin până și plăcerile culinare ca să fixeze în memoria pictorului, vreme îndelungată, desene sale.

Una dintre primele comenzi de anvergură ale lui Pontormo este fresca Vizita Mariei la Elisabeta (1514-16), pictată în așa-numitul „chiostrino dei voti” al bisericii Santissima Anunziata din Florența. Scena nu are încă forța unei viziuni personale (cum nu a avut-o nici în panoul cu aceeași temă din anul 1514), dar posedă o articulare narativă complexă. Evenimentul evanghelic este asociat tipologic cu o scenă din Vechiul Testament, episodul sacrificiului lui Isaac, reprezentat în partea superioară a frescei. De asemenea, pentru arhitecturile impozante a fost observată influența stilului lui Raffaello, mai ales a Școlii din Atena sau a Madonnei del Baldacchino (Baldinotti 2014, 34), astfel că modesta casă a Elisabetei din textul evanghelic devine aici un somptuos palat. În raport cu creația sa ulterioară, reținem încă de pe acum tendința lui Pontormo de a mări scara proporțiilor pentru reprezentarea figurilor (cf. Wölfflin, L’arte classica, 256).

Pontormo nu s-a lăsat prea mult condiționat de primele succese și în fața epidemiei de ciumă, care în anul 1523 amenința Florența, lasă fără ul-

Vizita Mariei la Elisabeta, 1514-16, fragment, biserica Santissima Anunziata din Florența.

12

evanghelia în artă

Lumina credinței O nouă poetică inspirată de întâlnirea cu sacrul

Manierismul lui Pontormo a avut prima expresie de anvergură în lucrările care au urmat etapei de recluziune la Galluzzo, în picturile realizate pentru capela Capponi, din biserica Santa Felicità din Florența. Faimoasa Coborâre de pe cruce (1526-28) prezintă evenimentul evanghelic într-o ipostaziere aproape neverosimilă: ca pe un extaz mistic sau ca pe un vis, unde în locul disperării predomină o neașteptată pace mistică.

Cromatica luminoasă și transparentă absoarbe tragismul momentului lăsând să triumfe sentimentul salvator, accentuat și de construcția piramidală a compoziției. Personajele nici nu ating pământul și își sprijină propria greutate pe vârfurile picioarelor, ochii sunt deseori înfundați în orbite vădind profunzimea lor interioară, iar altele au gura întredeschisă ca într-un extaz mistic.

Contrar cu ceea ce afirma Arnold Hauser, că manierismul ar fi o artă de curte, a persoanelor educate, în acest caz avem de a face cu o lucrare care nu are la bază considerații intelectualiste ci realitatea devoțională, ca și cum Pontormo ar fi mers la obârșia sentimentului religios, la meditația personală, înainte ca acesteia să i se pună o interfață simbolică, teologică sau de altă natură.

Coborârea de pe cruce, 1526-28, capela Capponi, biserica Santa Felicità din Florența. În aceeași linie de împrospătare a propriului limbaj artistic, poate fi socotită și pânza reprezentând Vizita Mariei la timele retușuri pânza Închinarea magilor (Berti 1993, 135) și se retrage în grabă într-o mănăstire Elisabeta, pictată între cca. 1528-1529 pentru cartuziană, la Galluzzo. Aici, în timpul celor doi biserica Pieve di San Michele, din localitatea ani de ședere, l-a cunoscut pe Leonardo Buonafè, Carignano. Întorcându-se la o temă pe care a mai priorul mănăstirii, o personalitate foarte culti- abordat-o, de această dată Pontormo propune vată și care, probabil, l-a îndrumat atât spiritual, pentru altarul familiei Pinadori o schemă mai cât și intelectual, deschizându-i biblioteca mă- condensată, chiar intimă. Așa cum remarca năstirii. Ciclul Patimilor pictat pentru mănăstire un istoric de artă, cele patru personaje par că într-o serie de cinci fresce reprezintă o continuă „doresc să fie doar între ele și nu pozează pentru oscilație între schemele clasice și eliberarea de spectator” (Fasola 1947, 50). Salutul dintre Maria acestea. Cromatismul sobru, specific artei mo- și Elisabeta, momentul în care personajul mai în numentale, se asociază cu o abordare cromatică vârstă exclamă: Binecuvântată ești tu între femei nouă, subiectivă și izvorâtă din meditația perso- (Lc 1,42) și ulterior cântarea Mariei: Sufletul nală. În acești ani frământați, Pontormo va pune meu îl preamărește pe Domnul, sunt secvențe pe care pictorul se străduiește să le păstreze bazele unei noi etape de creație.

Lumina credinței esențializate fără a risipi tezaurul evanghelic în detalii superflue. Inițial, când Pontormo a elaborat această compoziție în desen, servitoarea Elisabetei trebuia să privească înspre Maria, dar la urmă a decis ca ea să privească înspre spectator, ca un sfinx sau o meduză caravaggescă prin care privitorul este transportat în sfera atemporală a sacralității, fiind deopotrivă ținut departe de anvergura misterului în sine.

evanghelia în artă

13

Pictura Vizitei nu este așadar impozantă pentru construcția narațiunii, care rămâne una banală dacă socotim că Pontormo nu a modificat cu nimic iconografia tradițională, aceea care pentru detaliul întâlnirii presupunea iconografia curentă a clasicei Homonoia – Concordia. Pictorul își dovedește însă măiestria prin utilizarea unor artificii care țin mai mult de stilul impersonal al icoanei decât de arta occidentală. În acest sens,

Vizita Mariei la Elisabeta, cca. 1528-1529, biserica Pieve di San Michele, Carignano (Toscana).

14

evanghelia în artă

se remarcă în primul rând scara reprezentării personajelor care ocupă aproape în întregime suprafața pânzei, în vreme ce arhitecturile sunt rudimentare, având rolul banal de a sugera adâncimea fără a mai reflecta aceeași preocupare pentru elaborarea spațiului ca în veacul precedent. Aceste „figuri în formă de turn” (A. Venturi 1932, 170) sau „dansante cu gambele flexionate” (Geremica 2014, 288) sunt în contrast cu personajele minuscule reprezentate în partea stângă: vârstnicul care iese în grabă dintr-o încăpere și figura care meditează așezat pe o bancă. La Carmignano, spre deosebire de fresca din biserica Anunziata, planurile secundare sunt ignorate sau minimalizate, ceea ce pune mai mult în lumină secvența centrală.

Aceste elemente inovative presupun o nouă raportare la punctul focal. Pontormo ignoră etapizarea planurilor care construiesc imaginea, contrar cu ceea ce făcuse în Vizita Mariei din 151416, unde coeziunea imaginii provenea tocmai din interesul pentru diversificarea planurilor și dialogul dintre acestea. Acest procedeu, aproape „o eliminare a planurilor” (C.H. Smyth, Manierism and Maniera, 1997, 80), face ca imaginea să devină iconică, iar protagonistele să fie încleștate între arhitecturile sobre și întunecate, între pământul pe care abia îl ating și fâșia de cer care tronează deasupra capetelor lor.

Pentru poetica formelor, se remarcă în primul rând tonalitățile clarobscurale leonardești descoperite la restaurarea recentă a pânzei: veșmântul Mariei în tonalități care pornesc de la albastrul deschis până la nuanțele de turquoise, galbenul iridescent pentru mantia Elisabetei, rozul cald sau verdele cenușiu pentru veșmântul servitoarelor. Artistul se folosește de contrapoziție [contrapposto] ca să ofere o infinitate de perspective asupra imaginii. El dispune antitetic personajele: formând un cerc și în același timp un romb, cu chipuri frontale și din profil, cu vârstele alternate – mai tânără și mai în vârstă. Ludovico Dolce, un contemporan al lui Pontormo, exprimă probabil cel mai bine efectul structural dobândit de folosirea contrapoziției: „dacă un contrariu se unește cu un altul face în așa fel încât figura să apară rotundă, mai mult sau mai puțin departe” (Summers, Contrapposto, style and meaning, 1977, 353).

Prin practica asiduă a desenului, Pontormo a ajuns să aibă o viziune personală asupra a ceea ce înseamnă arta și universul. În mod

Lumina credinței surprinzător, el nu a căutat niciodată forme absolute cum sunt acelea ale Madonnelor raffaelești sau ale figurilor lui Leonardo. Pontormo nu a fost nici un desăvârșit observator al fenomenelor naturii și nici nu a fost continuu vizitat de muze. Consecvența și revenirea continuă asupra propriilor pași este secretul revoluției pe care a adus-o în artă. Într-o însemnare din 1556 din jurnal mărturisește cum vreme de aproape două luni „din 29 iulie, până astăzi 26 august eu am făcut figura aceea îmbrăcată, capul ei, puțin expresivă [con quel poco dell’aria] și l-am ordonat pe sfântul Laurențiu”. Pontormo a creat așadar figuri care pătrund în subconștientul nostru nu în virtutea unui exces de expresivitate, ci prin naturalul și firescul lor, paradoxal prin acel poco dell’aria care le caracterizează. În aceasta Pontormo s-a dovedit un psiholog desăvârșit care prin desen a ajuns să cunoască abisurile care locuiesc ființa umană. Nu întâmplător, operele sale au devenit embleme pentru vremurile noastre și revin mereu în actualitate: în excepționalul scurt metraj Ricotta a lui Pier Paolo Pasolini sau mai recent prin instalațiile video ale lui Bill Viola.

Notă bibliografică:

Principalele lucrări care reunesc studii importante despre Pontormo sunt cataloagele expozițiilor de la Florența din 2018: Incontri miracolosi: Pontormo dal disegno alla pittura; respectiv 2014: Pontormo e Rosso Fiorentino, divergenti vie della „maniera”. Din acest ultim catalog am citat fișele întocmite de A. Baldinotti și de A. Geremica. O importantă monografie aparține lui: L. Berti, Pontormo e il suo tempo, Firenze 1993. În limba română, o importantă lucrare este: V.I. Stoichiță, Pontormo și manierismul, București 2008. Cu privire la Vizita Mariei la Elisabeta de la Carmignano, semnalăm două lucrări: C. Bertsch, Jacopo Pontormo. „Vier Frauen” in Carmignano, Böhlau 2000; și M. Apa, Pontormo. La „Visitazione” a Carmignano, Carmignano-Firenze 1984. Din această ultimă lucrare l-am citat pe A. Venturi și C. Fasola. Cu privire la Bill Viola și pânza de la Carmignano se recomandă catalogul: A. Galasino – K. Perov, Bill Viola: Rinascimento elettronico, Florența 2017. În sfârșit, pe pagina electronică a restauratorului Daniele Rossi se găsește o lectură deosebit de incitantă a operei: https://pontormo.danielerossi.it/visitazione/notizie.html

Lumina credinței

actualitatea creștină

15

Toleranță... intoleranță și altele ca acestea, în vremurile dominate de „minoritate” Pr. Emil-Marian Ember

Un titlu pretențios sau tendențios?

Poate din ambele câte puțin... Astăzi luptăm mai mult ca oricând împotriva oprimării minorității. Și, paradoxal, poate mai mult decât în trecut, asistăm pasivi la atacurile deloc izolate la adresa uneia sau altei minorități, de mai aproape sau de mai departe. Până aici totul pare clar, se conturează un discurs lin... corect politic despre promovarea minorității.

Dar, nu ne putem limita la atât! Creștinul, devenit minoritar, din nou, într-o lume, care face tot posibilul să excludă transcendentul din cotidian, din viața pământească, suferă persecuție, este blamat pentru atenția pe care o dă învățăturii morale a Bisericii. Cei slabi, de ieri și de azi, suportă vicisitudinile vremurilor moderne, care sunt marcate de izolare și de promovarea aparenței, a confortului egocentric.

Alunecăm, iarăși, pe panta corectitudinii politice... ca să nu deranjăm pe cei care... (sunt, gândesc, cred...) altfel.

Ce-ar fi dacă am continua abrupt: minoritatea, astăzi, este limitată, ca înțeles sau în conținutul ei, de către cei care fac lobby pentru diversele orientări, nu religioase, nu umaniste, ci sexuale...?! Doar glasul lor iese în evidență în forurile internaționale, în spațiile decizionale, când vine vorba despre apărarea sau promovarea drepturilor minorităților! Să fie o urmă de feminism, la mijloc?!

Violența nu a fost și nu va fi soluția în nicio situație. Toleranța, în schimb, deși nu este un concept nou, este adus la zi, pentru a promova drepturile minorităților. Pe aceasta au mizat în trecutul apropiat minoritățile sexuale... și se pare că nu s-a demodat nici în prezent, dat

fiind că statul are organisme funcționale care supraveghează și supervizează comportamentul și modul de lucru în relația cu aceste minorități.

Este un lucru bun în sine, doar că am ajuns în stadiul în care în numele drepturilor omului (și, implicit, ale minorităților... sic!) se comit violențe reale... se atentează la subminarea relației dintre părinți și copii, de exemplu, se despart copiii de părinții, cu vederi mult prea tradițional creștine (nu este vorba de cazurile de violență domestică!), nu se mai admite dreptul părinților de a-și educa proprii copii în spiritul valorilor morale... Din păcate, această atitudine / stare de fapt nu atestă și nici nu susține evoluția societății. Să ajungi să desparți părintele de copilul său pentru că primul nu acceptă identitatea trans a celui din urmă este... inimaginabil, și cu toate acestea, din ce în ce mai întâlnit în societatea occidentală. Să fie oare vorba despre o intoleranță la absurditățile / a-normalitățile timpului?!

De cealaltă parte, nu este deloc de neglijat nici atitudinea particulară a binecuvântării cuplurilor homosexuale în Germania, Austria sau SUA, cu toate că autoritatea Bisericii Catolice s-a exprimat nu demult, cu fermitate, că nu este permis moralmente un asemenea act din partea slujitorilor altarului.

Trebuie menționat, în ton concluziv, că nu se dorește a fi un discurs cu iz acuzator, ci o luare de atitudine punctuală, un semnal de alarmă, pentru că ne lăsăm prea ușor duși de nas... de ignoranță și de ignoranți. Nu este un apel la intoleranță, dimpotrivă! Este benefic pentru omul recent al zilelor noastre să redescopere toleranța ca premisă a dragostei față de aproapele său și nu ca o rampă a laxismului moral sau spre o dispariție de fapt a oricărei referințe la dimensiunea morală, creștină.

16

apostolatul tinerilor

Lumina credinței

Bucuria vieții în practicarea religiei

Pr. Laurențiu Costin În navigarea noastră pe valurile vieții ni se poate întâmpla uneori să observăm contraste destul de evidente între modul de manifestare a unor persoane, care nu își declară apartenența la o anumită religie, și alte persoane în mod oficial mai implicate în lumea religioasă cu organizațiile ei. Diferența observabilă uneori este că unele persoane care spun că iau viața spirituală în serios, par mai nefericite, uneori mai întunecate la față, alteori par mai irascibile, situându-se în ipostaza unor spărgători de petreceri.

Alte persoane mai neimplicate religios pot să pară uneori mai relaxate și mai binedispuse în a se „bucura de viață”.

Tinerii, care au ocazia să observe astfel de diferențe, pot concluziona că este mai bine să rămână undeva mai la periferia vieții religioase într-o postură de spectator pentru a nu risca să fie contaminați cu virusul „morocănoșilor religioși”.

Ne propunem în acest articol să analizăm mai pe larg această dinamică pentru a vedea cum putem crește în înțelegere spre o mai autentică unitate intergenerațională.

Asigurare de viață Ni se poate întâmpla uneori să trecem prin biserică și să ascultăm invocațiile populare în rândul grupurilor de rugăciune și, ascultând, să sesizăm o perspectivă destul de pesimistă asupra vieții: tinerii aud că noi de fapt trăim într-o „vale de lacrimi” și apoi urmează o concentrare copioasă pe „patimile dureroase” ale Domnului, care au puterea să ne salveze – se subînțelege că din această lume a lacrimilor, din întuneric și din durere. O astfel de persoană antrenată în rugăciuni de acest fel îmi vorbea despre bucuria de a se retrage departe de societate, de oameni, simțind nevoia de a nu se mai întoarce niciodată în sânul comunității… Ascultând cuvintele persoanei realizam legătura cu paginile Evangheliei unde într-adevăr și Mântuitorul nostru se retrăgea singur în pustie pentru a se ruga, dar de fiecare dată revenea pentru a continua misiunea sa mântuitoare de a oferi darul evangheliei, a veștii celei bune, fiecărui om, în mijlocul mulțimilor însetate de viață. Retragerea Mântuitorului pe munte în comuniunea de rugăciune cu Tatăl era funcțională pentru o reafirmare a ascultării față de voința divină a Tatălui, misiunea evanghelică în mijlocul mulțimilor. Patimile sale apoi au fost mântuitoare, dar doar din perspectiva învierii,

Lumina credinței a victoriei Cuvântului vieții asupra morții.

Dumnezeul Nostru ne oferă o viață ce se dorește a fi trăită din tabăra învingătorilor, a celor care, uniți în Hristos, trăiesc o viață asupra căreia moartea nu mai are putere. În acest sens, noi trăim ca și creștini timpurile cele de pe urmă, o perioadă de transformare a lumii celei vechi în lumea cea nouă, în împărăția Domnului ce iată vine, este aproape. Ca și creștini însă, această apropiere a Domnului în mijlocul lumii aflată în transformare nu o resimțim ca pe o tragedie, ca pe o suferință, ci ca pe un balsam vindecător și întăritor. Isus este cel care încurajează inimile și întărește brațele spre zidirea împărăției sale, iar tot acest parcurs de zidire se împlinește în acea speranță ce este mai puternică decât orice provocare sau suferință.

Toate aceste realități evanghelice ar trebui în principiu să ne ofere o perspectivă, un curaj și o încredere, o conștiință a faptului că Domnul Nostru este cu noi, este „în mijlocul nostru”, cel care șterge lacrimile de pe obraz și ne cheamă să intrăm în bucuria împărăției. Perspectiva evanghelică a existenței noastre tinde așadar să ne scoată din plăcerea călduță a autoflagelării, din acea dimensiune a compătimirii a celor obișnuiți deja să își parcurgă viața „gemând și plângând”.

Bucuria vieții se pare că nu este influențată direct de starea materială, statutul social și condiția fizică, ci mai degrabă este împiedicată de ignoranță și de modul în care ne trăim relația noastră cu Dumnezeu.

Trăire deplină și viață împlinită

Suntem invitați să facem diferența între bucuriile derivate din satisfacerea unor dorințe punctuale ce țin de ambiții omenești, din împlinirea unor țeluri limitate propuse sau impuse de societate și o altă dimensiune a bucuriei, o dimensiune ce nu cunoaște limite, care este constantă, care împlinește, umanizează, ce își are izvorul în altă parte: în slujirea lui Dumnezeu. Slujirea lui Dumnezeu se realizează cel mai bine într-o practicare zilnică a

apostolatul tinerilor

17

spiritului evangheliei, în meditație, rugăciune și fapte care se revelează în timp ca fiind un dar de la Dumnezeu pentru noi, pentru împlinirea vieții noastre. Tot ceea ce Dumnezeu pretinde de la noi, descoperim că este oferit spre creșterea noastră, spre devenirea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, cu o demnitate regală.

Sfântul Pavel ne îndeamnă în 1Cor 10,31: fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, toate să le faceți spre gloria lui Dumnezeu. Cuvântul „glorie” are legătură, etimologic vorbind, cu strălucirea, cu lumina tainică a prezenței și lucrării dumnezeiești în lume. În cazul nostru este bine să luptăm pentru acea lumină ce izvorăște din gândurile, cuvintele și faptele împlinite după voia lui Dumnezeu, prin Harul său.

Bucuria noastră devine constantă atunci când împlinim fiecare gest al existenței noastre în această conștiință a împreună-lucrării cu harul cel de sus. Bucuria constantă a împlinirii evangheliei va imprima o anumită siguranță pașilor noștri, oferindu-ne un imbold în a-i ajuta pe frații noștri să iasă din negura neștiinței, să abandoneze omul cel vechi ce încă așteaptă venirea lui Mesia, să pășească împreună în trăirea deplină a harurilor sacramentelor Botezului și a Mirului, haruri care ne asigură mereu că Dumnezeu este în mijlocul nostru.

Ne rugăm ca legătura noastră vitală în Dumnezeu să crească mereu, înrădăcinați în El să gustăm bucuria împlinirii voinței Tatălui, acea voință ce se bucură atunci când noi pășim peste orice tristețe, suferință, descurajare sau altă ispită a întunericului, cu binecuvântare, încurajare și vindecare.

18

spiritualitate

Lumina credinței

Chipurile libertății

Pr. dr. Florin Marușciac Trăim astăzi într-o lume în care libertatea este ceva fundamental. Dorim să alegem, să simțim, să gândim, să vorbim și să ne manifestăm liber. Unul dintre principiile de bază ale societăților democratice îl reprezintă libertatea. Sensul primar și cel mai important al ideii de libertate este acela de a nu fi înlănțuit, de a nu fi sclavul cuiva. Este acceptat faptul că în timp religia și filozofia au lărgit semnificația acestui concept. Astăzi, aceasta îmbracă diverse înțelesuri, fiind contemplată de oameni în viața practică în diverse chipuri1. În spațiul nostru geografic și cultural, pe plan social, conceptul de libertate a fost și este înțeles în diverse moduri. Trecerea din perioada comunistă, dominată de totalitarism, la democrație ne-a făcut să înțelegem și să prețuim libertatea. În mentalitatea societății de astăzi libertatea este înțeleasă de multe ori greșit sau univoc.

Unii înțeleg astăzi libertatea ca libertinaj, dreptul de a face orice, chiar și răul.

Alții, în schimb, înțeleg libertatea exclusiv în sensul de a nu fi constrâns de cineva sau de ceva. Privind spre societățile care trăiesc în libertate, așa cum suntem și noi astăzi, am putea totuși să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat liberi. Poate oare să fie cineva sclav trăind într-o societate liberă? Cum poate fi cu adevărat un om liber? În rândurile ce urmează aș dori să reflectez asupra acestor întrebări pornind de la câteva texte scripturistice și patristice.

În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul Isus Hristos le spunea contemporanilor săi despre necesitatea de a rămâne în Cuvântul lui pentru a fi cu adevărat ucenicii săi; această cale urmată duce la cunoașterea adevărului, care eliberează (cf. In 8,31). Mai departe aflăm cum

cei prezenți nu au înțeles prea bine despre ce le vorbea Domnul Isus, spunându-i că sunt descendență a lui Avraam și că nu au fost sclavii nimănui (cf. In 8,33). Ei au înțeles libertatea în sensul primar, aceea de a nu fi sclavul uman al nimănui, de a nu fi subjugați altora. De aceea se credeau liberi. Lumea de astăzi urmărește aproape exclusiv același fel de libertate, aceea de a nu fi subjugați din punct de vedere social sau politic. Este un lucru firesc și fundamental acesta, un drept care se află la baza structurii sufletului uman. Orice om, grup sau națiune ar trebui să se bucure de acest drept fundamental.

Ceea ce nu se conștientizează însă astăzi este că există și o altfel de sclavie. Chiar dacă trăiești într-o societate liberă, poți deveni sclavul dependențelor de tot felul. Chiar dacă liber în exterior, omul totuși se poate afla sub o altfel de sclavie. Este vorba de sclavia păcatului.

Mântuitorul nu se oprește la nivelul libertății exterioare, vorbind despre o altfel de libertate, ceva mai profund, care atinge interiorul ființei umane. Ba mai mult, îi atenționa pe ucenici să nu le fie frică de cei care ucid trupul, ci de cei care pot să piardă sufletul și trupul în Gheenă (cf.

Mt 10,20). Am putea lărgi semnificația acestui verset îndemnând să nu ne fie frică de cei care ar înrobi vremelnic trupul, ci mai degrabă de cei care ne-ar putea înrobi sufletul și trupul pentru veșnicie. Din Scripturi cunoaștem că asupritorul omului este Satana cu îngerii lui (vezi Lc 8, 26-39), iar robia este cea a păcatului care desfigurează chipul și asemănarea lui Dumnezeu din om, care a fost creat liber. De aceea Domnul Isus spune: „Adevărat, adevărat vă spun că oricine săvârșește păcatul este sclavul păcatului” (In 8,34).

Domnul Isus Hristos ne vorbește despre o sclavie de ordin spiritual la care este supus tot omul pentru că nu este om care să nu păcătuiască (cf. Ecl 7,20; Iov 14,4; Ben Sirah 8,5; 1Rg 8,46).

De o astfel de sclavie nu ne poate elibera nicio

Lumina credinței autoritate sau putere politică sau umană. De aceea Domnul Isus Hristos spune „dacă Fiul vă va elibera, veți fi cu adevărat liberi” (In 8,36).

Din aceste cuvinte ale Domnului Isus învățăm că doar El poate să-i readucă omului adevărata libertate orientată spre eliberarea din sclavia păcatului și a patimilor. Domnul Isus Hristos ne oferă cu adevărat darul Spiritului care ne face să trăim și să alegem liberi, să trăim în El și să-l alegem, fiind Binele suprem spre care ar trebui să tindă toată făptura cuvântătoare. De aici înțelegem cuvintele sfântului apostol Pavel care ne spune că „Domnul este Spiritul; și unde este Spiritul Domnului acolo este libertate” (2Cor 3,17), îndemnând ca „întru libertatea în care ne-a eliberat Isus” să stăm cu tărie (cf. Gal 5,1).

Aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Sfântul Antonie cel Mare (251-356) surprinde foarte bine acest chip spiritual al libertății atunci când spune să socotești liberi nu pe cei din întâmplare liberi, ci pe cei liberi după viață și după deprinderi; … liber și fericit este numai sufletul fără prihană și izbăvit de cele vremelnice. Aceste cuvinte ar trebui să fie înțelese și interpretate pornind de la viața sfântului, care a trăit cu adevărat această libertate, urmând întru toate cuvântul Mântuitorului. Întâi de toate acesta s-a făcut liber de cele vremelnice. Încă din fragedă tinerețe a rămas orfan împreună cu sora lui mai mică, rămânând cu o frumoasă moștenire.

Gândul său era însă la Cuvântul Domnului și al Sfintelor Scripturi, la viața celor care au lăsat totul pentru a-l urma pe Domnul Isus Hristos. Într-o zi, mergând la biserică după obicei, a auzit citindu-se fragmentul din Evanghelia în care Domnul Isus îi spune unui tânăr bogat: „De vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți averea și dă-o săracilor și vei avea comoară în ceruri. Și hai urmează-mă!” (Mt 19,21). Auzind aceste cuvinte, sfântul Antonie, ca și cum lui iar fi fost spuse, dăruiește aproape tot ce avea, ținând doar ceva pentru sine și sora sa. Mai apoi însă, auzind pe Domnul spunând: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine!” (Mt 6,34), a dat și ce mai avea săracilor, iar pe sora sa a încredințat-o unor fecioare cunoscute și credincioase, ducând o viață simplă și începând o perioadă ascetică, în care se va înfrâna cu multă asprime2. Așadar, sfântul Antonie a urmat drumul uceniciei în

spiritualitate

19

adevărul Cuvântului lui Hristos, care eliberează.

De aici contemplăm cuvintele sfântului care vedea libertatea și fericirea într-un suflet fără prihană, eliberat de cele vremelnice. Omul cu adevărat liber este cel care nu depinde de nimeni și de nimic, doar de bunul Dumnezeu. Este omul care trăiește în Spiritul lui Dumnezeu, care este un Spirit al libertății celei adevărate. Tot de aici învățăm că simplitatea vieții, care ne face liberi de lucrurile exterioare, este începutul eliberării interioare, care înseamnă de fapt calea dezrobirii față de toate patimile care zac în structura ființei noastre umane. Dezrobirea de patimi este o lucrare comună a omului cu harul lui Dumnezeu, în care omul prin viața trăită în Spirit – urmând adevărul Cuvântului lui Dumnezeu printr-o credință profundă, lucrare ascetică și rugăciune –, își dispune ființa lucrării eliberatoare a harului dumnezeiesc.

Astfel înțelese lucrurile, am putea ajunge la concluzia că în realitate sclavia poate fi prezentă chiar și într-o societate liberă. Există așadar o sclavie interioară chiar și trăind într-o lume liberă în care omul devine robul propriilor plăceri pătimașe, sclavul propriului eu egoist, al iubirii pătimașe de bunurile materiale care zămislesc în el tot felul de patimi și îl fac dependent de tot soiul de lucruri. Aceasta cu siguranță nu înseamnă a fi cu adevărat liber!! Singurul eliberator al omului este Domnul Isus Hristos, care ne vindecă libertatea rănită de păcat, ne face cu adevărat liberi pentru a alege binele, ne repune pe calea care duce spre Dumnezeu, Binele suprem al umanității. Nouă nu ne rămâne decât să ne analizăm cu atenție sufletul, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat liberi de cele se sunt trecătoare, de tot ce ne înrobește în această viață. Suntem cu adevărat pe calea neprihănirii, rămânând în Cuvântul și Spiritul Domnului Isus Hristos care ne poate elibera?

Dacă suntem, atunci să rămânem pe acest drum cu multă tărie, iar dacă nu suntem, atunci să pășim pe această cale care ne face cu adevărat ființe veșnic libere în această lume trecătoare.

Cf. https://www.fssp.uaic.ro/images/sustineri_teze/ AdrianRaduRezumat.pdf, p. 13.

2 Cf. Părinți și scriitori bisericești 16, „Sfântul Atanasie cel Mare”, scrieri – partea a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1988, p.

191 urm.

1

20

Lumina credinței

cultura animi

Mergem înainte Pr. dr. George Marius Nicoară Nu e la îndemână să croiești binele. E ceva din acea aplecare spre nebuloasă, de după păcatul strămoșesc, care face ca lucrurile, trăirile, relațiile să se complice deseori. E ipoteza și deopotrivă concluzia unei situații cotidiene a trăitului social și în spirit. Ce anume poate anima și chiar animă individul și grupul să meargă înainte? Propun spre lectură și analiză patru elemente înțelese în cadru bisericesc ca fiind virtuți cardinale, virtuți umane principale încă de la pomenirea lor dinainte să fie gustate religios. Acestea sunt prudența, justiția, tăria și cumpătarea, virtuți care devin merinde în parcursul fiecăruia spre o cultură a sufletului.

Prudența Cu o relevanță tot mai mare în vremurile apăsate de teamă sau atunci când frica pune stăpânire pe om, această virtute este văzută ca alternativă la înlănțuirea fricii. Pare că e varianta „bună” a atitudinii de a sta locului în tihnă, de retragere din ambiente neclare, tumultoase, tulburătoare. Prudența este văzută deseori ca fiind abordarea sănătoasă în fața noului, a inovativului, în fața a ceea ce nu s-a mai făcut până acum. Deși este la îndemână această interpretare, nu este și cea mai corectă dintre ele și implicit nici cea mai concludentă. Prudența are de-a face mult mai mult (sau chiar decisiv) cu discernământul, cu rațiunea de a cântări, de a discerne binele de rău (în sens generic) și mijloacele potrivite între ele pentru a înfăptui binele (în sens restrâns și pragmatic). Tot mai mult se cristalizează astfel sensul primar al acestei virtuți, care nu este a fi încurcată cu nehotărârea ca fel de a fi caracterizat de multe ori prin așteptarea unor vremuri mai bune sau a unor siguranțe false.

Este, lămurit fapt, departe de sensul așteptării în tăcere, al timidității fricoase, al unui semn de sus. Prudența, așa cum s-a arătat, este invocarea înțelepciunii în cazurile concrete ale traiului de zi cu zi pentru discernământul curajos, dându-i astfel regulă și măsură.

Justiția

Augustin Tünger, Moneda din gura peștelui, stampă, în Facetiae Latinae et Germanicae, 1486.

Cu un sinonim mai abordabil, și anume dreptatea, care pe limba română înglobează termenul ambivalent drept, această virtute indică rostul și rolul îndrumării după bine și a înfăptuirii dreptății. Merită ambele expresii analizate mai concret. Rolul și rostul îndreptării după bine este o continuare a discernământului izvorât din prudență și în care rațiunea (capacitatea de a gândi cu mintea proprie) domolește pasiunea și ambiția. De ce ar face acest lucru și de ce șiar dori cineva să îi fie domolite pasiunile și ambițiile? Pentru simplul motiv că o persoană așezată, așadar netulburată, este armonioasă. Și cine este armonios, este nedivizat interior și prin

Lumina credinței urmare puternic. A doua expresie are de-a face cu înfăptuirea dreptății. Ce ar putea însemna acest lucru mai în concret? A săvârși dreptatea are de-a face mult mai mult cu sensul dreptății biblice și mai puțin cu sensul dreptății din codurile sociale, anume de aplicare a unor norme fabricate. Sensul dreptății biblice, după care se ghidează creștinul, este săvârșirea firească a lucrurilor pentru care fiecare a fost chemat să le înfăptuiască. Discernământul personal și astfel găsirea rostului se împlinește în a îndeplini misiunea proprie într-un context concret pentru o comunitate anume. Acesta este sensul întâlnit, de pildă, în prima scrisoarea a sfântului Ioan, care face referire la fraternitatea dintre Cain și Abel. Totodată, fiecăruia, primind darul, i se pretinde împărtășire după capacități și dărnicie.

Este astfel dreptatea împlinită, armonia trăită și comuniunea instaurată atunci când actele și faptele sunt practicate în această armonie a firii.

Tăria

Pe filiera limbii latine, de la termenul fortitudo, s-a ajuns pe românește și la „fortăreață” și prin analogie la expresii ca „fortăreața inimii”, care trimite cu gândul la locul de taină al omului, și anume conștiința. Prin urmare, virtutea tăriei denotă și evocă fermitatea și constanța, insistența și persistența în alegerile luate și hotărârile drămuite cu ajutorul prudenței (prin acel discernământ analizat anterior) și prin înfăptuirea binelui, în consecință a dreptății, a ceea ce este drept. Sunt două direcții principale prin care se poate pricepe această virtute. Prima, cea comună, este perspectiva prin care omul rămâne curajos și stăruitor în fața presiunilor exterioare (începând cu cele din familie și continuând cu cele din societate) pentru a nu capitula și a nu deveni astfel teatru de conflict și de continuă dispută a multor direcții de gândire. Este dorința duhului celui rău care își dorește o cultură anti-unitate, una a fărâmițărilor, a oglinzilor sparte, a divizărilor sociale și chiar, mai abitir, a comunităților religioase. Pe principiul divide et impera; așa caută și cel rău prin cei răi să destabilizeze prin dizarmonie și să îndepărteze sufletele unele de altele. Așa sunt mai ușor de cucerit. Când bântuie prin societate fel de fel de anomalii ale gândirii și sunt asumate de unii, ingredientele își construiesc ușor monstruozitatea îndoielii și a dilemei contraproductive. Și acum a doua perspectivă; una care într-un anume fel

cultura animi

21

izvorăște din analiza primei, deși are autonomie conceptuală, mai ales cu reverberații în cele ale însuflețirii interioare văzută ca mers înainte.

Este vorba despre tăria de a rămâne ferm în fața tulburărilor interioare, în fața mașinațiunilor, de neînțeles pe alocuri, care își găsesc pământ rodnic acolo unde divizarea se află. Mai ales în vremuri de tulburare, creștinul își găsește resorturile interioare în unitatea credinței (în Biserica Una și Sfântă) și în împărtășirea Sfântului Spirit (în înțelepțire, anume în deșteptare, în acea însănătoșire a minții, care din visteria bunătăților provine).

Cumpătarea

Este virtutea cardinală a umanului deoarece face referință directă la temperanță și la moderația de a viețui în echilibru. Instinctul din natura umană este unul care mereu consumă.

Este tocmai cumpătarea care ajută și educă omul să persevereze în gând rațional, în moderarea apucăturilor de a consuma mereu alte și alte lucruri (de la bucătărie, la gânduri, la fapte și ajungând la consumul de informație). Virtute cu spectru larg, cumpătarea gândește libertatea prin trăirea renunțărilor felurite pentru a gusta cele hrănitoare și rodnice ale spiritului.

Perioadele de post propuse de Biserică sunt probabil cele privilegiate în a redescoperi șansa renunțării, a jertfei, testul distanțării crescânde de cele lumești și apropierea nemijlocită de cele spirituale. Decojirea prin cumpătare este pentru cel căutător de Dumnezeu felul firesc de a se pregăti și de a se lăsa întâmpinat de har pe calea spre sine și spre celălalt, loc al comuniunii. Pe scurt, o educare a voinței deschide drumul spre virtutea cumpătării. Și acum o scurtă concluzie

Dincolo de cuvânt, faptele zboară în calendarul vremurilor și pretind tot mai mult un lucru necesar: o Biserică tânără. Sau cu alte cuvinte: o Biserică întinerită și însuflețită de o inimă de carne. Mersul înainte nu înseamnă altceva decât adaptarea la periferie, actualizarea cu centrul, înnoirea spiritului în Spirit; de aceea pasul crescător spre sensul primar al mersului înainte și împreună înseamnă virtute. Trece prin lumea obișnuinței cu binele. Virtutea e familiaritatea de a face binele. Mai e nădejde și mai e mult până departe. Ce bine.

22

prezentare de carte

Lumina credinței

Despre crize, pandemii și credință

Dna. Antoaneta Turda Ne aflăm în plină pandemie cauzată de coronavirus COVID-19 și atenția noastră pare focusată doar pe acest aspect ciudat al vieții noastre. Ne preocupă, nu atât cauzele acestei maladii, cât salvarea noastră fizică și a celor dragi. Oricât de curajoși am părea, conștientizăm pericolul fiecare după felul nostru de a gândi.

Este o situație care ne pune la încercare nu doar spiritul de autoconservare, ci mai ales altruismul deoarece „a înțelege, cu durere, suferința lumii de astăzi înseamnă chemare și împărtășire, dăruire și renunțare, înseamnă, pentru creștinul autentic, Înviere și speranță” (p. 7), remarcă episcopul greco-catolic al Eparhiei de Oradea, dr. Virgil Bercea, în prefața cărții Anatomia unei crize: 2019-2020. De la mutațiile unei culturi în criză spre Biserica de mâine, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș 2020.

Elaborat cu multă atenție, bazat pe o vastă bibliografie, volumul semnat de preotul Alexandru Buzalic (profesor de teologie dogmatică la Oradea) propune cititorilor o

profundă meditație a ceea ce au însemnat, de-a lungul timpului, epidemiile, ce înseamnă pentru noi traversarea unei asemenea perioade, reacții pastorale contemporane, schimbările culturale și reînnoirea Bisericii, precum și despre omul aflat între progresele tehnologice, nesăbuința care distruge sistemele ecologice și credință.

Traversând criza pandemică, acasă, profitând de toate binefacerile științei secolului XXI, aproape nu ne vine să credem ce au însemnat valurile epidemice de-a lungul istoriei omenirii, paginile referitoare la acest aspect fiind tulburătoare. Sunt prezentate detalii despre epidemii vechi precum Pesta din Atena (430-426 î.Hr.) descrisă de Tucidide în Războiul peloponesiac și Pesta Antonină (165/166-180 d.Hr.), întinsă, la un moment dat, în Asia Mică și Imperiul Roman de Apus. Studiul ei amănunțit explică toate mecanismele psiho-sociale declanșate, care au dus în final la „schimbarea spiritualității prin emergența creștinismului și tranziția spre Evul Mediu timpuriu” (p. 28). Înfricoșător de cruntă și lungă a fost și prima ciumă confirmată științific (a debutat, în spațiu mediteraneean în 541 d.Hr., având episoade recurente până în 767 d.Hr. cu întinderi pe suprafețe mari geografice ce includ Africa de Nord, Constantinopol, Italia Centrală).

Cauzată de bacteria Yersinia pestis, a provocat adevărate cataclisme economice și spirituale. În acea epidemie a murit și Papa Pelagius al II-lea, care a acordat asistență medicală bolnavilor.

Moartea neagră din secolul al XIV-lea a fost cea mai mare pandemie de ciumă din Evul Mediu, dezlănțuită pe fundalul unor schimbări climatice esențiale, care au favorizat răspândirea ei pe teritorii întinse ce au cuprins Egiptul, Imperiul mongol, precum și teritorii din actuala Franța, Spania și Italia. Deși a fost o perioadă cumplită din istoria lumii, îmbucurător a fost faptul că s-au construit marile catedrale, ceea ce dovedește că omul, în ciuda tuturor anxietăților și greutăților materiale, a crezut în providența divină.

Procesiunile cu icoane sau relicve ale sfinților se întâlnesc tot mai des pe străzi. S-au preluat, de asemenea, rugăciuni și invocații din alte vremuri epidemice, cum ar fi „rugăciunea către Sfânta

Lumina credinței Fecioară Maria în timp de epidemie”. Această rugăciune introdusă în Mănăstirea din Coimbra (Portugalia) s-a răspândit în Occident, intrând în tradiția liturgică a mănăstirii sfântului Hipolit din Poligny și a Ursulinelor din Nimes. Etapa marchează sfârșitul Evului Mediu și trecerea la Epoca Modernă. Tot atunci s-a făcut remarcată implicarea politicului în viața spirituală, Biserica devenind tot mai puternică. Mărturii despre acele vremuri sunt bine redate de Boccacio. Întinsă pe o falie mare de timp și spațiu, ciuma a fost favorizată de avântul navigației maritime și apariția transporturilor feroviare, de o lume care începea să se miște frenetic. Acest nou mod de viață, în care călătoriile ocupau un loc din ce în ce mai important în viața oamenilor, a dus la declanșarea altor epidemii precum Febra galbenă, care a lovit cumplit, în 1648, Peninsula Yucatan (Mexic), fiind descrisă de fratele franciscan Diego Lopez de Cogolludo, supraviețuitor al maladiei. Bine documentat (ca de altfel pe tot parcursul cărții), părintele Buzalic spicuiește fragmente din Bulletins et Mémoire de la Société d’anthropologie de Paris, care redau starea de spirit ce a domnit atunci. Este amintit, de asemenea, faptul că, în orașul spaniol Mèrida, prin Decretul Consiliului Municipal este adusă icoana Notre Dame de Izamal (patroana și apărătoare împotriva bolilor), preocuparea pentru servicii religioase fiind constantă. Referindu-se la acest aspect, autorul trage o concluzie care poate fi interpretată și ca un semnal de alarmă: „La ora actuală, într-o cultură desacralizată, nu se mai înțeleg aceste gesturi în adevărata lor dimensiune terapeutică, însă asistența spirituală este un mijloc important de susținere a moralului comunității. Spovada asigură un gest religios important și acoperă aspectul psihoterapeutic individual, înmormântările religioase sunt un puternic rit social care contribuie la trăirea doliului și la scurtarea timpului de vindecare a stresului posttraumatic și de reîntoarcere la viața normală post-criză” (p. 53).

Cu credință mai multă sau mai puțină, omenirea a străbătut multe pandemii, precum cea de holeră (cu focare în India, China, Indonezia, Africa și Europa) cu șapte episoade pandemice întinse, începând din sec. VII-VI î.Hr. până în anii ‚70 ai secolului XX. Pasionații de lectură și istorie pot găsi documente interesante privitoare la epidemia de holeră din timpul expedițiilor lui Vasco Da Gama din 1503. Amintesc aici că, peste 400 de ani, în timpul războaielor din Balcani (1913), Regatul României a luat măsuri

prezentare de carte

23

profilactice în combaterea ei, intervenția fiind cunoscută în epocă cu numele de „experiența românească”, bine popularizată în reviste de specialitate de către V. Babeș, S. Bălteanu și I. Lupu. Începând din secolul XX, omenirea a fost terorizată de gripe (statistic, din secolul al XIVlea au existat peste 30 de epidemii de gripă, dar agentul infecțios viral nu s-a identificat decât în 1933), cea mai grea epidemie fiind gripa spaniolă.

Se presupune că s-a declanşat în America de Nord şi Franţa, propagându-se rapid, în trei valuri, mai ales datorită condiţiilor date de desfășurarea Primului Război Mondial. În ciuda tuturor eforturilor, boala nu s-a lăsat ușor învinsă, efectele ei fiind vizibile chiar după eradicarea ei la copii a căror mame au trecut prin boală. Lăsând răni mari în memoria colectivă, gripei spaniole i-au urmat și alte epidemii cumplite, în ciuda progreselor medicinei: gripa asiatică (1956-1958), pandemia de gripă Hong-Kong (1968), epidemia de variolă din Iugoslavia (1972), pandemia de SIDA (2002), pandemia de gripă porcină și epidemia de meningită bacteriană (2009-2010), epidemia bolii virusului Ebola (2014-2016). Între 2002-2004, se face simțit Sindromul Acut Respirator Sever prescurtat SARS. Acesta din urmă, apărut în China, cunoscut sub denumirea de SARS-CoV-1, a precedat actuala epidemie prevăzută de oamenii de știință, care au studiat rapiditatea mutațiilor virușilor și răspunsul imunitar limitat.

Pe actualul teritoriu românesc au bântuit toate molimele declanșate în Europa, datorate unor perturbări atmosferice, mișcărilor masive și frecvente ale populației și faptului că populația rurală era numeroasă și locuia în condiții precare.

Credincios, dincolo de multele superstiții după care s-a ghidat de-a lungul istoriei sale, poporul român, în momentele de restriște s-a încredințat puterii divine, ceea ce explică un adevărat cult pentru arhanghelul Mihail, concretizat printr-o multitudine de icoane realizate începând din Evul Mediu. Alături de el, frecvente sunt și reprezentările sfântului Gheorghe, cunoscut pentru curajul său. Încrezători în Dumnezeu, românii au făcut față atât cotropitorilor, cât și molimelor, cu ajutorul Bisericii, ea fiind singura capabilă a rezolva crizele sociale și psihologice ce au tulburat liniștea oamenilor. În fața ciumei din Cluj, din secolul al XVI-lea, au stat călugării iezuiți, mulți dintre ei jertfiți din cauza necunoașterii și nerespectării unor norme de igienă. Secolul al XVIII-lea a fost, de asemenea, unul de grele încercări, mai ales pentru locuitorii

24

prezentare de carte

Transilvaniei, unde valul de ciumă (1708-1711) a fost consemnat de protomedicul Samuel Kőleseri în Pestis dacice anni MDCCIX scrutinium et cura, tipărită la Sibiu. În același secol, dr. Alexandru Lenghel (fiul părintelui greco-catolic Sighismund Lenghel și al Sofiei Colceriu din Baia Mare) publică Istoricul ciumei din Cluj la 1738-1739. Un alt studiu, de o deosebită valoare documentară pentru zona Sălaj, este cel al lui Florin Ioan Chiș: Epidemiile și eradicarea lor în Nord-Vestul României. Populația Oradiei a fost, de asemenea, victima ciumei; Meletie Kovacs, primul episcop greco-catolic al Oradiei Mari (consacrat în 1777) având un rol decisiv în combaterea ei.

Desele pandemii de tot felul i-au atenționat pe oameni și astfel secolul al XIX-lea se remarcă printr-o grijă deosebită în profilaxia bolilor infecțioase, Biserica având un rol bine conturat.

Este perioada în care Iluminismul și apoi pregătirea revoluțiilor de la mijlocul secolului își spun cuvântul în emancipare, acțiunile de avangardă fiind tot mai vizibile și în pregătirea temeinică a clerului. Începe vaccinarea împotriva variolei și se aplică evitarea administrării cu lingurița a Sfintei Euharistii în Biserica GrecoCatolică. Urmându-și vocația cu responsabilitate, episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Samuil Vulcan (1758-1839) are un rol deosebit în toate cele întreprinse în epocă. În eforturile de stopare a epidemiilor trebuie să ținem seama și de măsurile ferme luate de autoritățile austro-ungare, care au înlesnit traversarea mai acceptabilă a acelor vremuri grele.

Eforturi susținute de înlăturare a epidemiilor s-au făcut în Moldova și Țara Românească, neavând însă aceleași rezultate din cauza poziției geografice (multe puncte de trecere) și mișcării populației (pe teritoriul amintit au circulat trupe din Imperiul Țarist, Otoman și Habsurgic).

Zguduitoare a fost Ciuma lui Caragea (1813-1814) provenită din Istanbul și descrisă în cartea lui Ion Ghica: Scrisori către Vasile Alecsandri – Din vremea lui Caragea, corespondență în care ni se înfățișează un București trist, bântuit de boală și neisprăviți. Stingerea ciumei nu a dat răgaz de bucurie, căci i-au urmat holera (în 1848 a fost o adevărată pandemie), febra tifoidă (în timpul Războiului de Independență), variola, difteria și tifosul exantematic (Primul Război Mondial) și diverse forme grave de gripe pe parcursul secolului XX. Trecută prin boli și războaie, omenirea a ajuns, în secolul XXI, să fie îngenunchiată de pandemia COVID-19 într-o lume globalizată ce pare a-și fi

Lumina credinței pierdut granițele și în care turismul în masă are un avânt fără precedent. La 6 ianuarie 2020, Centrul de control și prevenție a maladiilor din SUA atrage atenția asupra pericolului, iar la 11 martie 2020, Organizația Mondială a Sănătății anunță pandemia. Ce a urmat știm cu toții din mass-media. Ceea ce poate ne scapă din vedere sunt efectele mai puțin vizibile ale acestei stări de fapt: frica de boală, dar și de vaccin, negarea bolii, proba carantinei pentru mariajele mai labile care nu au rezistat noii situații, tendința de a nu respecta toate regulile de igienă fie din ignoranță, fie din spirit de frondă. Un aspect important este bine de meditat în această situație: raportul cu divinitatea în situații de criză, după o perioadă de acalmie în care interesul față de Biserică a scăzut vizibil. Apariția acestei gripe nemiloase poate că pe mulți dintre noi ne-a îndemnat la rugăciune și la unitate creștină (idee promovată încă la începutul secolului XX în rândul clericilor de rang înalt) și astfel ne-a reîntors la credința dătătoare de speranță și iubire. Rămasă dreaptă pe valurile vremurilor, Biserica a dovedi și acum că implicarea ei în societatea contemporană este indispensabilă. Ca preot, autorul remarcă, la un moment dat, binefacerile științei grație cărora putem fi conectați cu Biserica, această nouă ipostază a ei constituind un pas spre o adevărată reînnoire. Conștientizând, dincolo de această criză sanitară, ritmul trepidant al zilelor noastre care îi obligă pe oameni la muncă, nelăsândule prea mult timp pentru meditație, părintele Buzalic afirmă foarte realist că „o preocupare importantă trebuie să fie propovăduirea esenței mesajului divin și nu a învelișului categorial, istoric al semnificațiilor și codificărilor normative făcute într-un context cultural în disjuncție cu omul concret trăitor în istorie...” (p. 253).

Am văzut, pe parcursul lecturii, modele de preoți exemplari, angajați, până la sacrificiul suprem, în serviciul semenilor, am citit, cu multă atenție, amănunte despre fiecare epidemie.

Am observat că măsurile igienice luate, în general, nu au cunoscut schimbări majore de-a lungul timpului. Cele șapte anexe ale cărții (trei reprezentând mesajele Papei Francisc, câteva anchete în pandemie și o rugăciune la vreme de boală molipsitoare) mi-au fost de un real folos în a-mi face o părere completă și exactă a situației actuale, încă în desfășurare. Deși subiectul cărții nu pare să fie plăcut, modul de prezentare atât de elevat a subiectului m-a ajutat să înțeleg că doar atunci când există echilibru în natură și în relațiile umane putem aspira la o anume normalitate.

Lumina credinței

educație

25

Școala Ardeleană

– Ecouri în actualitate – Pr. dr. Alexandru Buzalic Școala Ardeleană nu este o mișcare culturală a unui moment din istorie.

După integrarea teritorială a Transilvaniei în Europa modernă la începutul secolului XVIII, cu tensiunile inerente schimbării relațiilor sociale medievale, cu sistemul politic și idealurile culturale ale timpului, la începutul secolului XIX era nevoie de efortul consolidării unei școli de gândire, creuzetul formării conștiinței naționale și emancipării conform idealurilor modernității. Această misiune a revenit Școlii Ardelene și Iluminismului românesc, promovat în special de clerici prin idealul emancipării poporului prin educație și deschiderea spre afirmarea identității culturale proprii în universalitatea civilizației umane.

Secolul XX, marcat de accelerarea istoriei, a făcut pe parcursul unei generații un salt civilizațional imens.

Aceeași accelerare a istoriei a condus spre războaie mondiale, spre emanciparea lumii a III-a și eliberarea fostelor teritorii coloniale, separarea blocurilor militare și politice într-o lume bipolară și căderea acestora printr-o deconstrucție generalizată, crize economice, migratorii, climatice, umanitare, politice, morale..., altfel spus o unică mare criză civilizațională caracteristică sfârșitului Epocii moderne și începutului Epocii culturale de mâine. Școala Ardeleană a elitelor intelectuale a contribuit la momentul consolidării identităților naționale în idealul unui progres universal în care s-au regăsit toți în spiritul fraternității, toleranței, a respectului valorilor universale care pot reuni constructiv toți oamenii. La ora actuală putem vorbi despre o școală de gândire care a depășit limitările ideologice și strict confesionale ale unui timp, ancorată în valorile corifeilor și în teologia unității, care a format generația celor ce au scris teologia martiriului în secolul XX. Școala Ardeleană este fermentul spiritual al lumii de mâine, un spirit mereu actual, care te îndeamnă la implicare și mărturie în contemporaneitate.

Provocările și crizele societății actuale sunt legate de marile schimbări care marchează o tranziție de la o Epocă modernă (de mult timp în căutarea definirii ca post-modernă, post-industrială, a unui post-adevăr) spre Epoca culturală de mâine. Este o lume care ne obligă la schimbare pentru că noi suntem într-o coevoluție, într-o coexistență om-natură și om-cultură.

26

Lumina credinței

educație

Intercondiționările ne modelează și modelarea e reciprocă, o acțiune care se reflectă în noi și în lumea înconjurătoare.

Am pășit deja într-o lume nouă în anul 2007. Începând cu anul 2007, peste jumătate din populația lumii locuiește într-un ambient urbanizat, jumătate din populația lumii trăiește în oraș. Și societatea umană va continua să se urbanizeze, prognoza demografică pentru anul 2030 preconizând peste 3 miliarde de oameni reuniți în mari megalopolisuri. Este o lume artificializată, un ambient antropic care se dezvoltă pe verticală și orizontală generând megalopolisuri. Puternica creștere demografică viitoare va fi însoțită de crize recurente și transformări antropologice profunde, conduce spre urbanizare excesivă, distrugerea ecosistemelor și modificarea biodiversității, schimbări climatice, noi epidemii și pandemii, un nou raport simbolic și spiritual față de lume și credință, etc. Numeroase scenarii prevăd o criză demografică și antropologică complexă la orizontul anilor 2050, inevitabilă odată cu atingerea barierei de 10 miliarde de indivizi.

Anul 2007 marchează începutul modificărilor antropologice induse de era numerică, este anul în care a fost lansat iPhone-ul și au apărut primele programe de tip Deep learning, care definesc așa numita Inteligență Artificială. Steve Jobs afirma că „va schimba lumea” – (I’m going to change the world!). Cum? Nu putea răspunde și încă nu putem anticipa până unde vor ajunge schimbările fiziologice, psiho-somatice și ale ambientului cultural și spiritual al lumii de mâine, însă internetul, tabletele și ecranele fac parte astăzi din banalitatea societății contemporane puternic influențate de acest tip de interconectare.

Unii văd în aceasta o perioadă de tranziție fără de sfârșit, în realitate suntem deja într-o altă lume. Ce avem noi de făcut? Să ne remodelăm, să ne readaptăm, să ne restabilim acele linii directoare prin care noi ne îndeplinim misiunea pe care o avem. Pentru noi, grecocatolicii, prima misiune este aceea de a fi buni creștini, de a ne mărturisi credința în Hristos, să o transmitem ca pe un far călăuzitor în jurul nostru, ca lumina care se răspândește încet, suav, dar cu certitudine și cu o puterea pe care o are

lumina soarelui. Datoria noastră este să ducem creștinismul în lumea de mâine, să ascultăm glasul Spiritului Sfânt, care ne va lumina și ne va călăuzi în schimbările care oricum vor veni, dar noi să fim acei protagoniști care într-adevăr sunt în fața unui univers care trebuie explorat și să facem primii pași spre acel ideal: Ca toți să fie una!

Biserica Greco-Catolică și-a arătat locul și valoarea în Biserica Universală. Sângele martirilor întărește, edifică Biserica. Iar Biserica noastră avea nevoie de această mărturie ultimă, care să pecetluiască ceea ce oricum la Dumnezeu era scris. Și dacă astăzi stăm cu fruntea sus chiar dacă suntem o turmă mică, acest lucru se datorează înaintașilor noștri…

Mai mult decât mișcarea ideologică, istorică, Școala Ardeleană este rodul gândirii unei Biserici care se afirmă și azi. Suntem în pragul unei noi Epoci culturalistorice, care este pusă în fața unor schimbări majore de paradigmă.

De schimbarea comportamentului social, economic, cultural și spiritual depinde nu numai calitatea, ci și supraviețuirea lumii de mâine. Acum lumea se redescoperă pe sine, de unde necesitatea promovării unei antropologii integrale (o concepție despre om care ține cont de toate dimensiunile ființării sale ca persoană în semnificație individuală, socială, fizică, culturală și spirituală1), acum se redescoperă faptul că „suntem cu toții în aceeași barcă”, uneori în furtună, de unde necesitatea unei ecologii integrale (o ecologie care, în diferitele sale dimensiuni, să integreze locul specific pe care ființa umană îl ocupă în această lume și relațiile sale cu realitatea care o înconjoară2), acum se redescoperă necesitatea resacralizării valorii vieții și a reformării acțiunii misionare a Bisericii pentru că, așa cum spunea la sfârșitul secolului trecut Mircea Eliade, dacă Dumnezeu nu există, totul este cenușă. Iată un far călăuzitor concret pentru noi, greco-catolicii, care suntem azi invitați să dăm mărturie de trăire creștină în această epocă plină de provocări!

Cf. A. Buzalic, Limites et ouvertures d’un modèle anthropologique intégrale dans la théologie fondamentale, Simpozionul Internațional Școala Ardeleană, ediția a X-a, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2016, pp. 365-367.

2 Scrisoarea enciclică Laudato si a Sfântului Părinte Papa Francisc despre îngrijirea casei comune, n. 15.

1

Lumina credinței

educație

27

Un exercițiu și câteva teme pentru acasă Pr. dr. Marius Anton Taloș s.j.

Evocând Școala Ardeleană, este inevitabil să facem un exercițiu, de imaginație, de aritmetică, de istorie, dar și spiritual, cu timp și timp, mereu actual. Să ne închipuim așadar că ne aflăm din nou pe băncile școlii, cu două sute de ani în urmă, și că ni se scriu la tablă următoarele întrebări: Ce este frângerea? Și cum să scrie? De unde atârnă prețul frângerii? Cum să ușurează frângerile? Felurimi de frângeri cum să pot face tot de un neam? Cum să strâng frângerile? Și cum să scad? Și cum să înmulțesc frângerile? Și cum să împarte frângere cu frângere?

(Gheorghe Lazăr, Manual de aritmetică)

Întâi de toate să ne asigurăm că am înțeles bine ce ni se cere ca temă, de aceea haideți să traducem întrebările pe înțelesul nostru de azi: „Ce este fracția? Și cum se scrie? Care este valoarea fracției? Cum se simplifică fracțiile? Cum se aduc fracțiile la același numitor? Și cum se adună fracțiile? Și cum se împart?”

Am toată convingerea că acest exercițiu formulat în contextul Școlii ardelene – întrucât Gheorghe Lazăr i-a fost elev eminent – ne

transmite peste veacuri cel puțin câteva „teme pentru acasă”. Să le luăm pe rând: Tema 1 – Credința

După cum lesne se poate observa, primul manual de aritmetică tradus în limba română a preluat limbajul liturgic, singurul în care Gheorghe Lazăr a găsit un termen adaptat pentru a defini fracția, pe care a numit-o „frângere”. De fapt, Analiza sistematică a terminologiei matematice a lui Lazăr este dificilă. Ea trebuie să țină seama de originalul latin, scris profesori germani (Wolf sau Metzburg), apoi de terminologia germană, folosită de Lazăr în studiile sale la Lyceum sau Universitate, de limba română grecizată, vorbită de școlarii săi din Muntenia, de tentațiile găsirii unor termeni autohtoni, provenind din limba țărănească vorbită în Transilvania. Generațiile următoare au urmat un drum diferit. Petrache Poenaru va traduce și tipări, în 1837, minunata Geometrie a lui Legendre. Terminologia franceză, extrem de adecvată limbii noastre, a câștigat rapid teren. Latinul fractio a fost preluat în context religios ( fractio panis = frângerea pâinilor, deși etimologic termenul românesc provine direct din frangere), dar în context matematic francezul fraction a eliminat neaoșismul frângere, propus totuși în mod îndreptățit de Lazăr. De aici putem înțelege importanța limbajului credinței pentru educație și, prin extensie, pentru viață. Astfel, vedem cum prin Școala Ardeleană: „învățământul s-a născut nu în opoziție, ci într-un raport patern, ereditar, de origine din credință. Atenție, spun din credință și nu doar din limbajul credinței, pentru că, ne spun astăzi teologi de talia lui Anselm

28

educație

Grün, „pe cât este de lipsită de sens o credință fără limbaj, la fel nu se poate înțelege un limbaj fără credință”. În mărturia și în școala propusă de corifeii Școlii Ardelene, le vedem la început pe amândouă: credința și învățătura care se naște și îi împrumută limbajul pentru a-i tâlcui taina.

Tema 2 – Limba română și Patriotismul

A doua temă desprinsă din exercițiul de aritmetică mai sus evocat e dorința de a fixa o cunoaștere universală într-o limbă și comunitate locală. Nu putem uita în acest sens definiția dată de Nichita Stănescu patriotismului, înțeles de el ca fiind „un dor de a sta locului”. Ei bine, Școala Ardeleană nu a stat locului: născută în Transilvania, Școala Ardeleană nu a stat locului pentru că ea nu a fost un „loc”, ci un „foc”, un foc care a aprins alte focare de educație și de cultură, transmițându-le peste tot unde se vorbea limba română. În felul acesta, discursul Școlii Ardelene s-a propagat în tot spațiul românesc: Aron Pumnul ajunge de la Școlile Blajului în Bucovina și de la Cernăuți îl aduce pe Eminescu înapoi la Blaj. La rândul lor, Aaron Florian si August Treboniu Laurian duc același „know-how” și spirit în Muntenia: despre cel dintâi, amintim că a fost învățătorul lui Nicolae Bălcescu, a promovat figura lui Mihai Viteazu ca realizator al Unirii de la 1600 și a format prima generație de dascăli de la școala Sfântul Sava din București, în timp ce al doilea a introdus Limba latină în programa școlară. Tot dinspre Blaj ajunge la Iași și Simion Bărnuțiu în 1854, care va preda la Academia Mihăileană și ulterior la Universitatea din același oraș, prima din Principatele Unite. Iar dacă mai târziu va fi criticat de Titu Maiorescu, să nu uităm că și acesta din urmă își are obârșia tot într-o familie din „Mica Romă”. În fine, dintre nenumăratele exemple care mai pot fi aduse, nu putem omite pe Andrei Mureșanu, autorul imnului național „Deșteaptă-te, Române” inspirat din scena evanghelică a Învierii lui Lazăr!

Tema 3 – Echilibrul dintre educație-științăcredință și enciclopedismul Același exercițiu mai pune în lumină un echilibru pe cale de dispariție în zilele noastre, acela dintre educație, știință și credință. Acum, când lumea pare neputincioasă în fața dezvoltării

Lumina credinței incontrolabile a lumii virtuale, când informația de orice fel poate fi accesată fără o transmitere personală, iar Papa Francisc pledează în favoarea unui Pact educativ global, care să refacă întreita legătură dintre școală, familie și Biserică, Școala Ardeleană revine în actualitate prin mesajul lui Gheorghe Șincai, care spunea în Catehismul său de la sfârșitul secolului al 18-lea: „Pe cât de păguboasă este neștiința în toate domeniile, cu atât mai mult dăunează lipsa de știință când nu știm ce este credința și ce trebuie să facă omul creștin” (Catehismul cel Mare cu întrebări și răspunsuri, 1783). Mai mult, și la nivelul orientării vocaționale și profesionale, moștenirea Școlii Ardelene se arată pe cât de prețioasă, pe atât de actuală prin enciclopedismul corifeilor săi, din care menționăm doar câteva nume: Timotei Cipariu, Samuil Micu, Zenovie Pâclișanu, Augustin Bunea. Aceștia ne amintesc la unison, deși fiecare prin destinul său unic, că viitorul aparține celor care învață mai multe abilități și le combină în moduri creative!

De la Exercițiu la „Teme pentru acasă”

Rezumând temele derivate din exercițiul de mai sus, putem vedea concret rostul și valoarea moștenirii lăsate de Școala Ardeleană în contemporaneitate: promovarea și răspândirea valorilor creștine în termenii lumii de astăzi, cultivarea unui patriotism al valorilor într-o lume pluralistă, enciclopedismul care ne face să rămânem bine ancorați în fața sfidărilor cunoașterii din lumea actuală, în care toate domeniile sunt întrepătrunse, spiritul pedagogic care ne face să transmitem pe limba oamenilor de rând, așa cum făcea Petru Maior, precum și găsirea unui răspuns la provocarea: cum să mergem mai departe împreună fără să ne pierdem identitatea? Aceleași tensiuni au fost înfruntate și de corifeii Școlii Ardelene, dar ei au știut să le transforme în sinergii, aceasta însemnând „împreuna-lucrare”. Și tocmai în astfel de sinergii constă șansa noastră de astăzi: de a transforma, asemenea reprezentanților Școlii Ardelene, în toate domeniile, tensiunile în sinergii, în împreună-lucrare. Aceasta nu înseamnă că nu există probleme, dar că înaintea lor și dincolo de ele există Taina: și în felul acesta, fracțiile se vor transforma în frângeri și Acela care se frânge nu se lasă înfrânt, ci pe câți îi hrănește, pe toți îi și mântuiește.

Lumina credinței

prezentarea parohiilor 29

Parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Asuaju de Sus Pr. Vasile Daniel Pop Localitatea Asuaju de Sus este situată în zona de sud-vest a județului Maramureș, la 45 km de Baia Mare, în zona etnografică cunoscută sub denumirea de „Țara Codrului”, în vecinătatea județelor Satu Mare și Sălaj.

În monografia comunei este menționat faptul că primii locuitori s-au stabilit pe teritoriul actual al satului Asuaju de Jos, de unde au urcat printre cele două văi (Urmeniș și Asuaj), așezându-se mai sus, pe deal, unde condițiile de viață și păstorit au fost mai favorabile, luând ființă, astfel, Asuaju de Sus. În 1394, cele două localități sunt prezentate în documente sub numele de „Azyuachet Aua Azyuach”. Primele familii care s-au așezat pe aceste meleaguri au fost cele ale Budenilor, apoi Brândușenii și Boitorenii, odată cu colonizarea șvabilor din satul Șandra, județul Satu Mare.

După ce s-a mutat centrul comunei mai înspre deal, biserica de lemn a rămas la periferie, astfel că s-a încercat mutarea ei în mijlocul comunei.

Localnicii au realizat un postament din lemn cu roată din stejar, pe care au așezat bisericuța pentru a fi transportată de 16 boi, care erau în proprietatea lui Gheorghe Budea.

Cu mari eforturi această bisericuță a fost adusă până la așa-numitul „Deal al popii”, unde, în timp ce se încerca urcarea dealului, s-au rupt toate lanțurile cu care era legată. Nemaiputând

fi transportată, această bisericuță a fost așezată pe locul unde acum se află „Cimitirul de la Lica”.

Actuala biserică s-a construit între anii 1898-1900, prin contribuția credincioșilor, fiind construită din cărămidă pe fundație din blocuri de piatră, având o lungime de 30 m și o lățime de 14 m. În anul 1880, în parohia greco-catolică Asuaju de Sus îl găsim ca paroh pe pr. Alexiu Varna, care a deținut și funcțiile de vice-arhidiacon surogat, vice-protopop și protopop al protopopiatului Băsești. La acea dată, parohia Asuaju de Sus avea cea mai mare comunitate din protopopiatul Băsești: 1474 de credincioși greco-catolici. În localitate mai erau patru romano-catolici, 17 reformați și 18 evrei. În data de 3 iunie 1886, părintele Alexiu Varna îl invită pe George Pop de Băsești să participe la o ședință parohială. În cadrul acestei ședințe George Pop de Băsești aduce la cunoștința poporului necesitatea construirii unei noi biserici din piatră. Acesta recomandă sătenilor ca, pentru câștigarea materialului necesar, fiecare persoană să primească darea de 10% din producția de cereale din anii 1886, 1887 și 1888.

Documentele păstrate prezintă cum an de an locuitorii satului au contribuit cu mari eforturi la adunarea sumelor necesare pentru edificarea unei noi biserici. În toate aceste acțiuni un rol important l-au avut reprezentanții celor două instituții: Biserica și Școala, prin preotul grecocatolic Alexiu Varna și învățătorul Gheorghe Șimonca.

Alături de comunitate, ei au reușit la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, adică în anul 1900, ridicarea unei frumoase biserici, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. Contractul de edificare a bisericii din Asuaju de Sus a fost atribuit în anul 1898 arhitectului George Matei. Pictura bisericii a fost realizată de pictorul bisericesc

30

Lumina credinței

prezentarea parohiilor

Szemann Istvan din Baia Mare, contractul fiind încheiat la 19 august 1901.

Probabil că sfințirea bisericii a avut loc în anul 1902, căci în 28 iunie a aceluiași an, vicarul Silvaniei, Alimpiu Barbuloviciu îi scrie parohului Alexiu Varna că episcopul nu va putea onora invitația la sfințire, dar că probabil va trimite pe unul dintre membrii Consistorialului, adică un canonic1.

Părintele Alexiu Varna va sluji în parohia Asuaju de Sus până pe data de 20 decembrie 1922, când își va încredința sufletul Părintelui Ceresc. În data de 24 ianuarie 1924, după o perioadă de interimat, paroh al parohiei Asuaju de Sus va fi numit părintele Teofil Varna. Părintelui Teofil Varna i-a urmat pr. Buda Vasile, care a păstorit comunitatea până în anul 1930. Din anul 1930 până în anul 1960, comunitatea greco-catolică din Asuaju de Sus a fost păstorită de pr. Aurel Drăgan.

Decretul 358/1948 prin care Biserica GrecoCatolică din România a fost interzisă de către statul comunist-ateu a făcut ca atât Biserica, cât și bunurile pe care parohia le avea să treacă în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române.

Cu toate că părintele Drăgan Aurel a trecut în cadrul Bisericii Ortodoxe, el a continuat să transmită mai departe moștenirea de credință a Bisericii Greco-Catolice. În Revista Arhivei Maramureșene găsim că „pe lângă marea majoritate a preoților reveniți care s-au încadrat în unificare și se străduiesc să introducă terminologia ortodoxă, să obișnuiască pe cântăreți și credincioșii cu acești termeni, să renunțe treptat la obiceiurile greco-catolice, mai sunt și unii preoți care nu se acomodează, sunt fie pasivi, fie indiferenți și nu schimbă nimic de teamă să nu supere credincioșii”2. Printre aceștia îl găsim menționat și pe părintele Aurel Drăgan din Asuaju de Sus. Parohia a fost redeschisă în data de 12 ianuarie 1998. Prima liturghie a fost oficiată de către părintele Simion Mesaroș pe scările căminului cultural, în prezența a peste 70 de credincioși.

Ulterior, oficiile liturgice au fost celebrate în curtea fostei biserici greco-catolice, dar și în casele puse la dispoziție de către credincioșii Ana Ardelean și Gheorghe Brândușe, tatăl părintelui Ovidiu Brândușe, paroh în Cămârzana.

Celebrări liturgice au fost oficiate și de către

pr. Gheorghe Costin, paroh în Băița de sub Codru, care își amintește că într-o duminică a fost întâmpinat la intrarea în sat de mai mulți bărbați, care după ce l-au oprit, au încercat să îi răstoarne mașina și să îl bată. Conflictul a fost aplanat de către forțele de ordine din localitate, astfel că părintele și-a putut continua drumul spre credincioșii ce îl așteptau. În primăvara anului 1999, cu câteva săptămâni înainte de Paști, părintele Gheorghe Costin împreună cu credincioșii greco-catolici au intrat în fosta biserică greco-catolică pentru un moment de rugăciune. În timpul rugăciunii Calea Crucii, mai mulți credincioși ortodocși au intrat în biserică și l-au scos afară pe preot, bătându-l cu pumnii și picioarele. După acest eveniment, la intervenția părintelui Simion Mesaroș, credincioșilor greco-catolici li s-a pus la dispoziție o sală a căminului cultural, aflat în imediata apropiere a bisericii.

Din anul 2000 până în anul 2008, parohia va fi administrată de către părintele Ioan Brăhaița, căruia i-au urmat pr. Bogdan Dunca, între anii 2008 și 2013, pr. Ioan Mătieș și pr. Emil Ember, între anii 2013 și 2015, iar din 8 septembrie 2015 până în prezent parohia este păstorită de către pr. Alexandru Boloș. În anul 2019, credincioșii greco-catolici au cumpărat o casă, pe care au transformat-o în capelă, iar din data de 6 decembrie 2019, oficiile liturgice s-au celebrat în această capelă. În data de 26 septembrie 2021, în curtea capelei a fost înălțată o clopotniță din lemn, din care după mai bine de 70 de ani clopotul îi cheamă pe credincioșii greco-catolici la rugăciune.

Plecăm din această frumoasă localitate, având în memorie imaginea unei comunități primitoare ce nu și-a uitat rădăcinile credinței, care a păstrat vie în suflete icoana formatorilor spirituali și culturali; o comunitate formată din oameni muncitori și râvnitori, ce duc mai departe idealurile semănate cu atâta trudă de înaintașii lor. https://www.caiete-silvane.ro/articole/4292/AlexiuVarna-1841-1922-un-protopop-greco-catolic-dingeneratia-Marii-Uniri.html 2 h t t p : / / a r h i v e l e n a t i o n a l e - m a r a m u r e s . r o / webcenter/content/conn/ucm-connection/path/ portal/Maramures/Continut%20partajat/RAMM/ REVISTA%20ARHIVEI%20MM%20nr.%207%20 din%202014.pdf?lve 1

Lumina credinței

viața eparhiei

31

Diaconul Paul Osoian a fost hirotonit preot Duminică, 21 noiembrie 2021, de sărbătoarea „Intrarea în Templu a Maicii Domnului”, diaconul Paul Osoian a fost hirotonit preot, la biserica „Sfânta Maria” din Baia Mare, prin punerea mâinilor Episcopului Vasile Bizău.

După ce a fost încardinat în Eparhia de Maramureș la finalul anului 2019, prin primirea diaconatului, Paul Osoian a primit acum, după 2 ani, cu multă emoție și bucurie Treapta Preoției pentru care, așa cum a afirmat la finalul celebrării, cere Domnului harul de a avea „bucuria datoriei împlinite”.

celor care s-au strâns la eveniment pentru a se ruga împreună și a-l însoți în acest fel pe noul preot, deoarece, a afirmat Ierarhul, „rugăciunea comunitară se înalță în fața Domnului în miros bineplăcut, asemenea tămâii pe care o vedem că se înalță și apoi lasă mirosul plăcut și în simțurile noastre”. Și a explicat, prin referire la cum prezintă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, misiunea preoțească: „Preotul este luat dintre oameni și pus pentru oameni în cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Pe de o parte este luat dintre oameni și prin sfințire, prin punerea mâinilor și harul Spiritului Sfânt, el este legat de Mântuitorul Hristos, pe care Îl reprezintă în mijlocul comunității și apoi este legat de comunitatea pe care o slujește”.

Explicând cuvântul evangheliei, Preasfințitul a îndrumat credincioșii prezenți să mediteze la viața lor din perspectiva relației cu bunurile, spre a fi aceasta favorabilă creșterii spirituale și creșterii în bucurie și împlinire, deoarece „Mântuitorul ne învață că omul reușește în viață atunci când pornește de la premiza de a se dărui și de a dărui. Cel care dăruiește, trăiește Alături de Preasfințitul Vasile, au celebrat cu speranța că va primi înapoi în Împărăția lui Sfânta Liturghie: părintele vicar general Augustin Dumnezeu”.

Butica, părintele Sorin Pop (paroh de Orman – Preotul, de asemenea, trăiește o viață de parohia natală a noului preot), părintele Cristian dăruire și o mare responsabilitate, primind Langa (Eparhia de Cluj Gherla – fost formator al Sfântul Trup al Domnului ca pe o comoară părintelui Paul Osoian în timpul seminarului) prețioasă, așa cum auzim în cadrul hirotonirii și un sobor de preoți din Eparhie invitați la când Ierarhul îi așază în mână Trupul Domnului, sărbătoare. zicând: „Primește acest Odor și-L păstrează pe „O hirotonire de preot este un eveniment El până la a doua venire a Domnului nostru Isus încurajator și este o sărbătoare pentru Biserică, Hristos, când are să-L ceară de la tine înapoi“. în special pentru profundul sens teologic și „Trăiesc sentimente de bucurie, de recunoștință spiritual pe care îl are. E nevoie de mulți ani de și de preamărire a Dumnezeului Celui Viu și pregătire, dar dincolo de pregătirea instituțională Veșnic… Iar bucuria datoriei împlinite este ceea prin școli, universități și practică, prin ani de ce-mi doresc și este scopul preoției mele”, a diaconie, este, de fapt, identitatea preoțească, exprimat tânărul hirotonit, Paul Osoian, la finalul care caută mereu să fie actualizată de cel care celebrării, mulțumind Domnului, Preasfințitului primește această sfântă taină. Atunci când auzim Vasile, iar apoi soției, familiei, colegilor și tuturor vorbindu-se despre un preot, facem legătura celor care l-au însoțit pe parcursul vieții și al cu Hristos. Hristos cel Viu și pururi prezent, studiilor. S-a angajat la o implicare totală și fără Dumnezeul nostru, este Cel care cheamă, este condiții în această misiune, mulțumind încă o Cel care dăruiește acest dar și cel care primește dată soției, Maria, pentru disponibilitatea de a-i darul preoției este legat de Mântuitorul Hristos” fi însoțitoare în misiunea pe care o va primi. a afirmat Preasfințitul Vasile Bizău în cuvântul de învățătură, după ce a mulțumit tuturor Biroul eparhial de presă

32

din lumea catolică

Lumina credinței

Gânduri papale la ceas aniversar Pr. Octavian Dumitru FRINC Un set de opt competențe trebuie să definească tânărul european ieșit de pe băncile liceului, după aproximativ 12 ani de școlarizare. Cu alte cuvinte, acesta ar trebui să aibă anumite cunoștințe, să știe ce și cum să le folosească în viața de zi cu zi acolo unde-l va purta viața. Un tânăr astfel format ar fi mai ușor de integrat pe piața muncii, în acel malaxor nemilos al capacității de a fi și de a deveni al persoanei. Cei care o iau pe calea anevoioasă a studiilor universitare nu sunt lipsiți de riscurile unei segmentări tot mai accentuate a cunoașterii și a lipsei de contact cu adevăratele probleme ale omului contemporan.

Nu puține au fost luările de poziție, propunerile și îndemnurile Bisericii în vederea unei armonizări a formării și cunoașterii intelectuale contemporane cu exigențele profunde ale inimi umane și cu problemele reale cu care se confruntă omenirea.

Ultima dintre acestea este cuvântul adresat de care Papa Francisc corpului profesoral și studenților Universității Catolice Sacro Cuore din Milano cu prilejul împlinirii a o sută de ani de existență. De la bun început, Sfântul Părinte îi îndemna să păstreze cu sfințenie experiența acumulată pe parcursul acestui veac și plecând de la aceasta să abordeze cu o viziune profetică problemele mari cu care se confruntă omenirea. Dincolo de înalta formare științifică și profesională prezentă în toate domeniile cunoașterii și lucrării omenești, tinerii trebuie să aibă, în viziunea Papei, posibilitatea de a face să rodească darurile primite și să contribuie pe deplin la realizarea binelui comun. Altfel spus, este nevoie de o continuitate între dimensiunea intelectuală/de cercetare și responsabilitatea față de ceilalți, față de societate.

Este acesta un ecou al declarației Conciliului Vatican al II-lea despre educația creștină Gravissimum educationis prin care universitățile catolice sunt chemate să realizeze o prezență publică, stabilă și universală a gândirii creștine în întregul efort intelectual pentru promovarea unei culturi superioare, iar studenții acestor institute să fie formați ca oameni într-adevăr deosebiți prin pregătire, gata să facă față celor mai dificile îndatoriri în societate, fiind, în același timp, martori ai credinței în mijlocul lumii.

Prin însăși natura lor, instituțiile academice sunt în dialogul lor cu lumea niște avanposturi, frontiere ale Bisericii în contactul cu toți oamenii de bună credință. Tocmai în virtutea acestei nobile misiuni, setea de cultură și reflecția trebuie să înlăture ispita

de a vopsi, de a parfuma, de a petici și de a cosmetiza aceste spații de întâlnire cu ceilalți. Profesorii și studenții sunt precum păstorii cei buni, care își cunosc interlocutorii și spațiile, iar prin reflecția lor, toarnă ulei și vin peste rănile oamenilor. În acest sens, după cum ne amintește și exortația apostolică post-sinodală Christus vivit, trebuie promovate acțiuni concrete în vederea unei reînnoiri și relansări a școlilor și universităților «în ieșire misionară», cum ar fi: experiența kerygmei, dialogul la toate nivelurile, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea, promovarea culturii întâlnirii, necesitatea urgentă de «a face rețea» și opțiunea față de cei din urmă, față de cei pe care societatea îi reciclează și îi aruncă. În al doilea rând, e de datoria instituțiilor academice catolice să dezvolte o noua cunoaștere care să integreze antropologia axată pe persoană cu descoperirile și cu invențiile actuale din diferite domenii științifice: neuroștiințe, comunicare digitală, inteligența artificială.

Mai mult, trebuie făcut pasul de la o cunoaștere de laborator, la o cunoaștere a vieții. Astfel, universitatea are o conștiință, dar și o chemare intelectuală a cărei responsabilitate merge dincolo de rolul de a educa și se extinde la toate nevoile omenirii.

Universitatea este cea care trebuie să-i formeze pe tinerii care încă de acum au de înfruntat provocări nemaiîntâlnite până acum în istoria omenirii.

Tinerii sunt cei care cu capacitatea lor mereu de a reînnoi realitatea, pot promova o economie care să nu excludă pe nimeni și care să înlăture nedreptățile și prejudecățile în vederea unei societăți mai atente la nevoile celuilalt. Indiferența și abandonarea celui ce nu mai face față standardelor muncii nu au ce să caute într-o astfel de societate.

Dar pentru a face toate acestea trebuie sa trecem de la un studiu „aseptic” care riscă să ducă la abstractizare și înstrăinare, la o cunoaștere care știe să se raporteze la realitatea vieții cotidiene, având mereu la inimă adevărul, binele și dragostea.

Ne este cu neputință a ști ce ecou vor avea aceste cuvinte ale Papei. Vor sfârși în vreo antologie de cuvântări ale papilor sau vor rodi în mințile și inimile celor dispuși a asculta șoaptele Spiritului Sfânt? Unii vor zice că e o viziune demodată, nostalgică asupra educației și rolului acesteia într-o societate din ce în ce mai lipsită de idei și de viziuni clare, mai lichidă, mai virtuală unde algoritmul e mai important decât persoana ca atare.

Lumina credinței

numiri

În data de 9 august 2021 – Pomenirea Sf. ap. Matia, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de director al Școlii Primare Ep. Dr. Alexandru Rusu pe doamna prof. NicoletaRozalia Petran.

În data de 15 august 2021 – Sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protosincel (Vicar General) pe părintele Augustin-Horea Butica.

În data de 17 septembrie 2021 – Pomenirea Sf. m. Sofia, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Președinte al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră pe părintele Florin Fodoruț. În data de 17 septembrie 2021 – Pomenirea Sf. m. Sofia, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră pe părintele Emil Grigore Gîrboan-Rusneac. În data de 17 septembrie 2021 – Pomenirea Sf. m. Sofia, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră pe părintele Béla Pallai.

În data de 17 septembrie 2021 – Pomenirea Sf. m. Sofia, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Membru al Comisiei Eparhiale Liturgice și de Artă Sacră pe părintele dr.

Florin Marușciac.

În data de 28 septembrie 2021 – Pomenirea cuv. Hariton Mărturisitorul, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Vicar parohial al parohiei greco-catolice Sfinții Arhangheli Mihai și Gavril, Satu Mare, Protopopiatul Satu Mare, pe părintele Eduard-Felician Fischer. În data de 31 octombrie 2021 – Duminica a 22-a după Rusalii, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial al parohiei greco-catolice Porumbești, Protopopiatul Ciscarpatin de Satu Mare, pe părintele Simon István MiklÓs.

În data de 4 noiembrie 2021 – Pomenirea cuv. Ioanichie cel Mare, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial al parohiei greco-catolice Crăciunești, Protopopiatul Ciscarpatin de Maramureș, pe părintele Lucian-Dumitru MarușciacDan. În data de 21 noiembrie 2021 – Sărbătoarea Intrarea în Templu a Maicii Domnului, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de director general al Asociației Diecezane Caritas Greco-Catolic Maramureș, pe părintele Gheorghe Dunca. În data de 26 noiembrie 2021 – Pomenirea cuv. Alipie Stâlpnicul, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial al parohiei greco-catolice Bistra, Protopopiatul Ciscarpatin de Maramureș, pe părintele Paul-Ioan Boiciuc.

În data de 26 noiembrie 2021 – Pomenirea cuv. Alipie Stâlpnicul, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial al parohiei greco-catolice Rona de Sus, Protopopiatul Ciscarpatin de Maramureș, pe părintele Vasile Colopelnic.

În data de 6 decembrie 2021 – Pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Ciscarpatin de Satu Mare, pe părintele Cornel Simon.

Conferința Școala Ardeleană, Baia Mare – 14 octombrie 2021

Prezentarea Sinodului despre sinodalitate, Baia Mare – 4-5 noiembrie 2021

Ziua Națională, Șișești – 1 decembrie 2021