Lumina Credintei 1/2022

Lumina credinței

• Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • • Nr. 1 (42) • Martie 2022 • Anul XII •

Doamne, Dumnezeul nostru, pacea Ta dă-ne-o nouă Isaia 26,12

Lumina credinței

Publicație trimestrială a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Preşedinte: PS Vasile Bizău

Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc

Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară

Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Aparţine autorilor responsabilitatea pentru conţinutul articolelor. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

Nr. 1 (42) Martie 2022 Revistă trimestrială Anul XII

3 4 - 5 6 - 7 8 9 - 11 12 - 14 15 16 - 17 18 - 19 20 - 21 22 - 23 24 - 25 26 - 27 28 - 31 32

Cuvântul păstorului PS Vasile Bizău

O viziune liturgică asupra psalmilor Pr. can. Emil Gîrboan

Simțurile în Liturghie Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț Pacea pornește din propria inimă Pr. Vasile Trifoi

Prima vizită pastorală a Fericitului Alexandru Rusu în Maramureșul istoric (III) Pr. dr. Vasile Iusco

Vermeer, lumină din lumină Pr. Lucian Lechințan, s.j. Războiul – un atu moral sau un moft egoist?! Pr. Emil-Marian Ember Sinodul Bisericii și darul ascultării Pr. Laurențiu Costin Ospățul mistic al sărbătorilor Pr. dr. Florin Marușciac

Ultima libertate a suferinței Pr. dr. George Marius Nicoară

Enigmele unui itinerar spiritual Dna. Antoaneta Turda De la arta populară maramureșeană la opera universală a lui Constantin Brâncuși Dl. Dorin Ștef

Parohia „Sfântul Anton de Padova” din Mireșu Mare Pr. Vasile Daniel Pop Împotriva triumfalismului și a mondenității spirituale Diego Fares S.J. Vizită pastorală în parohia „Bunavestire” din Baia Mare Biroul eparhial de presă

Nu vă împovăraţi cu nicio grijă. Ci întru toate, prin închinare şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Isus.

Filipeni 4,6-7

Atenția întregii lumi este îndreptată în aceste momente spre evenimentele tragice din Ucraina, țara noastră vecină, a cărei populație trece printr-o acută suferință cauzată de război și de consecințele nefaste ale acestuia.

Amintirea celui de-al doilea război mondial s-a reactivat în conștiințele tuturor și ororile acestuia, cu ocuparea țării noastre de către trupele sovietice, rămâne la fel de vie, în special în conștiințele bunicilor noștri.

Urmare a instalării regimului comunist în România, Biserica noastră greco-catolică a fost suprimată, începându-și astfel drumul crucii cu mărturia supremă a Fericiților episcopi martiri și a atâtor preoți și credincioși care nu au mai avut dreptul să-și manifeste credința în libertate și săși mărturisească apartenența confesională.

Vă scriu aceste rânduri pentru a vă reaminti tuturor cât de importantă este cultivarea memoriei și nevoia de manifestare liberă a credinței creștine care să le permită oamenilor să reînnoade firul istoriei rupt brutal fără voia și participarea lor.

Așa cum vă este cunoscut, în această perioadă în țara noastră are loc recensământul populației, care are ca scop să facă cunoscută populația rezidentă în România până la data de 1 decembrie 2021, precum și diferite date legate de bunuri și proprietăți. Printre informațiile importante care se colectează la acest recensământ sunt și cele privitoare la religie, etnie și limba maternă, toate acestea având un impact imediat asupra viitoarelor politici publice pe care autoritățile Statului le vor elabora, pornind de la aceste noi date colectate.

De aceea, este foarte importat pentru fiecare creștin să-și declare apartenența confesională și să participe la acest recensământ, pentru a-și manifesta în libertate, conform propriei alegeri, susținut de conștiința curată, apartenența la Biserica lui Hristos. Pentru fiii Bisericii noastre este fundamental să se declare ceea ce sunt de fapt, adică creștini greco-catolici, urmașii generației suferitoare și ai martirilor pentru credință. Nu au putut oprimările politice să-i oprească pe fiii Bisericii noastre să rămână atașați crezului creștin și comuniunii Bisericii catolice și de aceea, este atât de important ca fiecare să-și

declare din nou apartenența confesională. Este o ocazie pentru toți oamenii acestor locuri să-și reamintească cine au fost înaintașii lor și astfel, în libertate să-și reia, sau să-și continue propria tradiție confesională.

Recensământul se desfășoară în trei faze: în cea dintâi, cuprinsă în intervalul de timp 1 februarie – 13 martie 2022, Institutul Național de Statistică preia date din surse administrative și de la diferite alte instituții. În cea de-a doua fază în perioada 14 martie – 15 mai 2022 este faza de autorecenzare. În această perioadă fiecare cetățean are posibilitatea de a se recenza prin internet, accesând o platformă a Institutului Național de Statistică: www.recensamantromania.ro, având astfel deplină libertate și autonomie în furnizarea datelor cerute de autorități. În cea de-a treia fază a recensământului, în perioada cuprinsă între 16 mai – 17 iulie 2022, se va face colectarea datelor de la persoanele care nu s-au auto-recenzat, efectuându-se vizite la domiciliu de către recenzori, care vor culege informații prin interviuri față în față cu persoanele pe care le recenzează.

Toate informațiile necesare pentru un demers bun pot fi obținute de la autoritățile locale, care au datoria de a pune la dispoziția celor care doresc să se auto-recenzeze persoane autorizate și pregătite pentru acest proces.

De asemenea, îi rugăm pe părinții preoți să fie la dispoziția credincioșilor pentru a-i îndruma și ajuta cu toate cele necesare, pentru ca fiecare om să se poată manifesta liber și în cunoștință de cauză în acest demers.

Toți credincioșii au datoria de a-și informa rudeniile, prietenii și cunoscuții asupra importanței apartenenței confesionale și a nevoii de a o declara public.

Dorindu-vă tuturor un parcurs luminos și rodnic al Postului mare, vă însoțesc pe toți cu părintească dragoste, invocând binecuvântarea Domnului asupra tuturor, prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, ocrotitoarea eparhiei noastre și a Fericiților episcopi martiri.

† Vasile episcop

fragmente liturgice

O viziune liturgică asupra psalmilor

Pr. can. Emil Gîrboan

Să întâmpinăm faţa Lui întru laudă şi în psalmi să-I strigăm Lui (Ps 94,2) Întâi pandemie, apoi război… avem impresia că suntem străini în viața noastră și așteptăm să ne trezim din acest vis urât. Acum suntem recunoscători că avem Biserica pentru a ne aminti cât sunt de importante Comuniunea și Speranța. Mulți nu au înțeles la început sinodul despre sinodalitate propus de Papa Francisc: dar iată acum constatăm că mersul împreună exersat în acest sinod este exact soluția timpului prezent când ne simțim copleșiți de crucea mondială. Să mergem împreună cu rugăciune și cu fapte. Să punem în practică cu generozitate motto-ul benedictin Ora et labora - roagă-te și munceș te, iar pentru recomandare de rugăciune să alergăm la bătrânii satului, care ne vor spune: Citeşte Psaltirea!

după sârguința lui, tot ceea ce îi este de folos. Ea vindecă rănile cele vechi ale sufletului și aduce cât se poate de grabnic însănătoșirea celui de curând rănit. Îngrijește de cel bolnav și păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieții omenești caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate, și la aceasta ajunge prin crearea îngrijită a unei stări sufletești pline de bucurie și de plăcere, care face ca în suflete să ia ființă cugetele cele înțelepte 1

Psaltirea - vechea culegere de cântări a evreilor - este împărțită în cinci cărți, în analogie cu cărțile Pentateuhului. Psalmii 1-14 reflectă Geneza, tema acestei cărți fiind omul și sfaturile lui Dumnezeu cu privire la om. Psalmii 42-72 constituie a doua carte al cărei subiect este Israel și care exprimă învăț ătura Exodului. În a treia carte sunt cuprinși Psalmii 73-89 care vorbesc despre sanctuar, fiind astfel o paralelă a Leviticului. Psalmii 90-106 corespund căr ț ii Numerii: acest grup de psalmi începe cu un psalm scris de Moise și se termină relatând răzvrătirile poporului Israel în pustiu. În sfârșit, a cincea carte cuprinde Psalmii 107-150 și corespunde Deuteronomului, deoarece subiectul predominant este Cuvântul lui Dumnezeu.

Psalmii vorbesc din timpul lui Dumnezeu timpului nostru despre echilibru spiritual, pace și sănătate. Sfântul Vasile cel Mare în Comentariul său la Cartea Psalmilor ne-a lăsat următoarea definiție: Într-adevăr, altceva ne învață cărțile profeților, altceva cele istorice, altceva Legea și altceva îndemnurile date prin Proverbe. Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate. Ea profetizează cele viitoare, însemnează fapte istorice, dă legi pentru viață, arată ce trebuie să facem și, ca să spunem întrun singur cuvânt, este o adevărată comoară de învățături bune, punând la îndemâna fiecăruia,

Pentru ceremoniile religioase s-au compus psalmi liturgici. Astfel, Psalmul 14 amintește condiț iile ce trebuiau îndeplinite pentru a fi admis la sanctuar, Psalmul 23 se recita atunci când o procesiune se apropia de templu, iar Psalmul 65 se citea la aducerea unei jertfe. De fapt, majoritatea psalmilor din căr ț ile a IV-a și a V-a au caracter liturgic, și chiar dacă inițial nu toți psalmii au avut o destinaț ie liturgică, până la urmă au dobândit-o.

Datorită faptului că primii creștini au provenit din poporul evreu, de la începutul Bisericii primare psalmii au ocupat un loc central în spiritualitatea și în cultul creșt in. Chiar Domnul Isus a preluat din tradiț ia neamului Său obiceiul de a utiliza psalmii în rugăciunile Sale. De pildă, evangheliștii relatează faptul că în încheierea Cinei celei de Taină s-au cântat laude, adică psalmi, iar apoi cei prezenț i au ieșit la Muntele Măslinilor2 . Mai mult, Mântuitorul a subliniat importanța psalmilor atunci când le-a spus Apostolilor Săi,

credinței fragmente liturgice

după Înviere: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci și în psalmi.3 Astfel, având exemplul și cuvântul Domnului, fiind și ei iudei, Apostolii au considerat firească și necesară folosirea psalmilor în adunările de cult și au rânduit citirea și cântarea lor în cultul creșt in. Sfântul Apostol Pavel, în scrierile sale chiar recomanda credincioșilor această practică de spiritualitate: Vorbiț i între voi în psalmi și cântări spirituale, lăudând și cântând Domnului, în inimile voastre. 4 Nici după separarea totală a Bisericii de sinagogă, Psaltirea nu a lipsit din cultul creșt in. În timpul lui Tertulian 5 psalmii erau folosiț i frecvent în adunările creșt ine. În Bisericile orientale în secolul al IV-lea creșt inii se adunau și noaptea pentru a cânta psalmi. În apus, cântarea antifonică a psalmilor a fost introdusă în timpul Sfântului Ambrozie, atunci când credincioșii vegheau și se rugau în catedrala din Milan pentru a împiedica ocuparea ei de către arieni. Treptat, psalmii au îmbrăcat definitiv și statornic cultul divin, Biserica folosindu-i pentru formarea spirituală și morală a credincioșilor, încurajând recitarea, studiul și meditarea lor. Citirea și chiar învățarea Psaltirii pe de rost constituia începutul și fundamentul educației religioase, fapt ce ni-l confirmă peste veacuri Sfântul Vasile cel Mare când scrie: Început pentru începători, psalmul este creștere pentru cei care progresează pe calea virtuț ii și sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârșirii. 6 Astfel educați, creștinii din primele secole aveau Psaltirea atât în memorie cât și pe buze, recitând-o permanent în timpul ocupaț iilor cotidiene.

În Biserica bizantină psalmii au fost grupați în douăzeci de catisme (sau șezânde)7, fiind folosiți, fie în această formă, fie luați separat sau doar anumite stihuri din ei, în toate slujbele bisericești. De multe ori identificăm într-un oficiu expresii, cuvinte, stihuri care ne sună cunoscut și plăcut, fără să ne dăm seama care le este provenienț a: cele mai multe sunt luate din psalmi. De pildă, în rânduiala Sfintei Liturghii textul Antifonului I, Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui, este preluat din Psalmul 102, 1. Cuvintele Mântuiește [Dumnezeule] poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta, rostite atunci când preotul arată Sfintele Daruri după împărtășire, sunt luate din Psalmul 27, 12. Răspunsul credincioșilor Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă, atunci

când se arată pentru ultima dată Sfintele Daruri, provine din Psalmul 117, 26-27. În fine, Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până în veac, cântat la încheierea Sfintei Liturghii este versetul 2 al Psalmului 112.

Cartea Psalmilor… Omul - care este cântat cu atâta pasiune în psalmi, omul - pentru care Dumnezeu a făcut atâtea lucruri minunate, omul - coroana întregii creaț ii, acum este chemat să-L laude pe Dumnezeu cu însăși cuvintele Lui. Dar pentru a deveni cu adevărat rugăciunea noastră de aur Psaltirea trebuie împodobită cu multă iubire…

Odată, un călugăr înțelept a fost abordat de un tânăr dornic de desăvârșire spirituală:

– Părinte! Învață-mă cea mai puternică rugăciune! Eu mă rog, mă rog mult, dar parcă Dumnezeu nu mă aude. Acum începe postul și aș vrea să am inima împăcată.

Bătrânul, zâmbind, i-a răspuns istorisindu-i următoarea pildă:

- Doi oameni au naufragiat pe o insulă pustie. Neavând niciun ajutor au început să se roage și s-au rugat, fiecare cât a putut de bine. Mai întâi de toate, aveau nevoie de mâncare. S-au rugat și Dumnezeu a trimis mâncare, unuia din belșug, iar celuilalt deloc. Apoi aveau nevoie de un loc în care să se adăpostească de vremea rea: primul a găsit o peșteră confortabilă, iar celălalt nimic. Pentru a pleca de pe insulă era nevoie de o barcă. La un moment dat cel dintâi a găsit o astfel de barcă la mal, iar celălalt nu. Când omul a găsit barca a vrut să urce în ea și să plece, dar și-a amintit că prietenul său se află în aceeași nenorocire și a decis să-l ia cu el. În timpul călătoriei spre uscat, la un moment dat cel dintâi naufragiat l-a întrebat pe celălalt:

- Oare de ce eu am primit tot ceea ce i-am cerut lui Dumnezeu, dar tu nu ai primit nimic?

Celălalt i-a răspuns:

- Dumnezeu mi-a dat tot ce i-am cerut, pentru că în tot acest timp eu i-am cerut doar un singur lucru: Să te ajute pe tine!

În cele din urmă constatăm că cea mai puternică rugăciune este iubirea aproapelui! Citește Psaltirea, fii bun și îl vei avea pe Dumnezeu în inimă!

1 Cuvântul-înainte la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, cf. http://sfvasilebz.ro/Psaltirea.html, accesat la 26.02.2022

2 Mt 26, 30

3 Lc 24, 44

4 Efes 5, 19

5 Sec. II d.Hr. (n.a.)

6 Cf. https://xdocs.ro/doc/lucrare-de-seminar-plp08p4ypwr058v, accesat la 27.02.2022

7 În timpul rostirii lor credincioșii pot să stea în strane sau pe scaune (n.a.)

sfinții părinți

Simţurile în Liturghie

Unele raportări la liturgia Bisericii suferă de un anumit „păcat” împotriva antropologiei creștine, așa cum reiese din revelația Sfintelor Scripturi și a Tradiției. Aceste atitudini interioare legate de cultul divin public le-aș numi spiritualistice, deoarece consideră că întâlnirea noastră cu Dumnezeu în liturgie se petrece în principal pe terenul spiritului. Liturghia Bisericii, despre care știm că este normativă pentru credință (lex orandi, lex credendi ), indică un alt tip de raportare la cultul Bisericii, în care dimensiunea materială, senzorială și afectivă nu ocupă un rol secundar, ci structural.

pare să se desfășoare după această ordine, încât simțurile distanței includ treptat simțurile apropierii.

Prima parte a Sfintei Liturghii este numită și Liturghia cuvântului. Dacă facem un exercițiu de imaginație a desfășurării Sfintei Liturghii, vedem cum credinciosul, vrând să participe la Liturghie, părăsește spațiul vizual al lumii exterioare și intră într-un nou spațiu, cel al bisericii. Așadar primul simț care este implicat, pentru început și în mod mai acut în liturghie, este văzul. Intrând în biserică, credinciosul vede un spațiu configurat după o anumită ordine, observă icoanele sfinților, dar și chipurile „icoanelor vii”, confrații de credință, zidiți după chipul lui Dumnezeu. Ochiul mai este provocat de tipul de lumină pe care îl poate observa într-o biserică, alta decât cea crudă din afară. De obicei, lumina din biserică este filtrată printr-o anumită dimensionare a ferestrelor bisericii, iar în anumite cazuri prin filtrul cromatic al vitraliilor. Începe liturghia și ochiul continuă să observe latura dramatică a liturghiei, sau punerea în scenă a misterul celebrat: veșmintele slujitorilor, ieșirile, intrările, gestica liturgică.

Nu există cult spiritual creștin care să excludă dimensiunea materială, deoarece Dumnezeul nostru s-a făcut trup, și în trupul lui Isus Hristos, într-o unire neamestecată, s-a revelat deplin dumnezeirea. Hristos, sacramentul Tatălui, a lăsat Bisericii cele șapte sacramente sau taine, ca semne văzute sau materiale ale harului nevăzut. De aceea liturghia Bisericii este martora credinței noastre în divino-umanitatea lui Isus Hristos, căci prin stihiile materiei ni se transmit energiile divine, urmând un crescendo spre unitatea firii omenești cu firea dumnezeiască. În această dinamică unitivă simțurile joacă un rol fundamental.

În om cele cinci simțuri pot fi împărțite în două categorii: ale distanței (văzul și auzul ) și ale apropierii (mirosul, atingerea și gustul ). Liturghia

Următorul simț la care ritualul liturgic face apel este auzul: tăcerea lasă loc cuvântului liturgic. Rostirea cuvântului în cadrul cultului este diferită de felul în care e rostit în contexte profane. Aici cuvântul, pe lângă dimensiunea sa de bază, care e cea de a oferi intelectului un mesaj, ritualul îi adaugă dimensiunea estetică: e un cuvânt intonat, cântat, recitat și celebrat. În liturghia cuvântului, apelul la cuvântul scripturistic are o pondere evident mai mare decât în partea a doua, numită și Liturghia euharistică. Psalmii antifoanelor, Fericirile, stihurile psalmice ale prochimenului, lectura Apostolului, a Evangheliilor și, în final, omilia fac apel la simțul auzului, chemat să devină ascultare. Participarea și împreuna glăsuire prin Amin, Doamne îndură-te, cântul imnelor sunt semnalul că am auzit cuvântul divin și dăm un răspuns personal și, mai presus de toate, comunitar sau eclezial.

Pr. drd. Florin Ștefan Fodoruț

La fel ca văzul și urechea va continua să audă cuvintele rugăciunilor, ale cererilor și ale imnelor, dar deja mirosul tămâiei, care prevestea buna mireasmă a Împărăției veșnice sau Raiului ce se întrevede prin ușa mormântului deschis a lui Hristos, anunța apropierea crescândă de cămara de nuntă a Mirelui. Dar nu îl putem întâlni pe Dumnezeu, dacă nu îl recunoaștem întâi în cel este lângă noi. Nu îl putem primi pe Hristos și nici să aducem daruri la altar dacă nu suntem în pace cu semenii noștri (Mt 5, 23-24), dacă nu îi îmbrățișăm, nu îi acceptăm și nu îi iertăm din toată inima. Sărutul dintre creștini la Sfânta Liturghie, înainte de momentul sfințirii darurilor, este și apogeul simbolic al simțului tactil. Prezența acestui gest în Liturghie este atestată din perioada Bisericii apostolice și până în secolul al XIII-lea, ca semn al iubirii și comuniunii fraterne, al păcii între membrii comunității creștine, al iertării reciproce și al unității aceluiași Spirit Sfânt. Sărutarea reciprocă și nefățarnică dintre cei prezenți la Sfânta Liturghie, predispunea la oferirea aceluiași sărut, nu ca a lui Iuda, Mântuitorului. Deși textul Sfintei Liturghii păstrează memoria practicării acestui ritual de către întreaga adunare liturgică (Să ne iubim unii pe alții!), azi este limitat la nivelul clerului și în zona altarului, atunci când Liturghia este celebrată de mai mulți slujitori. Acest ritual al unui gest intim precum sărutul, care în Liturghie leapădă semnificațiile sale erotice sau romantice, și îmbracă semnificația agapică, fraternă și familială, este un preambul pentru ultimul și cel mai elementar, dar și cel mai intim dintre simțuri, și anume gustul. Înaintea cuminecării cu Trupul și Sângele euharistic, liturghia prescrie cântarea unui chinonic sau cântec la cuminecare, care în cazul Liturghiei Darurilor mai Înainte Sfințite, celebrată în Postul Mare, sună astfel: Gustați și vedeți că e bun Domnul. Aleluia! (Ps 33,8). Experiența mâncatului unește în cadrul gustului mâncarea și cuvântul, băutura și relațiile. Când se realizează justul echilibru dintre cuvântul împărtășit și mâncarea gustată, ambele își regăsesc plinătatea. Această bogăție simbolică nu putea rămâne străină de revelația biblică, care face din experiența gustativă nu doar o metaforă (cuvântul lui Dumnezeu e ca o pâine de mâncat, mai dulce decât mierea: P s 118, 103; contemplarea chipului său ca o prezență ce satură: Ps 62, 2-3 etc), ci o adevărată experiență sensibilă, în multiple forme de cină sacră, în care

sfinții părinți

se întrepătrunde semnificația de jertfă de a oferi hrană lui Dumnezeu cu semnificația comunională, de a mânca înaintea și împreună cu Dumnezeu („Ei au văzut pe Dumnezeu, apoi au mâncat și au băut”: Ieș 24,11).

În centrul revelației creștine stă credința în Cuvântul divin întrupat care se oferă pe sine ca „pâine a vieții” (In 1,14) și vestește împărăția sa prin gustul pâinii și a vinului împărtășit. În gestul frângerii pâinii și a gustării vinului la ultima cină, Isus încredințează apostolilor săi sensul vieții și al morții sale: „până la sfârșit i-a iubit” (In 13,1). Tradiția patristică și liturgică va asuma metafora gustativă cu referire la Euharistie, asociind dulceața vinului cu cea a laptelui și a mierii din Țara Făgăduită, veselia sobră a împărtășirii cu umplerea de Spirit Sfânt (Ef 5,18), cuminecarea credincioșilor de pe treapta semicirculară a scărilor altarului, cu hrănirea de către Biserică a fiilor ei la sânul ei matern. Reflecția milenară a Bisericii nu încetează să așeze gustul în vârful simțurilor spirituale.

Recuperarea mistagogiei simțurilor în sacramente trece în mod obligatoriu prin recuperarea (acolo unde s-a pierdut) și conștientizarea (acolo unde nu s-a pierdut) a formei rituale cu care se exprimă deplina participare la Sfintele Taine. Imaginile din biserică, rostirea și celebrarea prin cuvinte, calitatea omiliilor, bunele miresme din lăcașul de cult, formele de manifestare a iubirii creștine, forma și gustul pâinii, culoarea și gustul vinului, locul, forma și formula cuminecării, dar și cântul care o însoțește, nu sunt expresii secundare ale sacramentului, ci forma însăși prin care Domnul se oferă omului întreg: trup, minte și spirit. Doar recuperând sau trăind conștient plinătatea formelor rituale, se pot descoperi valorile simbolice ale simțurilor: ale văzului, în structura arhitecturală, calitatea icoanelor și a luminii din biserică, ca trimitere la frumusețea Ierusalimului ceresc; ale auzului, în cuvântul celebrat, cântat și revelator, ca trimitere la deslușirea definitivă a tainelor cerești din Împărăție; ale mirosului, în buna mireasmă, ca trimitere la parfumul Raiului; ale atingerii, în sărutarea fraternă, ca trimitere la frumusețea păcii, a iertării și a primirii pline de dragoste a întregii omeniri ca Biserică în casa Tatălui; ale gustului, în aroma pâinii, ca trimitere al bunătatea Domnului, și în dulceața și tăria vinului, ca trimitere la dulceața și puterea care vin de la împărtășirea Sfântului Spirit.

bisericii

Pacea porneşte din propria inimă

Pr. Vasile Trifoi

În această perioadă, a sfârșitului lunii februarie, îngrijorarea pentru războiul izbucnit în Ucraina crește de la o zi la alta. Consecințele conflictelor și ale războaielor provoacă mereu răni și lipsuri. Pandemia de coronavirus a cauzat multă durere la nivel mondial. Chiar dacă epidemia nu s-a încheiat, unii preferă încă un război. Anumite aspecte ale realității par paradoxale. Pentru noi, oamenii de rând, cea mai indicată cale de urmat, în aceste vremuri care nu se anunță deloc ușoară, este rugăciunea. Sperăm ca Dumnezeu să atingă inimile celor care au responsabilitate la nivel internațional pentru a putea căuta rezolvarea situațiilor delicate prin dialog, și nu prin conflict.

Totuși, fiecare dintre noi poate și trebuie să facă ceva concret pentru pace. Ce mare binecuvântare ar fi în lumea aceasta dacă ar fi pace în familii, în instituții, între vecini, între colegi etc. În mesajul pentru ziua mondială a păcii din acest an, Papa Francisc spunea că pacea pleacă din propria inimă. Relația pe care fiecare o are cu sine este fundamentală în raportarea cu ceilalți. Unul dintre cele mai complicate aspecte ale existenței noastre este tocmai raportarea autentică și constructivă cu propria persoană. Punctul de plecare pentru pacea cu semenii stă

în găsirea propriei păci interioare. Primul pas al acestui parcurs este descoperirea lui Dumnezeu în propria inimă. Apoi pacea se dobândește prin integrarea și acceptarea lipsurilor, a eșecurilor, a obstacolelor, a suferinței. Aspectele care ne plac mai puțin la noi înșine nu trebuie tratate cu duritate, ci cu blândețe și cu răbdare. Blândețea este una dintre virtuțile care promovează pacea. Acest lucru poate fi verificat în relațiile dintre noi. Dacă suntem duri și agresivi cu cei din jurul nostru, îi vom determina să se comporte la fel, vom „provoca” manifestarea părții agresive a personalității lor. Așadar, mai întâi suntem chemați să facem pace cu noi înșine și doar apoi o putem răspândi în jurul nostru. Fără această pace în suflet, semenii devin instrumente de exploatat și agresat, iar răfuiala e mereu gata să înceapă. Pacea are de a face și cu descoperirea dimensiunii profunde a realității. Zgomotul și agitația zilelor noastre ne determină să trăim în mod superficial, iar acest stil de viață nu este prielnic păcii. Promovarea și căutarea tăcerii ne ajută să înțelegem un pic mai bine că avem nevoie unii de alții, că este mai bine să mergem înainte uniți decât separați. Cei care ajung la un anumit echilibru interior vor avea, în mod natural, un comportament favorabil păcii, care se manifestă prin respect, promovarea celuilalt, vorbire constructivă. Pacea este un rezultat al relațiilor simple și cinstite, războiul este rezultatul relațiilor încâlcite și nedrepte.

Singurul ajutor pe care îl putem oferi pentru oprirea războiului din Ucraina este rugăciunea. Nu avem posibilitatea să întreprindem și alte tipuri de medieri. Putem, însă, să facem acțiuni și gesturi concrete pentru promovarea bunei înțelegeri în familiile noastre, la locul de muncă, în relația cu prietenii, amintindu-ne mereu că pacea este de durată atunci când pleacă din interior.

Prima vizită pastorală a Fericitului Alexandru Rusu

în Maramureşul istoric (III)

Trecutul are întotdeauna valoare memorială și recuperativă, astfel încât poate propune o reflecție asupra evenimentelor cu scopul de a păstra ceea ce este esențial, deoarece istoria nu se privește niciodată în oglindă, iar fiecare eveniment în linii mari este unic și irepetabil. În această formulă se poate înscrie și vizita Fericitului Alexandru Rusu în Maramureșul istoric . Ne desparte aproape un secol de la acest eveniment și o prezentare amănunțită a călătoriei ierarhului echivalează cu un exercițiu nu numai de istorie, ci și de spiritualitate. Abordarea unor aspecte din timpul vizitei sau a discursului ierarhului este necesară și recuperatorie, deoarece aruncă o privire peste timp asupra sfințeniei vieții Fericitului Alexandru, precum și a vieții de credinț ă a poporului din această zonă, trăită sub cupola Bisericii.

Plecarea episcopului și a suitei sale din parohia Săcel spre mănăstirea Moisei s-a făcut seara, în ajunul sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, din anul 1931. Deoarece drumul până la mănăstire nu putea fi parcurs cu mașina, ierarhul a fost așteptat de căruțe trase de cai, frumos împodobite cu veștminte țărănești. În fruntea lor se aflau oficialitățile locale, primpretorul (subprefectul) Plasei Vișeu, dr. Iuliu Coman, care a rostit un cuvânt de bun venit. Alături se aflau preotul din Moisei, părintele Andrei Coman, împreună cu alte persoane oficiale. Drumul anevoios pe valea Izvorul Negru a fost parcurs mai mult prin apă decât pe uscat. Ajunși la poarta mănăstirii, sunt întâmpinați de preoți în frunte cu parohul mănăstirii, preotul Iuliu Ardelean. Miile de pelerini sosiți să vadă arhiereul se alătură preoților. Bucuria întâlnirii

Pr. dr. Vasile Iusco

ierarhului este remarcată în cuvintele pline de emoție ale parohului, care salută și prezintă credincioșii care au venit să îl întâmpine pe ierarh și să o cinstească cu evlavie pe Maica Domnului, închinându-se la icoana ei în această sărbătoare. Ierarhul face o prezentare scurtă a itinerariului parcurs până aici, subliniind credința oamenilor care l-au așteptat și l-au întâlnit, deși erau zile de lucru. Întâlnirea a avut loc la lumina miilor de lumânări aprinse de credincioșii veniți la mă năstire. După intrarea în mănăstire a urmat rugăciunea Paraclisului. Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului a adunat și mai mulți credincioși, veniți de pe toate văile Maramureșului. Pentru a putea asculta cât mai mulți Sfânta Liturghie, s-a amenajat un altar afară, sub cerul liber. La această sărbătoare sute de credincioși s-au spovedit și s-au împărtășit. În cuvântul său de învățătură ierarhul a subliniat necesitatea păstrării credinței, pe care a văzut-o în Maramureș: ,,Am găsit aici multă credință. Dragostea cu care m-ați întâmpinat, căldură inimii care mi-aț i arătat-o, porțile triumfale ce mi-aț i ridicat, cântecele de laudă și mărire a Maic ii Sfinte cu care m-aț i primit, arată că în Maramureș, este o credință vie. Rămâneți dar tari în această credință, păstrând-o curată, sfântă și mare așa cum v-au lăsat-o strămoșii voștri”.

Mănăstirea Moisei își are, asemenea tuturor lăcașelor de cult, motivația sa, împletită cu legende sau relatări consemnate în istorie. La originea ei, undeva prin anul 1600, se află povestea celor doi donatori ai terenului și ziditorii primei mănăstiri, Moise Coman cu soția Dochia Șerban, care în așteptarea fiului lor Grigore plecat în Moldova, vor hotărî să zidească acest locaș. Primul călugăr care a rezidat la Moisei a fost Mihai Coman, fiul donatorilor care s-a întors din Moldova, fost paroh la Moisei, care a

crâmpeie istorice

rămas văduv și apoi s-a călugărit. În timpul vieții sale mănăstirea a fost sfințită în anul 1672, c ând a fost așezată aici o icoană a Maicii Domnului, găsită de Moise Coman în apropiere de locul unde s-a zidit mănăstirea. Biserica veche a mănăstirii construită din lemn a fost restaurată de mai multe ori de-a lungul timpului, astfel ea poate fi văzută și astăzi. Biserica nouă din piatră a fost construită între anii 1910-1911, prin purtarea de grijă a vicarului Maramureșului, Tit Bud. Noua biserică a fost sfințită la data de 15 august 1911, de către vicarul Tit Bud, însoțit de către preotul canonic dr. Petru Fabian, delegat din partea Episcopiei de Gherla. La Sf ânta Liturghie au participat 20 de preoți, însoțiți de aproape 4000 de credincioși, dintre care jumătate s-au spovedit și împărtășit. Răspunsurile liturgice au fost date de către corul numeros de credincioși, veniți din Sighet. Mănăstirea a fost locul de pelerinaj al maramureșenilor greco-catolici până în anul 1948, când asemenea tuturor lăcașelor de cult, mănăstirea a fost confiscată de

comuniști și predată părții ortodoxe.

Fericitul Alexandru a rămas la Mănăstirea Moisei până în jurul orei 16.00, după care, fiind însoțit de către primarul din Vișeu de Sus, va porni spre această localitate, având în plan să viziteze și alte parohii la întoarcerea spre sediul episcopal. În jurul orei 17.00, a ajuns în localitate, fiind înt âmpinat de către preotul paroh Victor Ștețiu. Arhiereul este condus spre biserică unde rostește rugăciuni, împreună cu tot poporul adunat aici. Va predica despre necesitatea rugăciunii unită cu munca, iar auditoriul va rămâne impresionat de forța cuvintelor sale. După acest moment preotul paroh îl va invita la casa parohială unde va rămâne la cină, împreună cu însoțitorii săi. Apropiindu-se sfârșitul zilei, va rămâne peste noapte aici, urmând ca a doua zi să viziteze următoarea parohie, Vișeu de Mijloc. În dimineața zilei de miercuri 9 septembrie, în jurul orei 6.30, episcopul va celebra Sfânta Liturghie la Vișeu de Sus, fiind însoțit de mai mulți preoți sosiți la biserică, pentru comuniunea liturgică

Mănăstirea Moisei, Maramureș.

Lumina credinței

cu păstorul lor. După un mic dejun va pleca spre cealaltă parohie, care îl așteaptă cu bucurie. Sosind la Vișeu de Mijloc este întâmpinat de credincioși îmbrăcați în haine de sărbătoare, iar la arcul de triumf este așteptat de către preotul paroh, Mihail Iuga. Va urma o scurtă vizită la casa parohială și deplasarea spre alte locuri și întâlniri cu alți oameni.

Deși pare un tipar al acestor vizite, primirea, rugăciunea la biserică și cuvântul de învățătură, de fiecare dată însă este ceva nou: auditoriul este altul, locul este diferit iar vocea arhiereului auzită pentru prima dată de credincioși aduce pe obrazul lor lacrimi de emoție și bucurie. O emoție curată și sinceră izvorâtă în sufletele care așteaptă cu bucurie Cuvântul Domnului, care poate să trezească speranță și încredere. În parohia Vișeu de Jos va avea parte de o primire fastuoasă, atât din partea credincioșilor cât și din partea unor autorități, venite aici pentru a-l însoți pe arhiereu mai departe. Preotul paroh Ștefan Cherecheș, va adresa cuvinte alese, prin care va exprima bucuria în numele tuturor celor prezenți. Va urma vizita la biserică unde se vor rosti rugăciuni, iar cuvântul arhiereului va atinge subiectul necesității statorniciei în credință. Aici a fost prezent prim-pretorul Iuliu Coman care își va lua rămas bun de la oaspeți, cedând misiunea de însoțire a ierarhului prim-pretorului Alexandru Man, din Plasa Iza. Plecarea pe Valea Izei se face prin satul Bocicoel, unde ierarhul se întâlnește cu credincioșii, însoțiți de către preotul Eugen Vlad, profund emoționat de vizita pastorală. După ce au trecut dealul Bocicoelului, a fost vizitată prima parohie, Strâmtura. Credincioșii păstoriți de către protopopul Vasile Ilniczky așteaptă în număr mare sosirea ierarhului. După intrarea în biserică și rugăciunea comună, episcopul în cuvântul de învățătură atinge problematica respectării poruncilor și leagă acest aspect de curățirea sufletească. Vizita la casa parohială a încheiat întâlnirea ce credincioșii de aici, urmând deplasarea spre parohia vecină, Bârsana. La intrarea în localitate un grup de călăreți însoțește episcopul până la biserică, unde este întâmpinat de către primarul Pop Alexandru, care adresează un cuvânt de bun venit. Este însoțit de către directorul școlii Vasile Orosan, care, împreună cu corpul didactic

crâmpeie istorice

și alți intelectuali ai comunei, salută respectos pe ierarh. Eleva Ștefanca Anuța oferă un buchet de flori care emoționează pe episcop, și o sărută pe frunte. Preotul Mihail Hotea îl întâmpină la biserică și intră cu toți pentru rugăciunea comunitară. Urmează vizita la casa parohială și mulțumirile adresate de episcop tuturor, pentru primire, conversația plăcută și comuniunea cu ceilalți credincioși.

Se apropia seara și mai erau de vizitat două comunități, mai mici decât celelalte, dar care așteptau entuziasmate venirea arhiereului. În satul Nănești este așteptat în centrul localității de către credincioși uniți în jurul preotul paroh, Vasile Godja. De aici se urcă pe platoul deasupra localității unde este așezată mica bisericuță, cu ușile deschise și lumânările aprinse. Predica episcopului a atins multe suflete care ascultau cu sete cuvintele rostite. După mulțumirile de rigoare se îndreaptă spre ultima parohie, Oncești. Preotul octogenar Ștefan Anderco aștepta de câteva ore, împreună cu credincioșii, momentul sosirii păstorului. În sunetul clopotelor și cu lumânările aprinse arhiereul ajunge la biserica de pe deal, unde lacrimile de bucurie ale tuturor se scurg pe obraz. Episcopul mulțumește tuturor și laudă activitatea preotului, care timp de 54 de ani a stat în mijlocul lor, a purtat grija sufletească a mântuirii lor. După rugăciune, episcopul predică din nou, fără a simți oboseala celor cinci zile de călătorie, de cuvântări sau celebrări.

Au fost cinci zile de înălțare sufletească, pătrunse de credință și iubire față de arhiereul care a venit să-i întâlnească, să le arate drumul drept al credinței și să le insufle speranță și mângâiere. Zile de sărbătoare comunitară, de emoție pură, instantanee, dar mai ales de regăsire a tot ceea ce așteptau sau își doreau. Fiecare se întorcea spre casă mai împăcat, mai mulțumit sau mai motivat să meargă înainte cu încredere. În loc de concluzie, putem să medităm fiecare în parte la ceea ce ne motivează, ce ne determină o anumită atitudine sau rostirea unui cuvânt, ce impulsionează viața și activitatea noastră. Fără îndoială, credința fermă și deschiderea totală față de Dumnezeu și semeni a fost și motivația Fericitului Alexandru Rusu, suficientă pentru a reuși pe o cale mai profundă și mai aproape de Dumnezeu – martiriul.

evanghelia în artă

Vermeer, lumină din lumină

Pr. Lucian Lechințan S.J.

A devenit o obișnuință considerarea unui artist prin prisma vastității producției sale. Cei care își asumă acest punct de vedere îl vor considera pe pictorul olandez Johannes Verrmeer (Delft 1632-1675) undeva la o margine deoarece de pe urma muncii sale ne-au parvenit numai 35 de tablouri. Chiar dacă a pictat puțin, influența sa asupra generațiilor viitoare de artiști, mai ales asupra impresioniștilor, a fost una covârșitoare. Convertirea de la calvinism la catolicism prin căsătoria Catharina Bolnes în anul 1653 și viața spirituală susținută i-au deschis un univers care a compensat întrucâtva viața lui statică deoarece, spre deosebire de alți contemporani, Vermeer nu a părăsit niciodată Delftul pentru a se afirma la Amsterdam sau la Haga. Rămânând puternic ancorat în viața familială alături de cei unsprezece copii, în ultimii ani din viață, din cauza războaielor, c âștigurile i s-au diminuat iar conform spuselor soției „a fost așa de mâhnit din pricina problemelor sale încât cuprins de agitație a murit într-o zi și jumătate”.

Vermeer poate fi unanim recunoscut drept unul dintre artiștii cei mai inovatori deoarece, mai ales în scenele de gen, acelea care accentuează trăirile mai mult decât evenimentele, a reușit să deschidă un univers în care detaliile cele mai neînsemnate prind viață iar nimic nu este lăsat la întâmplare. Deseori interioarele sunt locuite de o lumină substanțială care pune în evidență întrun mod aparte obiectele și alura personajelor. De asemenea, folosirea ingenioasă a reflexelor face ca aceste suprafețe să nu fie doar receptacole, ci să devină la rândul lor surse de iradiere. Atmosfera este mereu cuprinsă de o sonoritate aparte în care, așa cum observa Max J. Friedländer, artistul povestește „cu reținere și în șoapte”. Măiestria desăvârșită privește și armonia cromatică bazată

pe folosirea îndemânatică a unei palete extrem de reduse dar care este întotdeauna suficientă pentru a contura complexitatea întregului.

Lumina mișcărilor lăuntrice

Tabloul Femeie cu balanța (cca. 1664, Washington DC, National Gallery of Art) este o lucrare din faza de maturitate a artistului care ilustrează cel mai bine complexa articulație compozițională și coloristică la baza tablourilor lui Vermeer. Tema lucrării este una banală: o femeie se pregătește să cântărească pe o balanță monedele valoroase și bijuteriile pe care le deține. Interiorul este un spațiu comprimat în care intensitățile luminoase variază și ajung până la acel sfumato specific lui Leonardo da Vinci , caracterizat de treceri aproape imperceptibile de la o nuanță la alta. Aici este o primă deosebire față de arta predecesorilor, de exemplu față de arta unui Rembrandt, pentru care contrastele clar-obscur sunt mereu pronunțate și definesc întru totul atmosfera. În tabloul nostru lumina intră prin fereastra înaltă obstrucționată de o perdea galbenă, în vreme ce o altă sursă luminoasă trebuie să fi fost undeva pe partea opusă la aceeași înălțime. Decorul este atent construit: pereții din fundal sunt compacți, fără deschideri, procedeu prin care este negată orice profunzime și totul rămâne la un „efect de suprafață” (Arasse 2019, 82-83). Artistul propune în acest fel o viziune iconică specifică artei sacre. Aceasta este accentuat ă și de perspectiva de jos în sus, alegere prin care figura umană câștigă în monumentalitate. Așa cum observa același Arasse, punctul de fugă al tabloului este plasat chiar unde se întâlnește axul orizontal al balanței cu cel vertical. De asemenea, acesta coincide cu locul precis în care se intersectează privirea spectatorului cu aceea a personajului.

Cromatica este bazată pe doar trei culori în intensități variate: gri, albastru și galben-ocru. Voalul alb care acoperă capul figurii împreună cu blănița care urmează croiala veșmântului

Lumina credinței

accentuează senzația unei revărsări de lumină De asemenea, pictorul folosește și aici cu iscusință reflexele, acele mici globule de lumină plasate pe perlele de pe masă și pe cutii, încât s-ar putea conchide că în imagine avem aproape o încercare programatică prin care Vermeer dorește să evidențieze teoria sa despre lumină. Așa cum remarca și Edgar Papu: „șiragurile de pe masă se decupează pe diferite grade de întuneric, sclipesc viu, pătrunzător, insistent, ca zeci de ochi demonici la pândă” (Papu 1977, 77). Deși în natură reflexele sunt fugitive, de ordinul firescului, pentru Vermeer ele devin statice și substanțiale în procesul de definire al atmosferei. Rolul lor este de a angaja privitorul pe un drum fără întoarcere, acolo unde lumina se revelează în puterea ei maximă denaturând aproape consistența formei. Vermeer se înscrie astfel într-o continuitate cu arta renașterii care miza pe capacitatea artistului de a-și însoți spectatorul în miezul unei ficțiuni în care elementul realist era

negat și afirmat într-un joc al semnificațiilor. La definirea spațiului la limita între real și iluzoriu contribuie și liniile de contur ale figurii feminine

evanghelia în artă

cât și ale obiectelor de pe masă care nu sunt perfect definite, încât s-ar putea conchide că artistul este chiar indiferent față de acuratețea formei în sine. Pânza albastră plasată pe masă împiedică vizualizarea întregului lăsând ca totul să plutească într-o aură enigmatică.

Prin articularea complexă a compoziției artistul ne introduce cu reținere în acea atmosferă intimă, aproape secretă, pe care o cunoaște îndeaproape numai el. Ochii personajului cu pleoapele căzute arată starea de interiorizare mistică și, de asemenea, o desăvârșită dezlipire de valorile materiale reprezentate de perlele de pe masă. În fundal este reprezentat un tablouîn-tablou având ca temă Judecata finală. Cel mai probabil, imaginea reia o banală stampă care ilustra „Meditația asupra Infernului” dintr-o ediție ilustrată a Exercițiilor Spirituale de Ignațiu de Loyola. Vermeer însuși trebuie să-i fi auzit pe predicatorii iezuiți de la Delft și astfel s-a lăsat inspirat de aceștia. Cu toate că prezența Judecății ne-ar putea sugera un interes moralizator, această imagine e doar un pretext menit să adâncească mai mult natura trăirilor și complexele mișcări lăuntrice ale personajului. Tabloul a fost interpretat iarăși ca o alegorie a vanității, dar lipsesc multe indicii decisive care să ne conducă în această direcție, de pildă oglinda de pe peretele din fața personajului care nu reflectează chipul figurii. Cel mai probabil, de la bun început, tabloul s-a dorit a fi o simplă scenă de gen fără o temă precisă. Însumarea tuturor detaliilor de conținut, mai ales a balanței, ne conduc către ideea unui discernământ care o privește pe figura din imagine, exercițiu înțeles ca alegere între rău și bine. În lumina blândă și substanțială a providenței personajul își fixează coordonatele unei alegeri personale.

„Aceeași unică și nouă frumusețe”

O legătura strânsă între pictură și activitatea de scriitor e o raritate deoarece cele două arte sunt mereu sub bătaia a două vânturi contrare. Întâlnirea dintre Vermeer și scriitorul Marcel Proust (1871-1922), al cărui

Femeia cu balanța, ulei pe pânză, cca. 1664, Washington DC, National Gallery of Art, Colecția Widener.

evanghelia în artă

centenar de la moarte este aniversat în acest an, ne pune totuși în fața unei complementarități neașteptate în măsură să răstoarne percepțiile noastre despre unul și celălalt.

Scriitorul francez îl cunoștea bine pe pictorul olandez spre deosebire de acel personaj al său din În căutarea timpului pierdut care după ce a

Lumina credinței

vizitat Haga, când este întrebat dacă observat în interiorul muzeului Vederea din Delft a lui Vermeer (cca. 1667, Haga, Koninklijk Kabinet van Schilderijen, Mauritshuis) răspunde orgolios: „Dacă era de văzut, am văzut-o”. Chiar dacă mulți dintre noi atunci când vizităm o expoziție încetinim pașii înaintea lucrărilor care sunt „de nepierdut”, acest exercițiu nu ne garantează în vreun fel accesul la aceste misterioase universuri de creație. Cu atât mai mult, cu cât universul lui Vermeer are mereu o interfață monotonă: „e vorba întotdeauna de aceeași masă, de același covor, de aceeași femeie, de aceeași nouă și unică frumusețe, adevărată enigmă în acea epocă în care nimic nu seamănă cu ea și nici n-o explică...” (Proust, 1970).

După ce trecuseră mai mulți ani, atunci când Proust a revăzut într-o expoziție pariziană ceea ce el numea „cel mai frumos tablou din lume”,

Vederea din Delft, „a observat pentru prima oară – prin vocea unui alt personaj al aceluiași roman – unele personaje în albastru, că nisipul era de culoare roz și, în sfârșit prețioasa materie a acelei bucăți de zid galben”. Scriitorul este aici pradă unui efect optic, acela al unei lupe care focalizează obiectul într-un punct esențial, sau este vorba de mișcarea unei camere de filmat care încetinește pentru a aduce în prim plan detaliile cele mai îndepărtate. Tabloul lui Vermeer l-a condus pe Proust dincolo de bariera scenică rigidă, la limita între real și iluzoriu. Spre sfârșitul vieții pământești a scriitorului francez, pictura lui Vermeer a devenit pe neașteptate oglinda în care Proust a văzut deslușit sensul creației sale literare. Oglinda nu îl mai înșală ci îi permite să observe cu claritate: „Așa ar fi trebuit să scriu, se gândea. Ultimele mele cărți sunt prea seci, ar fi trebuit să aștern mai multe straturi de culoare, să fac ca fraza mea să fie mult mai prețioasă în sine, întocmai ca acea bucată de zid galben”.

Dar de unde provine așadar forța tablourilor lui Vermeer ? André Lhote era de părere că acestora le este proprie o serie infinită de reveniri: „mai ales prin ștersături acest mare pictor reușește să facă mai suple figurile sale eliberându-le de bogăția excesivă a detaliilor”. Regândirea continuă a modului de a lucra a lui Vermeer are în corespondență o atitudine asemănătoare din partea lui Proust: amândoi ne arată că revenirile reprezintă deseori începutul unui nou drum.

Notă: Pentru elaborarea acestei lucrări ne-am folosit în principal de: D. Arasse, L’ambizione di Vermeer, Roma 2019. Alte lucrări generale: V. Nicolescu, Vermeer van Delft , București 1985; E. Papu, Barocul ca tip de existență, vol. I, București 1977; M. Proust, Elstir – Despre artă, București 1970; A. Lhote, Tratate despre peisaj și figură, București 1969; Max J. Friedländer, Il conoscitore d’arte, Torino 1955.

Vedere din Delft, ulei pe pânză, cca. 1667, Haga, Koninklijk Kabinet van Schilderijen, Mauritshuis.

Războiul – un atu moral sau un moft egoist?!

Pr. Emil-Marian Ember

Vremurile se schimbă... sau nu?! Am scăpat de pandemia COVID19... sau încă nu?! Conducătorii marilor puteri se plictisesc de atâta izolare... sau poate că nu? Întrebările retorice pentru un început de articol, cu un titlu atât de impozant nu par să fie la locul potrivit. Nicio noutate banală nu mai mișcă lumea ahtiată după senzațional în această eră a tehnologiei comunicării. Și atunci... ne pregătim de război? Sau, de fapt, noi trăim întrun climat de război continuu... mai mult sau mai puțin declarat. Și aici ar fi locul teoriilor conspiraționiste, care alimentează canalele tv alarmiste...

spectaculos, nemaiîntâlnit... agresorul caută semne propice pentru a se simți îndreptățit să atace, chiar dacă această îndreptățire este, mai degrabă, exclusiv subiectivă.

Lâncezeala spirituală a pus stăpânire pe întreg universul individual sau social. Totul a devenit mecanic, omul tânjește să simtă și ajunge la limita că numai prin violență se mai simte atins, contactat sau... că are valoare. Preocupările sale se rezumă la ceea ce este cuantificabil financiar sau îi servește interesul... egoist – individual. Celălalt nu mai are loc, deci trebuie să dispară...

Când domnește pacea... și doar aparent, nu mai știm să apreciem ceea ce avem, valorile pe care ne-am construit viața. Societatea de azi urlă mai mult privind promovarea drepturilor omului și activismul pentru mediu și drepturile animalelor, ca premisă pentru cultura morții, expresie a sfântului Ioan Paul al II-lea. Ce trebuie să se întâmple pentru a se declanșa un nou război? Cultul violenței virtuale este prezent de la vârste fragede în sânul familiei. Iar granița dintre realitatea virtuală și lumea reală nu mai este atât de clară pentru cei crescuți în lumina ecranului. Oare în această perspectivă să fie războiul un atu moral? Dacă răspunsul ar fi afirmativ, destinația acestui articol nu ar fi o revistă catolică și cititorii ei... Însă, ca să revenim la întrebarea care ne preocupă, mai mult sau mai puțin vizibil/conștient, motivul pentru a declanșa un război nu se fundamentează pe ceva

De la violența în trafic, față de care autoritățile au început să ia atitudine mai vehement, în țara noastră... până la violența conjugală, față de care aparatul de stat se vede neputincios... încă. De la micro-universul familial... disfuncțional, de când Dumnezeu nu mai face parte în mod obișnuit din viața cotidiană ... la universul social, internațional, unde cei mulți sunt săraci și nu ar trebui să aibă drepturi pentru că deranjează câmpul vizual al celor care țin frâiele societății, mecanismul violenței este același, ca de altfel și motivația ei. Și totul converge spre justificarea actului de război... pentru a restabili/instaura noua ordine, după chipul și asemănarea celor care... au acest moft egoist .

Poate sunt prea multe sublinieri, prea mult sarcasm în rândurile de mai sus. Un lucru este cert, războiul nu ne ajută să ne redobândim pacea, dacă nu o căutăm, dacă nu îl căutăm pe Dumnezeu, care ne-o dăruiește. Nu este vorba despre un discurs religios sau o nouă formă de manipulare, ci despre nevoia de a conștientiza realitatea că fără Dumnezeu, chiar dacă am reuși să pornim un război și să îl câștigăm, în mod paradoxal, nu am fi mulțumiți, tot ar lipsi ceva... Iar setea de violență nu se stinge instinctual... Efectul de turmă se dovedește triumfător când vine vorba despre cultul unui moft egoist : „vreau și eu, de ce doar ceilalți!”, „mie mi se cuvine, ceilalți pot să dispară. Doar eu contez... precum în trafic, așa și în viață...”. Iar rezultatele se văd și ieri, ca și azi; și mâine tinde să fie la fel...

apostolatul tinerilor

Sinodul Bisericii şi darul ascultării

Pr. Laurențiu Costin

După cum s-a anunțat în parohiile greco-catolice și romano-catolice din țara noastră și nu numai, întreaga Biserică Catolică se află angrenată într-un proces sinodal. Sinodul Bisericii Catolice, instituit de papa Francisc, a început pe data de 10 octombrie 2021 la Roma, urmând ca în următoarea duminică, sinodul să se deschidă în fiecare Biserică particulară din întreaga lume. Sinodul în mod comun era deschis episcopilor și teologilor aleși din diferitele Biserici, dar de această dată, sinodul cheamă la consultări întregul popor al lui Dumnezeu. Temele de discutat și de pus în lumină prin contribuția fiecărui credincios sunt legate de solidaritate, ascultare, dialog, celebrare și misiune.

elementelor sale constitutive: ce face ca Biserica să fie Biserică.

Provocarea însă pe care prezentul Sinod o aduce și o propune constă în amploarea lui. Temele de dialog și de reflecție propuse de Sinod se doresc a fi încredințate întregului popor al lui Dumnezeu, din fiecare parohie din lumea întreagă. Se dorește ca vocea fiecărui credincios al Bisericii să fie ascultată și consemnată.

Cum se va proceda?

Fiecare preot din fiecare eparhie, a primit setul de teme pentru dialogul cu credincioșii. Temele vor fi selectate, alese, în cazul în care se decide că unele nu sunt de actualitate sau că timpul nu permite, și vor fi propuse spre consfătuire în cadrul parohiei. Ideile, propunerile, angajamentele care vor rezulta din acest dialog, vor fi așezate în scris de către o persoană desemnată în parohie. Apoi aceste sinteze vor fi transmise protopopiatelor, care la rândul lor vor realiza o ulterioară sinteză de maxim două pagini, ce va fi transmisă Episcopiei. Apoi Episcopia, consultând materialele primite, va elabora o ulterioară sinteză, ce se va transmite conferinței episcopale din Romania, care la rândul ei va trimite un document la Roma.

În ce interval de timp se va realiza această etapă a procesului sinodal?

Cuvântul Sinod își are originea din limba greacă și este un cuvânt compus din două particule: syn și odos, care înseamnă împreună și drum, respectiv cale. Referința la drum, și cale este un ecou al timpului Bisericii primare, atunci când ucenicii lui Isus erau numiți „discipolii căii”, adică cei care se aflau împreună pe o anumită cale, pe același drum. Creștinii sunt așadar cei care împreună pășesc pe același drum, pe calea cea strâmtă care duce spre mântuire, demnitate regală și libertate în Hristos, viață veșnică. Sinodul, ca termen, a fost ales pentru a crea o oportunitate de dialog în Biserică despre natura însăși a Bisericii și a

Până la sfârșitul lunii Mai 2022, fiecare protopopiat este rugat să transmită sinteza Episcopiei pentru ca în Iunie, Episcopia să poată transmite mai departe documentul sinodal spre conferința episcopală din România.

Sensul sinodului

Prima provocare care se întâmpină în acest parcurs sinodal, este aceea de a ne întâlni și de a fi împreună, înafara timpului pe care fiecare persoană îl alocă în mod obișnuit, interacțiunii cu „Biserica”. De-a lungul timpului, lumea tinde să aloce sau să rezerve tot mai puțin timp activităților în și pentru Biserică, iar motivele

sunt multiple. Tocmai aceste motive se dorește a fi scoase la iveală și puse în lumină.

Chiar dacă nu va fi posibil ca membrii parohiei să găsească noi ferestre de timp în care să se întâlnească, atunci timpul obișnuit de concelebrare comunitară a Liturghiei, se dorește a fi un timp de conștientizare a faptului că noi, cu toții împreună uniți în rugăciune suntem Biserică, trup viu al lui Hristos, loc din care strălucirea harului cel de sus luminează întreaga lume. Liturghia este celebrată de către toți credincioșii uniți în rugăciune sub călăuzirea preotului. Poporul lui Dumnezeu aduce jertfa de rugăciune, gândurile ce izvorăsc din inimile cele înălțate, care au lepădat toată grija cea lumească.

Toată această dinamică liturgică fundamentală izvorăște din simțul comunitar, acea dinamică în care fiecare credincios îl simte pe cel de lângă el ca pe un frate, ca pe o persoană de al cărei destin este profund legat. Unitatea, așadar, se zidește și se re-zidește prin dialog, prin împărtășire, iar sinodul urmărește tocmai ca fiecare biserică să creeze canale de comunicare, spații de comuniune.

Dacă în vreuna dintre parohiile noastre, credincioșii vor reuși să se întâlnească pentru a asculta și a dialoga pe temele propuse de sinod, deja se va face un prim pas în direcția formării comunitare înspre un mod mai autentic de a fi împreună Biserică unii împreună cu și pentru ceilalți. Mai mult, faptul că un grup de persoane se adună pentru a formula o opinie și o direcție de acțiune care favorizează zidirea Bisericii și a comunității, reprezintă un alt exercițiu de sinodalitate. Munca de echipă presupune un exercițiu de concordie, de colaborare, de comuniune, valori fundamentale ale Bisericii. Lucrarea Sinodului apoi, promovează vorbirea

apostolatul tinerilor

liberă ce urmărește mărturisirea curajoasă a adevărului.

În Biserica de azi este mare nevoie de oameni capabili să recunoască și să mărturisească adevărul în fiecare context al vieții sociale și personale, după cuvintele Mântuitorului Isus, care le spune ucenicilor săi: „voi sunteți lumina lumii”.

Simplificare

În sinodul pe care îl trăim cu toții, în parohii preoții vor încerca să întâlnească diferitele grupuri de credincioși deja formate: consilii parohiale, curatori, grupuri de rugăciune, grupuri de tineri. Apoi se va încerca implicarea a cât mai multor persoane a căror voce nu se aude de obicei în biserică, după îndemnul lui papa Francisc: sinodul caută să asculte vocea tuturor, inclusiv a celor ce sunt de obicei marginalizați, excluși, de la periferie. În urma audierii și a exprimării de idei, reacții, propuneri, comunitatea le va consemna în scris, prin intermediul unor/unei persoane desemnate. Vor rezulta o serie de documente, care sunt necesare în procesul sinodal.

Scopul sau dorința fundamentală a Sinodului depășește însă elaborarea de sinteze scrise, de consemnări. Toată această muncă de echipă a Bisericii va fi doar un punct de plecare, un prim pas înspre rezidirea unității dintre credincioși, înspre rezidirea Bisericii.

Într-o lume în care vocea oamenilor pare să conteze tot mai puțin, în care multe persoane se simt strivite sub schimbările sociale, economice, politice, Biserica alege o altă cale. Azi, Biserica alege să caute vocea fiecărei persoane pentru a deveni o realitate tot mai autentică, transparentă, un ajutor, o dimensiune în care întreaga umanitate se regăsește, respiră ușor și liber, crește firesc înspre pace și împlinire.

Ospăţul mistic al sărbătorilor

Pr. dr. Florin Marușciac

Bucuria sărbătorilor este împărtășită, de regulă, în jurul unei mese festive. Cel botezat trebuie să înțeleagă că bucuria sărbătorilor creștine este legată de Ospățul mistic al Împărăției lui Dumnezeu, Ospățul Euharistic, prin care și din care izvorăște adevărata bucurie a sărbătorii. Bucuria celorlalte ospețe ar trebui să fie o prelungire a bucuriei născute din darurile primite în cadrul acestui Ospăț mistic, în care Darul principal primit echivalează cu Dăruitorul, Domnul nostru Isus Hristos, care reprezintă centrul vital al oricărei sărbători creștine. Dacă ne lipsim de acest Ospăț mistic, de unde izvorăște hrana noastră spirituală, care susține Viața în noi, atunci toate celelalte sunt lipsite de esență și de sens.

Încă din Vechiul Testament profeții ne anunțau că venirea Împărăției lui Dumnezeu va fi inaugurată printr-un Ospăț sau Banchet

solemn. Deja în cartea Exodului (cf. Ex 24), primul Legământ dintre Dumnezeu și poporul lui Israel a fost pecetluit printr-o jertfă și un Ospăț. Moise, Aaron, Nadab și Abihu, împreună cu cei șaptezeci de bătrâni ai lui Israel au urcat pe munte, l-au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele lui era un paviment de safir, ca însuși cerul curat (Ex 24,10), și ne mai spune Scriptura că aceștia au mâncat și au băut (Ex 24,11) în prezența lui Dumnezeu. Așadar, prin acest Ospăț de comuniune și pace aceștia s-au aflat în prezența lui Dumnezeu. Acest Ospăț din cadrul primului Legământ a fost făcut cu cei din Poporul ales, fiind doar o icoană sau o umbră a Ospățului mesianic care urma să vină. De aceea profetul Isaia a început să profețească despre un alt Ospăț copios, al Împărăției, care se va face pentru toate Popoarele: Domnul Sabaoth va face un ospăț pentru toate Popoarele pe muntele acesta, un ospăț cu mâncăruri grase și cu băuturi alese, cu mâncăruri pline de măduvă și cu băuturi alese și rafinate (Is 25,6). Făgăduința acesta a fost întărită și de alte profeții, dintre care se distinge

Cina cea de taină, mozaic, sec. al XII-lea, basilica Sfântul Marcu, Veneția

cea din cartea Proverbelor, unde se spune: Înțelepciunea și-a zidit casă, și-a cioplit șapte coloane. Și-a înjunghiat animalele, și-a amestecat vinul și și-a pregătit masa. Și-a trimis slujitoarele să strige de pe vârfurile înalte ale cetății. „Cel nepriceput să se îndrepte aici!”. Iar celui sărac la inimă să-i zică: „Veniți și hrăniți-vă cu pâinea mea și beți vinul meu pe care l-am amestecat! Abandonați nepriceperea și veți trăi, pășiți drept pe calea priceperii!” (Prov 9,2). Așadar, toate aceste texte ne vorbesc despre un Ospăț al Împărăției, care va fi pregătit de Dumnezeu pentru toate popoarele și care va cuprinde multe bunătăți, în special pâinea și vinul, dar și alte mâncăruri alese, legate de carnea jertfelor, care sunt de fapt imaginea bunătăților spirituale pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru oameni prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Mântuitorul Isus Hristos ne-a dat de înțeles că acest Ospăț mistic al Împărăției, un ospăț de nuntă, a venit odată cu întruparea Sa. Cina de taină este noul Ospăț al Legământului nou, în care mâncarea și băutura sunt însuși trupul și sângele lui Isus Hristos predate pentru ca să avem Viață în noi. Este vorba de un Ospăț de nuntă care se va consuma desăvârșit, își va găsi deplinătatea pentru cei mântuiți, după instaurarea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu, așa cum ne învață cartea Apocalipsei: să ne bucurăm și să ne veselim și să-i dam slavă, pentru că a început nunta Mielului și Mireasa lui s-a pregătit! Și s-a dat ei să se îmbrace cu in fin, strălucitor, imaculat. Căci inul fin sunt faptele drepte ale sfinților. Și mi-a zis, „scrie: fericiți cei chemați la ospățul de nuntă al Mielului!”. Așadar, în cadrul acestui Ospăț mistic se oferă totul: prezența, comuniunea și unirea cu Dumnezeu! Lucrul acesta ni l-a lăsat să înțelegem Mântuitorul prin parabola celor invitați la Ospăț (Lc 14, 16-24) sau la Ospățul de nuntă (Mt 22, 1-14). La începutul acestei Parabole, amfitrionul ospățului adresează invitația veniți căci totul este pregătit (Lc 14,16). Marea Cină promisă de profeți este gata, mielul lui Dumnezeu este înjunghiat, bobul de strugure care este Domnul Isus Hristos este stors pe teascul crucii. Acesta este mesajul parabolei pentru noi astăzi! Trupul și sângele Domnului Isus Hristos sau Hristos însuși în pâine și vin ne așteaptă la Cina Euharistică. Invitația este pentru toți! Primii invitați sunt cei sănătoși,

cei din Poporul ales, inclusiv cei care se aflau în preajma Mântuitorului, farisei, cărturari, bătrâni, care trebuiau să înțeleagă atunci că prin venirea lui Isus Hristos se împlinește Cina împărăției. Aceștia din urmă refuză invitația, de aceea amfitrionul din parabolă invită pe cei săraci, orbi șchiopi, necăjiți, inclusiv pe cei din periferia cetății, care simbolizează popoarele păgâne. Pe cât este de importantă prezența la Ospăț, prin care avem și vom moștenii Viața, pe atât de banale sau neconvingătoare sunt scuzele, refuzul sau chiar indiferența celor invitați din parabolă (cf. Lc 14, 18-20; Mt 22, 3-6). Vizitarea ogorului, încercarea boilor, chiar și scuza legată de căsnicie, toate puteau fi amânate. Ogorul nu se vizitează seara, boii se încearcă pe când sunt cumpărați, chiar și prezența în cuibușorul matrimonial putea fi amânată. Pe lângă aceasta, din aceste scuze rezultă că invitații pun cele vremelnice înaintea celor veșnice! Însă Mântuitorul ne face să înțelegem că de răspunsul la invitația Ospățului Euharistic din timpul prezent depinde participarea sau neparticiparea la Ospățul din lumea viitoare (cf. Lc 14,24). De aceea, a te ancora în cele veșnice întâi de toate, față de cele care sunt vremelnice, reprezintă un lucru mult mai important, chiar am putea spune că este fără termen de comparație. Mai trist este că toți cei invitați pentru prima dată sunt nerăbdători să intre în posesia celor vremelnice, cele veșnice sau cerești le lasă deoparte.

La lumina celor spuse în Sfânta Scriptură precum și în această Parabolă am putea să ne întrebăm: reprezintă pentru noi prezența la Ospățul Euharistic, la Sfânta Liturghie, la toate celelalte Slujbe și rugăciuni ale Bisericii, inima sărbătorilor noastre? Ne modelăm viața prin participarea la acest Ospăț mistic, în care suntem hrăniți la Masa Cuvântului prin Cuvântul ce vine de la Dumnezeu, iar la Masa Euharistică cu trupul și sângele lui Domnului Isus Hristos? Ne pregătim haina spirituală, un suflet curat și o viață dreaptă, pentru a putea participa rodnic la acest Ospăț mistic? Sunt câteva întrebări la care am putea să reflectăm. Să ne modelăm așadar viața după acest Ospăț, cunoscând că de aici izvorăște adevărata bucurie a sărbătorilor creștine, iar după ce vom gusta din această bucurie, să o transmitem prin cuvânt și faptă semenilor noștri!

cultura animi

Lumina credinței

Ultima libertate a suferinţei

Pr. dr. George Marius Nicoară

Prin dureri (și o oarecare suferință) intră în lume viața. Este desprinsă din căldura și protecția pântecului și vede astfel lumina și valea acestei lumi. Acest parcurs de intrare în lume este definitoriu în ceea ce privește arta de simțire a suferinței. Doar cel care are rațiune, omul în speță, poate dibui felurile prin care starea firească de a fi (de a fi bine) este tulburată. În rațiune se întrunesc instrumentele necesare simțirii acestei stări. Însă direcția și, mai mult, sensul suferinței nu îl conferă rațiunea, ci atitudinea, pentru că nu este important ce anume suporți, ci în ce fel o faci, spuneau anticii. Intrarea în lume este felul prin care gustul de a fi prinde contur și deprinde acea artă de a trăi, de a supra viețui cu privirea înspre Sus.

și anume: „de ce suferință?”. Scriptura ne aduce în prim plan, începând cu exemplul primilor oameni, durerea provocată de îndepărtarea de planul Creatorului. O primă considerație concisă este următoarea: cel care se îndepărtează de chemarea sa de a fi, de misiunea sa, de scopul pentru care a fost creat, începe să pătimească. Însă nu este o pătimire care recuperează depărtarea de sine sau una care mortifică și ispășește, ci una care afundă și mai mult în dezordine. Pentru că răspunsul corect la întrebarea de mai sus este fundamental. Nerăspunderea sau răspunderea greșită face în așa fel încât strânsorile vieții să fie și mai aprig neînțelese.

Un posibil răspuns este surprins de pilda vieții dreptului Iov. Chiar și numele său vine împreună cu un apelativ: „drept”. De ce un drept este supus de soartă la cazne? Atitudinea lui Iov rămâne totuși magistrală („Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”), în ciuda faptului că el nu caută răspuns, sens, noimă și înțeles cu privire la suferința sa. Răspunsul, cu toate acestea, se găsește în practica milenară a Evangheliei și în interpretarea scrierilor Sfinților Părinți, care afirmă că cel iubit de Dumnezeu este și acela care este supus la teste, la testul credinței, al răbdării și al purificării de această lume, la felurite munci. Sensul creștin al suferinței este acela de a suporta cu stoicism cele primite înspre valorificarea înălțimilor spirituale.

Se pare că tematica suferinței din cărțile sfinte și din cele spirituale caută să ofere un răspuns la o întrebare care bântuie de mult timp omul,

Providența lui Dumnezeu văzută ca grijă față de om nu este una care îi acoperă pe cei credincioși și îi ține într-o bulă de cristal, feriți de cele ale lumii, protejați și asigurați. Ci, mai degrabă, este întărirea lor în vreme de ispită, de suferință, de lipsuri și de apăsări. Mai mult, vremurile de ispită, de suferință, de lipsuri și de apăsări sunt vremurile cele mai bune înspre creșterea umană, profesională și evident spirituală; sunt vremurile privilegiate în care cernerea spiritelor se face cu mai multă sârguință, în timp ce discernământul capătă cu adevărat rolul său de instrument anume al vieții interioare.

În definitiv, suferința aparține în mod firesc faptului de a fi. Izvoarele sale își găsesc punctul

Marc Chagall, Răstignirea albă, 1938, Institutul de Artă din Chicago.

Lumina credinței

comun în tematica despre sursa răului. Care evident este cunoscut și pe cale de analizare. Ceea ce este de priceput și dorit a fi aplicat în viața creștinului reprezintă câteva perspective sănătoase ale unui spirit primăvăratic în care speranța prinde viață, iar încercările vieții capătă sens și înțeles în lucrarea Spiritului.

Sunt cetățean al lumii, spunea Socrate. Sunt cetățean al acestei lumi pline de bucurie, dar și de suferință provocată de varii motive. Sunt cetățean al acestei lumi cu sens, în care înțelegerea libertății are noimă pentru creștin, și nu este o simplă fatalitate gratuită.

Suferința este ispășire, este purificare, mortificare. Doar atunci când este văzută ca atare prin ochelarii credinței. Dar oare ce perioadă ar fi mai potrivită, privilegiată chiar, dacă nu perioada postului, ce prin înțelepciunea ei maternă Biserica îl pune la dispoziția căutătorilor de Dumnezeu? Merită revăzut acest înțeles al greutăților în glasul libertății, care prin voință revede implicarea fiecăruia în viața proprie și în viața comunitară.

La rândul său, darul lacrimilor, ca manifestare a suferinței, este terapeutic. Acest dar purifică, iar lacrimile spală neputinciosul și zgura de pe aurul interior, care în cuptor se lămurește. Zgura nu este nimic altceva decât feluritele iubiri proprii, nepurificate, provocatoare de suferințe. Iar cuptorul este legea nepieritoare a rânduielii din fiecare. Lacrimile din burduful Domnului (Ps 56,8) sunt acelea care întăresc inima în vreme de necaz, deoarece aceste lacrimi nu cad în pământ sterp, nici pe marginea drumului pentru ca astfel să fie călcate în picioare de alții, intenționat sau din greșeală, ci sunt adunate de o Mână providențială care scaldă în scăldătoare, spală picioare și curăță răni supurânde.

Și pentru că nu este a fi văzută într-o lumină negativă, suferința are capacitatea de a schimba drumul și traiectoria unei persoane. Are puterea de a da un nou sens (sau sensul potrivit) parcursului săvârșit până în acel moment. Este suficient de observat suferința și neputința fizică apărută în viața unei persoane. Este momentul de declic în care omul își deschide baierele sufletului și ascultă în profunzime șoaptele grăitoare ale Spiritului.

Suferința este fără îndoială un moment de cumpănă. Este unul care provoacă durere trupească și sufletească. E de menționat că nu există o regulă în acest tărâm exclusiv al Spiritului. Un Pavel, de pildă, lovit de o lumină orbitoare pe drumul Damascului nu își schimbă

cultura animi

traiectoria parcursului, merge în continuare spre Damasc, dar își continuă drumul fiind altul la nivel interior, purificat, iluminat, transformat. Rămâne orb trei zile, dar afectat de o orbire purificatoare, curățitoare de zgură. Postește cu post negru tot atâtea zile pentru a-și deschide mintea spre cele înalte, spre adevărata convertire.

Suferința poate transforma definitiv o persoană. Libertatea sensului unei pătimiri o oferă fiecare în parte, în forul interior și pe cât posibil îndrumat. Instrumentele cu care lucrează Biserica sunt răbdarea, ispășirea, misterul jertfei, tăcerea. „Vorbește, Doamne, căci servul tău ascultă”, spunea Samuel în miez de noapte auzindu-și pronunțat numele. Suferința nu este în sine un scop, ci un vehicul.

Marca independenței fiecăruia nu înseamnă a face tot ce este la îndemână sau a da sens nepotrivit încercărilor (ca și cum acestea ar fi o pedeapsă divină), ci a alege calea sensibilă a priceperii că tot ce se primește este înspre creștere, înspre purificare și, în definitiv, înspre un scop încă de săvârșit al vieții.

Mai e loc de empatie în această cale personală. Cu toate că, precum se poate intui, empatia are rol educativ mai mult pentru cel care se apropie de cel în suferință, mai mult decât pentru cel care suferă. Din simplul motiv că suferința autentică este una personală, una care își decantează înțelesurile în viața fiecăruia; nu este nici la grămadă, nu este nici în grup, nu este nici la comun. Susținerea în suferință este cu totul altceva, însă numai cel care a suferit știe alina cu adevărat suferința. Totuși, gustarea suferinței – ca loc de purificare și primenire a vieții – se face aproape exclusiv în lumea interioară a spiritului, în forul interior, în locul în care fiecare stă de vorbă cu Dumnezeu precum Iov a vorbit cu Domnul său în singurătate, în goliciune, în lipsă și învăluit de mireasma morții. Acolo este locul în care cresc cele mai aprinse flori. Niciun copac nu devine bine înfipt și puternic decât suportând mereu asaltul vântului, afirmau tot anticii. De aceea, pe temeiul învățăturii creștine, un suflet mare este cel care nu cârtește și nu se întristează, ci mulțumește în mijlocul furtunilor și în provocări.

Și pentru a închide bucla ca semn de încheiere, ultima libertate a suferinței este cea prin care omul îi răspunde celei din urmă într-un fel creativ prin acceptarea și îmbrățișarea ei ca dar. Pentru că nu este important ce anume suporți, ci în ce fel o faci. Este exact lucrul de care lumea fuge. Dar este cel înspre care privește cu înțelepciune creștinul.

prezentare de carte

Lumina credinței

Enigmele unui itinerar spiritual

Dna. Antoaneta Turda

Suntem în anul în care urmează să fie beatificat Papa Ioan Paul I, pontiful a cărui activitate papală s-a derulat doar în 33 de zile. Evenimentul, care se va desfășura în 4 septembrie 2022 sub protecția Papei Francisc, ne readuce în atenție un ierarh care s-a remarcat, pe lângă activitatea misionară, printr-o carte minunată, apărută în 1976, în Italia: Illustrissimi: Scrisorile patriarhului. Publicată cu numele real, Albino Luciani, a avut un real succes chiar și după moartea autorului, fiind tradusă în cele mai neașteptate limbi precum japoneza, flamanda sau coreeana. După 45 de ani de la apariție, avem și noi, românii, bucuria de a o citi, grație editurii Serafica din Roman.

Lectura scrisorilor imaginare ale acelui om unic, așa cum îl numește, în prefața cărții, Pietro card. Parolin, secretarul de stat al Sanctității Sale Papa Francisc și președinte al Fundației vaticane Ioan Paul I, nu pare să fie una sofisticată, la prima vedere, căci ineditul dialogul epistolar, nu face altceva decât să scoată la iveală eternele slăbiciuni umane și încercările aferente de a le corecta. Dar să nu ne lăsăm pradă superficialității căci poate tocmai când suntem tentați să citim în fugă câte un pasaj, intervine un paragraf care ne atenționează, precum acesta: „Conversația este una, alta e pălăvrăgeala lipsită de considerație, prin care se înșiră una după alta, vești inutile, ascunzând propriul suflet în loc de a-l lăsa să se vadă, tăind vorba altor interlocutori, amețind oamenii și lăsându-i lipsiți de vlagă!” (p. 254). Pliată pe un anume grad al imaginației, cartea este, de fapt, o amplă conversație autor-cititor (așa cum și Mântuitorul a dialogat mereu, în diferite ocazii, așa cum preotul conversează cu enoriașii la spovadă) întreruptă doar de monologurile ce surprind uimirea unui preot aflat în fața lumii cu toate ale ei. Privite din acest unghi, paginile pot fi receptate ca o reinterpretare personală a unor învățături străvechi, bine enunțate în povestioare cu tâlc precum: Exagerările din vacanțe (despre bunul simț), Gafele și scara lui Mohs (despre urâțenia și inutilitatea spiritului de frondă și a prejudecăților), Alte vremuri, altă școală (abordarea vocației de dascăl), În barca lui Dumnezeu (o splendidă pledoarie pentru iubirea necondiționată față de Dumnezeu), Frumoasă fără multe bizarerii (îndemn pentru a ne păstra naturalețea fizică cea dăruită de divinitate).

Găsim însă multe rânduri ce exprimă, dincolo de ironia menită a corecta, o admirație nesfârșită pentru modele morale și intelectuale selectate din diferite epoci. Unul dintre cele mai impresionante este cel al evanghelistului Luca căruia îi „scrie”: „mi-ai plăcut întotdeauna, pentru că ai fost un om plin de delicatețe și împăciuitor. În Evanghelia dumitale ai subliniat că Hristos este infinit de bun; că păcătoșii sunt iubiți într-

Papa Ioan Paul I

Lumina credinței

un mod deosebit de către Dumnezeu, că Isus aproape că s-a încăpățânat să aibă legături cu cei care nu se bucurau de nicio considerație din partea lumii” (p. 223).

Conturând portretele celor evocați, autorul își realizează, mai mult sau mai puțin voluntar, autoportretul care dezvăluie un om ghidat de

prezența lui Isus Hristos care încearcă mereu exercițiul perfecțiunii. Așadar, toate argumentele sale sunt demne de luat în seamă chiar și atunci când cruzimea realității ne-ar putea deranja. Ferm convins de prezența lui Dumnezeu, înaltul prelat percepe minunatul dar divin care este viața, prin prisma omului însetat de echilibru și bun simț, de unde și retorismul incisiv al marilor dileme existențiale

Mirajul celor peste 300 de pagini în care sunt evocate personalități, care au influențat gândirea umană de-a lungul timpului, constă nu în multitudinea de opere dezbătute și nici în

prezentare de carte

numărul celor amintiți, ci în modul în care se face o raportare continuă la tot ce este omenesc, ca ansamblu bine închegat între bine și rău. Bogata simbolistică a numărului scrisorilor (40) ne provoacă o amplă rememorare și meditație a episoadelor biblice în care se face referire la această cifră.

Aflat mereu între oameni și cărți, Ioan Paul I, și-a pus erudiția în slujirea binelui, nelăsând niciodată impresia că s-ar afla undeva, deasupra semenilor săi, impresiile lecturilor sale disecate în mii de fărâme, fiind tot un mijloc de a-i ajuta pe enoriași a-și găsi busola potrivită în navigarea pe valurile vieții. Responsabil în misiunea sa, exclamă, cu sinceritate, în ultimele rânduri: „Am scris, dar nu am fost niciodată mai nemulțumit să scriu ca acum. Am impresia că am omis mult din ceea ce se putea spune despre tine, că nu am redat în mod suficient ceea ce ar fi trebuit să fie spus mai bine. Am o mângâiere, aceasta: important nu este ca unul să scrie despre Cristos, ci ca mai mulți să-l iubească pe Cristos și să facă cum a făcut el. Și, din fericire – și în ciuda a toate –, acest lucru încă se întâmplă” (p. 301).

Apărute pe rând, înainte de a fi publicate în volum, în cea mai cunoscută revistă catolică din lume, Mesagerul Sfântului Anton, reflecțiile au acel mister care se dezvăluie, în toată splendoarea sa, doar cititorului capabil să rezoneze cu ideea aproprierii de Dumnezeu, aceea apropiere care nu doar că nu ne știrbește autonomia ci, dimpotrivă, ne dă senzația că suntem mai puternici în pelerinajul nostru pământesc căci, nu-i așa: „De fapt, dacă ne gândim bine, personajele principale ale vieții noastre sunt două: Dumnezeu și noi”?! (p. 67).

Am parcurs cu bucurie și emoție această carte, recunoscându-mi, pe parcursul lecturii, multe puncte slabe similare cu cele ale personajelor prezentate, dar am încercat să înțeleg (căci argumentele sunt foarte clare) că se pot corecta și chiar trebuie corectate, dacă vrem să învățăm ceva din istoria omenirii, căci altfel toată învățătura creștină nu își are sens și aplicabilitate în sfera socială.

De la arta populară maramureşeană la opera

universală

a lui Constantin Brâncuşi

Dl. Dorin Ștef

În perioada medievală, reprezentanții administrației locale din ținuturile maramureșene au comandat breslei făurarilor mici sigilii din argint, cu ajutorul cărora doreau să confere autoritate actelor emise. Invariabil, aceste sigilii menționau numele localității (Sigillum Civitatis de Medio Monte = Baia Sprie; Sigilum Comunitatis Tokes = Groși; Sigillum Opid Zazar = Săsar etc), iar în câmpul sigilar era gravat un element specific local (fie un deal cu o intrare în mină, fie o biserică cu turn și cruce, fie un peisaj de munte cu păduri de brazi etc.).

este reprezentat un peisaj de munte, realizat pe ambele laturi în câte trei trepte, pe culme tronând regele Ștefan, patronul orașului, încoronat și cu aureolă, îmbrăcat în veșminte de ceremonie, în mâna dreaptă cu sceptrul, iar în mâna stângă cu globul prevăzut cu cruce. Partea de jos a muntelui este ocupată de o intrare boltită de mină, unde lucrează un miner îngenunchiat. Stâncile muntelui sunt acoperite de flori.

Și țăranii aveau sigiliile lor, pe care le numeau pecetare sau prescurnicele și pe care le țineau cu evlavie în lada de zestre, „printre stivele de țesături înflorate, aromate cu busuioc și levănțică”, într-un săculeț din pânză albă de in. Acest obiect de cult era, până la un moment dat, nelipsit din casele satelor situate pe Iza, Mara sau Cosău. Practica de marcare a pâinilor rituale s-a pierdut ori s-a degradat, dar, din fericire, s-au păstrat câteva colecții valoroase de prescurnicele: ale fraților Victor și Iuliu Pop, precum și cea a preotului Mircea Antal din Breb, aceasta din urmă făcând parte, în prezent, din patrimoniul Muzeului de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare.

Cel mai inspirat sigiliu a aparținut comunității băimărene. Textul inscripționat în limba latină – Sigillum de Rivulo Dominarum. Mutuus Amor Civium Optimum est Civitatis Firmamentum –semnifica: „Sigiliul [orașului] Râul Doamnelor. Dragostea reciprocă dintre cetăţeni este cea mai mare tărie a oraşului”. În câmpul sigilar

Pecetarele erau confecționate din lemn (sau marmură) și aveau aveau o înălțime cuprinsă între 10 și 20 cm; erau compuse din două seg mente: partea inferioară este asemănătoare unui postament de formă paralelipipedică sau trunchi de piramidă pe care e incizat un înscris religios: IC-XC-NIKA sau IS-NS-NI-KA, semnificând „victoria lui Isus Hristos asupra morții”; prescurele poartă pecetea literelor sacre, într-un gest ritualic „între rugăciune și munca sfințită de bucuria pecetluirii pâinii” (Ion Iuga, 1993); partea superioară se grupează în două tipuri distincte: cu motive ornamentale și forme legate de ritul creștin – troițe sau ideea răstignirii stilizată,

pecetare cruciforme, respectiv cu un pronunțat caracter laic.

Aceste obiecte de cult au tendințe puternice de abstractizare. Aproape fiecare piesă este unicat. Unele au forma unor stâlpi de marmură, altele au forme brâncușiene sau asemănătoare sculpturilor lui Henri Moor (v. Victor Pop, Sabin Șainelic, 2002).

În ciuda miniaturizării, colecțiile de prescurnicere alcătuiesc veritabile galerii de artă, grație formelor superioare: rozetă solară (Cuhea), troițe, spic de grâu, obeliscul „1877”, clepsidră (Rona de Jos), piramidă aztecă în trepte (Săcel), turn thailandez, arborele vieții, „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși (asemănare izbitoare), Coloana Infinit ului, Regele Regilor (sec. al XVIIIlea), „Scaunul nobilului Mariș din Ieud” (identic cu scaunele de la Masa Tăcerii), turla de biserică (v. Romulus Pop, 1993).

Cât privește compoziția ornamentelor, putem spune că acestea sunt extrem de variate și având o vechime considerabilă: din epoca fierului timpuriu (cultura Lăpuș-hallstattiană), regăsim zig-zagul, apoi motivul frânghiei – ornament frecvent pe porțile maramureșene, la cadranele ușilor și ferestrelor, la crucile de mormânt, dar și la bisericile de lemn (din Botiza, Sat Șugatag, Șurdești, Coruia, Vălenii Șomcutei etc.).

Efectul obținut este unul de monumentalitate, indiferent că baza are formă piramidală, că partea superioară este structurată pe mai multe nivele, că simbolizează cruci, troițe, rozete sau imită forma de „zurgălăi”, precum prisnelul fusurilor.

Un pecetar din Moisei a fost cioplit ca un coif cu patru turnulețe, asemănător turlelor gotice ale bisericilor din Maramureșul istoric. Există pecetare cu cele trei brațe unite de un semicerc, asemănătoare crucilor de hotar maramureșene. Ca motiv ornamental incizat mai regăsim romburile simple sau concentrice, spicul de grâu sau pomul vieții extrem de stilizat.

Uneori se regăsește și imaginea omului, cioplită naiv și cu evidente disproporții, însă cea mai frecventă temă este cea a răstignirii, tratată într-o manieră neconvenț ională. „Pe o astfel de cruce, Isus are corpul cioplit ca un fel de suveică, sprijinit de două picioare foarte scurte ce par a fi îndoite, dacă n-am ști că această reprezentare este obișnuită crucifixelor apusene. Capul este un cerc în care ochii, nasul și gura sunt contopite într-un triunghi înscris. La picioarele lui, într-un soi de arcadă, stau două personaje minuscule... ștergarul din jurul trupului este înlocuit doar de două mici triunghiuri plasate de o parte și de alta a corpului” (Victor Pop, Sabin Șainelic, 2002).

Pecetarele din colecțiile maramureșene nu au o vechime mai mare de câteva decenii, sau, în cazuri rare, câteva secole. Însă ritul „sigilării” prescurilor, utilizate drept ofrandă în cultul morților, se practică, cu certitudine, încă din perioada medievală. Pecet arele se disting prin marea capacitate de a sintetiza și de a îngemăna simbolismul rit urilor agrare (grâul, spicul, făina), a artei gastronomice (prescuri), a credințelor religioase (tema răstignirii și inscripția de pe postament) și a artei prelucrării lemnului. Dar toate acestea ar trece neobservate dacă produsul finit nu ar fi fost îmbogățit cu mici opere de artă, care ar măguli orgoliul oricărui artist plastic consacrat. Constantin Brâncuși și-a făcut un titlu de glorie mondial promovând în operele sale motive și forme de sorginte populară românească, pe care demult țăranii maramureșeni le cunoșteau și le utilizau frecvent în micile prescurnicere, păstrate cu evlavie în lăzile de zestre, printre țesături aromate cu busuioc și levănțică...

prezentarea parohiilor

Parohia „Sfântul Anton de Padova” din Mireşu Mare

Pr. Vasile Daniel Pop

Satul Mireșu Mare este atestat documentar din anul 1405. Acesta a fost cunoscut în trecut sub numele de Nireșu Mare, în maghiară Nagynyires, care s-ar traduce prin Mestecănișu Mare. Existența acestei așezări se pierde însă în negura timpului, dovadă stând monedele din secolele I și III descoperite în apropierea satului Tulghieș.

Deși atestarea documentară este mai veche, urme religioase în localitatea Mireșu Mare se găsesc începând cu anul 1733. În lucrarea Conscripția românilor din Transilvania scrisă de episcopul greco-catolic Ioan I. K lein de Sadu publicată în anul 1733, găsim că localitatea se numea Nyires și aparținea de Arhidiaconatul Vimei, având 52 familii de români păstorite de părintele greco-catolic Joannes.

În Statistica românilor din Transilvania întocmită de episcopul greco-catolic Petru Aron aflăm că la data de 1 octombrie 1750 localitatea Mireșu avea 500 locuitori, un preot greco-catolic și un cantor. La acea dată parohia aparținea de Protopopiatul Mireșul Săsesc, Districtul Chioar.

Din însemnările prezente în Cartea de Aur pentru binefăcătorii bisericii greco-catolice române din Mireș aflăm că lucrările la construcția bisericii au debutat în anul 1868, în timpul păstoririi părintelui Alesiu Varna și continuate de părintele Vasiliu Pop.

Biserica va fi sfințită la data de 22 noiembrie 1891 de către protopopul Teodor Indre, delegat episcopesc, asistat de preoții din protopopiatul Șomcuta Mare.

Din luna aprilie a anului 1906, preot în Mireș va fi Gregoriu Pop, care va sluji în comunitate până în 22 ianuarie 1907, când episcopul Ioan Szabo

îl va numi paroh în Mireș pe părintele Augustin Mândruțiu, care va păstori comunitatea până în 4 martie 1930.

Părintele Mândruțiu va fi urmat de preotul Nicolae Costin, care va sluji aici până în 26 mai 1940, când în parohie va fi instalat părintele Vasile Câmpeanu. La această dată în localitatea Mireșu Mare erau 1437 credincioși greco-catolici, șapte ortodocși, șapte romano-catolici și 66 evrei.

După emiterea decretului 358 din 1 decembrie 1948 prin care Biserica Greco-Catolică era scoasă în afara legii, primăriile au primit ordin să facă comisii care să întocmească liste cu trecerea credincioșilor la cultul ortodox. Preotul și credincioșii din Mireșu Mare nu au semnat, motiv pentru care atât părintele Vasile Câmpeanu cât și alți lideri ai comunității au fost arestați, anchetați și amenințați cu moartea.

După zile de chin și promisiunea că dacă va accepta trecerea la Biserica Ortodoxă și nu îl va mai aminti la Sfânta Liturghie pe Sfântul Părinte Papa, părintele a fost eliberat. Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că listele pe care credincioșii greco-catolici trebuiau să le semneze forțat, erau deja semnate.

Prima flacără care a aprins inimile credincioșilor greco-catolici din Mireșu Mare, trecuți prin perioada comunistă, a fost sfințirea unei cruci ridicate de Ioan și Laura Fătcaș în parcul localității Mireș, la data de 28 august 1994.

Sfințirea crucii ridicate în memoria martirilor și mărturisitorilor bisericii greco-catolice, a fost săvârșită de episcopul greco-catolic de Maramureș, Ioan Șișteștean, în prezența mai multor preoți greco-catolici și a peste 800 de credincioși.

În data de 24 iunie 1997, în urma unei ample mobilizări a credincioșilor, în casa domnului Ioan Fătcaș s-a decis reînființarea parohiei grecocatolice din Mireșu Mare.

Comunitatea îl va primi ca paroh pe părintele Vasile Mândruț, care va celebra oficiile liturgice în fața crucii din parc, iar din toamnă în casa pusă la dispoziție de credinciosul Pop Grigore1

În anul 2000, paroh în Mireș este numit părintele Ioan Costin, care a încercat să poarte discuții cu preotul și credincioșii ortodocși din localitate pentru a putea celebra oficiile divine în biserică, alternativ. În urma unor răspunsuri negative, în vara anului 2004, părintele Ioan

prezentarea parohiilor

Costin, susținut de credincioșii parohiei au demarat lucrările pentru construirea unei noi biserici greco-catolice.

În zilele de 25-26 august 2010, peste 160 de tineri porniți din Șimleul Silvaniei spre Sighetul Marmației într-un pelerinaj de 165 km făcuți în integralitate de jos, au intrat în biserica parohială pentru a înălța rugăciuni lui Dumnezeu, cerându-i în mod deosebit ridicarea la cinstea altarelor a Fericiților Episcopi Martiri2 .

În contextul Zilelor Acțiunii Catolice, care au avut loc în perioada 17-24 octombrie 2010, care au avut ca motto: „Unul este învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați”3, duminică, 24 octombrie 2010, la ora 16, la biserica greco-catolică din localitatea Mireșu Mare, a avut loc prezentarea Asociaț iei Generale a Românilor Uniț i, GrecoCatolici (AGRU) și constituirea grupului de inițiativă locală AGRU, în prezența pr. protopop Vasile Butean, a pr. prof. dr. Ioan Tâmbuș, și a părintelui paroh Ioan Costin4

Din data de 1 mai 2012, paroh în Mireșu Mare este numit părintele Vlad Merciu. Pe langă grija pastorală față de comunitatea încredințată, părintele Merciu s-a îngrijit să fie o gazdă primitoare pentru sutele de tineri ce an de an poposeau la Mireș, în pelerinajul lor spre Sighet.

Un eveniment înălțător pentru credincioșii parohiei Mireș a avut loc în data de 13 aprilie 2015 (a doua zi de Paști), când Preasfințitul Vasile Bizău a efectuat o vizită pastorală în această parohie.

Un alt eveniment de mare importanță nu numai pentru credincioșii greco-catolici, ci și pentru toți locuitorii comunei Mireșu Mare, a fost Întâlnirea ecumenică ce s-a desfășurat în 9 iulie 2017 în biserica greco-catolică din Mireș, întâlnire la care au participat reprezentanți ai Bisericii greco-catolice, ortodoxe și ai cultului baptist. Cu toții au scos în evidență în predicile susținute însemnătatea iubirii în relațiile interconfesionale și a mântuirii sufletului5

1 Fătcaș I., Monografia localității Mireșu Mare, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2006, p. 87-115.

2http://www.bru.ro/maramures/miresu-mare-popasin-pelerinajul-tinerilor-spre-sighet/ 3 Mt 23,8.

4https://www.bru.ro/maramures/de-zilele-actiuniicatolice-renaste-agru-la-miresu-mare/

5https://www.graiul.ro/2017/07/22/adunareecumenica-la-miresu-mare/

Împotriva triumfalismului şi a mondenităţii spirituale

Ispita triumfalismului – și anume creș tinismul f ără cruce – și a formei sale subtile – mondenitatea spirituală – sunt greu de discernut. Dac ă ar fi să se indice o temă des folosit ă în înv ățătura lui Bergoglio-Francisc este tocmai aceasta1 . În Exortaț ia Apostolic ă Evangelii gaudium, în care Francisc a sus ț inut „atitudinea împotriva mondenit ăț ii spirituale”, el a și prezentat-o pe îndelete. Alegerea de f ăcut ar fi între o Biseric ă în ieșire pentru a evangheliza lumea și o Biseric ă invadat ă de mondenitatea spirituală: „Exist ă o înspăimânt ătoare corupț ie sub aparenț a binelui. Este necesar ca aceast ă ispit ă să fie evitat ă prin punerea Bisericii în mișcarea de a ieși din ea însăși, în mișcarea de misiune centrat ă pe Isus Hristos, în implicarea față de cei săraci. S ă ne elibereze Dumnezeu de o Biseric ă mondenă sub steaguri spirituale sau pastorale! Aceast ă mondenitate sufocant ă se însă nătoșeș te prin respirarea aerului curat al Spiritului Sfânt, care ne elibereaz ă de centrarea pe noi înșine, ascunși într-o aparență religioasă lipsit ă de Dumnezeu (EG 97).

Încă din anul 1984, Bergoglio susținea următoarele: „Atitudinea triumfalist ă nu este mereu una deschisă. În marea majoritate a cazurilor aceasta apare sub chipul unui aparent înger de lumină în alegerea metodelor noastre pastorale, dar se poate observa și în invitaț ia de a coborî de pe

1

La începutul pontificatului său, Francisc spune următoarele: „triumfalismul care aparține creștinilor este cel care trece dincolo de eșecul uman, eșecul crucii. A îngădui ispita altor triumfalisme, triumfalisme lumești, înseamnă a te preda în fața ispitei de a imagina un „creștinism fără cruce”, un «creștinism cu jumătate de măsură»” (Francisc, Predică din Sfânta Marta, 29 mai 2013).

Diego Fares S.J.

cruce2. Henri de Lubac definise profetic triumfalismul, chiar și forma subtilă a „mondenit ății spirituale”, ca fiind cel mai mare prejudiciu pe care îl poate Biserica suferi: „Eu mă emoț ionez mereu când citesc ultimele pagini din cartea părintelui de Lubac, „Meditaț ia asupra Bisericii”3, mai exact ultimele trei pagini, acolo unde vorbește tocmai despre mondenitatea spirituală Și unde spune că este una dintre cele mai mari rele ce i se poate întâmpla Bisericii; și nu exagerează, deoarece pe urmă vorbește despre alte rele teribile, iar acesta este cel mai rău: mondenitatea spirituală, fiindcă este o interpretare a vieț ii, este un fel de a trăi; chiar un fel de a trăi creștinismul4.

Conceptele care definesc aceast ă ispit ă – triumfalismul și mondenitatea – nu trebuie să ne ducă cu gândul că ar fi vorba despre chestiuni superficiale. Papa amintește că mondenitatea urăște credinț a, răpește Evanghelia și îi ucide pe cei care i se opun cu determinare, pe martirii5 noștri, așa cum l-a omorât pe Domnul, și îi seduce pe cei care sunt dispuși să o accepte sub orice formă, respingând astfel crucea. „Este un fapt curios: cineva poate spune despre cele lumești: «dar, părinte, acesta este o chestiune superficială a vieț ii». Să nu ne lăsăm păcăliț i! Cele lumești nu sunt deloc superficiale! Au rădăcini profunde, rădăcini profunde. Sunt cameleonice, se schimbă, vin și pleacă în func ț ie de circumstanțe, însă esenț a este aceeași: un fel de a trăi viaț a, care pătrunde pe tot locul, chiar și în Biserică. Mondenitatea, aceast ă interpretare a lumii, cosmetizarea, se fardează în fel și chip pentru a fi așa”6

2 J. M. Bergoglio, „La cruz y la misión”, în Boletìn de espiritualidad, nr. 89, septembrie-octombrie 1984. Acum în Id., Cambiamo!, Ed. Solferino, Milano, 2020, p. 232.

3 Cf. H. de Lubac, Meditazione sulla Chiesa, Ed. Paoline, Milano, 1955.

4 Francisc, Predică din Sfânta Marta, 16 mai 2020.

5 Atitudinile de mândrie și de dispreț ale asupritorilor sunt, de regulă, întâlnite în martiriul celor care sunt coerenți față de credință

6 Francisc, Predică din Sfânta Marta, 16 mai 2020.

O ispit ă greu de discernut Și pentru că Papa susț ine că este vorba despre o ispit ă care influențează chiar și felul nostru de a trăi și de a interpreta realitatea – și astfel fiind greu de discernut –, chestiunea trebuie analizat ă cu toat ă seriozitatea. Greutatea nu este în a înțelege „ideea” de triumfalism cu ajutorul unei priviri sociologice sau psihologice, ci mai degrabă în a face un „discernământ evanghelic” concret (EG 50), cu fiecare caz în parte, și astfel fiecare persoană, sau Biserica întreagă, să simt ă, să interpreteze și să aleagă ceea ce o duce la ieșirea spre evanghelizare și să se lepede de ceea ce o conduce la închiderea în sine, dorind să pună

astfel st ăpânire pe ea. E nevoie să se discearnă în fiecare împrejurare comportamentele, situaț iile și structurile în care cele lumești se ascund și se camuflează. Scrisoarea Apostolică Evangelii gaudium spune direct că nu exist ă poziț ie neutră: dacă nu dăm laudă lui Dumnezeu, ne-o dăruim între noi (cf. EG 93); dacă predicarea noastră nu ia chip contextual, atunci devine abstract ă, pur cognitivă; dacă nu suntem păstori care își păstoresc oile, devenim mercenari neo-pelagieni la conducere (curentul pelagian este cel care consideră că nu este necesar harul divin în creșterea spirituală, n. trad.); dacă nu luăm asupra noastră umilințele crucii noastre, atunci încep luptele interne (cf. EG 98). Din acest motiv considerăm că aceast ă realitate nu este numai o temă important ă, ci este o chestiune de viață și de moarte. Și pentru a o combate așa cum se cuvine este necesar să se descopere „dinamismul” acestei ispite triumfaliste pentru ca astfel să se înțeleagă legătura dintre roadele ei rele și rădăcina care o hrănește.

din lumea catolică

A crede c ă ai în mână adev ărul: „hybris” Începem dezbaterea tematicii prin abordarea uneia dintre expresiile caracteristice Papei Francisc. În urmă cu ceva vreme, vorbind la o întâlnire despre triumfalism, Papa a folosit o expresie pe care a mai întrebuinț at-o atunci când era cardinal, în dialogurile sale cu rabinul Abraham Skorka. Triumfalismul, a spus, „își găsește loc în interior atunci când credem că avem adevărul în mână”7. Altfel spus, triumfalismul este atunci când susținem că nu avem nevoie să ne implicăm în activitatea grea care cere parcurgerea unui drum de discernământ sau atunci când ne îngreunăm cu munci pastorale în slujba poporului lui Dumnezeu, popor care cere prezenț a și implicarea păstorului. S-a tradus expresia spaniolă „tener la precisa” – un fel argentinian de a vorbi –, cu „a avea adevărul în mână”. De regulă, acel fel de a vorbi descrie mentalitatea celui atins de așa-numitul „sindrom hybris ”, sindromul tipului arogant care crede că știe multe și se simte superior altora și intangibil. Hybris în limba greacă (superbia în latină) denot ă îngâmfarea, excesul și dispropor ț ia celui care depășește hotarele indicate de justețe.

Totodat ă, aici nu este vorba numai despre un fenomen religios; din contră8. Logica lui este prezent ă în fiecare etapă și în fiecare

7 „Uneori se crede că se deține adevărul, dar nu e așa. [...] Le spun celor pe care îi întâlnesc că eu nu îl cunosc din auzite pe Dumnezeu. Dumnezeul adevărat este cel care va vedea cu proprii ochi în interiorul inimii” (J. M. Bergoglio – A. Skorka, Il cielo e la terra. Il pensiero di Papa Francesco sulla famiglia, la fede e la missione della Chiesa nel XXI secolo, Ed. Mondadori, Milano, 2013, p. 15).

8 Este interesant de văzut cum pedepsele legate de hybris din mitologie sunt de mai multe feluri și toate au legătură cu atitudinea de superioritate. Filozoful epicureic Lucrețiu interpretează mitul lui Sisif ca fiind personificarea politicienilor care își doresc o demnitate publică și care sunt mereu învinși. Căutarea puterii, de altfel un „lucru fără conținut”, este comparată cu rostogolirea unei pietre la deal. Tantalus, din pricina furtului ambroziei, a fost pedepsit cu foame și sete continuă. Icar cade în păcatul hybris când își dorește să ajungă la soare. Sursa mascată a triumfalismului este una spirituală, fiindcă această patimă poate să ia multe forme în funcție de ceea ce îl face pe fiecare să se simtă învingător. Este tocmai această înșelătoare realitate, și uneori ascunsă, care își găsește locaș în cei stăpâniți de acest viciu.

din lumea catolică

context al vieț ii. Este suficient să ne gândim la cât de repede eram bucuroși, copii fiind, de vreun succes sportiv la care se bucurau cei mari, ca și cum ar fi fost o victorie răsunătoare. Aceast ă logică ia forma unei adevărate paradigme: paradigma tehnocratică de ast ăzi este omogenă și unidimensională și reduce realitatea cu scopul de a st ăpâni pe deplin anumite domenii de interes pentru cei puternici. Ideea (falsă) a creșterii f ără măsură și a „disponibilit ăț ii nelimitate de materie primă a Planetei, prin care se ajunge la consumarea ei necugetat ă” (Laudato si’ [LS], nr. 106), îi fascinează pe economiști, politicieni și ingineri.

Hybris este excesul în care cade cel mândru atunci când se bucură să îl umilească pe celălalt mai slab. Logica leagă hybris de o anume depășire concret ă a limitelor, care descătușează pedeapsa zeilor împotriva celui care nu a rămas în creaț ie la locul său. Cine este st ăpânit de hybris se hrănește din biruințe, pe care le consideră „prăzi”. Este grăitor că în limba greacă ac ț iunea de a viola este numit ă hybrizein. Sub chipul abuzurilor teribile întâmplate în Biserică se află păcatul hybris, aroganț a nemărginit ă atât de bine camuflat ă și care totuși poate fi simț it ă în unele manifest ări ale sale aparent superficiale9. Ast ăzi, Papa este preocupat de legătura constatat ă recent în Biserică între triumfalismul vădit de unele mișcări și personaje noi și abuzurile ascunse care se petreceau între ele10

Contextul: perioada „Scrisorile încercărilor”

Este important de amintit contextul în care Bergoglio a abordat într-un fel organic tematica „triumfalismului”. A f ăcut acest lucru în perioada încercărilor din Cordoba, între iunie 1990 și mai 1992. În decembrie 1990, el scrie o serie de eseuri publicate ulterior sub titlul „Tăcere și Cuvânt”11,

9 După cum învață proverbul: „Dumnezeu pedepsește mândria mascată prin desfrâul pe față”.

10 „Spiritul Sfânt suflă fără îndoială unde dorește și când dorește. [...] Totuși, personal mă impresionează faptul că acest fenomen este însoțit uneori de un anumit triumfalism. Și triumfalismul, la drept vorbind, nu mă convinge. Sunt sceptic față de aceste manifestări de rodnicie aproape „în vitro” sau de acele mesaje triumfaliste care spun că mântuirea este aici sau acolo” (Francisc, La forza della vocazione. Conversazione con Fernando Prado, EDB, Bologna, 2018, p. 44).

11 Titlul inspirat din Romano Guardini, care vorbește despre tensiunea dintre tăcere și cuvânt, tensiune străină de extremismul muțeniei și al gălăgiei (cf. R. Guardini, Etica, Ed. Morcelliana, Brescia, 2021).

Lumina credinței

serie conceput ă – așa cum explică în introducere –, pentru a susț ine „o comunitate religioasă care trecea prin momente grele”12 în procesul de discernământ. Cu alte cuvinte, scopul scrierii era unul pastoral, adresate unei anumite comunit ăț i aflate într-o situaț ie specifică

Austen Ivereigh – probabil cel mai bun biograf al Papei – crede că acest text scris în momente de încercare este „de două ori fascinant”: „Comunitatea în cauză era evident cea din provincia iezuit ă a Argentinei; iar ceea ce face ca discernământul să fie de două ori mai fascinant este că for țele spirituale pe care [Bergoglio] le vedea în ac țiune în criza de atunci au fost aceleași pe care Papa Francisc a încercat să le combat ă în interiorul Bisericii”13.

Acesta a fost motivul pentru care revista La Civiltà Cattolica, cu acordul Papei, a hot ărât să reediteze cu adnot ări Scrisorile încercărilor Atitudinea paradigmatică a unei „mari persecuț ii”, precum cea în care se plasează aceste Scrisori, „presupun un cadru spiritual prin care se poate combate orice alt ă încercare. Aceste scrisori urmează spiritul Scrisorii sfântului Petru de „a nu ne mira de încercarea de foc” care se dezlănț uie (1Pt 4) atunci când începe prigoana”14

Modalitatea și rădăcinile triumfalismului Este vorba despre un text care caut ă „confortul credinței comune” într-o perioadă de tulburare. Bergoglio a abordat t ăcerea în situaț ia dificilă pe care o trăia, iar atunci când s-a hot ărât să vorbească pentru a-i ajuta pe ceilalț i – și fiindcă nu era cu putință „să lămurească o perspectivă complet ă” a conflictului –, el „caut ă și găsește” în Scriptură, în Exerciț iile Spirituale și în Scrisorile încercărilor „modalitatea de a citi cursul istoriei”15.

Putem spune că modalitatea aleasă de Bergoglio de a citi istoria este cea contemplativă în ac ț iune. De fapt, este vorba de o modalitate care presupune poteci practice, nu doar teoretice, pentru a face în așa fel încât „să izbucnească” spiritul rău al triumfalismului. Bergoglio rămâne

12 J. M. Bergoglio, „Silencio y Palabra”, în Reflexiones espirituales, Ed. USAL, Buenos Aires, 1992, p. 19. Acum în Francisc, „Silenzio e parola”, în Id., Non fatevi rubare la speranza, Ed. Mondadori, Milano, 2013, p. 85.

13 A. Ivereigh, Tempo di misericordia. Vita di Jorge Mario Bergoglio, Ed. Mondadori, Milano, 2014, p. 241.

14 D. Fares, „Contro lo spirito di «accanimento»”, în J. M. Bergoglio – Francesco, Lettere della tribolazione, Ed. Àncora, Milano, 2019, p. 71.

15 Cf. J. M. Bergoglio, „Silenzio e parola”, p. 98.

o perioadă în t ăcere, nu dezbate situaț ia și se învinuiește pe el însuși mai mult decât pe ceilalț i. Sunt feluri anume de a face loc luminii lui Dumnezeu. În sfârșit, el nu renunță la t ăcere pentru a elabora un discurs abstract, ci pentru a face un discernământ evanghelic pe o situaț ie reală16. Acestei situaț ii atât de complexe i se pot adăuga doar „adnot ări și precizări” în care apar semne din care se arat ă ispita de a construi un proiect personal în locul planului lui Dumnezeu. În „Tăcere și cuvânt”, Bergoglio descrie atitudini și caut ă legături între diferitele ispite contrare planului lui Dumnezeu, cele mai întâlnite într-un moment de încercare. În acea situaț ie concret ă își f ăceau apariț ia și alte forme de manifestare. De pildă, împăr ț irea în tabere:

„are o încredere în sine care atinge megalomania apărută în urmă unor mai mici sau mai mari succese pe care le-a provocat felul său de a fi”19. Pe urmă vine tratativa: „în Compania lui Isus, simpla negociere umană este mereu pe primele locuri. [...] Dacă se renunță [la o negociere desf ășurată greșit] va fi semnul că se caut ă binele tuturor în fața celui individual”20. În definitiv, triumfalismul și manifestarea lui mai subtilă, mondenitatea spirituală, își varsă mereu ura asupra celui drept21. Puterea interioară pe care o întâlnim în prezent ările lui Bergoglio const ă în faptul că el nu discut ă „idei”, ci analizează situaț ii concrete.

Pe de alt ă parte, Bergoglio aprofundează ispitele până la a vedea originea lor comună, și anume respingerea crucii și cultivarea persoanei proprii în dezavantajul laudei aduse lui Dumnezeu. Ulterior, el caut ă soluț ii concrete și personale, gesturi de a găsi, de a înfrunta și de a respinge aceast ă ispit ă, arătând și „cine sunt adevăraț ii protagoniști” ai acestui război: Dumnezeu și diavolul.

„Activistul «frac ț iunilor» este [...] cel care sare „dincolo” de comunitate cu planul său: este proagón – „cel care se abate, care merge înainte” (2In 1,9)”17. O alt ă ispit ă este ambiț ia mascat ă de evlavie: „Căutarea promovării personale întrun mod viclean [...], alegând dinainte drumul propriu: «Slujesc, însă în felul meu»”18. O alta este lipsa modestiei în comemorările mărunte în locul adevăratei sărbători, prin care „praznicul Domnului”, cu o dimensiune apocaliptică, este redusă la o cumetrie.

O alt ă ispit ă este atașamentul față de penumbră și de neîncredere: cel neîncrezător

16 Elementul cheie al discernământului său este următorul: triumfalismul este o ispită care are aparența binelui. Și fiindcă deține o claritate care se impune (cu atât mai mult în momentul de vârf al manifestării sale), nouă nu ni se cere să ne împotrivim cu și mai multă lumină (și anume să înfruntăm o formulă triumfalistă cu alte idei), ci de a da timp timpului. Fiind deci o irumpere de lumină care orbește, și nu lumina blândă a lui Dumnezeu, este nevoie de răbdare ca fulgerul orbitor să se risipească

17 J. M. Bergoglio, „Silenzio e parola”, p. 90.

18 Id., p. 91.

Triumfalismul părea o ispit ă oarecare, dar pentru că se află la originea tuturor ispitelor împotriva crucii lui Hristos și a slavei Tat ălui22, este acum demascat ca fiind principala opoziț ie față de planul lui Dumnezeu. Într-un discurs ț inut fraț ilor iezuiț i în anul 1985, Bergoglio susț inea un aspect valabil pentru toț i: „Dacă centrul identit ăț ii iezuite se găsește în apropierea de cruce (prin sărăcie și umiliri) – crucea fiind văzută ca adevărata biruință –, atunci păcatul fundamental al iezuitului va fi tocmai caricatura triumfului crucii: triumfalismul ca sufletul acț iunilor sale; „mitul succesului”, căutarea sinelui, a propriilor lucruri, a părerii personale, preferinț a persoanelor, puterea”23.

19 Id., p. 94.

20 Id., p. 97.

21 „Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau: «Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El»” (Mt 27, 41-42).

22 În Dante, de pildă, sunt puse împreună păcatul original și dorința de a fi ca Dumnezeu manifestate de Adam și de Evei. A-ți însuși ceea ce nu îți este propriu înseamnă hybris.

23 J. M. Bergoglio, Discurs ținut în biserica Societății lui Isus din Mendoza, în 23 august 1985, în contextul sărbătoririi celor 400 de ani de prezență iezuită în acele locuri. Acum în Id., Cambiamo!, p. 267.

eparhiei

Vizită pastorală în parohia „Bunavestire” din Baia Mare

Biroul eparhial de presă

În cea de-a doua duminică a Postului mare, 20 martie 2022, Preasfințitul Vasile a participat la hramul sărbătorit anticipat în parohia „Bunavestire” din Baia Mare, celebrând Sfânta Liturghie împreună cu preoții slujitori ai parohiei: pr. Ioan Cristinel Albu, pr. Angel Zareczki, pr. George Nicoară și alți preoți din oraș invitați la sărbătoare.

Fiul care se întrupează, Cuvântul veșnic Creator al lumii, nevăzut, dar mereu prezent, pentru că este Dumnezeu la originea existenței, a vieții și a realității”, a afirmat Episcopul referindu-se la mesajul evangheliei sărbătorii: „Cuvântul lui Dumnezeu care se întrupează”.

De asemenea, mesajul duminicii a doua din Postul Mare (Mc 2,1-12 și In 10,9-16) este unul profund și el ne ajută în acest parcurs spiritual al nostru. Din el aflăm cum „Cuvântul lui Dumnezeu este Cel care adună oamenii. Isus este prezent în casa lui Petru în Capernaum și mulțime multă de oameni vine să-l asculte, astfel încât nu mai este spațiu pentru cei care au nevoie, cum este cazul paraliticului. „Cuvântul lui Dumnezeu atrage”, a afirmat Preasfințitul Vasile, îndemnând credincioșii să nu se lase dominați de frică și să reia practica creștină, participarea la Sfânta Liturghie, trăind ancorați în realitatea creștină timpul acesta de mari provocări.

„Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”, astfel se adresează Îngerul Preacuratei Fecioare Maria. „Și Domnul este și cu noi”, a explicat Preasfințitul Vasile în cuvântul de învățătură rostit în cadrul celebrării. Dar întrebarea este: „Și noi suntem și dorim să fim cu Domnul?”. Teoretic, răspunsul este unul afirmativ, dar „diferența o face trecerea de la cuvânt la faptă. Acolo este munca de fiecare zi a noastră și alegerea permanentă, când putem să facem această trecere, să dăm curs și să arătăm că vrem să fim cu Domnul… Cu toții vrem să fim cu Tatăl, dar importantă este mărturia noastră”, a afirmat Ierarhul. „În sărbătoarea Bunei Vestiri, misiunea Mariei este de a face văzut nevăzutul lui Dumnezeu: pe

La final, părintele paroh Ioan Cristinel Albu a mulțumit Preasfințitului pentru prezența în parohie, asigurându-l de rugăciunile parohiei. A mulțumit confraților preoți, surorilor călugărițe și credincioșilor implicați în acțiunile parohiei, precum și corului bisericii care înfrumusețează, prin cânt, celebrările din biserică.

Disponibile la sediul Episcopiei

PS Vasile în vizită la Mănăstirea Congregației Maicii Domnului din Sighetu Marmației, Maramureș

Primirea refugiaților, Centrul pentru vârstnici Sfânta Maria din Botiz, Satu Mare

Primirea refugiaților, Mănăstirea Congregației Maicii Domnului din Sighetu Marmației, Maramureș