Lumina Credintei 3/2020

Lumina credinței • Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul X • Nr. 3/2020 •

Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte Facere 1,31

1

Mesajul papei Francisc la Ziua mondială de rugăciune pentru îngrijirea Creației

4-5

Nu mă încredinţa folosinţei omeneşti

6-7

Trăirea credinței în vremuri de pandemie

8 - 10

Cultul sfinților – considerații canonice

11 - 15

Sub vălul Plautilei, Giotto și tripticul Stefaneschi de la Vatican

16 - 17

Stima de sine și calitatea vieții

18 - 19

Alergând spre fericire

20

Pr. can. Emil Gîrboan Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea

Pr. Lucian LechinȚan, s.j.

Pr. Laurențiu Costin

Pr. dr. Florin Marusciac

Poezia de taină din reviste din exil Prof. dr. Cornel Munteanu

21 - 22

Lupta lui Iacob

23 - 26

Considerații privind Conciliul Ecumenic Vatican I

27 - 28

Parohia Siret

29 - 31

Viața veacului ce va să fie

32

Pr. dr. George Marius Nicoară Dna. Antoaneta Turda Pr. Vasile Daniel Pop Pr. Giandomenico Mucci

O carte stetoscop Pr. Marius Taloș sj

Preşedinte: PS Vasile Bizău Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Nici un material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466

Lumina Credinței

viața bisericii

1

Mesajul papei Francisc la Ziua mondială de rugăciune pentru îngrijirea Creației Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: să fie pentru voi an jubiliar (Levitic 25,10)

Dragi frați și surori,

În fiecare an, în special de la publicarea Scrisorii enciclice Laudato si’ (LS, 24 mai 2015), prima zi a lunii septembrie marchează pentru familia creștină Ziua mondială de rugăciune pentru îngrijirea Creației, prin care începe Timpul Creației, care se încheie în 4 octombrie, în amintirea sfântului Francisc din Assisi. În această perioadă, creștinii își reînnoiesc în lumea întreagă credința în Dumnezeu creatorul și se unesc în mod special în rugăciune și acțiune pentru salvgardarea Casei comune.

Sunt bucuros că tema aleasă de familia ecumenică pentru a marca Timpul Creației 2020 este „Jubileu pentru Pământ”, chiar în anul în care cade a cincizecea aniversare a Zilei Pământului. În Sfânta Scriptură, Jubileul este un timp sacru pentru a aminti, a se întoarce, a se odihni, a repara și a se bucura.

1. Un timp pentru a aminti

Suntem invitați să ne amintim mai presus de toate că destinul ultim al Creației este a intra în „sâmbăta veșnică” a lui Dumnezeu. Este o călătorie care are loc în timp, îmbrățișând ritmul celor șapte zile ale săptămânii, ciclul celor șapte ani și marele An jubiliar care vine la încheierea celor șapte ani sabatici.

Jubileul este și un timp de har pentru a face memoria vocației originare a Creației de a fi și a prospera drept comunitate de iubire. Existăm numai prin intermediul relațiilor: cu Dumnezeu creatorul, cu frații și surorile ca membri ai unei familii comune și cu toate creaturile care locuiesc în aceeași casă a noastră. „Totul este în relație și noi toți, ființele umane, suntem uniți ca frați și surori într-un minunat pelerinaj, legați de iubirea pe care Dumnezeu o are față de fiecare dintre

făpturile sale și care ne unește între noi, cu afecțiune delicată, de fratele soare, de sora lună, de fratele fluviu și de mama Pământ” (LS, 92).

Jubileul, printre altele, este un timp pentru amintire în care să păstrăm memoria faptului că existăm ca ființe inter-relaționale. Avem iar și iar nevoie să ne aducem aminte că „toate sunt în legătură și că îngrijirea autentică a vieții noastre și a relațiilor noastre cu natura este inseparabilă de fraternitate, de justiție și de fidelitate față de ceilalți” (LS, 70).

2. Un timp pentru a se întoarce

Jubileul este un timp pentru a se întoarce înapoi și a se revizui pe sine. Am rupt legăturile care ne uneau cu Creatorul, cu celelalte ființe umane și cu restul Creației. Avem nevoie să vindecăm aceste relații afectate, care sunt esențiale pentru a ne susține pe noi înșine și a susține întregul țesut al vieții.

Jubileul este un timp de întoarcere la Dumnezeu, creatorul nostru iubitor. Nu se poate trăi în armonie cu Creația fără a fi în pace cu Creatorul, izvor și origine a tuturor lucrurilor.

După cum a remarcat papa Benedict, „consumul brutal al Creației începe acolo unde nu este Dumnezeu, unde materia este, de acum, doar material pentru noi, unde noi înșine suntem ultimele instanțe, unde întregul este pur și simplu proprietatea noastră” (Întâlnirea cu clerul diecezei de Bolzano-Bressanone, 6 august 2008).

Jubileul ne invită să ne gândim din nou la ceilalți, mai ales la cei săraci și la cei mai vulnerabili. Suntem chemați să primim din nou proiectul originar și iubitor al lui Dumnezeu asupra Creației ca moștenire comună, un ospăț de împărtășit cu toți frații și cu toate surorile în spirit convivial; nu într-o competiție pe apucate, ci într-o comuniune plină de bucurie, unde ne

2

viața bisericii

susținem și ne ocrotim unii pe alții. Jubileul este un timp pentru a da libertate celor asupriți și tuturor celor care sunt înlănțuiți în cătușele diverselor forme de sclavie modernă, printre care traficul cu ființe umane și munca minorilor.

Avem nevoie să ne întoarcem, totodată, la a asculta pământul, numit în Scriptură „adamah”, locul din care omul, „Adam”, a fost scos. Astăzi, glasul Creației ne îndeamnă, alarmat, să ne întoarcem la locul just din ordinea naturală, să ne amintim că suntem o parte, nu stăpânii rețelei interconectate a vieții. Dezintegrarea biodiversității, creșterea amețitoare a dezastrelor climatice, impactul inegal al pandemiei actuale asupra celor mai săraci și fragili sunt semnale de alarmă în fața lăcomiei fără frâu a consumurilor. În mod special, pe parcursul acestui Timp al Creației, să ascultăm ritmul cardiac al Creației.

Aceasta, într-adevăr, a fost adusă la lumină ca să arate și să comunice gloria lui Dumnezeu, ca să ne ajute în a găsi în frumusețea ei pe Domnul tuturor lucrurilor și să ne întoarcem la El (cf. sf. Bonaventura, In II Sent., I,2,2, q.1, concl.; Breviloquim, II,5,11). Pământul din care am fost scoși este, așadar, un loc de rugăciune și de meditație: „să retrezim simțul estetic și contemplativ pe care Dumnezeu l-a pus în noi” (exort. ap. Querida Amazonia, 56). Capacitatea de a ne minuna și de a contempla o putem învăța în special de la frații și surorile indigeni, care trăiesc în armonie cu pământul și cu multiplele sale forme de viață.

3. Un timp pentru a se odihni

În înțelepciunea sa, Dumnezeu a rezervat ziua de sâmbătă pentru ca pământul și locuitorii lui să se poate odihni și să se întremeze. Astăzi, cu toate acestea, stilurile noastre de viață împing planeta dincolo de limitele ei. Cererea continuă de creștere și neîncetatul ciclu al producției și consumului sunt pe punctul de a epuiza mediul.

Pădurile se risipesc, solul este supus eroziunii, ogoarele dispar, deșerturile înaintează, mările devin acide și furtunile se intensifică: Creația geme! În timpul Jubileului, Poporul lui Dumnezeu era invitat să se odihnească de la muncile obișnuite, să lase, datorită scăderii consumurilor obișnuite, ca pământul să se regenereze și lumea să se reașeze.

Astăzi este nevoie să găsim stiluri echitabile

Lumina Credinței și sustenabile de viață, care să restituie Terrei odihna care i se cuvine, căi de susținere suficiente pentru toți, fără a distruge ecosistemele care ne întrețin.

Actuala pandemie ne-a făcut, într-un anume fel, să redescoperim stiluri de viață mai simple și sustenabile. Criza, într-un anumit sens, ne-a dat posibilitatea de a dezvolta noi moduri de viață. A fost posibil să constatăm că Terra reușește să recupereze dacă îi îngăduim să se odihnească: aerul a devenit mai curat, apele mai transparente, speciile de animale s-au întors în multe locuri din care dispăruseră. Pandemia ne-a condus la o răscruce. Trebuie să folosim acest moment decisiv pentru a pune capăt activităților și finalităților superflue și distrugătoare și să cultivăm valori, legături și proiecte generatoare. Trebuie să ne analizăm obișnuințele în ceea ce privește folosirea energiei, consumul, transporturile și alimentarea. Trebuie să scoatem din economiile noastre aspectele non esențiale și nocive și să dăm viață unor modalități fructuoase de comerț, de producție și de transport al bunurilor.

4. Un timp pentru a repara

Jubileul este un moment pentru a repara armonia originală a creaţiei şi pentru a vindeca relațiile umane compromise. Acesta ne îndeamnă să restabilim relaţii sociale echitabile, restituind fiecăruia propria libertate şi bunurile care-i aparţin şi iertând datoriile altora. Prin urmare, nu ar trebui să uităm istoria exploatării Sudului planetei, care a provocat o datorie ecologică uriaşă, cauzată mai ales de jefuirea resurselor şi a utilizării excesive a spaţiului comun destinat eliminării deşeurilor. Este timpul dreptății restauratoare. În această privinţă, reînnoiesc apelul de a anula datoria celor mai fragile ţări, având în vedere efectele grave ale crizei în domeniul sanitar, social şi economic cu care se confruntă, generată de Covid-19. De asemenea, este necesar ca deciziile privind fondurile pentru redresarea economică – în curs de elaborare şi de aplicare – la nivel mondial, regional şi naţional să fie într-adevăr eficiente, însoţite de politici, normative şi investiţii axate pe binele comun, care să garanteze realizarea obiectivelor sociale şi de mediu globale.

De asemenea, este necesară restaurarea pământului. Restabilirea echilibrului climatic este extrem de importantă, deoarece ne aflăm în

Lumina Credinței plină situaţie de urgenţă. Timpul este pe sfârşite, după cum ne amintesc fiii şi tinerii noştri. Trebuie făcut totul posibilul pentru limitarea creşterii temperaturii medii globale sub pragul de 1,5 grade Celsius, după cum prevede Acordul de la Paris privind schimbările climatice: depăşirea acestei limite s-ar dovedi catastrofică, în special pentru cele mai sărace comunităţi din lume. În acest moment critic, este necesară promovarea solidarităţii intrageneraţionale şi intergeneraţionale. În vederea întâlnirii la vârf asupra schimbărilor climatice care va avea loc la Glasgow, în Marea Britanie, (COP 26), solicit fiecărei ţări să adopte obiective naţionale mai ambiţioase pentru reducerea emisiunilor de CO2.

Restabilirea biodiversităţii este la fel de crucială în contextul dispariţiei fără precedent a speciilor şi a degradării ecosistemului. Este necesară susţinerea apelului Organizaţiei Naţiunilor Unite de a salvgarda 30% din Pământ ca habitat protejat până în 2030, pentru a reduce rata alarmantă a pierderii biodiversităţii. Îndemn comunitatea internațională să colaboreze pentru a face ca întâlnirea la vârf privind biodiversitatea (COP 15), de la Kunming, în China, să reprezinte un punct de cotitură în procesul de revenire a Pământului la starea de casă comună în care viaţa este abundentă, în conformitate cu voinţa Creatorului.

Avem datoria de a repara în spirit de dreptate, garantându-le acelora care au locuit un ţinut timp de generaţii redobândirea pe deplin a posibilităţii de a-l utiliza. Comunităţile indigene trebuie să fie protejate de companii, în special de companiile multinaționale care, prin extracţiile distrugătoare de combustibili fosili, de minerale, cherestea şi produse agroindustriale, „fac în ţările mai puţin dezvoltate ceea ce nu pot să facă în ţările care le aduc capital” (Laudato si’, 51). Această conduită necorespunzătoare, corporatistă, reprezintă un „nou tip de colonialism” (sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Academiei de Ştiinţe Sociale, 27 aprilie 2001, citat în Querida Amazonia, 14), care exploatează în mod ruşinos comunităţile şi ţările sărace într-o disperată căutare a dezvoltării economice. Este necesară consolidarea legilor naţionale şi internaţionale, astfel încât acestea să reglementeze activităţile companiilor de extracţie şi să garanteze accesul la justiţie pentru cei care au suferit daune.

viața bisericii

3

5. Un timp pentru a se bucura

În tradiţia biblică, Jubileul reprezintă un eveniment vesel, inaugurat de sunet de trompetă destinat întregului pământ. Ştim că strigătul Pământului şi al săracilor a devenit şi mai puternic în ultimii ani. În acelaşi timp, suntem martori ai modului în care Spiritul Sfânt inspiră pretutindeni persoane şi comunităţi să se reunească pentru a reconstrui casa noastră comună şi pentru a-i apăra pe cei mai vulnerabili. Asistăm la apariţia treptată a unei mari mobilizări de oameni care, de jos şi de la periferii, se implică cu generozitate pentru protejarea pământului şi a celor săraci.

Este îmbucurător să vezi atât de mulţi tineri şi atâtea comunităţi, în special cele indigene, în prima linie pentru a reacţiona la criza ecologică.

Ei fac apel la un Jubileu al Pământului şi la un nou început, conştienţi de faptul că „lucrurile pot fi schimbate” (Laudato si’, 13).

De asemenea, trebuie să ne bucurăm pentru că Anul aniversar special Laudato si’ inspiră numeroase inițiative la nivel local şi global pentru îngrijirea casei noastre comune şi a celor săraci. Anul acesta ar trebui să conducă la planuri operaţionale pe termen lung, pentru a se ajunge la practicarea unei ecologii integrale în familii, parohii, dieceze, institute religioase, şcoli, universităţi, în instituţiile de asistenţă medicale, în întreprinderi, ferme şi în multe alte sfere de activitate.

Totodată, ne bucurăm deoarece comunităţile de credincioşi converg pentru a crea o lume mai dreaptă, mai paşnică şi mai sustenabilă. Este un motiv de mare bucurie faptul că Timpul Creaţiei devine o iniţiativă cu adevărat ecumenică.

Continuăm să fim tot mai conştienţi că trăim cu toţii într-o casă comună, ca membri ai aceleiași familii!

Să ne bucurăm pentru că, în marea sa iubire, Creatorul susţine umilele noastre eforturi în favoarea Pământului.

Pământul este, de asemenea, casa lui Dumnezeu, unde Cuvântul său „a devenit trup şi a locuit între noi” (In 1,14), loc reînnoit continuu de revărsarea Spiritului Sfânt.

Trimite, Doamne, Spiritul tău şi reînnoieşte faţa pământului! (cf. Ps 104,30).

Roma, San Giovanni in Laterano, 1 septembrie 2020

Traducere de Adrian Dancă

4

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Nu mă încredinţa folosinţei omeneşti Prezentarea Canonului de rugăciune1 către Domnul nostru Isus Hristos

Pr. can. Emil Gîrboan

Răsfoind cu atenție Orologhionul2 , în cuprinsul său identificăm – pe lângă rugăciunile canonice, oficiale, ale Bisericii – și anumite rugăciuni care ar putea fi încadrate în categoria devoțiunilor. Da, sunt publicate și devoțiuni în cărțile de cult: acestea nu sunt Sacramente sau Sacramentale, dar ne îndrumă spre sfințenia vieții; nu au o structură complexă, dar ne ghidează în complexitatea vieții spirituale. O astfel de rugăciune este Canonul de umilință 3 către Domnul nostru Isus Hristos, o veritabilă, poetică, rugătoare definiție a convertirii, a cărei rostire cu stăruință și evlavie ne ajută să creștem sufletește și să deprindem sfintele virtuți, în mod deosebit fundamentul vieții spirituale, care este virtutea umilinței.

O abordare liturgică presupune o primă întrebare și anume: Ce este canonul? În general, canonul este un imn structurat, folosit în cultul bizantin, alcătuit din nouă ode sau cântări, care se bazează pe versete preluate tematic din Sfânta Scriptură. Acest stil imnografic datează din secolul al VII-lea, promotorul său fiind sfântul Andrei Criteanul, al cărui Canon Mare, de pocăință, se oficiază în perioada Postului Mare.

Canonul, ca și compoziție muzicală bisericească, a fost dezvoltat ulterior de sfinții Ioan Damaschin și Cosma Imnograful în secolul al VIII-lea, iar în secolul al IX-lea de sfinții Iosif Imnograful și Teofan Mărturisitorul.

Edițiile mai noi ale Orologhionului4 ni-l prezintă ca autor al Canonului de umilință pe monahul Teoctist Studitul. Am căutat datele biografice

ale imnografului, dar am găsit doar etimologia numelui și o scurtă caracterizare a sa. El este numit psaltirea cea cu zece coarde5, expresia referindu-se, desigur, la talentul autorului raportat la frumusețea compoziției, iar numele său înseamnă Zidit de Dumnezeu6 și aici subliniază, evident, caracterul penitențial al Canonului. De fapt edițiile mai vechi7 ale cărților rituale nu menționează niciun nume, strălucirea rugăciunii făcând să pălească orice personalitate și definind opera ca un veritabil portret al umilinței tocmai prin faptul că îl reduce la anonimat pe autor.

Rugându-ne cu evlavie Canonul vom observa cum ne vorbește în conștiință despre chemările lui Dumnezeu: chemarea la viață, chemarea la pocăință, chemarea la moarte și – nu în ultimul rând – despre chemarea la judecată, chemarea la convertire fiind de fapt firul roșu al acestei devoțiuni. Recitând, chiar în cea dintâi cântare: Isuse preadulce Hristoase, Isuse, deschide-mi uşile pocăinţei, ne amintim prima predică a Mântuitorului, prima chemare rostită la începutul vieții Sale publice – Pocăiţi-vă, că s-a

Lumina Credinței apropiat împărăţia cerurilor8 , precum și îndemnul de a imita virtuțile Sale: Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!9 Convertirea sau pocăința nu înseamnă schimbarea confesiunii, ci a vieţii, prin puterea lui Dumnezeu. Niciun om nu este atât de bun ca să se mântuiască singur sau atât de rău încât să nu-l poată mântui Dumnezeu. Pocăința este reacţia omului la chemarea lui Dumnezeu, dar pentru că Domnul ne-a lăsat libertatea de a alege, ea poate fi refuzată. Dar ce fel de om este acela care refuză cerul, iertarea şi îndurarea lui Dumnezeu? Ce motive pot exista pentru o astfel de atitudine? Oamenii nu vor merge în iad pentru că sunt prea păcătoşi, ci pentru că, păcătoşi fiind, nu s-au convertit… Cineva afirma atât de frumos că Domnul Isus Hristos în chimie este soluţia, în finanţe este valoarea absolută, în matematică este ecuaţia care rezolvă problema, în geografie este drumul, în alimentaţie este pâinea şi apa, în construcţii este uşa, iar între Dumnezeu şi om este Mântuitorul… Între pildele părinților viețuitori în pustiu ne este prezentată și intervenția unui frate, care s-a adresat lui Avva Pimen10 cu următoarea cerere: Părinte, am făcut un păcat mare și vreau să mă pocăiesc trei ani. Bătrânul i-a răspuns: E mult.

Fratele i-a spus: Dar un an? Bătrânul a insistat, cu același răspuns: E mult. Ceilalți frați, care erau de față, au zis: Dar patruzeci de zile? El a răspuns: E mult. Și a continuat: Eu vă spun că dacă omul se pocăiește din toata inima și nu mai continuă să facă păcate, Dumnezeu îl iartă și în trei zile. Părintele a definit, de fapt, pocăința din inimă.

Citim în Viețile sfinților11 că diavolul i s-a adresat odată cuviosului Macarie cel Mare, spunându-i: Multă silă îmi faci, Macarie și n-am nicio putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac și eu; tu postești, dar eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm niciodată; numai cu un lucru mă biruiești. Și care este acel lucru?, a întrebat părintele. Smerenia ta. Din cauza ei nu am nicio putere asupra ta. Același sfânt părinte a lăsat scris pentru posteritate: Smerenia este cea mai credincioasă chezășie pentru un virtuos în fața căderii. Cel smerit nu cade niciodată. Unde ar putea sa cadă acela care se află mai jos decât toți?12 Fie ca inimile noastre – împodobite cu virtutea umilinței – să se îndrepte spre adevărata și profunda convertire. Să-i cerem Domnului

fragmente liturgice

5

pocăință deplină și inimă tare, așa cum ne rugăm în Canon: Stăpâne Hristoase Dumnezeule, cel ce cu patimile Tale ai vindecat patimile mele, şi cu rănile Tale ai însănătoşit rănile mele, dăruieşte-mi mie, celui ce mult ţi-am greşit, lacrimi de înfrângere; umple trupul meu cu mireasma făcătorului de viaţă trupului Tău, şi cu cinstit sângele Tău îndulceşte sufletul meu de amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Ridică la Tine mintea mea cea plecată spre cele de jos, şi mă scoate din prăpastia pierzării; că nu am pocăinţă, nu am înfrângere, nu am lacrimă de mângâiere, care să mă ducă la moştenirea cea adevărată. Întunecată-mi este mintea, de patimile lumeşti, şi nu pot privi spre Tine, întru suferinţă: nu mă pot încălzi cu lacrimile iubirii Tale. Ci, Stăpâne, Doamne Isuse Hristoase, visteria bunătăţilor, dăruieşte mie pocăinţă deplină şi inimă tare, ca să te caut pe Tine; dăruieşte-mi harul Tău, şi voi înnoi întru mine chipul icoanei Tale. Părăsitu-te-am, Tu nu mă părăsi! Ieşi întru căutarea mea, povăţuieştemă la păşunea Ta, numără-mă cu oile alesei Tale turme, şi împreună cu ele, hrăneşte-mă cu verdeaţa dumnezeieştilor tale Taine; pentru rugăciunile Preasfintei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor tăi.

Amin.13 Orologhion, Ed. a VI-a, rev. - Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 601 2 Cartea de rugăciuni a preotului (n.a.)

3 Cf. https://www.stavropoleos.ro/wp-content/uploads/ Psaltica/Rugaciuni/dimineata_seara_canoane_acatist. pdf, http://www. ceaslov. org / canon%20de%20 umilinta.htm, accesat la 28.08.2020 4 Orologhion, Ed. a VI-a, rev. - Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2005, p. 594 5 Sfântul Nicodim Aghioritul, Noul Theotokarion, Canoanele aghiorite ale Maicii Domnului, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 14 6 Zidit de Dumnezeu (gr. Theos/ Dumnezeu — ktizo/ a zidi), cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Teoctist, accesat la 10.08.2020 7 Orologiul cel mare, care cuprinde Urmarea Oarelor şi câte sunt de lipsă spre plinirea laudelor de toate zilele, Ediţiunea a IV-a, Blaj, 1912, p. 526 8 Mt 4, 17 9 Mt 11,29 10 h ttps://www.crestinortodox.ro/pilde/pocaintainima-126116.html, accesat la 28.08.2020 11 h t t p : / / w w w. p r o f a m i l i a . r o / l i t u r g i e . asp?predicineamtiu=77, accesat la 29.08.2020 12 https://www.crestinortodox.ro/arta-bizantina/ despre-smerenie-67208.html, acesat la 29.08.2020 13 Orologhion, Ed. a VI-a, rev. - Târgu-Lăpuș: Galaxia Gutenberg, 2005, pp. 601-602 1

6

învățătura bisericii

Lumina Credinței

Trăirea credinței în vremuri de pandemie Pr. Vasile Trifoi Din cauza pandemiei de coronavirus, practica obișnuită a Bisericii a cunoscut modificări substanțiale în multe părți ale lumii. În țara noastră, în timpul stării de urgență, credincioșii n-au putut merge la biserică. După încheierea stării de urgență, celebrările liturgice cu prezența enoriașilor au avut loc în afara locașurilor de cult, iar actualmente celebrările liturgice sunt permise în biserică, însă doar respectând măsurile igienico-sanitare și de distanțare socială.

De asemenea, multe dintre activitățile și evenimentele din viața Bisericii au fost întrerupte, amânate sau anulate. Revenirea la desfășurarea firească a misiunii ecleziale se face în mod gradual și prudent. În continuare doresc să prezint câteva gânduri privitoare la slujirea Bisericii și la manifestarea credinței în această perioadă de criză. Mi-a rămas în minte și mi-a dat de gândit modul în care a fost sărbătorit Paștele, motiv pentru care voi face referire, adesea, la această Sărbătoare a Sărbătorilor. Modestul conținut al ideilor care urmează constituie o invitație la reflecție.

Esențial și important

Din punct de vedere pastoral, spiritual și liturgic, Săptămâna Mare și Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai importantă și mai intensă perioadă din an. În ultima săptămână a Postului Mare sunt prevăzute mai multe rânduieli și rugăciuni de binecuvântare. Astfel, în duminica Floriilor, credincioșii iau de la biserică ramuri de salcie sfințite. În unele locuri, de regulă în Sâmbăta Mare sau după Utrenia Învierii, credincioșii primesc de la biserică „paști”, adică pâine și vin sfințite. De asemenea, în multe locuri, creștinii duc alimente de acasă pentru a fi sfințite. În majoritatea parohiilor, sfințirea mâncărurilor se face în duminica de Paște, la finalul Sfintei Liturghii. Toate acestea sunt

importante și conferă o notă frumoasă sărbătorii.

Partea esențială a parcursului de pregătire pentru Paște este, însă, grija pentru suflet. În această privință este recomandat ca înainte de sărbătoarea Învierii Domnului, credincioșii să-și mărturisească păcatele și să se împărtășească, așa cum precizează una dintre cele cinci porunci bisericești: „Să îți mărturisești păcatele cel puțin o dată pe an și să primești Sfânta Împărtășanie cel puțin la Paște”.

Sfintele taine ale spovedaniei și împărtășaniei nu se situează pe același plan cu rânduielile și rugăciunile de binecuvântare înainte amintite.

Spovada și Împărtășania sunt fundamentale în vederea pregătirii credincioșilor pentru Sfintele Paști. Cei care se mărturisesc sunt eliberați de povara păcatelor care îi apăsă, experimentând astfel milostivirea și iertarea lui Dumnezeu.

Această taină îi întărește pe creștini din punct de vedere spiritual, îi ajută să ierte, îi stimulează să-și îndrepte viața și să săvârșească binele. Cei care se împărtășesc îl primesc pe Isus Hristos, ca hrană sufletească, sub chipul pâinii și al vinului.

Euharistia ne amintește de jertfa desăvârșită, de bunăvoie și din dragoste, a lui Hristos de pe cruce. Toți aceia care participă la Sfânta Liturghie sunt invitați să intre în această logică a iubirii și a dăruirii de sine.

În acest an, de Paște, accesul creștinilor în biserici a fost interzis, motiv pentru care sărbătorile pascale s-au desfășurat într-un mod cu totul neașteptat. În acele condiții vitrege, impresia generală pe care am avut-o adesea a fost aceea că a existat mai mult interes și mai multe discuții

Lumina Credinței despre mâncarea sfințită decât despre sfintele taine. Este posibil să nu fi fost așa și m-aș bucura să mă fi înșelat în această privință. Este foarte important să reținem, însă, că sfințirea pâinii și a vinului sau a mâncărurilor sunt practici bune și importante, dar nu sunt esențiale așa cum sunt sfintele taine ale mărturisirii și a împărtășaniei. În perioadele de criză, cum este aceasta din zilele noastre, toți creștinii și în special slujitorii altarului sunt chemați să discearnă între ceea ce este fundamental și ceea ce este important în viața de credință și să aleagă esențialul.

Interioritate și exterioritate

Trăirea creștină devine autentică atunci când este cultivată viața interioară. În acest fel vocea lui Dumnezeu poate fi auzită mai bine și prezența lui simțită în mod mai intens. Atunci când oamenii se îndreaptă spre interiorul lor îl întâlnesc mai ușor pe Dumnezeu, după cum afirmă, în mod admirabil, sfântul Augustin: „Târziu te-am iubit, Frumusețe atât de veche și atât de nouă, Târziu te-am iubit! Iată erai înăuntru, iar eu afară […].

Cu mine erai, dar eu nu eram cu tine; departe de tine mă țineau lucrurile care, de nu ar fi în tine, nu ar exista!”1. Ritmul alert al vieții de zi cu zi, conectarea excesivă la rețelele de socializare, frica de a sta singur, zgomotul și multe altele contribuie la practicarea unui stil de viață în care predomină exterioritatea și aparența. Un asemenea mod de viață nu favorizează cunoașterea personală și nicio viață atentă și sinceră.

Cultivarea liniștii și a gustului pentru interioritate sunt aspecte esențiale ale vieții spirituale. Tăcerea este un fel de maestru care are multe de oferit de la sine, fără a face apel la cuvinte.

Restricțiile din această perioadă de pandemie pot conduce, pas cu pas, la o răcire a vieții de credință.

Pentru a preveni o astfel de situație, multe dintre îndrumările pastorale vizează interioritatea și aprofundarea personală a credinței.

Astfel, printre recomandările cardinalului Sandri, prefectul Congregației pentru Bisericile Orientale, privitoare la celebrările pascale din acest an se enumerau și acestea două: „Bogăția ceremoniilor liturgice din cadrul celebrărilor pascale propriu-zise, de la Duminica Floriilor la Duminica Învierii, va putea fi valorizată sugerând ca părți din acestea să fie celebrate acasă în cadrul familiei, având la dispoziție texte ajutătoare care în fiecare an sunt puse la dispoziție în toate comunitățile”2. O altă propunere suna așa: „În

învățătura bisericii

7

Vinerea Mare să fie valorificată rugăciunea în fața Crucii și a mormântului lui Hristos, de unii singuri sau în familie, folosind bogăția textelor liturgice ale tradițiilor orientale proprii acestei zile”3. În ambele citate este subliniată ideea de a avea un text pentru rugăciune. Acest aspect este foarte prețios deoarece textul poate provoca un impuls spre interior, spre meditație și aprofundare. În condițiile de pandemie, meditarea unor texte liturgice sau biblice cu tema patimilor Mânuitorului este mai folositoare decât preocuparea pentru binecuvântarea mâncărurilor. A avea mâncare sfințită sau „paști” este un lucru bun și important, însă există riscul de a rămâne în exterior, de a considera că este suficient atât, de a nu-și pune prea multe probleme privitor la relația personală cu Dumnezeu și cu aproapele.

Rugăciunea făcută cu un text liturgic sau biblic în fața crucii ar avea mai mari șanse să atingă sufletul și eventual să conducă la oferirea și primirea iertării, având în vedere că Isus, pe cruce fiind, s-a rugat și i-a iertat pe cei care l-au răstignit. Dorința de a-i ierta pe cei care ne-au greșit sau de a primi iertarea trebuie să fie mult mai puternică decât aceea de a avea o lumânare aprinsă în noaptea de Paști.

Din cauza răspândirii acestui virus toată omenirea este, încă, în plină criză. Biserica este chemată să-și îndeplinească misiunea de a vesti evanghelia adaptându-se situației create. Într-o asemenea perioadă, aspectele esențiale ale credinței și gustul pentru viața interioară constituie două puncte principale care să ne ghideze. Acestea trebuie să fie aprofundate și redescoperite.

Sfântul Augustin, Mărturisirile, X, XXVII.38, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004.

2 https://www.catholica.ro/2020/03/26/indicatiiprivind-celebrarile-pascale-in-bisericile-orientalecatolice-ii/. Site-ul a fost accesat în 19.08.2020.

3 Ibidem.

1

8

legea bisericii

Lumina Credinței

Cultul sfinților – considerații canonice Pr. Ioan Balea Anul trecut, cu ocazia vizitei Sfântului Părinte Papa în România, vă propuneam să aruncăm o privire asupra prevederilor canonice privind beatificarea și canonizarea, văzând și aplicarea concretă a acestora în procesul de beatificare a episcopilor martiri și mărturisitori ai Bisericii noastre. Vă invit ca, în cele ce urmează, să analizăm câteva prevederi canonice care reglementează actul de cult al Bisericii, în particular cultul sfinților.

A aduce cult înseamnă în general adorarea lui Dumnezeu, dar și relaționarea cu cele sfinte, sau totalitatea actelor prin care se exprimă sentimentul religios. În practică, atât cinstirea lui Dumnezeu, cât și a sfinților se exprimă prin forme externe foarte asemănătoare; există totuși o deosebire esențială între cultul adus lui Dumnezeu și cel adus sfinților. Limbajul teologic numește cultul adus lui Dumnezeu cult de latrie (adorare), iar pe cel adus sfinților sau îngerilor cult de dulie (venerare). Întrucât Sfânta Fecioară, fiind mai presus decât toți sfinții, este onorată

în mod deosebit, cultul adus ei este cunoscut cu denumirea de hiperdulie (preacinstire).

Din perspectiva credinței creștine catolice, un sfânt este o persoană care urmează exemplul lui Hristos și, purtând în suflet și animat fiind de dragostea cu care Dumnezeu ne iubește, trăiește și moare în harul dumnezeiesc; un sens mai restrâns desemnează acea persoană care, în timpul vieții, s-a distins prin exercitarea virtuților creștine în formă eroică. Cultul sfinților este un element caracterizant al vieții de credință, cel puțin pentru creștini; este foarte prezent în Biserica Catolică și în cele ortodoxe, cunoaște o prezență și o practică mai moderată în Biserica Anglicană și lipsește din Bisericile (comunitățile ecleziale) formate în urma Reformei. O analiză (fie și de suprafață) a modului în care este efectiv trăită cinstirea sfinților ne arată că de-a lungul timpului aceasta a fost practicată în diverse modalități. În Vechiul Testament există îndemnul de a oferi cult doar Unicului Dumnezeu (Ieșire 20, 2-5), El este Sfântul lui Israel (Isaia 43,3), totuși și cei drepți, care respectă legea, sunt vrednici de cinstire (Pilde 10, 7), fiind numiți prieteni ai lui Dumnezeu (Psalmi 138, 17) sau popor sfânt (Ieșire 19, 6). În Noul

Lumina Credinței Testament există multe referiri și îndemnuri la sfințenie, care nu mai este ceva ce ține de ritual sau de lege și respectarea ei, ci este o stare morală: Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este (Matei 5,48); Tuturor celor ce sunteți în Roma, iubiți de Dumnezeu, chemați și sfinți (Romani 1,7); Ci, după Sfântul care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții.

Căci scris este, „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt” (1Petru 1, 15-16). Noul Legământ îi vede pe toți cei botezați ca sfinți și chemați la sfințenie: Voința lui Dumnezeu este sfințirea voastră (1Tesaloniceni 4,3 sau Efeseni 1,4). Între cei credincioși, văzuți ca poporul lui Dumnezeu, sunt și cei a căror sfințenie este recunoscută și proclamată de Biserică, devenind astfel modele de urmat pentru toți.

Perspectiva canonică a cultului sfinților este tratată în Codul nostru de Titlul XVI, Despre cultul divin și mai ales despre sacramente; primele șapte capitole cuprind canoanele privitoare la sacramente, iar ultimul este dedicat normelor referitoare la sacramentalii, locurile și timpurile sacre, cultul sfinților, vot și jurământ. O clarificare necesară în ce privește cultul sfinților o oferă can. 668: Cultul divin, dacă este adus în numele Bisericii de către persoane destinate în mod legitim pentru aceasta şi prin acte aprobate de autoritatea bisericească, se numeşte public; altfel este privat.

Distincția între cele două tipuri de cult rezidă în faptul că în cazul cultului public raportul cu divinitatea este stabilit de comunitate, iar în cel privat de individ, de persoană; canoanele tratează cu precădere aspectele care privesc cultul public.

Prin cult public pot fi venerați doar cei pe care Biserica îi recunoaște ca sfinți sau fericiți (can.

885); un loc aparte printre sfinții Bisericii îl are Sfânta Fecioară Maria: Pentru cultivarea sfinţirii poporului lui Dumnezeu, Biserica recomandă veneraţiei speciale şi filiale a credincioşilor creştini pe Sfânta Maria pururea Fecioară, Maica lui Dumnezeu, pe care Hristos a constituit-o Mamă a tuturor oamenilor, şi astfel promovează cultul adevărat şi autentic al celorlalţi Sfinţi, prin exemplul cărora credincioşii creştini sunt edificaţi şi a căror mijlocire îi susţine (can. 884). Canonul indică de altfel câteva particularități ale actului cultual: finalitatea sa este sfințirea credincioșilor, iar sfinții sunt atât exemplu și model pentru creștini, cât și însoțitori și mijlocitori ai acestora pe drumul creșterii în sfințenie. Specific cultului divin nu sunt însă doar persoanele care pot constitui „subiectul” acestuia, ci și locurile sacre, zilele

legea bisericii

9

sau perioadele sacre precum și obiectele sfinte, folosite în cult. Locurile sacre, adică acele locuri destinate cultului divin, pot fi întemeiate doar cu permisiunea episcopului eparhial (can. 868); bisericile sunt locuri sacre privilegiate (cann. 869 – 873), alături de cimitire (can. 874). Bisericile sunt edificii destinate în exclusivitate cultului divin prin consacrare (rezervată episcopului) sau binecuvântare, neputând fi construite fără consimțământul expres, în scris, al episcopului eparhial; tot episcopul poate, în anumite situații, să reducă o biserică la uz profan, dar care să nu fie josnic. În ce privește cimitirele, canoanele arată dreptul Bisericii de a avea propriile cimitire (ale parohiilor, mănăstirilor sau institutelor călugărești), sau cel puțin spații delimitate în cimitirele civile; acestea vor fi binecuvântate, iar acolo unde ele nu există, se va binecuvânta mormântul cu ocazia funeraliilor; în biserici pot fi înmormântați doar cei care au fost Patriarhi, Episcopi sau Exarhi. Ca perioade sacre sunt indicate zilele de sărbătoare și cele de penitență, cu norme specifice privind respectarea lor (cann. 880 – 883). Zile de sărbătoare de poruncă, obligatorii pentru toate Bisericile orientale, sunt zilele de duminică și sărbătorile Nașterii Mântuitorului, Arătarea Domnului (Epifania), Înălțarea la cer, Adormirea Maicii Domnului și pomenirea Sf. Apostoli Petru și Pavel; pe lângă acestea, obligatorii și fixate în mod universal, fiecare Biserică poate institui, transfera sau suprima alte zile de sărbătoare la nivel local. În duminici și sărbători de poruncă, credincioșii au obligația de a participa la Sf. Liturghie și de a renunța la acele acțiuni sau ocupații care împiedică actul de cult ce revine lui Dumnezeu, bucuria caracteristică zilei Domnului sau cuvenita destindere a minții și a corpului (can.

881 §4); credincioșilor li se recomandă totodată împărtășirea cu Sf. Euharistie atunci când participă la Liturghie. Zilele de penitență sunt zilele în care este prevăzută obligația de a respecta postul sau ajunul, după cum sunt stabilite de dreptul particular al fiecărei Biserici. Se mai face precizarea că cei care se află în afara teritoriului propriei Biserici au libertatea de a respecta zilele de sărbătoare și de penintență conform normelor ce sunt în vigoare în locul în care trăiesc; de asemenea, familiile în care soții sunt înscriși în Biserici sui iuris diferite (de exemplu un romanocatolic căsătorit cu o greco-catolică) pot alege să respecte prevederile oricăreia dintre cele două Biserici catolice, dacă nu pot sau nu doresc să

10

legea bisericii

observe prescrierile ambelor Biserici. Obiectele propuse venerării credincioșilor ca manifestare a actului de cult sunt sfintele icoane și relicvele sfinte (moaștele). Relicvele nu pot fi vândute, iar pentru mutarea sau înstrăinarea lor precum și a icoanelor ce constituie obiectul unei venerații deosebite a credincioșilor (de exemplu, icoanele făcătoare de minuni) este nevoie de consimțământul Patriarhului sau al Sfântului Scaun.

Prevederile canonice care vizează cultul sfinților, alături de alte reglementări în materie ale Bisericii (documente conciliare, pontificale, etc) ne propun tuturor o recuperare a sensului și a modului de raportare la sfinți, mai ales cultual sau liturgic. Nu de puține ori se observă o înțelegere și o manifestare greșită a cinstirii sfinților, cel puțin a unora: icoana sau statuia sfântului riscă să devină în sine obiect de venerare, alunecând astfel spre idolatrie; un sfânt care a trăit într-o perioadă mai apropiată de zilele noastre este mai cunoscut sau se bucură de o cinstire mai mare decât alții (ori viceversa); în fine, sfinții „făcători de minuni” atrag mult mai mulți adepți și cinstitori comparativ cu cei care nu au această faimă. În urma acestor raportări eronate, riscăm să se ajungă la a invoca mijlocirea și ajutorul doar al acelor sfinți

Lumina Credinței în care „ne încredem” că pot face minuni sau a-i transforma într-o imitație a zeităților, făcându-i pe fiecare responsabil doar cu anumite „atribuții”: unuia ne rugăm pentru vindecări sau sănătate, altuia pentru bunuri materiale, unuia pentru daruri spirituale, etc, riscând ca o consecință firească a unei asemenea logici pierderea încrederii sau chiar a credinței atunci când cineva, poate, nu primește ajutor de la sfântul invocat pentru vreun scop determinat. O altă consecință este îndepărtarea de Dumnezeu, pierderea din vedere a adevăratului sens al vieții de credință precum și a ce înseamnă de fapt sfințenia. Nu cu foarte mult timp în urmă, prin 2006, un sondaj efectuat în Italia printre catolicii practicanți, pentru publicația Famiglia Cristiana, arăta câteva cifre interesante: dintre cei care au admis că cer ajutorul sfinților, 31% s-au adresat Sfântului Padre Pio, 25% Sfântului Anton de Padova, 9% Sfintei Fecioare Maria, 7% Sfântului Francisc, 4% Sfintei Rita, etc; numai 2% au spus că s-au rugat Mântuitorului Isus Hristos. La fel, dintre cei care au răspuns că au în casă, în mașină sau poartă asupra lor o reprezentare sau imagine religioasă, 48% au spus că imaginea este a Sf. Padre Pio și doar 2% aveau o icoană a Mântuitorului răstignit1.

Poate și de aceea, Biserica încearcă o recuperare a cultului sfinților, cult pe care tradiția orientală pare că a reușit să îl integreze mai bine în viața liturgică, în cultul divin public, folosind formulele devoționale specifice cultului sfinților: rugăciuni caracteristice invocării sfinților, celebrări liturgice ale unor rânduieli speciale dedicate lor, venerarea icoanelor sau a Sfintei Cruci, cinstirea moaștelor, folosirea lumânărilor sau a tămâiei, pelerinajele la sanctuare, etc. Toate aceste elemente, alături și de altele care rezonează cu sensibilitatea credincioșilor, se inspiră și se integrează de obicei în viața liturgică a Bisericii.

Cultul sfinților așadar nu trebuie practicat doar într-o perspectivă a minunilor, cu sensibilități doar față de manifestările supranaturale: adevărata trăire a cultului sfinților este practicarea rugăciunii în viața personală și parcurgerea, alături de sfântul ales ca model sau protector, a unui drum de convertire constantă a inimii și a vieții; astfel sfințenia va deveni accesibilă fiecăruia.

1 Cf. https://www.repubblica.it/2006/10/sezioni/ cronaca/padre-pio/padre-pio/padre-pio.html accesat la data 26.06.2020.

Lumina Credinței

evanghelia în artă

11

Sub vălul Plautilei, Giotto și tripticul Stefaneschi de la Vatican Pr. Lucian LechinȚan s.j.

Arta lui Giotto (ca. 1267-1337) continuă să fie o revelație, iar excelența sa n-a însemnat doar seria de soluții formale obținute prin studiu și inspirație, acestea ca să adeverim spusele lui Cenino Cennini că artistul florentin „a schimbat arta de a picta din [maniera] greacă în latină”, cât mai ales capacitatea de coborî istorisirile sfinte către miezul nașterii lor, către acel teren al Providenței care le făurește în întorsăturile cele mai neașteptate. În Evul Mediu, legendele despre Roma circulau de la o ureche la alta și aveau încă forța să-l întâmpine pe pelerinul ajuns de departe, iar la plecare se recomandau ca însoțitorul cel mai de nădejde, lăsând amintiri de neșters. Tripticul Stefaneschi realizat de Giotto pentru altarul major al bazilicii San Pietro acum aproximativ 700 de ani, în jurul anului 1320, a fost investit cu o astfel de funcție comemorativă. Până recent, această operă de artă a interesat numai disputele legate de paternitate sau de datare și rareori altarul a fost privit din punctul de vedere al conținutului sau al realizării artistice.

Este așadar important să coborâm pentru o clipă tripticul Stefaneschi, constituit din două serii de câte trei panouri, din pinacoteca muzeelor Vaticane, către locul unde s-a aflat la origine, în chiar centrul bazilicii San Pietro, împodobind altarul major, admirat de pelerinii veniți la Roma din toate părțile lumii. Urmărind cronicile jubileului din 1300, transpare o frescă extrem de inspiratoare: „o mulțime nenumărată de creștini, femei și bărbați, tineri și bătrâni, de dincolo de munți și nu numai, au venit pentru a fi iertați, și deoarece nu puteau merge pe jos din

cauza zăpezii, au cerut cai sau alte animale; mulți tineri care nu aveau bani, își purtau mamele și tații în spate” (M. Miglio, 62). Astfel de impresii trebuie să fi fost vii și în inima lui Johannes Lazus, clericul de la Alba Iulia, cel care în anul 1523 a

12

evanghelia în artă

cerut ca pe piatra de mormânt din orașul etern să i se înscrie cuvintele: Roma est patria omnium fuitque [Roma este patria tuturor]. Prin realizarea altarului, Giotto a sintetizat istoria vie, aceea pe care romanii o perpetuau prin viu grai, istoria propriei întemeieri drept capitală creștină sub păvăza apostolilor. Și dacă ne-am întreba care a fost secretul prospețimii care a făcut ca altarul să dăinuie în istorie, unicul răspuns convingător stă în ceea ce afirma și P. Toesca, anume că Giotto, deopotrivă cu Dante, s-au distins pentru profundul simț al omenescului. Așadar, pentru artist a fost esențială nu atât grandioasa tradiție a izvoarelor scrise, nici măcar convențiile reprezentării apostolilor de către generațiile precedente de artiști, cât mai ales urechile, capacitatea de a transpune o istorie vie într-o nouă sinteză.

Deasupra mormântului sfântului Petru, și deci în centrul atenției tuturor, altarul își revendică un loc în ansamblul decorației primei bazilici constantiniene, aceea care astăzi nu mai există, fiind înlocuită de noua bazilică pe care o cunoaștem cu toții. Cum arăta această decorație, s-a putut reconstitui în parte pe baza desenelor lui Grimaldi (1605) și a reverberațiilor în bisericile din împrejurimile Romei pentru care San Pietro constituia cel mai prestigios model. Pe pereții navei principale, în două registre suprapuse, erau zugrăvite scene din Vechiul Testament care parcurgeau episoadele din Geneză până la eliberarea din robia Egiptului, precum și scene din viața lui Hristos, de la întrupare până la înviere. În opinia lui H. Kessler, spectatorul era ajutat să înțeleagă că Moise, care primise tablele Legii pe muntele Sinai, prefigura legea cea nouă adusă de Hristos și totodată că viața pământească a lui Isus o introducea pe aceea a lui Petru zugrăvită în transeptul bazilicii (H. Kessler, 49). Acest mod de a istorisi prin tipologii sau prefigurări era specific lui Giotto; este de ajuns să privim la medalioanele care despart scenele evanghelice de la Cappella degli Scrovegni din Padova (1305). În tripticul Stefaneschi, în micile medalioane din partea superioară, sunt propuse asocieri similare: între Petru și Avraam, Pavel și Moise. Totuși, Giotto sfidează de această dată logica predecesorilor prin inversiunile pe care le propune. Dacă în general Petru era asociat cu Moise pentru calitățile de conducător și legislator,

Lumina Credinței Giotto îl asociază aici cu Avraam, „părintele în credință”, pentru a arăta că prin prinosul jertfei de sine, Petru devine „părintele în credință” al romanilor. De asemenea, artistul se conformează tradiției locale, când îl reprezintă pe Petru țintuit pe cruce cu cuie, în mod diferit de tradiția franceză, unde de obicei Petru este reprezentat legat pe cruce. Așadar, exploatarea limitelor vechiului limbaj artistic și colorarea acestuia cu variante locale va deveni un aspect definitoriu al artei sale.

Punctul focal, către o nouă logică reprezentațională

La Roma, Giotto a poposit în mai multe etape: a lucrat la catedrala San Giovanni in Laterano, unde l-a pictat și pe papa Bonifaciu al VIIIlea inaugurând jubileul din 1300, ulterior a realizat în nartexul bazilicii San Pietro faimosul mozaic cu Navicella (înainte de 1313) și un înger deasupra orgii din bazilică. A restaurat de asemenea și unele picturi. Când i s-a încredințat realizarea altarului-triptic, Giotto își dădea seama că în bazilică, odată cu afluxul mare de pelerini, era nevoie de repere vizuale adaptate noilor circumstanțe. Să ne imaginăm că pentru a citi în curgerea firească episoadele reprezentate pe pereții navei pelerinul prezent în bazilică trebuia să se întoarcă în același loc de patru ori (H. Kessler, 60). Acest aspect a fost considerat la un moment dat ca un neajuns și deja în vremea Papei Leon al IV-lea (847-855) pe latura stângă a navei s-a adăugat o Răstignire ale cărei proporții erau mai însemnate față de toate celelalte scene devenind astfel un punct focal al desfășurării iconografice (H. Kessler, 49).

Intuiția lui Giotto a fost aceea de a constitui, prin succesiunea celor trei panouri care puteau fi observate de departe, din nava bisericii, un astfel de punct focal. Reprezentarea sfântului Petru așezat pe tron în tonalități calde emanând o desăvârșită naturalețe era centrul acestei perspective. La construcția percepției contribuiau și figurile pictate în proximitate care intensificau semnificația panoului central. Într-un medalion, deasupra capului sfântului Petru, Giotto l-a așezat pe arhanghelul Mihail, la rândul său patron al urbei, care își ridică mâna dreaptă ca să-i primească cordial pe pelerinii ajunși în bazilică.

Lumina Credinței În acest caz este vorba de o revedere, deoarece același arhanghel îi întâmpinase cu puțin înainte pe pelerini deasupra castelului Sant’Angelo, pe drumul care îi conducea de la poarta nordică a orașului către bazilică. De asemenea, pe cealaltă serie de trei panouri dinspre absidă, bordurile imaginilor au fost animate cu figuri profetice, care contemplă maiestatea lui Hristos sau participă la drama execuției apostolilor sfidând orice pasivitate. H. Damisch a insistat deja asupra importanței oralității în structurarea dramatică a scenelor: dependența de phonè, de gândirea ver-

evanghelia în artă

13

balizată – a unei reprezentări orânduite în așa fel încât să se producă un sens, așa cum îl pronunță vocea pentru a fi auzit.

Pentru ca lectura imaginii să nu sufere în vreun fel, Giotto oferă așadar o structură compozițională asemănătoare unei pâlnii în care reacțiile se adună fără a se dispersa în dezordine.

Noua logică coordonatoare privește într-o primă etapă desfășurarea în orizontală a acțiunii și ulterior, așa cum vom vedea mai departe, unificarea în verticală a planurilor narative. Forma defileului cu valea în care are loc Martiriul sfântului Pavel în apropierea bisericii Tre Fontane, are în corespondență, în scena Martiriului sfântului Petru, piramida Meta Romuli și obeliscul Terebinthus Neronis, două monumente aflate la origine în apropierea Vaticanului. În interiorul acestui balans formal precizat în cele mai mici detalii (J. Gardner, 60), Giotto concepe o întreagă regie de mișcare. Aceasta are de obicei o parte introductivă în narațiune, directă și fără ocolișuri, in medias res cum s-ar zice, ca în Martiriul sfântului Petru. Aici, perechile de soldați călare pătrund în câmpul imaginii și direcționează privirea spectatorului către centrul imaginii. Aceste profiluri și portrete nu au o funcție precisă în economia imaginii, ci doar pe aceea de a crea atmosfera orală a scenei. În paralel, în scena cu Martiriul sfântului Pavel, dinamica concluzivă este de asemenea studiată atent: în colțul din dreapta, Giotto a reprezentat nu mai puțin de șase cai, trei dintre care se grăbesc parcă să dispară din câmpul imaginii odată încheiată execuția și îl petrec cu privirea pe spectatorul care se îndepărtează de altar. Moshe Barasch, un însemnat istoric de artă bucovinean, de la nașterea căruia anul acesta s-au împlinit 100 de ani, a studiat în detaliu problema simbolismului în Giotto, remarcând că deseori pictorul lasă la o parte textele canonice, raportându-se mai ales la tradițiile picturale ale predecesorilor pe care le reelaborează sprijinindu-se pe un simbolism deghizat. În acest fel, un gest al unui personaj cu conotații simbolice imediat identificabile de către spectator pentru raportarea

14

evanghelia în artă

directă la spectrul juridic sau liturgic-ritual, este însuflețit de artist și înveșmântat în haina firescului și a naturalului, transpus într-un cadru nou, diferit de acela în care putea fi reperat în mod obișnuit.

Chiar dacă se pare că Giotto era încă tributar predecesorilor în așezarea martiriul sfântului Petru între monumentele mai sus menționate (soluții asemănătoare se regăsesc în frescele din nartexul bazilicii San Pietro sau la Assisi), la nivel compozițional, prin direcționarea atenției spectatorului către un punct focal construit printr-o strategie complexă, artistul florentin rămâne un deschizător de drumuri.

Lumina Credinței În umbra epifaniilor, izvoarele creației lui Giotto Deja în frescele de la Cappella degli Scrovegni, Giotto ne-a obișnuit cu un nou limbaj artistic: acela în care un nou născut își ridică imediat după naștere capul, în care „simțim” și noi mirosul unui Lazăr care iese din mormânt după trei zile sau râdem cu starostele care gustă vinul la nunta din Cana, în care îi vedem pe Ioachim și pe Ana, doi vârstnici, sărutându-se la Poarta de Aur, în care așteptăm ca Zaharia să fie îndreptățit după ce i-a fost refuzată oferta din Templu. Astfel de „invenții” apar numai sporadic în operele predecesorilor, fără ca problema reelaborării tradiției picturale să se fi pus cu aceeași intensitate.

O narațiune extrem de sugestivă în acest sens o privește pe discipola lui Pavel Plautila, despre care legenda spune că apostolul, în drumul spre martiriu, a întâlnit-o pe cale cerându-i vălul cu care să-și lege ochii în momentul execuției prin decapitare, un „privilegiu” rezervat numai cetățenilor romani. Pavel i-a promis că imediat după execuție acesta îi va fi restituit. Așadar, Giotto alege aici momentul deznodământului, cel mai evocator pentru scopul prefixat, clipa în care Plautila își întinde mâinile pentru a primi vălul trimis de către apostol. Dincolo de a constitui un detaliu pitoresc, deoarece oricine va fi curios să afle cine este acest personaj și unde se află relicva primită, vălul are aici rolul de a face tranziția de la planul pământesc către planul ceresc într-o mișcare continuă, în verticală. Din punct de vedere simbolic, izolând figura Plautilei pe un promontoriu, ea va deveni prima Veronică a noii civilizații creștine de la Roma. Dacă așa cum notează cronica, mulțimile se înghesuiau pentru a fi prezente la Roma în ziua în care se prezenta mulțimilor vălul cu care Veronica a șters sudoarea lui Hristos, în fața tripticului pelerinii descopereau un alt văl, acela al Plautilei, marca identitară a creștinismului roman, relicva venerată în biserica Sant’Agnese din urbe.

Ideea unui plan al providenței împlinit în martiriul celor doi apostoli este în centrul mesajului transmis de Giotto. Deja în Cappella degli Scrovegni această idee era fundamentală în scena Buneivestiri, când Giotto o prezintă pe Fecioara Maria îngenuncheată, cu mâinile încrucișate pe piept și ținând în mâna dreaptă o

Lumina Credinței carte închisă. Gestul ei a fost remarcat de Barasch ca fiind unul cu conotații rituale vizând oferta de sine a Fecioarei. Cartea din mâna dreaptă indică ocupația meditării cuvântului. În contextul istorisirii martiriului lui Petru, Giotto revine la cele două aspecte legate de împlinire și de simbolul cărții, dar de această dată cartea nu mai nu este un obiect de recuzită ca în Bunavestire, ci artistul i-a conferit un rol fundamental în structurarea imaginii, acela de a rememora mulțimii, și implicit spectatorului, cuvintele lui Hristos: „Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voiești” (In 21,18). Dincolo de faptul că această aluzie textuală ancorează drama în cuvintele Scripturii, ea are din nou funcția de a uni cele două planuri narative, între pământesc și ceresc.

Ajunși la acest punct, putem înțelege mai bine care erau izvoarele inspirației lui Giotto, pe de o parte artistul exploatează resursele venite de la generațiile de artiști care l-au precedat, pe de altă parte simbolurile primesc în cadrul narațiunii o funcție activă, aceea de a structura planurile narative într-o unitate compozițională. În sfârșit, calitatea orală nu cedează în fața trivialului, iar acțiunea este „conținută” în limpezimea limbajului gestual și a fixării în coordonate spațio-temporale precise.

Nu este vorba aici doar de aluzia la monumentele romane mai sus menționate, ci și de trimiterile la elementele de decor din vechea bazilică (tronul sfântului Petru, decorația în marmură colorată) sau impresionanta colecție de coifuri pe capetele soldaților cu o decorație care stârnește admirația și, uneori, amuzamentul.

O operă de artă care pledează pentru forma ei

Așa cum îl vedem astăzi, tripticul nu mai reflectă decât foarte de departe forma originală.

Altarul dispunea de toate caracteristicile unei arhitecturi gotice cu fleșe și pinacluri, cu succesiuni de segmente profilate și de coloane răsucite, cu o excepțională decorație cu fleuroane sculptate care aproape trădau mâna unui bijutier, nu pe aceea a unui sculptor. În ciuda neajunsurilor provocate de acțiunea

evanghelia în artă

15

nemiloasă a timpului, imaginea cardinalului comanditar Jacopo Stefaneschi îngenuncheat și oferind altarul apostolului Petru oferă temeiul pentru reconstruirea virtuală a aspectului original al tripticului. Reprezentarea inedită a „imaginii în imagine”, a „altarului în altar”, anticipă deja polemica renascentistă care privește superioritatea picturii asupra sculpturii. În paralel cu figura cardinalului Stefaneschi este dispusă simetric figura papei Celestin al V-lea (sfântul Petru din Morone), călugărul care, în anul 1294, după numai cinci luni de pontificat, a cerut ca datorită „umilinței și a slăbiciunii trupești” să fie lăsat să plece de la cârma Bisericii, petrecând ulterior o viață retrasă și fiind canonizat în anul 1313 (cf. Gosebruch).

Cu măiestrie desăvârșită, Giotto a creat în tripticul Stefaneschi un fundal pentru personajele și istoria lor, punând în mișcare un întreg arsenal de soluții înnoitoare. Această operă de artă a traversat tunelul istoriei devenind un vademecum, care s-a imprimat adânc în subconștientul generațiilor de pelerini ajunși în bazilică. Chiar dacă după construcția noii bazilici de la Vatican, tripticul se mai zărea doar într-o sacristie, prezența sa în acel loc trebuie să fi fost parte din impresia pe care Goethe a exprimat-o cu privire la bazilică: „aici a fost, este și va fi adevărata grandoare”. Sunt atât de puține reperele care ne mai leagă astăzi de vechea bazilică constantiniană de la Vatican, încât vederea tripticului într-o sală îngustă din pinacoteca vaticană nu poate să nu trezească dorința de a-l revedea iarăși în locul pentru care a fost destinat, chiar și într-o sacristie.

Bibliografie: P. Toesca, Giotto, Torino 1941; M. Gosebruch, „Giottos Stefaneschi – Altarwek aus St. Peter in Rom”, in Miscellanea Bibliothecae Hertzianae zu Ehren von Leo Bruhns, München 1961, 104-130; J. Gardner, „The Stefaneschi Altarpiece: a Reconsideration”, Journal of the Warburg and Courtauld Institutes 37 (1974), 57-103; M. Barasch, Giotto and the Language of Gesture, Cambridge 1987; A. Paolucci – U. Santamaria – V. Cimino, ed., Studies on the Stefaneschi Polyptich. Giotto in the Vatican Pinacoteca, Città del Vaticano – Milano, 2016; H. Kessler, „L’antica basilica di San Pietro come fonte e ispirazione per la decorazione delle chiese medievali”, in Fragmenta picta.

Affreschi e mosaici staccati del Medioevo romano, Roma 1989, 45-64; Id., „Giotto e Roma”, in A. Tomei, ed., Giotto e il Trecento: „Il più Sovrano Maestro stato in dipintura”, Milano 2009; M. Miglio, „Pelegrinaggio e giubileo”, in P. Caucci von Saucken, Il mondo dei pelegrinaggi: Roma, Santiago, Gerusalemme, Milano 2018.

16

apostolatul tinerilor

Lumina Credinței

Stima de sine și calitatea vieții Pr. Laurențiu Costin Se poate observa privind în jurul nostru răspândirea tot mai largă a ideii de stimă de sine. Copiii și tinerii se doresc a fi înconjurați cu mesaje pozitive, încurajatoare din partea părinților și a educatorilor în vederea unei creșteri cât mai naturale, sănătoase. Aceste mesaje pozitive și încurajări le sunt „servite” tinerilor cu cele mai bune intenții, în deplin acord cu cele mai noi tendințe din lumea psihologiei, fapt care a determinat un fel de îngrijorare într-un segment al lumii creștine, care vede în această tendință un pericol: acela al îndepărtării de umilință.

Printre diferitele voci care comentează acest fenomen, părintele Michel Esparza, autor al cărții La autoestima del cristiano – „Autostima creștinului” (Ed. Belaqva, 2003), încearcă să propună o cale alternativă în a prezenta complementaritatea conceptelor de umilință și stimă de sine. Inițial avem tendința de a asocia umilința cu persoana care nu se ia foarte mult în serios pentru ca, mai apoi, să descoperim o altă dimensiune a umilinței, aceea în care persoana reușește într-un mod destul de natural să uite de propriul interes, fără a se gândi prea mult la propria persoană. În legătură cu această tendință apar ulterior derive egocentrice spre persoanele

vanitoase și arogante sau, de cealaltă parte, spre persoanele care se subapreciază, alunecând spre falsa modestie și respingerea propriei persoane. Între aceste tendințe apare calea de mijloc, în care creștinul caută să se accepte și să se iubească pe sine cu toate limitele care încă există. Dar această iubire de sine va fi susținută de cuvântul evanghelic, care ne spune că Dumnezeu ne iubește și din nemărginita sa iubire l-a trimis pe unicul său Fiu pentru mântuirea noastră, a celor care eram

încă sub păcat. Conflictele interioare ale unui om se depășesc prin această conștiință a faptului că Dumnezeu ne iubește și dorește să fie cu noi, iertând păcatele noastre. Depășirea condiției de tensiune și conflict interior va ajuta acea persoană în depășirea problemelor personale; primind darul păcii, va fi în sfârșit liber să se dedice total spre iubirea aproapelui. Acest tip de autostimă, care izvorăște din conștiința de a fi fiu al lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, se reflectă astfel în calitatea relațiilor pe care persoana le întreține cu aproapele. Este de altfel normal ca un individ absorbit de propriile griji să aibă o dificultate în a fi atent și delicat cu problemele altora. Un alt fenomen de separare care se va putea întâlni va

Lumina Credinței fi acela că persoana, care nu reușește să se simtă iubită (în primul rând de Dumnezeu), va trăi mai mult în cealaltă dimensiune, aceea a respingerii și a suspiciunii în raport cu ceilalți.

Această conștiință de a fi fii ai lui Dumnezeu îmbunătățește astfel calitatea dragostei pe care o trăim în raport cu ceilalți. Problemele apar în momentul în care mulți dintre creștini duc o viață de orfani, știind la nivel conceptual că sunt fii ai lui Dumnezeu, dar trăind viața de zi cu zi fără prezența Sa cea vie. Acest mod de viață al copiilor abandonați determină o serie de dinamici, care îi împing pe oameni să caute o autostimă fără Dumnezeu. Prin efort de voință, omul caută să obțină victorii asupra vieții, succese care să îi mărească autostima, atrăgând desigur și admirația celorlalți.

La prima vedere nu pare să greșească prea mult

un om care caută să se realizeze în acest mod; în timp însă interiorul persoanei poate ajunge să fie afectat de acea iubire de sine care îi exclude și în timp îi disprețuiește pe alții. Lipsit de Dumnezeu, sinele persoanei rămâne incomplet și frustrat, incapabil de iubirea cea adevărată care implică dăruire. Omul lipsit de conștiința prezenței și iubirii lui Dumnezeu rămâne incomplet și simțind pericolul depresiei va căuta ajutorul psihologului pentru a se convinge că este o persoană extraordinară.

Dar adevărul rămâne prin faptul că inteligența profundă a omului nu se poate înșela. Dincolo de toate mesajele pozitive care ne vin din exterior, rămâne vocea profundă a omului, ce spune că Cineva fundamental, radical, lipsește. În acest punct se poate dezlănțui cultul stimei de sine și a patologiei narcisiste. Acest cult idolatru distruge imaginea lui Dumnezeu sădită în noi pentru a respinge mai apoi și Cuvântul cel ce s-a făcut trup pentru ca noi din materiali să devenim spirituali, din muritori să devenim de condiție

apostolatul tinerilor

17

divină în Dumnezeu. Respingând realitatea filiației noastre divine, noi ajungem să ne îndepărtăm atât de Dumnezeu, cât și de umanitate: toate eforturile omenești se descoperă ca fiind limitate în raport cu mărimea spațiului nostru interior. Privind la acest spațiu interior, ne confruntăm de asemenea cu ego-ul nostru față de care din nou ne putem raporta în două moduri: pe de-o parte putem să trăim un fel de ură față de noi înșine, realizând că acest ego generează atitudini distructive, față de noi și față de aproapele; sau putem accepta această dimensiune a noastră, care într-adevăr ne poate face să abuzăm de inteligența, de libertatea și de corpul nostru atunci când alegem să ne revoltăm față de modul în care Dumnezeu ne-a creat și în care respingem orientarea noastră radicală spre adevăr, bunătate, frumusețe și dragoste.

Acceptăm toate acestea, recunoscând că suntem niște păcătoși iubiți de Dumnezeu.

Așadar, dincolo de stima de sine în Dumnezeu, se poate prezenta această derivă lipsită de Dumnezeu, care este fascinația de sine și care este o iluzie toxică. De asemenea, și denigrarea sinelui generează respingerea creației lui Dumnezeu și a mântuirii Sale. În acest sens este bine să fim atenți la mesajele pe care le sădim în inimile copiilor și a tinerilor noștri. Tu, copile, nu ești mai special decât ceilalți.

Ești diferit, dar ești la fel ca ei, creat după chipul Tatălui ceresc. Tu ai această libertate de a alege să privești sau nu spre Cer. Dacă vei alege să fii în Dumnezeu, acolo vei găsi tot adevărul, toată bunătatea și frumusețea pe care o dorești. „Atunci Isus a spus discipolilor săi: Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, săşi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea săşi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16,24-26).

18

spiritualitate

Lumina Credinței

Alergând spre fericire Pr. dr. Florin Marusciac Fericirea reprezintă un deziderat profund al ființei umane. Oamenii aleargă astăzi pe cărările vieții tânjind spre fericire. Toți își doresc să fie fericiți, și dacă este cu putință, veșnic fericiți! Un cunoscut compozitor spunea despre fericire: „Credem că fericirea derivă dintr-un loc în care am fost odată fericiţi. Adevărul este că fericirea derivă din noi înșine” (Franz Schubert). Mulți dintre contemporanii noștri își caută fericirea în anumite locuri sau în dobândirea anumitor lucruri sau demnități sociale, uitând că fericirea este o călătorie interioară și dobândirea lucrurilor cerești. Pentru creștin, a fi fericit înseamnă a urma calea spre Hristos, care constă într-o lucrare spirituală. Este drumul spre Împărăția lui Dumnezeu și desăvârșirea propriei ființe.

Domnul Isus Hristos, în predica de pe munte (cf. Mt 5,3-12; vezi și Lc 6,20-23), ne oferă un dreptar de viață, care ne plasează pe calea spre fericire. Dacă omul va urma sfaturile Domnului, va deveni un călător pe calea fericirii oriunde s-ar afla și orice ocupație ar avea. Domnul ne învață că fericirea nu ține de locurile sau de lucrurile pe care le-am putea avea în această lume, care de altfel sunt trecătoare precum iarba de pe câmp (cf. Lc 12,28). Mai degrabă am spune că aceasta izvorăște din interiorul lui, din inimă, dacă acesta va porni spre calea propusă de Domnul Isus Hristos. La începutul acestei predici (cf. Mt 5,3-12), Domnul ne spune că fericiți (sunt) cei săraci în spirit, căci a lor este Împărăția cerurilor (Mt 5,3). Această primă fericire ne pune pe calea urcușului spiritual. Săraci în spirit (duh) sunt ucenicii Domnului, care își deschid inimile spre lucrarea de plămădire a lui Dumnezeu. Iată, noi toate le-am lăsat și am venit după tine (Lc 18,28).

Ucenicii, iar mai apoi apostolii Domnului, au lăsat toate: bunuri, ocupația și chiar familia pentru a-l urma pe Hristos. Cei săraci sunt așadar ucenicii care acceptă să trăiască fără bunuri prisositoare,

fără a agonisi inutil averi pământești. Ucenicul se mulțumește cu ce-i este necesar pentru viață și se încredințează lui Dumnezeu că îl va hrăni (cf. Ps 54,25). Prin aceasta scapă de o mulțime de griji, precum și de împrăștierea inimii în valurile întunecate ale acestei lumi. Din ostenitor de cele materiale devine ostenitor de cele spirituale.

Sărac cu spiritul este și cel care se smerește de bunăvoie (cf. sfântul Ioan Gură de Aur), cel lipsit de trufia minții și iubirea de sine. Sărac este ucenicul care se vede pe sine așa cum este, lipsit de puteri spirituale, de harul lui Dumnezeu, nevoiaș pentru cele spirituale. În fața lui Dumnezeu tot omul este sărac! Fericit este cel ce vede acest lucru.

Această vedere a propriei sărăcii spirituale îl impulsionează pe ucenic spre calea celorlalte fericiri, prin faptul că își palpează propria nedesăvârșire și păcătoșenie. De aici harul lui Dumnezeu îi aduce plânsul pentru păcate. „Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” (Mt 5,4), spune Domnul mai departe. Plânsul despre care vorbește Domnul Hristos este cel pentru propriile păcate, care aduce mângâiere, iar nu deznădejde.

Acesta trebuie să fie însoțit de o mărturisire a păcatelor în Taina spovedaniei, care ne readuce puritatea sufletească, condiție necesară pentru ca harul lui Dumnezeu să se odihnească în noi.

Ucenicul trebuie să aibă și o permanentă stare de căință, un plâns continuu pentru păcatele proprii, atât pentru cele din prezent sau trecut, cât și pentru păcatele tuturor oamenilor, chiar și pentru aceia care nu-l cunosc pe Dumnezeu. În continuare Domnul îi fericește și pe cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul (Mt 5,5). Când Domnul vorbește despre cei blânzi, nu se referă la un anumit tip de caracter, blând, cum am fi tentați să credem. Blândețea despre care vorbește Domnul izvorăște dintr-un suflet netulburat de rele și care s-a statornicit în bine. Adevărata blândețe izvorăște din smerenie și conduce la smerenie, chipul ei desăvârșit este blândețea Domnului, care spune: „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,28). La blândețe se ajunge când se nimicește în suflet patima mâniei, ura,

Lumina Credinței ranchiuna, care duc la ținerea de minte a răului.

Toate acestea sunt rugină pentru suflet! Ucenicul care învinge aceste patimi se face blând la inimă și dacă se va statornici în acest dar al blândeții în Hristos, va deveni moștenitor al pământului.

Domnul Hristos ne mai învață că și cei înfometați și însetați de dreptate (Mt 5,6) sunt fericiți. În Sfânta Scriptură, drept este omul care caută și împlinește voia lui Dumnezeu (ex. Lc 1,6), voință exprimată în poruncile și învățăturile cuprinse în Sfintele Scripturi. De aceea oamenii virtuoși sunt drepți în fața lui Dumnezeu. Inima ucenicului trebuie să fie însetată în toată vremea, în tot timpul și locul pentru dreptatea lui Dumnezeu (Mt 6,33). Mântuitorul ne invită să fim drepți atât în inimă, cât și în vorbe și fapte. Ne îndeamnă să ne ferim de dreptatea superficială, făcută doar în fața oamenilor, care înseamnă fățărnicie.

Dreptatea adevărată și sfântă trebuie dusă până la cele mai profunde gânduri și simțiri. Trebuie să ne ferim a fi selectivi în a împlini poruncile Domnului sau la a avea o părere de sine greșită față noi, fiind orbi în fața propriei nedreptăți. Domnul ne învață să ne străduim să împlinim toată dreptatea și astfel ne vom sătura de această foame, având parte de dreptatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu este milostiv și drept (Ps 116,5), de aceea Domnul Isus Hristos ne spune că fericiți sunt nu doar cei însetați de dreptate, ci și cei milostivi. „Fericiți cei milostivi, căci ei vor fi milostiviți” (Mt 4,7). Isus ne cere să avem o inimă milostivă, compătimitoare față de toată făptura cuvântătoare și necuvântătoare. O inimă milostivă nu doar sporadic, ci statornicită în milostenie, compătimind fără măsură. Dacă suntem milostivi și iertători cu ceilalți, vom avea parte și noi de milostivire și iertare din partea lui Dumnezeu.

Următoarea fericire ne vorbește despre curăția inimii care este un dar al jertfei Domnului Hristos pe cruce prin care ni se iartă păcatele. Domnul îi numește fericiți pe cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt 5,8). Iată cerul este în tine, dacă ești curat, spunea sfântul Isaac Sirul (sec. VIII). Spiritul lui Dumnezeu se odihnește într-o inimă curățită de rău și de păcate. Desigur, nu ajunge doar să curățăm partea dinafară a paharului și a farfuriei (Mt 23,25), fiind curați doar în ochii semenilor, ci trebuie să ne curățim chiar și în gândurile și simțirile noastre cele mai adânci. Căință sinceră trebuie să ajungă până la ultima fibra a inimii noastre. Curăția sufletească ne conduce la o profundă pace interioară. De aceea Domnul după ce-i fericește pe cei curați cu

spiritualitate

19

inima, îi face fericiți pe făcătorii de pace, care fii ai lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9). Domnul ne cere să fim pricinuitori și făuritori de pace în jurul nostru. Privind istoria umanității, văzând câte războaie au fost de-a lungul timpului și cât rău au făcut omului, înțelegem mai profund de ce sunt fericiți făcătorii de pace. Însă pentru ca să ajungem făuritori de pace, trebuie mai întâi să o dobândim.

Prin smerenie, iertare și despătimire de răutate, mândrie, ură, care duc la vrajbă, putem dobândi pacea. Adevărata pace lăuntrică se dobândește în Spiritul Sfânt, iar rugăciunea este cel mai la îndemână mijloc pentru a o dobândi. Întru final Domnul îi numește fericiți și pe cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor va fi Împărăția cerurilor (Mt 5,10). Căutarea dreptății lui Dumnezeu și înfăptuirea acesteia atrage cu sine prigoana, în spatele căreia, în ultimă instanță, stă stăpânitorul acestei lumi (In 12,31). Însă cei care caută și înfăptuiesc dreptatea, chiar dacă sunt persecutați, vor fi fericiți pentru că Domnul puterilor va fi cu ei. Fericiți vom fi îndeosebi și atunci când vom fi ocărâți și prigoniți, când se va zice tot răul împotriva noastră, mințind, pentru că l-am mărturisit pe Hristos și Evanghelia Sa (cf. Mt 5,11). Cei prigoniți sunt și vor fi fericiți pentru că plata lor va fi mare în ceruri (Mt 5,12). Aceasta o mărturisesc toți martirii care au pătimit pentru Hristos. Nicolae Steinhardt, care a fost botezat în închisorile comuniste, mărturisește acest lucru într-o frumoasă lucrare numită Jurnalul Fericirii.

Aici, în cel mai mizerabil loc, acesta l-a găsit pe Mesia, pe Hristos, fiind botezat în numele Sfintei Treimi. Acest lucru l-a dus la experiența unei autentice fericiri. Viața fericiților episcopi martiri ai Bisericii greco-catolice din România reprezintă o altă mărturie pentru noi. În noaptea arestării, când și-au dat seama că urmează pentru ei drumul calvarului, ei i-au adresat o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu pentru că i-a învrednicit să urmeze o astfel de cale. Și exemplele ar putea continua!

Privită în acest fel, fericirea promisă nouă de Domnul se împlinește atât în prezent, cât și în veșnicie. A fi fericit înseamnă pentru noi creștinii a urma calea indicată și urmată de Domnul, înseamnă a privi spre Isus Hristos, care este chipul viu al acestor fericiri. A fi fericit înseamnă a urma cu stăruință acest dreptar de viață propus nouă de Mântuitorul, al cărui cuvânt nu va trece niciodată, așa precum a și zis: „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt 24,35).

20

cuvinte de taină

Lumina Credinței

Poezia de taină din reviste din exil

Prof. dr. Cornel Munteanu Poezia Regăsire de Mihai Cismărescu

M-am rezemat-nocturn-pe-o stea,/ Să știu cine ești Tu, cine e ea./ M-am sprijinit-selenic-pe un colț de lună,/ Căutându-Ți caldă, firea-ți bună./ M-am aburcat-din stei-pe-un cerc de soare,/ Să dau de chipul Tău, acolo în vâltoare./ M-am strâns-înstrăinat-pe ceru-ntreg, profund/ Să deslușesc al Ființei înțeles afund./ M-am risipit-cuteaz-pe-a firmamentului lumină,/ Tinzând în van să ies din pământeasca tină./ M-am recules atunci-smerit-spre Dumnezeu/ Și am descoperit, izbav, cine sunt eu.// (Buna Vestire, an IX, nr. 2, aprilie-iunie, 1970, p. 62)

Cuvinte de lectură „Fă, Doamne, să mă sting cu privirea spre Țară”, invoca poetul dorul de locurile natale, într-o poezie-testament, Rugă, de întoarcere în țărâna patriei sale. Aleanul său s-a împlinit, căci urna cu cenușa poetului s-a întors în Craiova natală. Mihai Cismărescu (1916-1981), cunoscut de ascultătorii Radio Europa Liberă drept Radu Gorun, a fost un intelectual de marcă al diasporei românești. A fost redactor la revista „La Roumanie Independante”, prin intermediul căreia a întreținut legături cu reprezentanți ai Partidului Naţional Ţărănesc din exil. Între 1952-1954, a lucrat în subredacția de la Londra a postului de radio Europa Liberă, transferându-se apoi în studiourile din München. În decembrie 1981, a fost numit director al secţiei române Europa Liberă.

Poemul oferit spre lectură acum, Regăsire, aparține aceluiași registru testamentar ca „ruga” invocată mai sus, cu un plus identitar mai pronunțat, care investighează străfundurile eului prin proiecția dilemelor sale pe cadru.

Fiecare vers pare o litanie în registru grav, distribuind materia lirică pe ipostaze ale acțiunii de recuperare a distanței față de divinitate. De aceea structura bipolară a poeziei, pe 12 versuri, poate sugera tot atâtea imagini ale ucenicilor, căutându-L pe cel ridicat la cer. Întrebărilemeditații organizează intern aceste trepte ale

descoperirii și atingerii eului. Fiecare din verbele inaugurale ale versurilor sunt dublate de stări cu proiecția meditației pe traiectoria celestă.

Prima traiectorie e steaua, apariție nocturnă de care se reazemă poetul pentru un posibil răspuns: „Să știu cine ești TU”. În acest act al creației divine, prin lumile cerești de sălășluire, poetul caută răspunsurile omenești. Steaua-reazem e urmată de „colțul de lună”, invocată ca sprijin și ajutor pentru a prinde icoana făpturii Sale și rostul lumilor create de El. La soare îndrăznește aburcarea, căci steiul cercului solar poate ascunde chipul cald și luminos al Creatorului său. Treptat, spațiul crește prin invocarea cerului întreg ca firmament de lumină celestă, care să-i dea eului conștiința tragică de a nu se putea desprinde de condiția lui pământeană. Poate de aceea verbul corespondent aici este „m-am strâns”, dublat de adverbialul „înstrăinat”, ca semn al zădărnicirii accederii la închegării chipului Ființei supreme, ipostaziată ca înțeles ascuns, în profunzimea manifestării Creației. De la „strângere” la risipire, de la ipoteză la certitudine, conștiința eului a cutezat să-și asume acest destin tragic; orice acțiune de ieșire de sub acțiunea destinului său e sortită eșecului, căci însăși soarta omului a fost zămislită de Creator.

Finalul poemului dă răspuns meditațiilor întrebătoare ale poetului, prin acceptarea destinului și în smerenia condiției pământești găsește adevărul lui Dumnezeu, da, prin Dumnezeu omul s-a descoperit pe sine. Identitatea recuperată prin aceste trepte ale izbăvirii te liniștesc, într-o reculegere poziționată ca rugă-mulțumire pentru adevărul descoperit că, iată, omul este creația divină a lui Dumnezeu, prezent în tot și peste toate, dincolo de vremi și spații, omul ca făptură în oglindă a Creatorului, cu toate avatarurile creației: stea, lună, soare, cer, firmament într-un summum cumulat, Om-Dumnezeu, care motivează acest traseu inițiatic spre sine. Titlul poemului „Regăsire” conclude spre această recuperare a identității umane doar după ce a pipăit identitatea lui Dumnezeu.

Lumina Credinței

agora

21

Lupta lui Iacob Pr. dr. George Marius Nicoară Undeva în cursul fiecărei vieți apare întrebarea sensului existenței. E un fapt, evident, firesc. Răspunsurile apar după capacitatea fiecăruia de a pătrunde în înțelesurile faptului de a fi. Este salutar de-a dreptul găsirea sensului și a drumului propriu, a numelui cu însemnătate în primul rând pentru sine, a scopului pentru care fiecare a fost creat, a misiunii pentru care fiecare sălășluiește în această lume. Până la acel moment apar momente de cumpănă, de căutare, de pelerinaj de cele mai multe ori geografic cu valențe negreșit interioare.

Una dintre aceste lupte este cea cu propria persoană. O arată parcursul lui Iacob și curgerea istoriei. Este poate una dintre cele mai provocatoare lupte înspre creștere. Una care va rămâne în trecutul personal de însănătoșit și într-un prezent tot mai schimbător. Cine ar fi spus, să zicem prin anul 2008, că ceva mai puternic decât criza de atunci va torpila omul într-o luptă cu el însuși prin 2020? Cea mai dură lecție este lupta cu sinele, în care rezultatul testului te pune într-o comparație cu cea mai bună versiune a ta.

Privind la Iacob, se observă cum se luptă cu o entitate necunoscută. Întreaga noapte. Merită meditat asupra sensului nopții din zbaterile cu ceilalți. O luptă crâncenă care se încheie cu un armistițiu. Cu un tertip, de altfel, al îngerului. Și evident cu schimbarea numelui și primirea unei misiuni. Întâlnirea cu divinul este mereu înspre înviorarea slujirii de a fi. Pentru alții. În treacătul timpului tăcut din 2020 se întrevăd câteva lupte majore. Unele apărute cu ocazia acestui test mondial al tăriei și prudenței, iar altele activate dintr-un somn temporar. Le vom lua pe rând.

Surprinderea (a câta oară?) a umanități pe picior greșit a căpătat cu ocazia acestei pandemii reflecții globale. S-au făcut nenumărate gesturi

de recuperare și asanare a sistemului medical, juridic, politic. Au tremurat pilonii economici. Se strâng mâini. Se domolesc conflicte. Mai ales că există acest inamic aproape invizibil care tulbură bunul mers și bună orânduire a lucrurilor. Începutul de an părea activ, în aer plutea o rutină carburată de mai-mult și mai-multul facerilor.

Este de observat că faptul de a fi este de înțeles în sensul de a face, făcut, facere. Altfel spus, existență în continuă facere. Lecția nefacerii a luat în căușul ei întreaga umanitate. Neputința de a face, de a merge, de a înfăptui mă gândesc că a pus multă lume într-un șah tulburător.

O luptă a fost cu noaptea necunoașterii. Cu nocturnul situației. Cu bâjbâiala din neputință.

Este, în fond, incompletul omului care și-a arătat

22

agora

din nou fața adevărată. Au căzut măștile și s-au spălat fardurile. S-a ridicat cortina. Se poate acum răsufla cu mai mare ușurință. Suntem ceea ce suntem. Mici și neputincioși. Recunoașterea este deja un mare semn de însănătoșire. Chiar semn de sănătate a minții. Reintrarea în sine nu este un parcurs ușor, se știe.

Noaptea necunoașterii importă în măsura în care se recâștigă sensul luminii și al ochiului curat. Necunoașterea este uneori o binecuvântare, care intră în conflict cu dorința de stăpânire prin informare și prin informație.

Este ceva sănătos în a ședea molcom în cămara credinței, este ceva salutar în a gusta speranța zburândă dinspre mâna providenței. Este ceva benefic în a stinge o vreme motoarele.

Lupta lui Iacob cu îngerul, anonim flamand, secolul al XVII-lea Nocturnul situației iscă din principiu tulburare. Siguranța se răsfiră, se risipește ca ceața dimineții. Își face loc neștiutul și, mai ales, prezența misterioasă, care se luptă cu noi pe tărâm necunoscut. Este o luptă de opintire pentru ca astfel să se păstreze siguranța în buzunarul de la piept. Este o luptă perdantă din ipoteză. În cel mai bun caz suntem și vom fi trimiși înapoi la argument, înapoi la noi înșine, înapoi la lecția de la care am chiulit. Câteva mii de ani cel puțin. Cea în care siguranța are de-a face cu interiorul omului, nu cu exteriorul. Cea în care științimea este o mică parte din siguranța pe care o oferă credința în progres.

Lumina Credinței Bâjbâiala în neputință arată tocmai mărimea omului: „cred, Doamne! Ajută necredinței mele”.

Această neputință din mărimea omului este un ceva pe cale, amorf, imperfect, în facere și desfacere, dospind și nădăjduind completul.

Neputința nu exclude un ceva existent, ci pretinde completul. Este tocmai împiedicarea printr-un 2020 pus pe fapte mari. Un an de adâncă amintire a unui test prin care omul este pus la locul său.

Prea a crezut că lumea-i un sul ce-l ține strâns în mână. Iată grandoarea desfășurării unei lumi care se războiește cu omul. Se luptă pe terenul ei cu un Iacob încrezut. Miroase a zorii dimineții. E vremea unui pact. A unei decențe constructive.

O altă luptă este frica. În cea mai firească-i dezvăluire fără văl. Și lupta acerbă cu o stabilitate interioară de protejat, în corzi fiind toate siguranțele anterioare. Vârful de aisberg și-a arătat în toată splendoarea lui colțul de argint, omenirea i-a înțeles sensul și s-a închis în cochilie. Este o partidă de manual în care lupta cu frica pare că a învins. O altă lecție de la care poate generația actuală va lăsa ceva moștenire generațiilor viitoare. Poate numai tema pentru acasă. Integramă existențială de rezolvat probabil vreodată.

Tematica majoră Iacob-în-luptă-cu-îngerul duce spre o altă analiză despre omul în luptă cu aproapele său, într-un fel cu sinele, aproapele fiindu-i seamăn... Este tocmai acest an care ne învață încă o dată, cu o răbdare de fier, importanța lucrului împreună, a slujirii unui prezent (care se va așterne altora), a sănătății de a fi lângă, a diferențelor cuminți care se potrivesc. Mă bucur că, în ciuda multor rătăciri, într-acolo se îndreaptă totuși omul trezit dintr-un trai rutinant. A fi înseamnă a fi pentru. A fi cu. Înseamnă a fi nu dinspre, ci înspre. Celălalt.

Pomenesc, ca pricină de încheiere, cuvintele profetului Baruh (a trăit prin secolul VII î.Hr. și a fost ucenicul profetului Ieremia), care arată tocmai parcursul glorios al luptelor cu timp și fără timp: „Acesta este Dumnezeul nostru, şi nimeni altul nu este asemenea lui. Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacob, sluga sa, şi lui Israel, cel iubit de dânsul. După aceasta pe pământ s-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”.

S-a arătat. Împreună. Locuind.

Lumina Credinței

prezentare de carte

23

Considerații privind Conciliul Ecumenic Vatican I și Biserica Greco-Catolică Română

S-au împlinit anul acesta, la 1 septembrie, 150 de ani de la încheierea Conciliului Ecumenic Vatican I, început la 1 decembrie 1869. Desfășurat, la Roma, momentul a fost unul distinct nu doar pentru creștinii catolici, ci pentru întreaga omenire. Rememorarea evenimentului, cu influențe majore și în viața credincioșilor greco-catolici din țara noastră, este indispensabil legată de volumul Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I semnat de regretatul Nicolae Bocșan și Ion Cârja și publicat de Editura Universitară Clujeană în 2001.

Lucrarea de referință analizează cu minuțiozitate cadrul socio-politic al perioadei respective precum și raporturile românilor cu Vatican. În cele peste 600 de pagini sunt expuse frământările secolului al XIX-lea din toată lumea, cu ideile sale de liberalism și emancipare socială, dar și cu o nevoie acută de reînnoire a catolicismului, mai ales în Franța, Germania și Austria. Bine marcată, lupta dintre marile curente ale perioadei, nu face altceva decât să demonstreze stabilitatea Bisericii în vârtejul istoriei, autoritatea sa fiind de un real folos societății, căci era imperios necesară într-o perioadă în care raportul dintre rațiune și credință era pus din ce în ce mai acut în Occident.

Pentru Orientul lent și conservator, unde tradiția nu se lăsa ușor tulburată, schimbările majore erau privite și mai circumspect, întrucât tulburau liniștea lor proverbială și o anume filosofie a vieții, nepotrivită cu schimbări bruște de situație.

Lectura atentă a cărții dezvăluie că perioada abordată este una aparte și prin apropierea de popor a Suveranului Pontif, care are curajul de a ieși mai mult în lume, stârnind admirație și pioșenie. Un merit deosebit în această chestiune

Dna. Antoaneta Turda l-a avut Pius al IX-lea, cel de-al 255-lea Papă din istoria Bisericii. Pe perioada pontificatului său, timp de 31 de ani (cel mai lung pontificat din istoria Bisericii), a convocat Conciliul Vatican I în 1869, care a declarat dogma infailibilității papale și s-a remarcat printr-o politică de mare deschidere către Orient (crește considerabil numărul misionarilor creștini) și prin efortul de a relansa mișcarea unionistă între catolici și ortodocși. Fire energică și devotată unor principii solide, Pontiful a proclamat, la 8 decembrie 1854, prin Bula Ineffabilis, dogma Imaculatei Concepții a Fecioarei Maria, iar peste un deceniu a organizat comemorarea celui de-al XVIII-lea centenar al Martiriului Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Spirit

Papa Pius al IX-lea

24

prezentare de carte

novator, acționând după principiul necesității unor modificări obligatorii în viața oamenilor superficiali în credință, vrednicul Papă este hotărât să reformeze Biserica. Astfel, încurajat de cardinalul Lambruschini, (care îi sugerează, în 1849, o întrunire generală a reprezentanților Bisericii într-un conciliu ecumenic), Papa trece la fapte. În 6 decembrie 1864, face cunoscut unui grup de cardinali consultanți ai Congregației pentru rituri, planul său de a convoca un conciliu. Ideea a prins rădăcini, în ciuda tuturor impedimentelor.

Au fost consultați 15 cardinali, în perioada 16 decembrie 1864 – ianuarie 1865, dintre care 13 au răspuns favorabil. Pasul următor a constituit o amplă anchetă secretă a 36 prelați, printre care s-a aflat și episcopul orădean Iosif Papp Szilágyi. După multe alte consultări și îndoieli, în 9 martie a avut loc prima reuniune a Comisiei directoare specială pentru afacerile viitorului conciliu general, iar la 15 martie 1865, a avut loc a doua ședință a Comisiei considerată a fi începutul a ceea ce avea să fie pregătirea pentru marele eveniment. Intenția înființării sale fost anunțată de Sfântul Părinte în discursul din 26 iunie 1867, în fața a aproximativ 500 de episcopi, iar comisiile pregătitoare au început să funcționeze din 11 august a aceluiași an. În 25 iunie 1868, Papa a publicat Bula Aeterni Patris, prin care erau convocați la consiliul toți cei îndreptățiți pentru aceasta. El urma să se deschidă în 8 decembrie 1869.

Urmărind în detaliu toate aceste pregătiri cu ajutorul unei bogate biografii, autorii relatează cu lux de amănunte starea comisiilor dintre care cea mai importantă a fost cea teologicodoctrinară. Comisia pentru Bisericile orientale și misiuni (condusă de cardinalul Barnabó), deși a lucrat mult și competent, a avut o parte negativă: perspectiva latinizantă în conceperea directivelor de funcționare. Încercând pe de-o parte să promoveze ideea infailibilității Papei, iar pe de altă parte să adapteze cerințele Bisericii la realitatea acelor ani, Vaticanul a stârnit polemici și suspiciuni. Totuși, lucrurile au mers înainte și astfel, la 10 decembrie 1869, sub președinția cardinalului Antonio de Luca și în prezența a 679 prelați, a avut loc prima congregație generală din cadrul conciliului, fiind distribuite părinților două documente: schema constituției dogmatice asupra doctrinei catolice

Lumina Credinței și erorile derivate din raționalism precum și Bula Cum Romanis Pontificibus, care stabilea regulile aplicabile în cazul de vacanță a tronului pontifical în timpul conciliului. Au mai fost discuții pe marginea disciplinei ecleziastice, a codului de viață clerical precum și despre oportunitatea redactării unui catehism universal după modelul elaborat de Bellarmin.

Lungile și mult prea teoreticele dezbateri au făcut ca prima fază a conciliului să fie nemulțumitoare și intervențiile Sfântului Părinte necesare, așa cum reiese, de altfel, din toată literatura consacrată Conciliului Vatican I. Fervoarea dar și neconcordanțele existente sunt punctate, pas cu pas și în lucrarea de față, concluzia fiind aceea că, deși la început s-a dus o luptă ideologică de combatere a raționalismului și liberalismului, totul a mers, la un moment dat, în direcția promovabilității infailibilității Papei, provocând reacții vehemente precum și nașterea a două tabere de acceptare/neacceptare a acestei idei. Așadar, începutul anului 1870 a stat sub semnul unor turbulențe mari, în 21 ianuarie fiind distribuit proiectul de constituție De Ecclesia Christi construit prin fuziunea textelor De Ecclesia și De Summo Pontifice. Îndrăzneț, proiectul promova primatul papal, legătura dintre rațiune și credință, armonia dintre stat și Biserică precum și dreptul clerului la activitatea educativă fără intervenția statului.

Dincolo de doctrine și dogme, însă, a existat și o latură pozitivă legată de acest moment major al Bisericii: eforturile vizibile de a promova dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică în vederea relansării mișcării unioniste, în ciuda tuturor ostilităților existente (în 6 ianuarie 1848 fusese emisă, în acest sens, Enciclica In suprema Petri Apostoli Sede).

Minuțioasele pregătiri și repere de dinaintea Conciliului dovedesc și preocuparea Vaticanului față de Bisericile Unite cu Roma din sfera orientală. Îmbucurătoare a fost aprobarea, în 1853, a constituirii Provinciei unite autonome românești, prin înființarea Mitropoliei Unite de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj. Toate acestea se întâmplau după un an de la înființarea provinciei croate de rit latin. În acest context ideatic, trebuie amintită Constituția Romani Pontifices, din anul 1862, prin care Sfântul Părinte a constituit o secție a Congregației de Propaganda Fide în vederea rezolvării problemelor Bisericilor orientale.

Lumina Credinței În ciuda tuturor turbulențelor, a crizei din Biserica armeană, Constantin Patelos a remarcat „că la Conciliul Vatican I s-au întâlnit două concepții ecleziologice: cea occidentală, promovată de Curia romană prin Deputăția pentru Bisericile orientale și misiuni și cea orientală, susținută de o parte a episcopatului Bisericilor Unite. Pentru orientali, Biserica era înainte de toate o comunitate, în care Dumnezeu este prezent în mod sacru... Expresia consensului Bisericilor și mărturia acordului lor este conciliul ecumenic. Permanența adevărului în Biserică este un fapt de ordin supranatural”1. A observat, de asemenea, că „Bisericile Unite cu Roma au păstrat legăturile cu tradiția Bisericii din care s-au detașat, au afirmat și în conciliul atașamentul la fondul comun de spiritualitate oriental”2.

Deși rezultatul Conciliului Vatican I nu a ajuns la înălțimea așteptărilor, totuși, a fost considerat, de către episcopul Iosif Papp Szilágyi, un mod de a lupta împotriva ereziilor, aducând în discuție vechile preocupări de ordin dogmatic. Un punct important al întrunirii a fost dezbaterea pe tema indulgenței plenare. Impresionant ca și concepție, conciliul a transmis un mesaj extrem de important rostit de Sfântul Părinte în alocuțiunea din 2 decembrie: „Chiar dacă ne-am adunat în numele lui Hristos, nu ne vor lipsi, desigur, contradicțiile și neînțelegerile care trebuie îndurate și nici omul potrivnic nu va fi fără vlagă și nici nu va dori mai mult decât să risipească zâzania; însă noi, ca păstrători ai tăriei și statorniciei apostolilor, care s-au făcut demni de laudă prin slăvirea Domnului... vom fi datori să fim păstrători ai slujbei noastre, să avem grijă de ea cu toată stăruința pentru a-l urma pe Hristos cu netulburată credință și tărie și să ne alăturăm Lui cu sufletele împăcate în fiece moment”3.

Pentru Biserica Greco-Catolică din România a fost un progres în lupta sa de a-și câștiga personalitatea. Noul ținut aparținând acestui cult religios a cunoscut toate zbaterile inerente unui nou început într-o situație istorică grea (unele provincii aparțineau Transilvaniei, altele Ungariei).

Acționând după obiceiurile specifice fiecărui teritoriu, se poate observa o deficiență a disciplinei unitare (vezi Concordatul din 1855). Această stare de fapt a făcut, la un moment dat, ca Sfântul Părinte să ceară, prin intermediul Nunțiaturii, să fie informat cu privire la aspecte disciplinare din eparhiile românești (Congregația pentru Aface-

prezentare de carte

25

rile Ecleziastice Extraordinare, întrunită la 6 mai 1856, a studiat situația provinciei românești, sesizând că vecinătatea și amestecul cu comunitatea ortodoxă sunt adevărate piedici în calea unirii).

Multe au fost dificultățile în raportul cu Vaticanul și perpetuate multă vreme: chestiuni de ordin disciplinar (căsătoriile, sinoadele, drepturile protopopilor, organizarea și dreptul canonic, alegerea mitropolitului și a episcopilor) și rolul laicilor în Biserică. Este perioada în care atitudinea mitropolitului Alexandru Șterca-Șuluțiu de a da o mai mare autonomie Bisericii Unite românești a creat valuri. În 21 iunie 1858, Pius al IX-lea anunță, printr-o brevă, că o misiune apostolică ar urma să vină în Transilvania pentru a cunoaște concret realitatea.

Vizita a avut loc între 13-22 septembrie. Delegația a fost condusă de nunțiul de Luca. Din ea au făcut parte, printre alții, mitropolitul Alexandru ȘtercaȘuluțiu, episcopii Vasile Erdelyi (Oradea), Ioan Alexi (Gherla), Alexandru Dobra (Lugoj), dascălul Timotei Cipariu (Blaj). Pe lângă dezbaterile curente legate de problemele strict bisericești se poate observa o preocupare constantă în ceea ce privește păstrarea identității și a limbii naționale. Acest aspect s-a acutizat după moartea mitropolitului, căci „nunțiul Falcinelli anunța la Roma intenția guvernului ungar de a suprima

26

Lumina Credinței

prezentare de carte

Provincia ecleziastică de Alba Iulia și Făgăraș sub pretextul că, la promovarea din anul 1853, Sfântul Scaun nu a ținut cont de drepturile arhiepiscopului primat din Ungaria. Cardinalul secretar al Congregației de Propaganda Fide a exprimat o poziție fermă în această chestiune, cerându-i să facă tot posibilul pentru a nu se ajunge la acest punct”4. Moartea mitropolitului Șuluțiu în 1867 și alegerea noului mitropolit în persoana lui Ioan Vancea de Buteasa (prin diploma imperială din 21 octombrie 1868) s-au produs pe un fond sociopolitic agitat atât din punct de vedere religios, cât și național. Problemele nu s-au oprit nici după instalarea noului ierarh, mai ales că în octombrie 1869 a avut loc Congresul Bisericii Catolice din

Mitropolit Alexandru Sterca-Șuluțiu Ungaria, care a provocat rumoare în rândul clerului și care s-a opus vehement „ca străinii sub masca catolicismului să ne poarte de nas”5.

Atmosfera extrem de agitată, care a premers participarea episcopatului român la Conciliul Vatican I, dezbaterile spinoase din sinoadele și congresele ce au avut loc frecvent nu au făcut altceva decât să întărească dârzenia clerului de a

merge pe același drum, pe care se pornise cu mulți ani înainte pentru propășirea Bisericii.

Prezența delegației greco-catolicilor români (formată din mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa, însoțit de secretarul său Victor Mihaly de Apșa, precum și episcopul Iosif Papp Szilágyi de la Oradea, însoțit de canonicul Ioan Szabo), s-a făcut repede remarcată prin elocința participanților datorată studiilor temeinice efectuate la Roma și Viena. Ajunși în capitala Italiei, cu intenția de a lupta pentru emanciparea nu doar a cultului din care făceau parte, ci și a unei țări aflate la granița dintre Orient și Occident, au dorit o racordare solidă a meleagurilor românești la Biserica Catolică, la civilizația lumii latine, fără a altera însă specificul național. Buni păstori sufletești, reprezentanții noștri la Conciliul ecumenic I au pledat pentru o unire a Bisericii Greco-Catolice la Roma, care să nu influențeze identitatea națională, pentru ridicarea scaunului blăjean la rang de patriarhie și pentru rezolvarea problemei parohiei Sighet, disputată de Episcopia Muncaci.

Deplasarea la Roma, în noiembrie 1869, a delegației Bisericii Române Greco-Catolice a fost un bun prilej de a consemna o vizită memorabilă, paginile ce oglindesc aceea perioadă fiind incluse în volum (impresii de călătorie, de la conciliu, dar și documente de importanță majoră cum ar fi circulara adresată de Iosif Papp Szilágyi către românii din Bulgaria și un memoriu al Mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa privitor la ritul și disciplina eclesiastică). Demne de interes sunt, de asemenea, prezentările făcute unor prelați cu funcții importante la Vatican din perioada respectivă.

Sofisticat prin documentele expuse, dar plăcut la citit grație acurateței textului, volumul este, dincolo de un minunat instrument de cercetare, o carte care stârnește mereu pofta unei lecturi și poate a mai multor re-lecturi menite a fixa bine în memoria noastră momente esențiale din istoria Bisericii Catolice.

N. Bocșan – I. Cârja, Biserica Română Unită la Conciliul Ecumenic Vatican I, Ed. Universitară Clujeană, ClujNapoca, 2001, p. 95.

2 Ibidem.

3 Idem., p. 155-156.

4 Idem., p. 124.

1

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor 27

Parohia Siret Pr. Vasile Pop Despre orașul Siret, unul dintre cele mai vechi orașe din Moldova, după Cetatea Albă și Chitila, se pot scrie multe datorită importanței istorice și comerciale pe care a avut-o. Aici şi-au stabilit reşedinţa şi capitala primii domni ai Moldovei: Dragoş Sas, fiul lui Balc, fiul lui Sas, iar apoi Bogdan, prin care Moldova devine stat independent.

Prima menţionare documentară a Siretului ca oraş şi ca reşedinţă domnească apare în 24 iulie 1370, într-o scrisoare a papei Urban al V-lea adresată episcopilor de Praga şi Cracovia prin care-i înștiința că i s-a adus la cunoștință că Laţcu, domnul Moldovei „dux Moldaviensis“ (1367-1375) vrea să devină catolic împreună cu supuşii săi şi că-i cerea să înființeze o Episcopie la Siret, iar episcop să fie numit Andrei, profesorul minoriților din Cracovia.

Primele mențiuni despre prezența greco-catolicilor ruteni (ucraineni) în orașul Siret le avem din 1780, an în care un grup de ruteni s-a așezat în hotarul orașului pe un loc numit Seliștea, situat între Dealul Horaițul Înalt și Dealul Târgului, în apropierea Drumului Sucevei cel Vechi.

Prin așezarea rutenilor în Seliștea, fosta Parohie Ortodoxă Uspenia, risipită în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), se reface. Deși coloniștii ruteni erau greco-catolici, ei au folosit pentru cult biserica „Sbierenilor” (Uspenia), aflată în apropierea satului lor.

În anul 1811, Siretul a fost vizitat de misionarul greco-catolic rutean Aleksei Studinecki, care îi convinge pe greco-catolicii din oraș să ceară „Guberniului de la Lvov” să aprobe înființarea unei parohii greco-catolice în oraș. Vizita misionarului este urmată de acceptul preotului Ftoma Kalisiewicz de a trece la unirea cu Biserica Romei și de întoarcerea credincioșilor ruteni la unire.

Prin Ordinul nr. 1524 din 1.05.1812 al „Guberniului de la Lvov” sunt înființate mai multe capelanate și parohii greco-catolice în localitățile

28

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

din Bucovina în care locuiau ruteni greco-catolici.

La Siret a fost înființat un capelanat grecocatolic, avându-l în fruntea sa pe părintele Ftoma Kalisiewicz, biserica Sbierenilor a fost cedată greco-catolicilor, iar credincioșii ortodocși au fost arondați parohiei ortodoxe „Sfânta Treime”.

Moartea preotului Ftoma Kalisiewicz, petrecută în anul 1825, a lăsat Capelanatul greco-catolic de Siret fără preot până în anul 1834, când credincioșii greco-catolici primesc un nou preot și statutul de parohie.

Cronica parohiei îl consideră ca prim paroh pe preotul Grigorji Sengalewicz, numit la Siret în anul 1836. După doi ani de păstorire, el este urmat de preotul Ignatji Buczacki, care a păstorit parohia timp de 36 de ani.

Cele mai importante realizări pe care le-au avut greco-catolicii din Siret au fost în timpul păstoririi preotului Klementji Zlepko, care a păstorit parohia timp de 40 de ani. În timpul lui, la 74 de ani de la înființarea parohiei, în oraș este construită o frumoasă biserică grecocatolică. Biserica cu hramul „Schimbarea la față a Domnului” sau „Preobrajenia” a fost consacrată în anul 1908 de episcopul greco-catolic ucrainean Grigorji Chomiszin de Stanislav.

După Unirea Bucovinei cu România (1918), greco-catolicii ruteni s-au aflat pe teritoriul României. În anul 1922, a fost înființată o administratură apostolică cu sediul în orașul Siret (astăzi în județul Suceava), cu rol de a-și exercita jurisdicția asupra parohiilor greco-catolice rutene din Regatul României. Administratura era subordonată direct Nunțiaturii Apostolice din București. Pre-

otul Klementji Zlepko, parohul greco-catolic de Siret, a îndeplinit între anii 1923-1930 funcția de administrator apostolic al parohiilor grecocatolice rutene din România. În negocierile pentru încheierea Concordatului cu Vaticanul, Guvernul României a insistat asupra eliminării Administraturii apostolice a greco-catolicilor ruteni. În anul 1930, după încheierea Concordatului cu Vaticanul și ratificarea sa de către Parlament, Papa Pius al XI-lea a desființat administratura apostolică, dar a stabilit un vicariat greco-catolic rutean sub jurisdicția Eparhiei Române Unite a Maramureșului.

Succesorul său, preotul Vladimir Vorobchevici a slujit cu vrednicie în această parohie, păstrând în anii grei ai prigoanei comuniste limba ucraineană și tradițiile Bisericii Greco-Catolice Ucrainene1.

A urmat la slujire preotul Vasile Popovics ca paroh și Vicar General special al greco-catolicilor ucraineni din România. În perioada anilor 19921996, sub vrednica sa păstorire, biserica a fost complet restaurată.

Din anul 1996, a fost numit paroh preotul Vasile Vitalii Popovics. În anul 1998, după restaurare, biserica a fost resfințită de către P.S. Ioan Șișeștean. În data de 6 august 2000, cu ocazia celebrării „Jubileului Nașterii Mântuitorului Isus Hristos”, parohia a primit vizita Excelenței Sale arhiepiscopul Jean-Claude Périsset, nunțiu apostolic al Sfântului Scaun în România și Republica Moldova, iar în 2 august 2012, cu prilejul Jubileului de 200 de ani de la înființarea parohiei, comunitatea a avut marea bucurie de a primi vizita Preasfințitului Vasile Bizău, episcopul greco-catolic de Maramureș2.

Parohia greco-catolică din Siret deservește 897 de credincioși greco-catolici ucraineni, având ca filii parohiile Gropeni și Vicșani3 . https://www.crainou.ro/2012/05/11/doua-secolede-greco-catolicism-la-siret-1812-2012/ 2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Schimbarea_ la_Fa%C8%9B%C4%83_din_Siret 3 http://vicgrcatucr.ro/parohia-din-siret/ 1

Lumina Credinței

viața bisericii

29

Viața veacului ce va să fie Pr. Giandomenico Muccia Această mărturisire de credință, care încheie Crezul Niceo-Constantinopolitan rostit la Sfânta Liturghie, este recitată probabil de credincioși fără vreo atenție sporită și fără a da acestor cuvinte o mare greutate. „Veșnicia” este un termen căzut în desuetudine! Pe baza unor cercetări, s-a observat că procentul celor care cred într-o viață de după moarte este mai mic decât al acelora care cred în existența lui Dumnezeu. Iar dorința firească de a trăi fără sfârșit, prin închiderea orizontului veșniciei, devine de multe ori frenezia de a trăi îmbietor aici pe pământ, chiar pe osteneala altora1. Cum s-a ajuns în această situație?

După părerea cardinalului de atunci Joseph Ratzinger, nepăsarea față de veșnicie apare odată cu începuturile Iluminismului. Acest grandios fenomen filozofic și istoric, care pusese în centrul său credința în progres, marginaliza escatologia creștină (doctrină despre sfârșitul lumii și judecata de apoi, n.t.) și o înlocuia cu promisiunea fericirii, care nu mai era legată de viața veșnică, ci de această lume. „În secolul al XIX-lea, credința în progres era o categorie optimistă care aștepta de la marșul triumfal al științelor o îmbunătățire progresivă a condiției lumii și intuirea, tot mai atrăgătoare, a unui fel de paradis; în secolul al XX-lea, aceeași credință îmbrăcase o conotație politică. Pe de o parte, au existat sisteme de orientare marxistă, care permiteau omului să atingă împărăția dorită prin intermediul politicii propuse de ideologia lor: o încercare care a eșuat răsunător. Pe de altă parte, apar tentative de a construi viitorul apelând, mai mult sau mai puțin profund, la izvoarele tradițiilor liberale”2.

Pierderea sensului veșniciei este atribuită mai ales direcției orizontale asumată de gândirea și de civilizația modernă. Negate fiind presupunerile metafizice și gnoseologice (elemente despre teoria cunoașterii, n.t.), care susțin întâietatea caracterului de potențial ( fieri) asupra ființei (esse) și al lui praxis, ca început și sfârșit al oricărei cunoașteri, omul modern se mișcă în „hipnoza sensibilului” ce poartă mai multe nume: hedonism, naturalism, pansexualism, scientism și, la nivel mai elevat, problematism, neopozitivism, materialism

istoric și dialectic. Actuala bunăstare, cu toate că e împărțită în mod inegal, înrădăcinează în straturile sociale ideea goetheană (de la Johann Wolfgang von Goethe, n.t.) că suferința vine de pe pământ, ca toate bucuriile de altfel, iar veșnicia se risipește până la uitare. Se spune că un călugăr franciscan evlavios, duhovnic al unui duce important din Toscana, fiindu-i aproape pe patul morții, i-ar fi spus: „Alteță, ce lucru minunat este zborul spre Paradis!”. Iar în replică ducele ar fi exclamat: „Dar eu mă simțeam atât de bine și în palatul Pitti!”3.

La întunecarea înțelesului de veșnicie și a adevărului creștin al vieții de apoi ar fi contribuit o cateheză veche de mai multe sute de ani și unele manuale de meditație citite de preoți și de călugări. Acestea au făcut ca eternitatea creștină să fie neplăcută, prezentând-o, de regulă, fie ca inertă contemplație pasivă și monotonă, fie ca fericire individuală sau fie numai ca satisfacere a inteligenței, și nu ființa pe de-a-ntregul ei, deci o formă de nirvana aproape conștientă, o stare de beatitudine. A fost mai degrabă nefirească vorbirea despre veșnicie ca despre o plăcere fundamental subiectivă și personală într-o mentalitate ca a noastră care apreciază concretul, trupescul, palpabilul și socialul4.

Pentru moment, asupra acestei teme a socialului, pe care Biserica o numește „comuniunea sfinților”, este suficient să fie citat sfântul Toma de Aquino: „Perfecțiunea carității este esențială fericirii legată de iubirea lui Dumnezeu, nu atât față de iubirea de aproapele. Astfel, dacă ar exista un singur suflet să se bucure de (prezența lui) Dumnezeu, acesta ar fi fericit chiar nefiindu-i aproapele în preajmă pentru a-l iubi. Totuși, dacă ar fi aproapele său prezent, iubirea față de acesta ar izvorî în mod necesar din iubirea perfectă a lui Dumnezeu. De aceea, prietenia este aproape un element simultan al desăvârșitei fericiri”5.

Veșnicia Am vorbit până acum despre veșnicie, despre criza conceptului și despre înțelesul său printre contemporani. Prin urmare, presupunem că este lămurit pentru cititor faptul că ne-am referit la

30

viața bisericii

veșnicia care coincide pentru creștin cu viața pe care Domnul i-o va oferi discipolilor, împlinind astfel lucrarea de mântuire. De bună seamă că, odată cu pierderea înțelesului evanghelic, cuvântul se întâlnește în limbajul curent sub diferite înțelesuri: se spune, de pildă, „ninsori fără sfârșit” sau „a face mereu apel la unele lucruri” etc. În acest fel, amintea Guardini (Romano Guardini – preot, filozof german, autor al mai multor lucrări de însemnătate spirituală, n.t.), cuvântul este folosit pentru a arăta timpul care curge mereu spre viitor, când de fapt termenul arată tocmai sfârșitul timpului.

Prin urmare, este oare firesc gândul: „o ființă lipsită de timp, în afara timpului, fără timp? O viață eliberată de timp? O realitate care nu se așază și nici nu trece; nu se schimbă, ci doar este – și totodată nu este statică, ci vitală și născătoare?”6. „Omul de unul singur nu este capabil să dobândească o veșnicie asemănătoare. Prin puterea lui interioară, nu va atinge niciodată prezența care este întru-totul viață și în care binele se înfăptuiește fără întunecime. Dacă însă ar exista o ființă al cărei conținut ar fi binele prin definiție, în așa fel încât valoarea și ființa ar fi pe deplin potrivite (o ființă cu totul bună și infinit de mare), viața acestei ființe ar îndepărta astfel orice formă de aspirație și devenire.

Plin de semnificație, sensul existenței sale ar fi pe deplin real. Momentul de tranziție n-ar mai exista și prezentul nu ar mai avea valoare. În fine, această ființă există: este Dumnezeu. Felul său de a trăi este veșnicia. Timpul nu este ceva din jurul nostru, precum ar fi, de pildă, un pasaj prin care s-ar trece dincolo. Noi înșine, prin ființa noastră mărginită, așezăm timpul, în timp ce veșnicia este tocmai felul caracteristic de a viețui al lui Dumnezeu. De la noi nu ar putea izvorî niciodată ceva veșnic, ci numai îndreptarea spre etern, nostalgia veșniciei.

Ca să fie parte a realității, trebuie să fie dăruită de Dumnezeu. Însă cum anume?”7.

Participarea omului la veșnicie ca fel de a trăi specific al lui Dumnezeu este un dar intrinsec supranatural: „Această vocație la viața veșnică este supranaturală. Totul depinde de inițiativa gratuită a lui Dumnezeu, deoarece numai El poate să se descopere și să se dăruiască pe Sine. Acest fapt depășește capacitatea inteligenței și forțele voinței omului, ca de altfel ale oricărei creaturi”8. Această inițiativă, acest dar de Sine, l-a descoperit și l-a înfăptuit Domnul. Veșnicia a fost deschisă omului care crede în mesajul lui Dumnezeu, și anume că s-a întrupat în Fiul Său. Inițiat prin credință și botez în viața lui Isus cel Înviat, omul urcă la Tatăl,

Lumina Credinței care a devenit fiu prin puterea și dragostea jertfei Fiului natural al Tatălui. Se pot cerceta trimiterile evanghelice din Matei 11,27 – Ioan 6,44 – Ioan 14,6.

Omul intră cu totul în veșnicie. Nu numai cu sufletul, dar și cu trupul său, cu istoria sa, cu acțiunile și cu faptele sale care s-au petrecut în spațiu și în timp9. Biserica susține această credință instituită pe învierea lui Hristos și, din acest motiv, neagă orice formă de panteism ce presupune că după moarte omul se topește într-o super conștiință și nu-și mai păstrează conștiința de sine, și astfel nu este ridicat, cu tot sinele său, – trup și suflet –, la împărtășirea de-a pururi cu Dumnezeu, la o relație directă cu El. Încheindu-se etapa escatologiei intermediare, și trupul se mântuiește din naufragiul morții10. „Reapare, de altfel, fără a se osteni, acuzația că pe om creștinismul îl întristează și că-i disprețuiește trupul, că descurajează lumea, că-l mărginește pe credincios de un tărâm al făptuirii spre o pustnicire spirituală și religioasă... O teorie de acest fel numai falsitate poate avea la temelie și numai aceasta ar putea s-o apere. Nimeni niciodată nu i-a mai înfățișat omului orizonturi atât de întinse ca mesajul creștin; și niciodată, în niciun sistem, ca în cel creștin, lumea nu a fost atât de bine înțeleasă; iar ființa care trece și se mistuie prin timp nu a fost niciodată atât de înălțată și apropiată de Dumnezeu cum a fost odată cu venirea lui Hristos. Și toate acestea propuse într-o manieră prin care se îndepărtează chiar și de umbra unui mit sau de cea a unui basm, dar cu o seriozitate a voinței ce nu îngăduie nicio confruntare umană și pentru care este garant destinul lui Hristos”11.

Veșnicia ca împărtășire Am menționat deja că una dintre pricinile vrăjmășiei din partea mentalității actuale cu privire la înțelegerea veșniciei este atribuită presupusului caracter subiectiv și individual al fericirii veșnice, închipuită ca o stare de blocare plictisitoare și singuratică. Dante o gândea în schimb foarte diferit: „Și câtă lume tot mai mult pătrunde/ cu cât mai mult gândește, cu-atât mai mult iubește/ asemenea oglinzii ce unul pe altu-l răsfrânge”12.

Aceleași formulări teologice – uniune beatifică, viziune beatifică, fericire veșnică –, autentice pentru ceea ce doresc în principiu să exprime, sunt astăzi expuse riscului de a nu fi înțelese și luate astfel în derâdere, ca și cum transcendența lui Dumnezeu, care învăluie inteligența și voința celui fericit, ar trebui să-i preîntâmpine acestuia cunoașterea și comunicarea directă cu ceilalți aleși. În timp ce Biserica vorbește despre „comuniunea sfinților” și

Lumina Credinței intenționează să spună că cele instituite pe pământ prin comuniunea de credință și prin sacramente rămân pentru veșnicie, și că membrii mântuiți ai Bisericii de pe pământ sunt aceeași cu cei care vor forma comunitatea Bisericii din Cer, mentalitatea contemporană împrăștie și dizolvă comunitatea Bisericii din Cer într-un anonimat total, într-un nor fără formă, într-o poziție etern statică și monotonă și astfel puțin râvnită.

Biserica, în schimb, crede că în Cer există o adevărată și distinctă conviețuire socială prin participarea supremă la esența divină din partea fiecărui ales și astfel omul nu va intra într-o contemplație privată, ci îi va vedea pe ceilalți, îi va recunoaște și îi va iubi și va fi recunoscut și iubit de aceștia, transformând astfel limitele pământești ale dragostei și ale prieteniei. Rugăciunea în amintirea sfinților și a adormiților întru Domnul învață în mod clar regăsirea în bucurie reciprocă a membrilor fericiți ai Bisericii13. „Comuniunea sfinților extinde o îmbrățișare nemărginită față de toți ceilalți. Componentele carității sunt ordonate și ierarhizate, și asta pentru că Dumnezeu îi este obiectul prim, motiv fundamental de iubire față de ceilalți, de aceea noi spunem că esența carității din această lume este dragostea lui Dumnezeu, iar esența fericirii cerești este unirea cu El. Dar cum iubirea lui Dumnezeu nu anulează iubirea de aproapele, ci mai degrabă o întemeiază, tot așa și fericirea în Dumnezeu nu absoarbe defel fericirea afectuoasă pe care o putem întâlni în creaturi”14.

Fuga de realitate?

Așa cum este condiționată de cultura dominantă, cultura creștină a dezvoltat studii mai ales pe seama temelor și problematicilor sociale, pe care aceasta le are în comun cu mentalitatea și interesele omului contemporan. Cu scopul de a susține dialogul reciproc, este firesc să fie așa. Conciliul Vatican II îi îndeamnă pe catolici să pătrundă (intimius comprehendemus) în feluri diferite simțirea oamenilor pentru a începe și a menține un dialog cu aceștia, însă totodată îi atenționează astfel: „Desigur că această iubire și amabilitate nu trebuie în niciun fel să ne facă indiferenți față de adevăr și față de bine”15.

Totuși, în ceea ce privește veșnicia și escatologia, care se află în legătură cu adevărul și cu binele, observația cardinalului Ratzinger este precisă: „Vocea creștinilor a devenit în mod cert prea slabă și prea timidă în ultimele decenii”16, în așa fel încât dă

viața bisericii

31

impresia că fuge. Complăcere excesivă, abandonare practică – pe care veșnicia nu reușește nici măcar să o înțeleagă –, sau antropocentrism profan?

Cu toate acestea, doctrina catolică despre veșnicie, înțeleasă corect și limpezită de ornamentele imaginației populare, este cea care-i oferă omului măreție și demnitate. Munca, creațiile artistice, faptele de milostenie și de înfrățire, gândurile, sentimentele, fiecare act interior sau exterior al nostru se înscriu permanent în acea veșnicie în care fiecare viață omenească, mai ales cea creștină, își primește și își găsește personalitatea ei definitivă. Tocmai privirea spre veșnicie este cea care ne face viața trecătoare să fie extraordinar de serioasă. „De ce ar trebui să ne îngrijorăm de ceva devreme ce totul se încheie prin moarte? [...] Și totuși, numai cel careși concentrează întreaga atenție pe viața viitoare poate să-și trăiască viața de acum cu râvnă”17.

Traducere de pr. dr. George Marius Nicoară Preot iezuit italian, membru al comitetului de scriitori din cadrul revistei La Civiltà Cattolica din Roma. Articolul „Viața veacului ce va să fie” a apărut în numărul 4073 din 7/21 martie 2020, p. 495-500.

1 Cf. R. Cantalamessa, „Risurrezione della carne: come (e perché) crederci oggi” – „Învierea trupului: cum (și de ce) să credem astăzi”, în Vita e Pensiero 102 (2019/4), p. 100.

2 J. Ratzinger, „Prefazione” la M. Schooyans, Nuovo disordine mondiale – „Noua dezordine mondială”, Ed. San Paolo, Cinisello Balsamo (Mi), 2000, p. 5.

3 Cf. I. Colosio, Inchiesta teologica sul Paradiso e saggi storico-bibliografici sulla visione beatifica – „Cercetare teologică despre Paradis și eseuri istorico-bibliografice despre viziunea beatifică”, Ed. LEF, Firenze, 1964, p. 83.

4 Id., p. 87-94.

5 Summa Theologica I-II, q. 4, a. 8, ad 3.

6 R. Guardini, I novissimi, Ed. Vita e pensiero, Milano, 1951, p. 73.

7 Id., p. 76.

8 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1998.

9 Cf. R. Guardini, I novissimi, op. cit., p. 83.

10 Cf. C. Pozo, Teologia dell’aldilà, Ed. Paoline, Roma, 19722, p. 226 ș.u.

11 R. Guardini, I novissimi, op. cit., p. 85.

12 Purgatoriul XV, 73-75.

13 Cf. I. Colosio, Inchiesta teologica sul Paradiso..., op. cit., p. 127-138.

14 A.D. Sertillanges, Catechismo degli increduli, vol. II, Ed. SEI, Torino, 1963, p. 222.

15 Conciliul Ecumenic Vatican II, Gaudium et spes, nr. 28.

16 J. Ratzinger, „Prefazione”, op. cit., p. 7.

17 G. Biffi, Linee di escatologia cristiana, Jaca Book, Milano, 19983, p. 82. Ar fi folositor de citit o pagină scrisă de Romana Guarnieri din cartea lui F. Accrocca, Donne di Vangelo. Mistica al femminile, Libreria Editrice Vaticana, 2019, p. 26 ș.u.; și, de asemenea, recomand vizionarea filmului „J. Edgar” de Clint Eastwook din 2011, în care regizorul provoacă opinia publică prin care se susține că moartea este sfârșitul a toate. Cf. B. Meucci, „Un viaggio chiamato Aldilà” în Feeria, nr. 55, 2019, p. 25. a

32

viața bisericii

Lumina Credinței

O carte stetoscop Pr. Marius Taloș s.j.

In sinu Jesu este genul de carte pe care vrei s-o citești în biserică, de aceea este și mai dificil să scrii despre ea! Fiind o carte despre intimitatea rugăciunii, nu se pretează unei discuții ca între bloggeri. Este un „jurnal” care se cere citit în tăcere, întrucât așterne pe hârtie ceea ce autorul a ascultat, cu urechea plecată în adorație, „la pieptul lui Isus”: cuvinte în mare parte despre rugăciune, despre adorație, despre jertfă, dar mai ales despre reînnoirea preoției trăită ca prietenie cu Isus.

O temă recurentă este teama de singurătate și adevăratul său remediu: în loc să fugim de singurătate căzând în capcana distragerilor efemere, cartea ne îndeamnă să vâslim împotriva curentului, fugind de distrageri! În felul acesta, simțind acut durerea singurătății, ajungem să descoperim că ea nu poate fi alinată decât prin Împărtășirea cu Dumnezeu. „Vreau să le spui preoților despre dorințele Inimii Mele. Îți voi oferi multe prilejuri de a face aceasta. Fă-le cunoscute aceste lucruri pe care Eu ți le-am făcut cunoscute. Atât de mulți dintre preoții Mei, de fapt, nu au auzit și înțeles niciodată invitația la o prietenie exclusivă și întru totul împlinitoare cu Mine. Și astfel, ei se simt singuri în viață. Sunt conduși să caute în alte locuri și în creaturi nedemne de iubirea neîmpărțită a inimii lor consacrate plinătatea fericirii și a speranței și a păcii, pe care doar Eu le-o pot da. Atât de mulți continuă în amărăciune și dezamăgire. Ei Mă au pe Mine, foarte adesea, alături de ei, în Sacramentul iubirii Mele și mă lasă acolo singur, zi după zi și noapte după noapte (p. 57-58).

Problema evocată este peren umană, însă capătă accente deosebite în timpurile noastre p(r)ost-moderne, mai predispuse la neliniști și de izolare, decât la abandonare și încredere. Iar lucrul acesta capătă valențe cu totul dramatice în viața preoțească.

Din acest motiv autorul, călugăr și preot deopotrivă, arată cât este de vital ca toți preoții să trăiască cel puțin unele elemente ale vieții monastice. Acestea sunt menite să-i conducă sufletul în „pustiu”, departe de distrageri și amăgiri, acolo unde poate simți durerea însingurării pricinuite de păcat, ca să dobândească

mângâierea tămăduitoare a lui Hristos. Și totuși, preoții implicați în îngrijirea sufletelor cad ei înșiși în capcanele înșelăciunilor, „căutând în alte locuri” acea alinare pe care numai în Hristos poate fi găsită cu adevărat. În acest sens, unul dintre mesajele cele mai mișcătoare ale cărții de față arată că în peregrinarea noastră pământească, adevărata consolare poate fi găsită cu ușurință în Adorarea lui Hristos în viaticum, merindea noastră pentru drum, în care avem deja o pregustare a împărtășirii cu Dumnezeu, pe care o sperăm în Rai: „Eu sunt cel care înțelege singurătatea fiecărui om, mai ales singurătatea preoților Mei. Vreau să le împărtășesc singurătatea, astfel încât să nu fie singuri cu ei înșiși, ci singuri cu Mine. Acolo voi vorbi inimilor lor, așa cum îți vorbesc ție. Ard de dorința de a fi, pentru fiecare din preoții Mei, Prietenul pe care să-l caute, Prietenul cu care pot împărtăși totul, Prietenul căruia îi pot spune totul, Prietenul care va plânge pentru păcatele lor, fără a înceta vreo clipă să-i iubească (p. 38).

Renașterea practicării Adorației Euharistice printre mișcările catolice din ultimii ani este una dintre cele mai neașteptate „semne ale timpurilor”.

Cine caută semne de vitalitate în Biserica Catolică Occidentală, acestea sunt aproape întotdeauna asociate mișcări și grupuri care pun accent pe Adorația Euharistică. Această turnură a devenit foarte vizibilă la Ziua Mondială a Tineretului din 2005 la Köln.

In sinu Jesu arată că dacă este bine înțeleasă și trăită, Adorația conduce către și adâncește participarea la Jertfa de pe Sfântul Altar: „Eu te chem la înnoirea vieții și principiul acelei reînnoiri este fidelitatea ta la adorație... Aceasta este chemarea ta. Aceasta este calea pe care am deschis-o înaintea ta pentru vindecarea și purificarea ta. Această cale nu este numai pentru tine. Este și pentru aceia pe care Eu ți-i voi trimite (p. 184).

Preoți de altar sau numai prin botez, toți cititorii sunt chemați In sinu Jesu, întrucât avem de-a face nu numai cu o carte, ci cu un „stetoscop”: de pus la pieptul nostru când urechea noastră se apleacă la Inima lui Isus și a Mariei.

Părintele Ioan Bilțiu a fost condus pe ultimul drum.

PS Vasile: „Un preot după inima lui Isus”

Luni, 31 august 2020, părintele Petre Ioan Flaviu Bilțiu Dăncuș a fost condus pe ultimul drum de către familie, prieteni și colegii preoți din Eparhia de Maramureș.

Slujba de înmormântare a fost celebrată de către Preasfințitul Vasile Bizău, împreună cu părintele vicar general Augustin Butica, părinții protopopi Dumitru Roman și Iacob Feier și preoții care au luat parte la eveniment. Oficiul a avut loc la biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare, oraș în care părintele a locuit în ultimii ani. „Oare ce am venit să vedem?, s-a întrebat retoric, în cadrul omiliei, Preasfințitul Vasile, (reluând cuvintele Mântuitorului Hristos, când acesta le-a vorbit mulțimilor despre Ioan Botezătorul - Mt. 11)… Un om îmbrăcat în haine moi? Nu! Haina regală, părintele Bilțiu a îmbrăcat-o în suflet! Și doar cei care l-au cunoscut au putut să înțeleagă că haina regală era cea a sufletului. Pe cine am venit să vedem? Un preot?

Da, un preot! Și nu orice preot, ci un preot devotat, credincios, zelos, un preot bun, un preot după inima lui Isus...”.

Preasfințitul Vasile a povestit modul în care l-a cunoscut pe părintele Bilțiu, în anii 1990, după revoluție, în casa părintească, la Dragomirești, unde părintele venea să celebreze Sfânta Liturghie pentru credincioșii din localitate: „L-am însoțit de atunci la multe Sfinte Liturghii pe care le-a celebrat în Dragomirești și Ieud, mergând pe jos, trecând peste câmpul pe care-l numeam Dumbravă și povesteam... Eu eram tânăr, iar părintele avea deja experiența vieții, însă era foarte măsurat în cuvinte și nu prea povestitor, cum suntem noi obișnuiți…”.

A amintit apoi modul exemplar în care lucra ca bibliotecar la Episcopie: „Îl regăseam în mod continuu traducând cărți din franceză sau maghiară și era atât de încântat când găsea în textele, pe care le traducea, conținut spiritual, idei teologice, sfaturi practice pe care dorea să le împărtășească. Se bucura să le împărtășească câte ceva studenților… Mereu o voce a spiritului, nu era o persoană impozantă, ci un căutător în spirit și botez”, a afirmat Ierarhul, care a caracterizat viața părintelui Bilțiu ca fiind „o viață de asceză”. „S-a născut în ziua în care Biserica sărbătorește Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie 1932) și a trecut la cele veșnice pe data de 29 august 2020, de sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Are, deci, multe afinități cu figura aceasta profetică a unui slujitor, care este un ascet. Mai rar întâlnim astăzi oameni care să-și asume un drum atât de profund marcat de viața simplă și spirituală. Părintele rămâne un model pentru preoții de astăzi, mai ales pentru preoții tineri…”, a afirmat Preasfințitul Vasile. A relatat și anii de pastorație ai părintelui în parohia Preluca Nouă, modul anevoios în care a construit bisericuța de lemn din localitatea de pe vârf de deal, unde urca pe jos, deseori purtând tabla pentru acoperișul bisericii în spate: „Avea un zâmbet discret care spunea multe despre sufletul lui...”, își amintește Ierarhul. „Îi cerem astăzi Domnului ca bucuria din cer să fie garanție pentru cei care l-au cunoscut, cei care i-au primit sfatul, cei care l-au apreciat. Biserica astăzi pierde un credincios devotat, dar lucrarea Spiritului rămâne și este activă, lucrarea Spiritului lui Dumnezeu, prin vrednicia acestui preot. Se văd cele săvârșite, înfăptuite, realizate de el, dar sunt mult mai multe cele care nu se văd, ce a lăsat în sufletele oamenilor. Astăzi reconstituim un puzzle, un mozaic cu amintirile pe care le avem, dar sunt sigur că Dumnezeu reconstituie întreagă frumusețea sufletului său, de slujitor devotat în simplitate, asemenea lui Ioan Vianney, care a pus umărul la zidirea Bisericii. Bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace!” - sunt cuvintele cu care Preasfințitul Vasile și-a încheiat omilia din cadrul oficiului înmormântării.

Părintele Ioan Bilțiu a fost înmormântat în cavoul familiei Bilțiu din Cimitirul Greco-Catolic Gară din Satu Mare.

Date biografice: Părintele Bilțiu s-a născut în data de 24 iunie 1932, în localitatea Ocna Șugatag, jud. Maramureș.

A fost hirotonit preot în data de 19 mai 1974 de episcopul de pie memorie Ioan Dragomir.

A fost preot în Ieud și Dragomirești și ulterior, a ocupat funcția de bibliotecar la biblioteca Episcopiei Greco-Catolice de pe strada Vasile Lucaciu 50, Baia Mare. În anul 1998, a fost numit paroh de Preluca Nouă, Protopopiatul Mănăștur. În anul 2008, a devenit preot pensionar și a locuit în orașul Satu Mare.

Biroul eparhial de presă

Hramul Mănăstirii Sfânta Maria, Baia Mare – 15 august 2020

Preţ 5 RON

Sfințirea bisericii Înălțarea Domnului, Vișeu de Mijloc – 30 august 2020

Hirotonirea întru preoție a diaconului Simon Istvan Miklos, Porumbești, Satu Mare – 6 septembrie 2020