Foaia de Pas, ti EPISCOPIA GRECO-CATOLICĂ „SFÂNTUL VASILE CEL MARE” DE BUCUREŞTI
La Învierea Domnului Calea lui Isus este una a victoriei: este conștiinţa mlădiţei care rămâne în Viţa-Hristos pentru a avea viaţă. Altfel, smulsă din tulpină, ea nu este bună decât pentru a fi aruncată în foc (Cf. Ioan 15,6). Atunci când totul pare pierdut, ca în Vinerea Mare, sosește și victoria lui Dumnezeu, în dimineaţa Învierii. Neliniștea, grijile, durerile pot fi mari, dar harul se mărturisește în neputinţă (2Corinteni 12,9), cu lucrare de răbdare și pace. De aceea, Maica Sfântă rămâne imaginea vie a Bisericii care nu se descurajează în așteptare. Puternică în credinţa ei de a aștepta răspunsul Cerului după agonia Vinerii Mari, Sfânta Fecioară și-a dispus inima la încredere prin iubire, răbdare, pace și speranţă. Având-o pe Maria în inima sa, Biserica nu va suferi niciodată pierderi iremediabile, fiindcă Inima sa Neprihănită va triumfa. + Episcop MIHAI
Libertatea creştină, libertatea de a folosi suferinţa Privind suferinţa lui Hristos în Săptămâna Mare, ne lovim de un paradox aparent. Noi, astăzi, ştim că moartea lui Hristos a însemnat naşterea Bisericii şi venirea Spiritului Sfânt. Doar că apoi au urmat martirii, care, de regulă, erau confruntaţi cu situaţii obligatorii, de genul: „dacă nu jertfeşti zeilor, vei muri”. Şi, uneori, suntem tentaţi să imaginăm o obligaţie asemănătoare şi pentru situaţia de la finalul vieţii lui Hristos: imaginăm că el „trebuia” să moară „neapărat”, ca să ispăşească păcatele oamenilor. Adică, imaginăm o demostraţie de forţă, despre care vorbeşte undeva un filosof: Dumnezeu a vrut să ne arate cât de mult poate el suferi pentru noi, ca la un spectacol al puterii, nu al iubirii. De fapt, Hristos nu avea nevoie să sufere pentru a ne mântui, arată foarte detaliat Sfântul Toma din Aquino în Summa Theologiae, iar moartea lui Isus a survenit din ceea ce azi am numi un conflict de autoritate, de grup. În acele momente nimeni, nu a ştiut că, dacă va muri, Isus va mântui oamenii. În acele clipe tragice, doar Isus ştia asta. Atunci reiese mai clar libertatea lui Hristos: el a acceptat să moară nu doar în suferinţă, dar şi complet neînţeles, pentru ceva ce doar el ştia. Iar afirmaţia „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” are şi o completare în sensul de „ei nu ştiu ce fac Eu”.
Din libertatea lui Hristos se naşte şi libertatea creştinului. Atunci când el suferă, – din cauza unui om care îi face un rău, sau din cauza unei suferinţe personale, cum ar fi o boală – creştinul poate preschimba toate acestea în altceva, în participare la mântuire şi în trăire creştină. Cel care îmi face rău crede că îmi face rău, dar eu, dacă ofer asta pentru el, fac altceva, şi fac bine. În acea situaţie concretă, el nu ştie ce fac eu, iar eu fac altceva decât crede el că fac. Aparent, eu rabd, suport, înghit, iar el, aparent, îşi urmăreşte planul lui. De fapt, el nu a făcut nimic interesant pentru istoria Bisericii, dar eu fac o faptă care va rămâne, bună şi utilă, în istoria mea, dar şi a Bisericii celei vii. Iar dacă ceva mă doare, sufăr, sunt bolnav, sau sărac, sau trist, pot regăsi în trăirea mea de fiece clipă libertatea absolută a lui Isus, care făcea „altceva” decât vedeau sau credeau ceilalţi. El salva suflete, împăca lumea cu Dumnezeu. Şi eu, dacă ofer suferinţa mea lui Dumnezeu, fac altceva decât „face” boala mea, salvez suflete, ajut oameni, mă alătur Bisericii în misiunea ei pe pământ. Creştinii, deci, preschimbă totul în jurul lor. Nici o clipă nu e pierdută, şi cu orice situaţie se poate „face ceva”. Iar orice suferinţă care apare nu se mai pierde, nu se mai ocoleşte, devine cea mai bună ocazie pentru a duce mai
departe mântuirea lui Hristos, spre cele mai neaşteptate întâlniri, evenimente, suflete ori trăiri, care altfel ar rămâne risipite sau chiar pierdute. Şi poate, de aceea, uneori Timpul Pascal e mai dificil decât timpul Postului Mare. Până acum a fost pregătirea,
grea, dar acum e ceva mai mult: e chiar drumul. Am pornit, cu lumina Învierii, prin întunericul lumii şi al străzilor şi al oamenilor, şi trebuie să dăm mărturie de credinţa care este în noi. Ion COSMOVICI
„Săptămâna Mare este timpul care mai mult ne cheamă să-i fim aproape lui Isus: prietenia se arată la greu” Papa FRANCISC (30 martie 2015) Viitorul este harul – Amintindu-ne de harul trecutului:
reflecţii ale unui episcop din Asia Centrală despre Sfânta Împărtășanie Precum discipolii la Emaus, după Înviere, și noi îl recunoaștem pe Isus la „frângerea pâinii” în Sfânta Împărtășanie. Episcopul Athanasius Schneider, din Karaganda, Kazahstan, transmite o mărturie impresionantă în acest sens în cartea sa, Dominus est! Este Domnul! – reflecţii ale unui episcop din Asia Centrală despre Sfânta Împărtășanie. Istoria unei alte Biserici catolice clandestine, a cărei inimă pulsează în Euharistie, binecunoscută credincioșilor greco-catolici români din propriul trecut de persecuţie, departe de a banaliza însemnătatea fiecărei experienţe prin multiplicarea unor scenarii extrem de similare, ne arată cum Dumnezeu, prin Taina Sfintei Împărtășanii, a făcut lucruri mari în inimile celor ce au rămas ai Lui. „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Persecutorii lui Hristos și ai Bisericii Lui considerau preotul cea mai periculoasă persoană, deoarece, implicit, știau că numai preotul putea să-L ofere oamenilor pe Dumnezeu, să-l ofere pe Hristos în cea mai concretă și directă manieră posibilă, adică prin Euharistie – Sfânta Împărtășanie. Așadar, celebrarea Sfintei Liturghii a fost interzisă. Dar nicio putere umană nu putea cuceri Puterea Dumnezeiască ce lucra în taina Bisericii, și, mai presus de toate, în sacramente. În timpul acelor ani întunecaţi, Biserica, în imensul imperiu sovietic, a fost silită să trăiască în clandestinitate. Dar cel mai important lucru era acesta: Biserica era vie, într-adevăr vie, chiar dacă îi lipseau structurile vizibile, chiar dacă îi lipseau sfintele lăcașuri, chiar dacă era o lipsă atât de mare de preoţi. Biserica era vie, deoarece nu îi lipsea complet Sfânta Euharistie, chiar dacă era atât de rar disponibilă credincioșilor; pentru că nu îi lipseau suflete cu credinţă solidă în Taina Euharistiei.
Maria Schneider, mama mea, îmi povestea că, după cel de-al doilea război mondial, regimul stalinist a deportat mulţi germani de la Marea Neagră și din regiunea Volgăi în munţii Urali, pentru a-i supune la muncă forţată. Toţi au fost înregimentaţi în cele mai sărace barăci din periferia orașului. Erau câteva sute de germani catolici. Unii preoţi catolici mergeau acolo, în cel mai mare secret, pentru a administra sacramentele, punându-și viaţa în pericol. Printre preoţii care veneau cel mai frecvent era părintele Alexij Saritski, un preot ucrainean greco-catolic biritual, care a murit ca martir pe 30 octombrie 1963, lângă Karaganda (a fost beatificat de Papa Ioan Paul II în 2001). Credincioșii îl numeau cu afecţiune „vagabondul lui Dumnezeu”. În ianuarie 1958, părintele Alexij, din locul său de exil, a venit pe neașteptate, în secret, în orașul Karaganda din Kazahstan. Părintele Alexij se străduia ca cel mai mare număr de credincioși să fie pregătiţi pentru primirea Sfintei Împărtășanii, fiind disponibil ziua și noaptea, fără să mănânce și fără să doarmă. După ce toată lumea a mers la spovadă, părintele Alexij a început să celebreze Sfânta Liturghie. Deodată, cineva a strigat „Vine poliţia!”. Maria Schneider, care asista la Liturghie, i-a spus preotului: „Părinte, pot să vă ascund eu, să fugim!”. Femeia l-a condus pe preot într-o casă din afara ghetoului german și l-a ascuns într-o cameră, dându-i și ceva de mâncare, spunându-i: „Părinte, acum puteţi în sfârșit să mâncaţi și să vă odihniţi un pic, iar când se înserează, putem fugi într-un oraș apropiat”. Părintele Alexij era trist, deoarece, deși făcuse toate spovezile, creştinii nu puteau primi Sfânta Împărtășanie, pentru că Sfânta Liturghie, care abia începuse, fusese întreruptă de raidul poliţiei. Maria Schneider a spus: „Părinte, toţi credincioșii vor face o împărtășanie spirituală cu multă
credinţă și evlavie, iar noi sperăm că vă veţi întoarce să ne daţi Sfânta Împărtășanie”. La căderea serii, s-au făcut pregătiri pentru fugă. Maria Schneider și-a lăsat cei doi copii mici (un băiat de doi ani și o fată de șase luni) cu mama ei și a chemat-o pe mătușa soţului său, Pulcheria Koch. Cele două femei l-au luat pe părintele Alexij și l-au condus doisprezece kilometri prin pădure, prin zăpadă și frig, la 30 de grade sub zero. Femeile au ajuns la o mică haltă, au cumpărat un bilet pentru părintele Alexij și s-au așezat cu el în sala de așteptare; trenul sosea peste o oră. Deodată, s-a deschis ușa. Un poliţist a intrat și l-a întrebat direct pe părintele Alexij: „Unde mergi?”. Preotul nu a fost capabil să răspundă, de teamă – nu pentru propria lui viaţă, ci pentru viaţa și soarta tinerei mame, Maria Schneider. Femeia i-a răspuns ea însăși poliţistului: „El este prietenul nostru, iar noi îl însoţim. Uitaţi aici biletul lui”, și i-a înmânat poliţistului biletul. Poliţistul, privind biletul, i-a spus: „Vă rog să nu vă urcaţi în ultimul vagon, deoarece va fi desprins de restul trenului la staţia următoare. Bon voyage!” Poliţistul a ieșit din sala de așteptare. Părintele Alexij s-a uitat la Maria Schneider și a spus: „Dumnezeu ne-a trimis un înger! Nu voi uita niciodată ce aţi făcut pentru mine. Dacă Dumnezeu va îngădui, mă voi întoarce să vă dau tuturor Sfânta Împărtășanie, și la fiecare Liturghie mă voi ruga pentru dumneavoastră și copiii dumneavoastră!” După un an, părintele Alexij a putut să se întoarcă. De data aceasta, a putut să celebreze Sfânta Liturghie și să le dea credincioșilor Sfânta Împărtășanie. Maria Schneider i-a cerut un favor: „Părinte, aţi putea să îmi lăsaţi Sfânta Taina , căci mama mea este grav bolnavă și vrea să primească Sfânta Împărtășanie înainte să moară”. Părintele Alexij a lăsat Sfânta Euharistie, cu condiţia ca Sfânta Împărtășanie să fie mânuită cu cel mai mare respect posibil. Maria Schneider a promis că va face acest lucru. Înainte de a se muta cu familia ei în Kârgâzstan, Maria i-a dat Sfânta Împărtășanie mamei sale, punând mânuși albe și folosinduse de o pensetă. După aceea, a ars plicul în care fusese păstrată Sfânta Taină. Familiile Mariei Schneider și Pulcheriei Koch s-a mutat după aceea în Kirghizstan. În 1962, părintele Alexij a vizitat în secret Kirghizstanul și le-a găsit pe Maria și Pulcheria în orașul Tokmak. A celebrat Sfânta Liturghie în casa Mariei Schneider, iar apoi, în casa Pulcheriei Koch. Din recunoștinţă faţă de Pulcheria, această femeie în vârstă care
l-a ajutat să scape în frigul și iarna din Munţii Urali, părintele Alexij i-a lăsat Sfânta Taina, dându-i aceaste instrucţiuni precise: „Vă las Sfînta Împărtăşanie. Practicaţi devoţiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus în prima vineri, timp de nouă luni consecutive. În fiecare primă vineri din lună, expuneţi Sfânta Taină în casa voastră, invitând pentru adoraţie persoane în care aveţi încredere absolută, și faceţi aceasta în cel mai mare secret. După nouă luni, trebuie să consumaţi Sfânta Împărtăşanie, dar s-o faceţi cu cea mai mare reverenţă!”. Și astfel s-a și întâmplat. Timp de nouă luni, la Tokmak a existat adoraţie euharistică în clandestinitate. Maria Schneider a fost și ea printre adoratoare. Îngenunchiind în faţa Sfintei Taine, toate femeile adoratoare, aceste femei cu adevărat euharistice, doreau cu ardoare să primească Sfânta Împărtășanie. Dar, din nefericire, nu exista decât o părticiă din Sfânta Taină și erau mulţi oameni dornici să primească Sfânta Împărtășanie. Din acest motiv, părintele Alexij hotărâse ca, la sfârșitul celor nouă luni, doar Pulcheria să primească Sfânta Împărtășanie, iar celelalte femei să facă o împărtășanie spirituală. Cu toate acestea, aceste împărtășanii spirituale erau foarte preţioase, deoarece le făceau pe aceste femei euharistice capabile să le transmită copiilor lor, odată cu laptele matern, o credinţă profundă și o mare iubire faţă de Euharistie. Încredinţarea acestei părticele din Sfânta Taină către Pulcheria Koch în orașul Tokmak din Kirghizstan a fost ultima acţiune pastorală a Fericitului Alexij Saritski. Imediat după întoarcerea lui în Karaganda, după călătoria misionară din Kârgâzstan, în aprilie 1962, părintele Alexij a fost arestat de poliţia secretă și dus în lagărul de concentrare de la Dolinka, lângă Karaganda. După multe maltratări și umilinţe, părintele Alexij a primit cununa martiriului ex aerumnis carceris (prin suferinţele din închisoare) pe 30 octombrie 1963. Memoria sa liturgică este sărbătorită în această zi de toate bisericile catolice din Kazahstan și Rusia; Biserica Greco-Catolică din Ucraina îl sărbătorește alături de alţi martiri, pe 27 iunie. A fost un sfânt euharistic, care a putut forma femei euharistice. Aceste femei euharistice au fost precum florile crescute în întunericul și deșertul unei existenţe clandestine, păstrând astfel Biserica vie cu adevărat. Traducere și adaptare din cartea Dominus est! It Is the Lord! – Reflections of a Bishop of Central Asia on Holy Communion, a episcopului Athanasius Schneider.
10 momente inedite din viaţa Episcopului Vasile Aftenie Anul acesta se împlinesc 65 de ani de la nașterea la viaţa veșnică a episcopului Vasile Aftenie (18991950). Biografia lui, repetată sub formă schematică, trece cu vederea unele detalii; fie din cauza puţinelor materiale cunoscute, fie din cauza inexactităţii unor date. Aceste detalii ajută, însă, la creionarea mai clară a figurii lui Vasile Aftenie, dincolo de aura legendei.
obţinând de la Vatican o decoraţie pentru principalul binefăcător. Pe 25 octombrie 1942 a sfinţit biserica. S-au păstrat și fotografii din timpul construcţiei acesteia. 7. Pe lângă vizitele canonice în comunităţile de români uniţi, în toamna anului 1942, Vasile Aftenie a fost însărcinat și cu pastoraţia comunităţilor de ruteni din Basarabia, Bucovina și Transnistria. Episcopul Aftenie s-a dedicat acestor vizite canonice cu aceeași conștiinciozitate, intervenind pentru drepturile rutenilor greco-catolici, ai căror copii nu aveau acces la liceele din regiune, din cauza apartenenţei religioase. Vasile Aftenie a propus crearea unor locuri la liceele din Blaj, pentru elevii ruteni ucrainieni. 8. În 1943 a apărut pentru prima dată Buletinul parohiilor române-unite din București. În primul număr, episcopul Aftenie scria: „Fie acest Buletin solie bună și sfântă pentru fiecare credincios și familie română unită. Prin acest Buletin, păstorii sufletești din Capitală vor avea un mijloc să stea de vorbă cu turma dreptcredincioasă.” 9. În timpul marelui bombardament din 4 aprilie 1944, când Bucureștiul a fost atacat de bombardiere grele, episcopul Aftenie nu s-a refugiat, ci a rămas alături de credincioșii săi în reședinţa episcopală din strada Batiștei 38, care a fost avariată. 10. „Am încredere deplină în cel de Sus și sunt gata să suport și să înfrunt orice”, scria episcopul Aftenie într-un raport trimis către Administratorul Apostolic Ioan Suciu la 19 iulie 1948, imediat după ce menţionase că fusese urmărit de patru securiști pe tot parcursul vizitelor canonice efectuate în acea lună.
1. Data nașterii exactă este 14 iulie 1899, nu 14 iunie, așa cum apare în diferite materiale biografice mai vechi. Certitudinea datei de naștere este atestată de Registrul de născuţi Valea Lungă (1895-1902). 2. Studiile le-a făcut nu la Colegiul Grecesc Sfântul Atanasie (unde doar a locuit), ci la Colegiul Pontifical Urban de Propaganda Fide, actuala Universitate Pontificală Urbaniana. Vasile Aftenie a mai urmat și cursurile de Istoria Bisericilor Orientale la Institutul Pontifical Oriental. 3. Din perioada studiilor romane s-a păstrat următoarea caracterizare, semnată de rectorul Colegiului Sfântul Atanasie, Andrea-Benno Zimmermann, pe 9 iulie 1925: E cu adevărat evlavios, conștient de măreţia preotului și a misiunii sale, serios, cu un caracter echilibrat, respectuos faţă de autorităţi, iubitor de muncă. Cunoaște bine materiile de teologie și a fost făcut Doctor. 4. În vara anului 1929, Vasile Aftenie a făcut un pelerinaj în Italia, Franţa și Belgia. Ajungând la Lourdes, s-a rugat „pentru binele României și al școlilor din Blaj”. 5. Ca protopop de București, Vasile Aftenie a asistat la depunerea jurământului de către noul mitropolit Alexandru Nicolescu și noul episcop de Lugoj Ioan Bălan, în faţa Regelui Carol al II-lea, pe Adaptare după cartea M-am căsătorit sufletește cu Biserica: Drumul unui martir: Vasile Aftenie (1899-1950): biografie 15 septembrie 1936. critică, de Alexis DIMCEV 6. Vasile Aftenie a susţinut cu toate forţele construirea bisericuţei greco-catolice din Brezoi,
Conferinţele Catedralei 23 aprilie 2015 – orele 18.30 P. Tarcisio Favaro OCD (calugăr carmelitan, Snagov) – Sf. Tereza de Avila şi misiunea sa în Biserică – al V-lea centenar de la naştere
29 aprilie 2015 – orele 18.30 Ana Dumitran (muzeograf – Muzeul Unirii, Alba-Iulia) – Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Cluj – prototip al icoanei românești transilvănene
2 iunie– orele 18.30 P. Olivo Bosa SJ (călugăr iezuit, Cluj-Napoca) – Trăirea vieții creștine într-o lume tot mai secularizată
De la crucea propriilor eșecuri la Înviere Léonie Martin, sora Sfintei Thérèse de Lisieux Pe 24 ianuarie 2015 s-a anunţat oficial deschiderea procesului de beatificare a "slujitoarei lui Dumnezeu, sora Françoise-Thérèse", cunoscută sub numele de Léonie Martin, sora Sfintei Thérèse de Lisieux. Cine a citit viaţa Sfintei Thérèse a Pruncului Isus știe că „Mica Floare” avea patru surori. Cele mai mari, Marie și Pauline, au îngrijit-o, cu afecţiune maternă, după moartea mamei, Zélie Martin, deschizându-i drumul către Carmel. Léonie era cu 10 ani mai mare decât Thérèse, născută în 3 iunie 1863. Céline, cea mai apropiată ca vârstă de Thérèse, îi va urma viitoarei sfinte în Carmel după moartea tatălui lor. În familia Martin, Léonie a fost copilul-problemă. Copilăria i-a fost chinuită de boli, printre care și o eczemă purulentă, motiv pentru care nu i s-a păstrat nicio fotografie din acea perioadă. Vizibil mai puţin dotată decât surorile sale, Léonie nu strălucea nici prin inteligenţă, nici prin caracter. La școală, se dovedea incapabilă să se concentreze, iar matematica o depășea întru totul. Fire introvertită și uneori ursuză, avea momente de instabilitate și încăpăţânare. Mama sa implora ajutorul Cerului pentru Léonie, care, totuși, avea o inimă bună: dăruia cu generozitate, ajuta atunci când era nevoie, având o atenţie specială faţă de săraci și bolnavi. Thérèse a ales-o ca nașă pentru Mir, moment pe care sora mai mare l-a trăit cu o emoţie intensă. Ca strategie de educaţie, Léonie a fost încredinţată un timp unei mătuși, călugăriţă vizitandină; aceasta a încercat diverse metode pentru a corecta caracterul dificil al fetei. Deși reacţiona mult mai bine la încurajări decât la corecţii, după câteva săptămâni, vechile defecte au reapărut. Zélie Martin îi cere călugăriţei muribunde ca, ajunsă în Cer, să mijlocească pentru nepoata ei o convertire profundă. Léonie simţea chemarea la o viaţă religioasă, dar sănătatea nu era punctul său forte. La prima încercare, în mănăstirea clariselor din Alençon, în octombrie 1887, a ieșit după două luni. În vara anului următor, se îndrepta spre conventul vizitandinelor, dar regulile prea stricte pentru constituţia ei au făcut-o să revină în sânul familiei, unde „Mica Floare” se pregătea, la rândul ei, să intre în Carmel. O a treia încercare a avut loc în 1893, tot la vizitandine, dar, după un postulandat fructuos,
tânăra novice, incapabilă să urmeze Regula, a revenit acasă la timp pentru a-și înmormânta tatăl. Eșecurile repetate ale lui Léonie nu o descurajează pe Thérèse, care, în ziua profesiunii sale, convinsă că Isus nu îi va refuza nimic, cere pentru sora sa harul vocaţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată. După moartea Thérèsei, în 1899, Léonie a intrat definitiv la vizitandinele din Caen, luând numele de Françoise-Thérèse, în amintirea surorii sale. Va trăi acolo până la moartea sa, în 1941, în umilinţă și iubire, practicând „calea mică” a celei la al cărei proces de canonizare a fost și ea martoră. Dumnezeu a lucrat profund în ea, vindecându-i rănile și călăuzind-o pe drumul copilăriei spirituale. Doar prin însușirea principiilor Thérèsei, Léonie a putut să își asume sărăcia sa concretă: un fizic fragil, inteligenţa lentă, un temperament imposibil, dându-i loc lui Isus să o modeleze după Inima Lui; nu întâmplător, 17 iunie, ultima sa zi pe acest pământ, coincide cu ajunul aniversării apariţiei Preafintei Inimi a lui Isus către Sfânta Margareta-Maria Alacoque, și ea tot călugăriţă vizitandină. „Pentru că sunt un sărman suflet, îl rog pe Isus să mă umple cu Spiritul Iubirii”, scria ea. Adevărată fiică a sfântului Francisc de Sales, blândul episcop fondator al vizitandinelor, Léonie e o dovadă vie a faptului că un caracter reușit sau o inteligenţă strălucită nu sunt premisele sine qua non ale sfinţeniei. Dorinţa ei de a duce o viaţă sfântă și colaborarea cu harul au transformat radical personalitatea sa. „Tu, care știi ce e suferinţa, mijlocește pentru noi”; „Ajută-mi familia în depresie” - intenţii de rugăciune ale credincioșilor care vizitează mormântul lui Léonie, sora Françoise-Thérèse. Suferinţa, intim cunoscută de slujitoarea lui Dumnezeu, e liantul prin care mulţi se leagă tainic de viaţa umilei călugăriţe, care, după criterii umane, putea fi considerată eșecul unei familii de caractere exemplare. Dovadă stă mărturia unei familii care atribuie mijlocirii lui Léonie eliberarea copiilor de dependenţa de droguri. Dumnezeu poate transforma orice cruce în Înviere, dacă îi oferim abandonarea noastră totală și libertatea de a lucra în noi. Oana-Viviana DIMCEV
Testamentul spiritual al lui Christian de Chergé A devenit deja unul dintre textele spirituale majore ale secolului XX. „Testamentul” lui Christian de Chergé, călugărul de la mănăstirea Notre-Dame de l’Atlas, este un text de o mare profunzime, dar are și o adevărată dimensiune literară. De o extraordinară densitate, acest text a fost redactat în decembrie 1993, cu doi ani înainte de evenimentele tragice [șapte fraţi din mănăstire au fost răpiţi și asasinaţi de o grupare extremistă islamică pe 21 mai 1996], într-o epocă în care islamiștii au lansat un ultimatum, impunând tuturor străinilor să părăsească teritoriul algerian. Christian de Chergé, într-un stil precis și bulversant, anunţă alegerea irevocabilă a unei vieţi „dăruite lui Dumnezeu și acestei ţări”. În mai 1996, aflând de moartea călugărilor, familia lui Christian de Chergé face cunoscut, cu emoţie, conţinutul scrisorii trimise de prior cu doi ani mai înainte. Presimţind că acest text depășește cu mult cadrul familial și se adresează tuturor, apropiaţii lui Christian de Chergé iau legătura cu cotidianul La Croix, pentru a propune publicarea Testamentului. De atunci, textul nu încetează să fie citit și recitit de toţi cei care îl descoperă. Când se prefigurează un rămas bun1 Dacă într-o zi se va întâmpla - și acea zi ar putea fi azi – să fiu victima terorismului ce pare că vrea să subjuge acum pe toţi străinii care trăiesc acum în Algeria, aș dori ca a mea comunitate, Biserica mea, familia mea, să-și amintească de faptul că viaţa mea era DĂRUITĂ lui Dumnezeu și acestei ţări. Să accepte că Unicul Stăpân al oricărei vieţi nu va fi străin de această plecare brutală. Să se roage pentru mine: cum voi fi eu găsit vrednic de o astfel de ofrandă? Să știe să asocieze moartea mea cu atâtea altele, la fel de violente, lăsate în indiferenţa anonimatului. Viaţa mea nu e mai preţioasă decât o alta. Nu este nici mai puţin preţioasă. În orice caz, nu are inocenţa copilăriei. Am trăit destul, încât să mă simt complice al răului, care, vai, pare să prevaleze în lume, și chiar și al aceluia care m-ar lovi orbește. Mi-aș dori ca, în acel moment, să am acel răgaz de luciditate care mi-ar permite să invoc iertarea lui Dumnezeu și cea a fraţilor mei întru umanitate, și, în același timp, să iert din toată inima cui mi-a adus vătămări. Nu știu cum aș putea dori o asemenea moarte. Mi se pare important să mărturisesc aceasta. Nu văd, de fapt și de drept, cum aș putea să mă bucur că poporul pe care îl iubesc va fi la modul general acuzat de moartea mea. E prea scump preţul pentru ceea ce va fi numit, poate, „harul martiriului”, pentru a i-l datora unui algerian, oricare va fi el, mai ales dacă va spune că acţionează din fidelitate faţă de ceea ce crede el că este Islamul. Cunosc dispreţul de care sunt înconjuraţi algerienii, la modul global. Cunosc, de asemenea, și caricaturile
Islamului, pe care le încurajează un anumit islamism. Prea ușor ne ușurăm conștiinţa, identificând această cale religioasă cu integriștii din extremităţile sale. Algeria și Islamul, pentru mine, sunt altceva, sunt un trup și un suflet. Am proclamat-o îndeajuns, cred, după cele văzute și cunoscute din ceea ce am primit, regăsind acolo atât de des acel fir drept călăuzitor al Evangheliei învăţate pe genunchii mamei mele, prima mea Biserică. În mod special, în Algeria, și bucurându-mă deja de respectul credincioșilor musulmani. Evident, moartea mea va părea că dă dreptate celor care m-au catalogat repede drept idealist, sau naiv. „Să spună acum ce mai gândește!” Dar aceia trebuie să afle că, în sfârșit, va fi satisfăcută cea mai arzătoare curiozitate a mea. Iată că voi putea, dacă va voi Dumnezeu, să-mi cufund privirea în cea a Tatălui, pentru a-i putea contempla, împreună cu El, pe copiii Lui din Islam așa cum îi vede El, cu totul luminaţi de gloria lui Hristos, roade ale Pătimirii Sale, învestiţi de Darul Spiritului, a cărui bucurie tainică va fi întotdeauna stabilirea comuniunii și restabilirea asemănării,
jucându-se cu diferenţele. Această viaţă pierdută, cu totul a mea și cu totul a lor, o dau mulţumită lui Dumnezeu, care pare a o fi dorit cu totul pentru acea BUCURIE, în pofida și împotriva a toate. În acest MULŢUMESC, în care totul este spus, de acum, despre viaţa mea, vă includ desigur, pe voi, prieteni de ieri și de astăzi, și pe voi, o, prietenii mei de aici, alături de mama și de tatăl meu, de surorile mele și de fraţii mei și ai lor; însutit s-a dat, precum a fost promis! Și tu, prieten al ultimului meu minut, care nu vei fi știut ce făceai. Da, și pentru tine doresc acest MULŢUMESC, acest ADIO urmărit de tine. Și să ne fie dat să ne regăsim, fericiţi tâlhari, în paradis, dacă va voi Dumnezeu, Tatăl nostru, al amândurora. AMIN! Inch'Allah! Alger, 1 decembrie 1993 Tibhirine, 1 ianuarie 1994 Christian 1
Joc de cuvinte intraductibil: „A-Dieu” – „adio”, dar și „la Dumnezeu”, semnificația originară a termenului.
Isus a înviat și anul acesta! Gânduri pentru cei mai mici Când eram mai mici ne era teamă de întuneric, ne era frică să rămânem singuri când camera era învăluită de întunericul nopţii. Preferam atunci să le cerem părinţilor să stea cu noi, săi simţim aproape, iar dacă plecau, le ceream să lase ușa întredeschisă. Ne era frică de întuneric, de parcă ceva rău ni sar fi putut întâmpla… ne era teamă de o anumită prezenţă a răului, de „Bau bau”, de Cel rău, adică de diavol. Azi, în noaptea Învierii lui Isus, întunericul care a cuprins mormântul Lui și lumea întreagă a fost risipit de lumina Învierii Sale. Preotul ne spune, în noapte, la slujba Învierii: „Veniţi de luaţi lumină!”, iar noi mergem să o luăm; întunericul se risipește dintrodată. De aceea, noaptea aceasta se arată mai specială, pentru că e cuprinsă de lumina lui Hristos cel Înviat, care luminează tuturor. Nu mai suntem singuri în întunericul acestei lumi, Cel rău a fost învins de Isus și nimic, dar absolut nimic, nu ne mai stă împotrivă, dacă, evident, rămânem împreună cu El. Dar Isus cel Înviat poartă însemnele rănilor patimilor sale. Le poartă și azi pentru fiecare dintre noi, le poartă ca să ne dea speranţa că după toate încercările, dacă vom rămâne cu El, vom și învia împreună cu El în Împărăţia cerurilor. Acolo unde totul este frumos, după cum spune profetul: „lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte” (Is 11,6). Isus mai poartă și azi rănile suferinţelor umane, poartă rănile fraţilor noștri mai mici bolnavi în spitale, poartă rănile copiilor abandonaţi, ale celor care sunt victimele violenţelor de tot felul. Da, și aici
Vizita pastorală - Craiova 26 aprilie 2015 Înscrierile pentru pelerinaj se fac la telefon: 0740 851 825 (subdiacon Zamfir Rusu)
Isus învie, ridicândune și pe noi, dăruiește viaţă și speranţă chiar și acelora care au pierduto. Dragi prieteni, Nu e de ajuns însă a lua lumină printro lumânare la Paști, nu e de ajuns să participăm la slujba Învierii și la Liturghia Paștilor. Isus nea cerut să ne curăţim sufletele prin Taina Mărturisirii păcatelor, primind lumina Lui în suflete prin Sfânta Împărtășanie. De aceea, Isus așteaptă săL primiţi în sufleţelele voastre, pentru a fi mereu cu voi și a vă ajuta să purtaţi crucea în fiecare zi. Isus își dorește să fie în sufletele voastre, pentru a sărbători împreună cu voi și în familia voastră bucuria luminoasă a Învierii Sale. Și, totuși, nu e de ajuns? Mai e nevoie de ceva pentru ca bunătăţile de Paști să fie cu adevărat gustoase, iar bucuria să fie întradevăr deplină? Trebuie să dăruim bucuria Învierii lui Isus mai ales celor care au mai mare nevoie de ea: celor triști, suferinzi, marginalizaţi, celor căzuţi sub povara grijilor... Fiţi dar mesagerii, apostolii Învierii lui Isus în mijlocul familiilor voastre, pretutindeni și în orice clipă! V-aţi întrebat poate: „de ce sărbătorim în fiecare an Învierea lui Isus?” Tocmai pentru a ne arăta că noi, oamenii, avem nevoie de Înviere în fiecare zi, în orice clipă, și că Isus cel Înviat este cu noi. Ne învie și pe noi, dăruindune viaţa cea veșnică. Isuse Înviat, înviemă și pe mine păcătosul, dăruieștemi haina cea albă a bunătăţii Tale pentru a fi mai bun cu cei din jurul meu, pentru a răspândi lumina învierii Tale în locurile întunecoase ale vieţii, și, mai ales, fraţilor mei care suferă în întuneric. Amin. Ioan-Zamfir RUSU
Joia Mare, 9 aprilie 2015 Biserica Maica Domnului (Acvila) Orele 11,00 – Sfânta Liturghie Arhierească cu preoţii din Eparhie
Chemarea păcătosului Schițe pentru examenul de conștiință (Școala de rugăciune) Urmarea lui Isus este adresată și păcătosului notoriu! Levi, Saul, Magdalena... Unde e izvorul demnității persoanei? Dar al misiunii sale? Isus petrece timp între și cu păcătoșii – mănâncă cu ei, stă la masă cu ei; înseamnă intimitate, apropiere, comuniune – nu e cină de protocol sau recepție! Reacția celor „buni”: sminteala. Care e prețul scandalizării? Cum reacționez în fața harului gratuit al Domnului? „N-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mc. 2, 17). Sunt creștin, deci chemat. Ce înseamnă? Nu sunt invitat doar la convertire, ci și să-l urmez! E o meserie chemarea mea? E o terapie a fricii? Am disponibilitate interioară? E o problemă de aptitudini? Ce trebuie de fapt? Isus își joacă nu numai reputația căutându-i pe păcătoși, ci totul! Prestigiul, autoritatea, credibilitatea!Ar fi putut face altfel, dacă era venit să moară pentru cei păcătoși ca să se întoarcă și să fie vii? Moartea lui Isus are sensul cel mai evident tocmai pentru păcătoși. Ei știu că iertarea nu o pot construi, nu și-o pot cumpăra. O pot primi cu compasiune, din dragoste gratuită. Isus-Regele pe tronul Crucii are parte de „curtezani”: doi păcătoși notorii, unul își deschide inima, unul refuză. A merge spre păcătoși nu e ceva opțional! Desigur, mergând în întimpinarea lor nu înseamnă să accepți păcatul. Dar e de văzut reacțiile celor care practică legea. Atitudinea mea cum este? Am compasiune, refuz judecata, cer respectul provenit din îndurarea divină? Sunt și eu drept din „datorie”? Ca fariseii. Cred mai degrabă în antrenament decât în harul gratuit al Domnului? Parabola vameșului și fariseului. De ce era simpatizat spontan Isus de păcătoșii notorii? Nu se ascundeau. De aceea, le-a fost mai ușor să primească harul convertirii. E sufletul celui care știe că nu are ce da, când păcatul e evident, încrezător în darul Cerului. Fățărnicia e mama judecăților și a prejudecăților. Convertirea se petrece cu adevărat când fiul rătăcit – din parabolă – și-a schimbat ideea despre
propriul tată! Cum îl văd pe Dumnezeu? Dar pe aproapele meu? Te bucuri că harul e gratuit? Este risipă în cazul dragostei adevărate? ___________________ Noutatea lui Isus – nu e disciplinară, nu e liberală, nu e nici imediat morală – e teologică, de contemplație: Prietenia cu El! Pui în joc imaginea pe care o ai despre Dumnezeu? Dumnezeu te iartă, altfel nu faci decât să pui un petec nou pe haină veche!
Săptămâna Mare 2015 la Catedrala „Sfântul Vasile cel Mare” Luni, 6 aprilie Marţi, 7 aprilie Miercuri, 8 aprilie
orele 18,30 Liturghia Darurilor mai înainte sfințite
Joia Mare, 9 aprilie orele 18,30-20,15 – Slujba Deniilor - 12 evanghelii
Vinerea Mare, 10 aprilie orele 12,00-12,30 – Ora a IX-a şi așezarea Epitafului orele 18,30-20,15 – Prohodul Domnului
Sâmbăta Mare, 11 aprilie orele 9,00 – Vecernie cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile orele 22,00-23,00 – Slujba şi Canonul Învierii (în continuare Sfânta Liturghie arhierească de Paști)
Duminica Învierii, 12 aprilie orele 11,00 – A doua Sfântă Liturghie de Paști orele 18,00 – Vecernia arhierească – Evanghelia în diferite limbi
Luni, a doua zi de Paști, 13 aprilie orele 10,00 și ora 18, 30 Sfânta Liturghie
Marți, a treia zi de Paști, 14 aprilie orele 10,00 și 18,30 Sfânta Liturghie Paroh Pr. Ioan Marcel Dăneţ Tel:0726148881