Foaia la inceut de an bisericesc - 2019 Anul 5 nr 4

se distribuie gratuit

anul V, nr. 4 / 2019 |

de An

P

Nou bisericesc

apa Francisc a ținut să reamintească la sanctuarul Maicii Sfinte de la Șumuleu Ciuc de ce nimeni nu se poate vindeca de resentimente, de neîncredere, fără „să se desprindă din siguranța și confortul în care trăiește în căutarea unui pământ nou, pe care Domnul vrea să-l dăruiască”. Acesta este drumul și țelul comunității creștine: pământul nou – veșnicia – care nu se revelează în istoriile și idealurile noastre trecătoare, atât de rănite de orgolii și prejudecăți, ci exprimă taina Împărăției spre care se îndreaptă credinciosul, taină descrisă de Fericirile din Evanghelie.

Fericiți cei sărmani... Sărmanii nu sunt pentru Isus o categorie politică sau ideologică, ci privilegiații săi datorită încrederii pe care și-o pun în bunătatea lui Dumnezeu. Coborât în trup, El însuși s-a deșertat pe sine și s-a făcut sărman. S-a lăsat îmbulzit de mulțimile dornice de vindecare, dar a urcat pe cruce unde a murit ca să dăruiască viața. A fi sărman nu este un temei pentru deznădejde, decât pentru cei indiferenți sau pentru vanitoșii care cred exclusiv în putere.

Fericiți cei ce plâng, fiindcă vor râde... După 1990, injustițiile nu au fost rezolvate, chiar dacă Biserica persistă să creadă în pace, rodul dreptății.

Plânsul a continuat, s-a început

Când Biserica merge în direcția bună † MIHAI, episcop

reconstrucția în cărămidă și piatră cu riscul risipirilor. Pentru lume, fericirea aduce mai degrabă cu succesul și cu puterea sau prestanța câștigată în fața semenilor. Or, faptul că Isus a luat asupra sa Răul, că se simte legat de Biserică prin neputința firii omului pe care a luat-o asupra sa, este într-adevăr un motiv de mare speranță. Viața Domnului arată că istoria ți se schimbă, doar dacă treci cu credință prin încercare și asumi jertfa pe care greutatea o presupune. Străduința ta cu orice preț față de bine aici, pe pământ, este un semn de credință și de dragoste față de Dumnezeu.

Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei... din pricina Fiului Omului.

Acolo unde libertatea de exprimare n-a fost o problemă pentru Biserică, oamenii au început să creadă că viața credinciosului nu mai este expresia voinței lui Dumnezeu în Evanghelie, ci a aranjamentelor lor, a sondajelor de opinie, a leadership-ului, a politicii și a așa-ziselor „creșteri durabile”. Dacă Isus i-a pus în gardă pe ucenici de pericolul amăgirii rezultatelor vizibile, îți

rămâne și azi datoria să te ferești de povești fără Dumnezeu. Altfel, vei ajunge să te rușinezi de o credință pe care de fapt n-o mai ai și te vei întreba de ce nu te mai temi de Dumnezeu. Vei sfârși apoi prin a crede în judecata celor necredincioși și-ți vei închipui, bineînțeles, că nu ești ca ei. Or, Biserica, în lupta pentru bine, nu propune altceva decât spiritul Împărăției cerești. „Logica Domnului este diferită” – a spus Papa la Blaj. „Departe de a se ascunde în lipsa de acțiune sau în abstracție ideologică, [Isus] caută persoana, cu chipul său, cu rănile sale și cu istoria sa. Îi vine în întâmpinare și nu se lasă înșelat de discursuri ce nu sunt în măsură să dea întâietate și să pună în centru ceea ce este important cu adevărat”.

Fericirea celor șapte episcopi martiri rămâne un motiv de speranță. Tocmai de aceea, Biserica are de-acum parte de un nou început cu Dumnezeu. Ne aflăm în anul zero al unei noi perioade în slujba fidelității față de spiritul Fericirilor, veritabilă chezășie pentru Biserică dacă ea merge în direcția cea bună.

Episcopia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de București

Suntem purtători de Dumnezeu

A trăi în Hristos: a face binele editorial „A trecut făcând bine”, spune Apostolul Pavel despre Isus (Faptele Apostolilor 10, 38). Ce bine ar fi, dacă aceleași cuvinte ar putea rezuma și viața noastră, ca discipoli ai Lui! „Deschizând Evanghelia, la fiecare pagină, întâlnim bunătatea Domnului nostru Isus, bunătatea Lui pentru păcătoși, pentru cei mici, pentru cei slabi, pentru bolnavi, pentru întreaga noastră umanitate sărmană”, scria un suflet privilegiat, exclamând: „Trebuie să fim extraordinari de buni, ca să fim suficient de buni!”.

De ce acest paradox, de ce e atât de greu să facem binele?

Pentru că trebuie să mergem împotriva curentului: împotriva alipirilor dezordonate care duc la păcat și a înclinațiilor spre egoism și complacere în propria persoană; împotriva mentalității lumii, care ne va lua drept naivi sau bigoți; împotriva așteptărilor noastre, atunci când, dezamăgiți de nerecunoștința oamenilor și de inevitabilele încercări, se insinuează tentația că ar fi mai ușor să nu mai facem nimic și să ne vedem de viața noastră.

Tocmai de aceea, îndemnurile la curaj și perseverență în făptuirea binelui se regăsesc adesea în paginile Scripturii: „Să nu obosim în a face binele!” (Galateni 6, 9), „Învinge răul prin bine!

(Romani 12 , 21), „Urâți răul, alipiți-vă de bine!” (Romani 12, 9).

Cum? Toți sfinții, inclusiv cei Șapte noi Fericiți, au înțeles că tăria lor de a face binele stă în prietenia constantă cu Isus și în încrederea nu în virtuțile proprii, ci în harul Lui: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Nu e nici figură de stil, nici retorică evlavioasă; sunt cuvintele adevărate ale Dumnezeului făcut om pentru noi. Uniți cu El, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, vom putea și noi să facem binele și să aducem „roadă multă” (Ioan 15, 5).

2 ~ Foaia

PS Cornel Damian

Pe 15 august, la Sfânta Liturghie a pelerinajului Eparhiei noastre la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din București, a participat PS Cornel Damian, episcop auxiliar romano-catolic de București. Oferim un fragment din predica pe care a rostit-o cu această ocazie.

S

pune Psalmistul, adresându-se Domnului: „Ce este omul, că te gândești la el? […] L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție. L-ai făcut să stăpânească lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui” (Psalmul 8,5-7). Maria este o soră pentru noi; în Biserică, ea este una dintre noi, alături de noi, răscumpărată ca și noi,

chiar dacă într-un mod privilegiat. Dacă Dumnezeu a tratat-o cu atâta atenție prin ridicarea ei la cer, să ne amintim că o atenție asemănătoare o rezervă și față de frații ei, față de noi. După exemplul lui Dumnezeu, să căutăm să respectăm mereu și noi persoana umană, oriunde o întâlnim. Isus ne-a învățat că sub chipul celui flămând, însetat, sărac, al copilului, este El: ceea ce faceți pentru unul dintre cei mai mici dintre aceștia, chiar de ar fi să dați un pahar cu apă, îmi faceți Mie (cf. Matei 25,40; Marcu 9,40).

Dacă vom fi trăit în acest fel, în slujirea bucuroasă a lui Dumnezeu, care se exprimă și printr-o slujire generoasă a fraților, destinul nostru, în ziua Învierii, va fi asemenea cu destinul Mamei noastre cerești. Ne va fi dat, în ziua aceea, să realizăm pe deplin îndemnul Apostolului Paul: „Preamăriți-l pe Dumnezeu în trupul vostru (1Corinteni 6,20) și îl vom preamări pentru totdeauna în ceruri.

Maria l-a purtat pe Isus nouă luni în sânul ei; și noi, într-un fel, suntem purtători de Dumnezeu. Nu vorbesc numai despre Sfânta Împărtășanie, prin care primim în noi adevăratul Trup și Sânge al lui Isus.

Cine este prieten cu Dumnezeu primește, în mod tainic, dar real, vizita lui Dumnezeu. O primește în suflet, dar această vizită are rezonanțe și în trup. „Dacă cineva mă iubește” – a spus Isus – „va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (Ioan 14,23). Este o realitate frumoasă, care ar trebui să ne încânte.

Fericirea ca dar și temă

P

pr. Marius Taloș SJ

oate că darul cel mai prețios, dar și cel mai exigent, lăsat de Fericiții Episcopi Bisericii pe care au iubit-o până la sfârșit este tocmai Fericirea. De la Beatificarea lor de neuitat de la Blaj, ori de câte ori aud Fericirile Evanghelice proclamate la Liturghie, parcă-i văd pe cei Șapte înșiruiți în procesiune și deschizându-ne Porțile Împărătești ca să venim și să ne închinăm Aceluia care ne este și Preot, și Miel și Altar de Jertfă!

Cu toate acestea, ce e mai greu decât să fii fericit asemenea lor? Și, dimpotrivă, ce poate fi mai ușor decât să găsim scuze pentru ne-fericirea noastră?

Patru astfel de scuze ne stau mereu la îndemână când vrem să justificăm de ce nu îmbrățișăm și noi fericirea asemenea lor: prima, psihologică, a doua, biologică, a treia, intelectuală și a patra, economică.

Cu cel dintâi alibi, ne spunem că noi nu suntem ca ei, că nu mai trăim aceleași timpuri, ba chiar că erau hărăziți de Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit... Prin toate acestea vrem să spunem și să ne spunem că noi suntem diferiți, că lupta noastră este alta, minimizând astfel faptul că am primit aceeași chemare la sfințenie de la același Tată, ca și ei; același Mângâietor în încercări, ca și ei; același Mântuitor cu moartea pe moarte călcând, ca și ei...

Ni se întâmplă apoi să invocăm și un alt motiv, biologic, pentru abdicarea noastră de la fericire, dând vina pe „natura” noastră că nu se supune supranaturalului, fie că e vorba de frica de durere ori de goana după plăcere. Dar când gândim astfel uităm că cine taie „supra” din „supranatural”, nu rămâne om întreg, ci o făptură mutilată. În mentalitatea contemporană dominată de evoluționismul agnostic de tipul celui promovat de Yuval Noah Harari, mare dramă este aceea a involuționismului respectului față de viața umană la care asistăm.

A treia ispită tristă bate moneda crizei din educație: suntem neisprăviți, pentru că nu suntem

suficient instruiți. Dimpotrivă, dacă ești educat, atunci cu siguranță vei fi și bun, și bine. Și totuși vedem cu asupra de măsură că nu toți cei educați sunt sfinți și nici toți cei ignoranți sunt răi, de multe ori lucrurile stând exact pe dos. Informația, cu toate meritele sale, nu se poate substitui unei formări umane integrale - a minții, a trupului și a inimii. În fine, scuza economică sau socială, deși pare cea mai plauzibilă dintre toate, nu reușește nici ea să treacă proba în fața realității: cei care refuză Fericirea evanghelică a sărăciei pretind în stil (neo)marxist că oamenii sunt nefericiți din cauza sărăciei. Într-adevăr, multe neajunsuri provoacă precaritatea materială și mai ales inechitatea socială mereu crescândă: dar, dintre cei ajunși, câți sunt cu adevărat buni, ca să nu întrebăm de cei cu adevărat fericiți?

Chiar și această scurtă trecere în revistă a principalelor „scuze” ale nefericirilor contemporane arată cât de profetică rămâne lecția de fericire cruciformă a Episcopilor beatificați, lecție înțeleasă atât ca moștenire cât și ca temă. Pentru ei, a rămâne necontenit uniți cu Hristos a fost singura binecuvântare primită și împărtășită, chiar dacă singura formă a binecuvântării creștine a fost și continuă să fie Crucea: Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuția sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia? 36 După cum este scris: „Pentru tine suntem dați la moarte toată ziua, suntem socotiți ca niște oi de înjunghiere”.

37 Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit. 38 Căci sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, 39 nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru (Rom 8, 35-39).

35

An Nou bisericesc 2019 ~ 3

Anul pastoral 2019—2020 ∼ A trăi în Hristos: a face binele

Papa simplității evanghelice

S

Adrian Popescu

unt unul dintre cei mulți care au fost la Blaj, la întâlnirea cu Papa Francisc. Pentru mine, era al doilea Suveran Pontif pe care l-am văzut de aproape, după regretatul Ioan Paul al II-lea. „Papa simplității”, așa aș îndrăzni să-l numesc pe pontiful argentinian. Avem, cum știți „Il Papa Buono,” – „Papa cel bun”, Ioan al XXIII-lea, sau „Il Papa del sorriso”, „Papa surâsului”, Ioan Paul I. Așa cum Benedict al XVI-lea ar putea fi considerat de credincioși „Il Papa-teologo” – Papa teolog.

Gândul mă duce, amintindu-mi aceste supranume, la episcopul Ioan Suciu, unul dintre cei șapte episcopi greco-catolici beatificați pe Câmpia Libertății la Blaj, episcop purtând în lumea uniților alintul admirativ de „Ionuc Gură de Aur”. Acest cognomen denumește harul specific cu care episcopul mort la Sighet a fost dăruit de Domnul. Fericitul Ioan Suciu își rostea predicile inspirate cu o mare putere de convingere a auditorilor, pentru că tot ce spunea îi ardea în inimă, mai înainte de a fi rostit. Slujea adevărul, adică pe Hristos, așa cum o făcuseră toți episcopii martirizați pentru credința lor de neînfrânt. Atașamentul lui arătat tinerimii române, însetată de un ideal eroic, fusese iar o componentă a personalității sale.

De fapt, episcopii beatificați de Papa Francisc au unanimitatea credinței, cum s-a spus, dar trăsăturile lor temperamentale sunt diferite. Papa a legitimat virtuțile eroice ale fiecărui ierarh greco-catolic mărturisitor și martir sub prigoana comunistă, după examinarea extrem de atentă a Comisiei de beatificare, care nu a neglijat particularitățile fiecăruia. Nu pot să nu amintesc faptul că vizita Papei la București, la Blaj, și la Șumuleu-Ciuc a creat o stare de unitate națională excepțională în România, unitate care, din păcate, s-a pierdut apoi. Trezirea unor energii spirituale a fost rodul principal, cred,

4 ~ Foaia

al vizitei Papei, aici... Poporul creștin are mereu intuiția calităților morale ale unor ierarhi, simplificând poate, dar reținând esențialul unei personalități. Papa Francisc , Papa „simplității evanghelice” a vorbit pe înțelesul miilor de cetățeni români la începutul verii, rugându-se împreună cu ei, predicându-le Cuvântul nemuritor, concelebrând, amintindu-le că sunt și „cetățeni ai cerului” cum spune Sfântul Pavel, adică iubiți de Domnul și primiți, la soroc, în Casa lui.

Rememorând zilele vizitei papale, mă gândesc la alt efect pozitiv al ei. Dacă primul a fost, cum aminteam, regăsirea unei armonii sociale generale, o înseninare națională, i-aș spune, vreme de câteva zile binecuvântate, al doilea efect a constituit pentru multă lume o descoperire... Anume că martiriul, eroismul creștin sunt posibile, oricând, că ele au fost împlinite de câțiva români cu suflet mare, curaj apostolic și fidelitate față de un jurământ solemn.

Faptele și scrierile celor „șapte sfinți români” cum îi numesc Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu într-o carte apărută la editura Humanitas stau înaintea celor care vor să cunoască pas cu pas, arestare cu arestare, umilință cu umilință, chin cu chin, moarte cu înviere, ce s-a întâmplat din 1948 până azi. Papa a cinstit jertfa acelora, pentru ca pelerinul ajuns la Blaj, la Șumuleu-Ciuc, sau bucureșteanul care l-a întâlnit, surprins, peaducerea străzile Capitalei Adevărata lucrare a vieţii este lucrurilor de zi cu pe Pontif, să act depar experiența dramatică a persecuzi,ia care adesea mici, la dimensiunile mari ale Împărăţiei lui Dumnezeu. aici versiunea românească a căii mici a ției acestei BisericiIată (Greco-Catolice) și a episcopilor Sfintei Tereza de Lisieux, o cale numită „cale de lumină” greco-catolici, oferindu-i se șansa de a descoperi de către episcopul Iuliu Hossu, care a traversat secolul XX un alt mod de a trăi libertatea, cum este amintit în cu demnitatea unui profet trimis de Dumnezeu în mijlocul concentrata prefață a episcopului greco-catolic de întunericului.

București la volumul celor două autoare (Martori Cartea conține 52 de pasaje din Memoriile lui Iuliu Hossu, ai Fericirii. Șapte vieți de sfinți români). O lecție de urmate fiecare de câte un comentariu prin care Ion demnitate - viața celor șaptepersonală ierarhi, care ne reinseCosmovici invită la meditație alături de Fericitul Martir. rează în Episcop lumea valorilor europene.

•••

Ion Cosmovici (n. 1975 la Bucureşti) este căsătorit şi are o fetiţă. Este psiholog cu experienţă în consilierea studenţilor şi doctor în ştiinţe politice. Din anul 2017 este înscris

Calea sufletului O altfel de carte despre episcopul Iuliu Hossu Oana Viviana Dimcev

B

eatificarea episcopilor martiri a prilejuit un val de apariții editoriale despre cei șapte „Martori ai fericirii”. Între acestea, micul volum „Am luat calea sufletului. Un parcurs de meditații”, publicat de editura Viața Creștină, are o fizionomie aparte. Sunt 52 de fragmente alese din Memoriile episcopului Iuliu Hossu și comentate de Ion Cosmovici, eseist, student la teologie.

Scrierile lui Iuliu Hossu au rămas mult timp fixate în categoria memorialisticii, având, de altfel, o valoare documentară inestimabilă ca mărturie istorică despre drumul de pătimire al Bisericii Greco-Catolice și, în special, al episcopilor martiri ai acesteia. Ion Cosmovici propune o abordare spirituală Episcop Iuliu Hossu

Am luat calea sufletului un parcurs de meditații

Călătoria interioară, atunci când singurul sprijin care îți rămâne e sufletul, merge spre adâncuri, spre zone pe care nimeni nu le știe şi care sunt fundamentul adevărat al vieții.

Acele lucruri despre tine și despre Dumnezeu pe care nimeni nu ți le poate arăta, pentru că trebuie să le descoperi singur, ar trebui să fie scopul final al oricărei formări a unui om, indiferent că se află în închisoare sau în fața unui computer.

Să-l rugăm pe episcopul Hossu să ne arate acele zone secrete care ne fac oameni cu adevărat – cu bune și cu rele.

a acestor relatări, aducând în prim-plan meditațiile, gândurile și rugăciunile episcopului Hossu – acele trăiri de credință presărate în Memoriile sale și care riscă, poate, să treacă în plan secund pentru cititorul interesat mai ales de detaliul istoric al persecuției.

Astfel se creionează portretul interior al episcopului-martir, credința sa profundă, care, de fapt, constituie cheia rezistenței la toate încercările descrise pe larg în Memorii. „De fapt, Memoriile lui Iuliu Hossu nu sunt un jurnal de detenție, ci un solemn text liturgic al celui mai violent secol din ultimele două milenii […]. Avem de-a face cu un păstor și totodată un profet care, 31

din închisoare, își conduce eparhia prin deșertul comunismului, spre transfigurarea interioară promisă creștinilor”, consemnează Ion Cosmovici în prefața volumului. Comentariile pe care le oferă, juxtapuse textului lui Hossu, sunt menite să extragă esența spirituală a experiențelor episcopului-martir, pentru a le transpune din grozăvia detenției în cotidianul nostru modern, punctat, și el, de alte tipuri de restricții ale libertății interioare.

Meritul acestei abordări este acela de a ne ajuta să ne relaționăm cu textul lui Hossu nu doar ca document istoric, ci ca sursă de hrană spirituală, actuală pentru fiecare creștin. „Calea despre care vorbește episcopul Iuliu Hossu, în fiecare pagină aproape, este punerea fiecărui moment concret al vieții în timpul binevenit al mântuirii” subliniază unul dintre comentarii.

Viziunea grafică a cărții iese și ea din tiparul clasic: fiecare meditație este însoțită de desenele fetiței de trei ani și jumătate a eseistului. Puritatea copilăriei întâlnește, astfel, privirea purificată de suferință, iertare și iubire a lui Hossu, care scria: „Mergeam pe calea împărătească a Domnului, calea spre împărăția Sa, în care nu putem intra dacă nu vom deveni ca pruncii, după cuvântul Domnului.”

Trecem, treptat, de la Iuliu Hossu din tablou, înfăptuitorul Marii Uniri, la Fericitul Iuliu Hossu, omul cu o viață de rugăciune de nebănuit, autorul unor cuvinte demne de Pateric, înțelegând, astfel, că doar credința și abandonarea în mâinile lui Dumnezeu au fost secretul muceniciei sale. „Toate cuvintele din Memorii sunt povestea reală a Căii Sufletului pe care Iuliu Hossu a mers și despre care ne vorbește de dincolo de timp. Dacă ceea ce el a trăit e realitatea, această realitate e deci o experiență accesibilă și oferită nouă, azi, făcută să ajungă în viețile noastre concrete”.

An Nou bisericesc 2019 ~ 5

De ce contează beatificarea episcopilor greco-catolici?

A

Alin Vara

nul 1948 găsește Biserica Unită cu un număr stabil de credincioși, cu multe realizări pastorale, educaționale, civilizaționale – fusese ca și cum românii putuseră în sfârșit să respire aer proaspăt după 1700, iar Transilvania devenise ca o grădină curățată, primenită, conectată la marele flux de idei, concepte, legi și comportamente ale Europei. Dar vechiul său dușman, impersonala și ineluctabila curgere istorică către singurătate, s-a ridicat împotriva ei cu o forță până atunci necunoscută – o furtună care de data aceasta avea virulența unei ideologii misionare a morții. Statul modern, de acum complet detașat de orice aparență de respect față de religie, el însuși fiind transformat în religia politicului, a națiunii, a rasei sau a clasei, se confruntă periodic cu Biserica, mereu ostil față de universalitate și demnitate a persoanei care transcende ideile și veacurile. Dar fiind capturat de mișcările totalitare, devine un adevărat Leviatan ce pârjolește totul în cale.

Martiri au fost în toate bisericile. Ceea ce unește forțele întunecate dezlănțuite împotriva creștinilor în ultimele două secole este vechea ostilitate a Cetății omului, a polisului păgân față de un discurs iudeo-creștin subversiv care se punea alături de cel Răstignit, nu de cei care l-au răstignit „pentru binele comun”, „în interes național”, „pentru stabilitate”. Forța aceea impersonală care a distanțat și a înghețat în autosuficiență culturală cele două blocuri ale creștinismului vine de fapt din dușmănia Cetății omului, din firea căzută care tinde către diviziune, izolare și ură. Peste toate acestea, în cazul-limită al Bisericii Greco-Catolice din 1948,

6 ~ Foaia

s-a adăugat comunismul, o religie antihristică cu forme originale crescute pe același fond al dușmăniei față de bine, onestitate, virtute, educație – față de ridicarea omului prin iubirea fără granițe și prin Adevărul plenar despre Dumnezeu și creație.

Aceasta a fost bătălia și ispita celor șapte episcopi. Căci în propunerea comunistă de a trece la ortodoxie se ascundeau: 1. Dorințele imediate ale organelor de partid de a elimina o biserică înrădăcinată atât în tradiția locală, cât și în comuniunea catolică universală, implicit și europeană – două elemente care veneau în directă coliziune cu un proiect ideologic ce urmărea să distrugă orice formă de alteritate, de autonomie, de demnitate și de solidaritate reală a persoanelor în trupul mistic al lui Hristos; 2. Logica confruntării, diviziunii și încremenirii ecleziale și culturale care a dominat creștinismul în al doilea mileniu, manifestată în spațiul românesc prin vechea dispută dintre Occident și Orient, sincronizare și pășunism, catolicitate și ortodoxie, demnitate, onestitate și inovație sau corupție și băltire anistorică; 3. Declarația de război a tuturor forțelor acestei lumi împotriva Revelației iudeo-creștine care le-a dislocat domnia antiumană.

Astfel s-ar putea schița toate forțele cu care s-au luptat episcopii în inimile lor, fără însă a șovăi. Cu propriile neputințe, boli (stomacul lui Suciu care a cedat rapid condițiilor din detenție; inima slabă a lui Frențiu), regrete (Hossu accepta totul ca pocăință

la

Școala Rugăciunii 2019—2020

Școala Biblică

Zilnic, la Sfânta Liturghie recităm Fericirile evangheliei după Sfântul Matei.

„Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, ca să se îndure de toți” (Rom 11, 32)

Fericirile lui Isus descriu spiritul prin care omul intră în Împărăția lui Dumnezeu și se străduiește în viață.

O lectură a Epistolei către Romani În fiecare duminică, orele 18.00 (după Sf. Liturghie de la ora 17)

Pentru cei care frecventează Catedrala Sfântul Vasile cel Mare, o ocazie în plus, , pentru un drum de credință împreună cu episcopul nostru, PS Mihai.

0723 37 36 52 | alin.vara@ gmail.com

8 întâlniri

Întâlnirea familiilor

16 octombrie — 13 noiembrie — 11 decembrie 8 ianuarie — 12 februarie — 11 martie 8 aprilie — 13 mai

A trăi în Hristos și a face binele Sâmbătă, 19 octombrie, orele 10:00-17:00

La Catedrala Sf. Vasile cel Mare Rugăciunea Acatistului Maicii Domnului ca mulțumire pentru beatificarea celor 7 Fericiți martiri Duminică, 27 octombrie, orele 18.00 (după Sf. Liturghie de la ora 17)

Invitat: Pr Marco Secchi OCD Mănăstirea Părinților Carmelitani Desculți, Ciofliceni Pentru înscrieri, contactați preotul parohiei de care aparțineți, până la data de 12 octombrie

Colectă pentru Misiuni la Sfintele Liturghii de duminică, 27 octombrie

pentru greșelile comise din cauza temperamentului său aspru); cu însingurarea și durerea de a-și vedea preoții părăsind Biserica; cu gândul la credincioșii rămași singuri și care ar fi avut nevoie de ei, turma fără păstor care în mare parte s-a risipit; cu teroarea, tortura, insultele și timpul greu, infinit dilatat, al detenției; cu forța ineluctabilă a marelui fluviu al istoriei aflate sub semnul Căderii, ducând către diviziuni culturale, încremenire, disoluție și moarte; cu însăși atracția misterioasă a lumii, mereu aflată în crepuscul, ispititoare, seducătoare în tragismul său, apărându-și propria domnie în fața luminii orbitoare a Revelației.

Să reziști în fața tuturor acestor lucruri nu este dat puterii omenești. Și totuși s-a întâmplat.

Ceea ce înseamnă că ce spune Isus este adevărat: „ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18,27). Ceva mai mult, mai discret dar infinit mai puternic decât toate forțele întunecate ale lumii a fost alături de acești oameni. Și dacă a fost alături de ei, este alături și de noi, în

Rugăciune către cei 7 Fericiți martiri Fericiți episcopi martiri, cu rugăciunile voastre țineți aprinsă flacăra speranței Bisericii; Voi, care pentru a fi asemănători lui Isus, ați primit cu răbdare să luați parte la agonia și la Crucea lui, și, în unire cu Inima Neprihănită a Maicii Sfinte, ați așteptat cu încredere bucuria Învierii, însoțiți-mă la Dumnezeu cu ajutorul vostru, ca să primesc harul...

Ocrotiți-mă întotdeauna să fac binele, să pot ierta, și să iubesc Adevărul lui Hristos, singurul în stare să mă facă liber. Amin.

alegerile dificile, zilnice, ale vieții noastre. Dacă ei au putut înfrunta Lumea și Istoria, și noi vom putea spune „Nu” presiunilor imorale ale unui șef; tentației de a jigni, de a fi nepăsător, izolat pe canapea cu serialele mele preferate; corupției și încălcării demnității; deznădejdii și cinismului în fața rebeliunii copiilor noștri; gândurilor de tipul „cum ar fi să trăiesc cu acea femeie care nu e soția mea” sau „nu mai merge căsnicia, nu mai simt nimic, ce-ar fi să reîncep viața, să fiu liber din nou?”.

Aceste evenimente – martiriul, beatificarea, entuziasmul românilor față de Papa, la care putem adăuga semnele unei renașteri civice în ultimii doi ani – ne arată că mai există totuși o altă istorie, a libertății spirituale, a fraternității și iubirii fără limite, mai profundă, mai discretă, dar care se îndreaptă în mod infailibil către un triumf definitiv al dreptății și reconcilierii. Aici este speranța noastră. „Iar speranța nu ne face de rușine, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre.” (Romani 5,5) An Nou bisericesc 2019 ~ 7

Educația contra ideologiei pr. Victor Ostropel

„Colonizările ideologice disprețuiesc valoarea persoanei, a vieții, a căsătoriei și a familiei și dăunează prin propuneri distrugătoare, atee, ca și cele din trecut, în mod deosebit tinerilor noștri și copiilor, lăsându-i fără rădăcini din care să poată crește.”

(Papa Francisc la beatificarea celor 7 episcopi martiri – Blaj, 2 iunie 2019)

P

rintre colonizările ideologice ale ultimelor decenii, cele de care amintește frecvent și Sfântul Părinte, s-a tot vorbit și despre așa-zisa demnitate egală a femeii și a bărbatului. De multe ori însă aceasta, greșit aplicată, face ca cei mai mici din familie, copiii, să sufere cel mai mult. Cum? Păi, spre exemplu, s-a dedus în mod eronat că onoarea sau demnitatea femeii derivă mai mult din jobul profesat decât din activitatea familială. Chiar feministele susțin cu convingere că o femeie cu o carieră de succes este modelul preferat uneia casnice. Eu admir ambele cazuri, însă mă consider un fan declarat al doamnelor care, chiar dacă sunt epuizate după efortul depus acasă sau la serviciu, își găsesc și dedică suficient timp educației copiilor.

Desigur, la fel de mult îi admir și

8 ~ Foaia

pe domnii care fac exact la fel.

Obligația ambilor soți de a fi educatori derivă din vocația lor de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu. Așadar, deoarece din iubire și pentru iubire părinții au primit de Sus să aducă pe lume o nouă făptură, tot ei sunt datori să se îngrijească de creșterea și de dezvoltarea acesteia.

Părinții sunt – sau cel puțin așa ar trebui să se pretindă – primii și principalii educatori. Cunosc cazuri în care, atunci când dăruirea educativă a unuia dintre soți a lipsit, din varii motive, ea a fost înlocuită cu mare dificultate. De fapt, cred că putem fi cu toții de acord că educația părintească este inalienabilă și nici nu poate fi înlocuită. Chiar dacă vorbim despre simpaticii bunici, despre alte rude, sau despre exoticele bone venite din alte continente, nimeni și nimic nu poate înlocui iubirea maternă și pe cea paternă.

Ar mai trebui spus și că educația familială nu înseamnă compensarea absenței din viața copilului cu achiziționarea telefoanelor inteligente sau a tabletelor de ultimă generație. În special astăzi, când ideologia societății de consum a devenit religie pentru mulți oameni,

copiii trebuie să crească într-o detașare justă față de bunurile materiale. Dacă nu-i vom învăța pe copii că omul este mai prețios prin ceea ce este, decât prin ceea ce are, să nu ne mai mirăm când vom afla că și-au ales modele printre personajele mondene parvenite. Oricât de multe și de diverse ar fi modelele propuse de formatorii sau, mai bine spus, de fărâmătorii de opinie și de idei, familia este rădăcina educației celor mici și trebuie să rămână prima și fundamentala școală a societății și a sociabilității.

Exemplul nostru, fermitatea și corectitudinea gândirii și a faptelor noastre, participarea cu seninătate la Sfintele Liturghii, rugăciunea făcută în familie, cel puțin la mesele comune, sunt lecții de viață pentru cei care vin după noi. Dacă, în schimb, noi suntem cei care le facilităm copiilor accesul la jocuri și la filme deșănțate sau violente de pe ecranele computerelor și ale televizoarelor sau, și mai rău, între zidurile propriilor cămine, atunci să nu mai fim surprinși când vom realiza că am instruit umanoizi goliți de spirit, de idealuri și de pace.