Magik - o tehno-arheologie a orașului București, de la radio la internet

Co‑organizatori:

Eematico, Färgfabriken, Nod Makerspace, Asociația Oricum / Creative Est Festival, Şcoala 134, Teach for Romania, Zeppelin

Proiectul Building Blocks face parte din programul Suedia Creativă organizat de Ambasada Suediei și Asociația Zeppelin.

Partener principal: Sponsori: Cu sprijinul: Parteneri media:

ABB H&M, Husqvarna, IKEA, Volvo Ecolor, Ericsson, Scania, Securitas, Skanska, Volvo Trucks, Zewa Arhitext, Cărturești, deDesign.tv, Designist, Feeder.ro, Ideaslab, Igloo, IQads, Modernism, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Ring, Şapte Seri, Scena9, The Institute, Urbology

Proiect cultural co‑finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiect finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul Arhitecturii.

curatori: Ioana Calen, Constantin Goagea, Cosmina Goagea texte broșură și expoziție: Ioana Calen, Constantin Goagea design expozițional: Constantin Goagea, Ștefan Păvăluță, Paul Popescu instalații interactive: Modulab (Paul Popescu, Matei Popescu, Ana Cârlan, Elena Cârlan, Răzvan Petre, Răzvan Gorgan) imagine, design grafic, DTP: Radu Manelici, Constantin Goagea, Aurelian Ardeleanu fotografii: Ioana Andra Staicu, Mihai Șom, Mircea Barac desene, ilustrații: Eliza Cernătescu, Anca Florina Georgiu, Anca Dumitrache, Alexandru Barat cercetare, documentare: Mădălina Bombărescu, Ana Maria Sabău, Ioana Alexandra Staicu, Constantin Goagea comunicare: Mugur Grosu, Andreea Ilinca

o tehno‑arheologie a orașului București, de la radio la internet

mulțumiri pentru contribuții și discuții despre antenele din perioada art deco și despre radio și televiziune în perioada comunistă: Adrian Bădescu (www.bucurestiivechisinoi.ro) Vasile Isache (www.tvarheolog.wordpress.com) Florian Ungur (casa‑muzeu Radio‑nostalgia, Brusturi)

ISBN 978-973-0-22615-7

Azi vedem o diversitate de antene pe acoperișurile caselor și blocurilor din București ce par niște obiecte fără sens, dar care vorbesc despre fenomenul tehnologic cu cel mai mare impact asupra societății: apariția culturii media. Această istorie pornește de la momentul apariției radioului în Bucureşti în anii ’20, când antenele radio erau un simbol al unei cuceriri tehnologice epocale, afișate cu mândrie în arhitectura art deco și pe clădirile moderniste. În perioada de după război, când radioul și TV‑ul deveniseră tehnologii de masă, în România blocurilor comuniste apar antenele improvizate și bricolate pentru a accesa cât mai multe posturi, ca formă de rezistență față de izolarea politică a țării. Imediat după anii ’90, acestea sunt înlocuite de parabolice și ulterior de acces la media facilitat de cablu și, azi, de fibră optică.

Accesul instantaneu la surse nelimitate de informație și chiar discuțiile legate de introducerea „dreptului la link” în drepturile garantate ale omului ni se par azi firești, însă, în perioada comunistă, cultura „underground” avea o conotație total diferită de ceea ce înțelegem azi prin acest termen. Reprezenta o rețea de căi secrete și uneori periculoase de acces la informații nedistorsionate de stabilimentul politic, acces care te putea costa libertatea ta, a celor dragi și, în cazuri extreme, chiar viața. Foamea cu care românii s‑au năpustit asupra conținutului media după 1990 este, pe de‑o parte, o contrabalansare a lipsei de acces la informație de calitate în perioada comunistă și, pe de altă parte, rezultatul unei perioade de tranziții lungi și dificile din punct de vedere economic.

Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, pe seama căruia se făceau glume pentru că i se auzea respirația grea în microfon, sau Mihail Sadoveanu, a cărui modulație vocală dădea adesea acele transmițăroului peste cap, provocând întreruperi.

Pentru consumatorii de cultură, interacțiunea cu lumea și felul în care își iau informațiile și‑și construiesc părerile, mentalitățile și valorile urmau să se schimbe pentru totdeauna, iar asta era doar un prim pas. Odată cu introducerea tehnologiei radio se conturează formele incipiente ale culturii mass‑media autohtone: complementar conținutului educativ (cursuri radiofonice, revista literară, cronica radio) și cultural (radioconferințe, teatru radiofonic etc.), apar emisiunile de divertisment și sport, dar și emisiuni radiofonice dedicate: ora femeilor, ora copiilor, ora școlarilor, ora sătenilor. Vigilența inițială a reprezentanților politici se transformă în entuziasm pe măsură ce aceștia realizează potențialul de comunicare publică și propagandă a radioului, propagandă menită să promoveze valorile regalității și culturii românești împotriva tendințelor revizioniste ce se coagulau în acea perioadă.

În 1927, la doar 27 de ani de la primul semnal audio transmis prin intermediul undelor electromagnetice pe o distanță de aproximativ 1,6 kilometri de către Reginald A. Fessenden, cel care în 1906 a realizat prima transmisie radio publică, regele Ferdinand a semnat documentul de constituire a Societății de Difuziune Radiotelefonică din România. Societatea comandă firmei Marconi un post de emisie de 12 kW, iar pe 1 noiembrie 1928 are loc prima emisie oficială, cu un emițător de 400 W pe o lungime de undă de 401,6 m. „Anul 1927 este o dată importantă în istoria Radiodifuziunii Române: specialiştii Institutului de Electrotehnică îndrumaţi de profesorul Emil Petraşcu au realizat în laboratorul acestei şcoli primul emiţător român cu putere de 200 W pe unda de 200 m. Pentru prima oară, văzduhul a fost brăzdat în mod regulat, organizat de comunicări şi melodii româneşti. S‑au perindat prin faţa microfonului, la institut, artişti şi conferenţiari. A fost difuzată muzică românească şi clasică cu ajutorul dozei electromagnetice sau chiar preluată direct din sălile de concerte ale Capitalei cu care emiţătorul era legat prin cabluri”, spunea Ion Florea, inginer, publicist în domeniul radiofoniei, într‑un interviu realizat de Ana Negru în 1993.

Reprezentanții stabilimentului politic din perioada respectivă au recunoscut în versatilitatea și forța acestei noi tehnologii ce putea lua o amploare greu de controlat potențialul unui pericol pentru statu‑quo‑ul politic și social al momentului, și au încercat în perioada primelor inițiative să îngreuneze, prin metode birocratice, trecerea acestui tip de tehnologie la stadiul de masă. Alinierea României la standardele economice, tehnologice și culturale europene din acea perioadă oferea însă un context propice pentru dezvoltarea radiofoniei ce era privită drept „un important mijloc de informare rapidă și culturalizare, contribuind la ridicarea nivelului moral și cultural al mulțimii”, dar și rolul de propagandă socială de „unificare a sufletelor românilor”. Pe lângă concertele simfonice și melodiile din cultura populară a acelor timpuri erau transmise poezii, teatru radiofonic, conferințe ale intelectualilor vremii – Horia Furtună, Simion Mehedinți,

45

Perioada interbelică

Clasa politică a trecut rapid de la o atitudine vigilentă și rezervată la o atitudine pro‑activă: „Pe vremea aceea, Carol al II‑lea circula foarte mult în ţară şi ţinea discursuri, şi eu eram însoţitorul lui din partea Radioului, totdeauna eram cu aparatele după dânsul. Ajunsesem chiar să mă înţeleg cu el din ochi: îmi făcea semn că vrea să vorbească la microfon, îi duceam microfonul – pe urmă l‑am cunoscut şi personal. A trebuit să înregistrez la Palat, când a fost o mare expoziţie la dânşii şi au vrut ei să aibă cuvântul regelui. Şi m‑am dus, l‑am înregistrat şi i‑am atras atenţia că a greşit în două locuri şi după aceea a mai înregistrat o dată. Şi după aceea reprezentantul expoziţiei aici a zis: «Nu se poate, trebuie să vorbească în direct, că la noi aşa este, nu pe înregistrare...» – şi‑atuncea am făcut şi o transmisie de la Palat”, povestește Paul Știubei, unul dintre primii ingineri ai Radioului, în cadrul unui interviu realizat de Mariana Conovici.

Publicitatea radiofonică constituia cadrul perfect pentru primele exerciții de relații publice și marketing, pregătind terenul pentru o societate din ce în ce mai orientată către consum, paralel cu dezvoltarea economic, dar și cu deschiderea culturală către societățile occidentale. Una dintre cele mai frecvente practici publicitare folosite și în advertisingul contemporan era o formă de endorsment avant la lettre, prin angajarea unor vedete și persoane publice să se prezinte în cadrul unor spoturi radio drept consumatori fideli și entuziaști ai unei game largi de produse și servicii. Endorserul tipic făcea parte din societatea „artiștilor” (scriitori, dirijori, interpreți de muzică simfonică, actori, balerine, actrițe), întrucât publicul interbelic îi considera pe aceștia vectorii principali ai valorilor specifice unui public‑țintă format din elitele culturale, sociale şi industriale ce se suprapuneau pe grupul de „early adopters” ai tehnologiei radio, pe care consumatorii din clasele de mijloc încercau să îi imite atât în ceea ce privește manierele, cât și în ceea ce privește obiceiurile de consum.

Aparatul radio este mai degrabă un bun simbolic, care avea să aducă un plus nu doar în calitatea vieții consumatorior, cât mai ales în ceea ce privește statutul lor în societate. Raporturile de putere începeau să se schimbe pornind nu doar de la accesul la informație, dar mai ales de la calea de acces la informație. Faptul că puteau auzi din București un concert de la Opera de la Viena sau că ascultau vocea lui Tudor Arghezi care lăuda aparatul de radio Atwater‑Kent declanșa un tip de imersiune în conținutul media care ar echivala cu cele mai performante tehnologii de Virtual Reality ale momentului. Achiziția unui aparat de radio constituia nu doar satisfacerea unei nevoi, dar mai ales o declarație de statut într‑o societate care se dezvolta în acea perioadă într‑un ritm accelerat, în care elitele dădeau tonul întregii societăți, iar trendurile se propagau cu viteză amețitoare.

Pe măsură ce programul radiofonic se extindea, ajungând de la 2–3 ore pe săptămână la câteva ore pe zi, atât durata și diversitatea emisiunilor radio, cât și numărul ascultătorilor erau în continuă creștere. Numărul abonaților a sărit de la 2.000 în primul an de transmisie la 14.500 la finalul anului 1928 și 274.314 la sfârșitul anului 1938. Primele aparate românești civile de radio, în fapt stații de emisie‑recepție, au fost construite între anii 1926 şi 1928, iar cele două reviste de specialitate, „Radio Român” și „Radiofonia”, au prezentat diverse scheme de radioreceptoare pe care radioamatorii le puteau construi personal. Philips a fost prima companie străină care a comercializat radioreceptoare, tuburi electrice, difuzoare și alte componente, iar în anul 1933 a deschis o linie de asamblare la Oradea, atelier care un an mai târziu a fost mutat la București. În câțiva ani, fabricile Philips din România asamblau 10.000 de aparate pe an.

Antenele radio, afișate cu atâta emfază, vorbesc despre promisiunea modernităţii adusă de tehnologia ce urma să penetreze rapid toate straturile societății și despre un nou tip de imaginar colectiv care lua amploare în acea perioadă. Antenele erau de fapt aranjamente de materiale conducătoare de electricitate (cupru sau aluminiu), care generează și radiază în câmp electromagnetic drept răspuns la aplicarea unei tensiuni electrice la capetele sale. Azi le vedem ca un fel de palimpsest al optimismului tehnologic care răsărea, antenele deveniseră nu doar o parte din designul faţadei, dar reflectau un anumit tip de energie a societății şi un univers casnic nou. Locul radioului în locuinţă şi noua sa poziţie în casele oamenilor aveau să aducă o altă aşezare a mobilierului în cameră, un altfel de relaţii între membrii familiei şi altfel de ritualuri private și sociale.

7 6

Analizând construcţiile din perioada interbelică ce păstrează și azi antenele moderniste sau art deco ca parte din arhitectura respectivă, remarcăm următoarele constante ale acestor elemente metalice verticale ca dovadă a însemnătății lor pentru prestigiul personal al comanditarilor: dimensiunea exagerată, poziţia privilegiată în compoziţia faţadelor, modul de prindere care împreună cu elemente de tencuială formează nişte modele decorative art deco sau paquebot style/streamline uşor identificabile, precum şi anumite diferenţe între terminaţiile lor, cu unul, două sau trei discuri.

Perioada regimului comunist Societatea Română de Radiodifuziune a trecut, odată cu instalarea regimului comunist, printr‑o perioadă de „epurare și purificare” în care a fost înlocuită întreaga echipă de redacție și pedepsită pentru presupusa propagandă anti‑sovietică din timpul războiului, când principalele surse de informații erau germane și italienești. Conținutul radio s‑a transformat nu doar în ceea ce privește propaganda politică și socială, dar mai ales în rândul emisiunilor de teatru şi lecturi radiofonice și chiar ale muzicii vremii, ce a fost infuzată în mod forțat cu un suflu specific „omului nou”, atât în ceea ce privește linia melodică, cât și textele. Ascultarea posturilor de radio străine precum Vocea Americii, Radio Libertatea, Europa Liberă sau Radio Vatican era considerată un delict, iar în țările din blocul sovietic au fost înființate sute de stații de bruiaj pentru posturile de radio care încercau să transmită informații autentice despre situația internațională, emisiuni culturale necenzurate, dar și să demascheze eșecurile regimului comunist.

Una dintre stațiile de bruiaj din România era amplasată la 1.802 metri în Muntele Mic din Munții Țarcu Godeanu și acoperea Banatul și Oltenia. Unii istorici speculează faptul că activitatea de bruiaj și „camuflaj informativ” avea acțiune și asupra emisiilor radio ale bazei aviatice NATO de la Aviano (Italia de Nord‑Est), ceea ce a dus la presiuni din partea misiunilor‑satelit americane și NATO și eventual la dezafectarea stației. Sunt destul de puține informații cu privire la stațiile de bruiaj din România comunistă, însă în undergroundul culturii tehnologice din acea perioadă se ducea o luptă mută și secretă pentru cucerirea undelor radio ce aduceau în casele oamenilor mesajul lumii de dincolo de cortina de fier, un mesaj de care mulți oameni s‑au agățat pentru a nu ceda psihic într‑o perioadă de mascaradă culturală. Radioamatorii foloseau informații din revistele de tehnologie ale vremii (Tehnium era cea mai faimoasă) și bricolau, în secret, antene radio din ce în ce mai sofisticate petru a asculta, cu groaza de a fi deconspirați și emoția de a accesa o lume interzisă, adesea ascunși în podurile caselor sau zone ferite chiar și de membrii familiilor pe care nu doreau să îi expună unor informații care i‑ar fi făcut vulnerabili în fața organelor de control.

17 16

Unele posturi radio se ascultau doar după o anumită oră, de cele mai multe ori în colțuri secrete ale casei unde se prindea, cu emoții, Europa Liberă. Prin intermediul antenelor, românii aveau acces la lumea exterioară, atât cea oficială, seacă, a mesajului partidului comunist, cât și la lumea interzisă, în concepția lor un fel de paradis spiritual și material inaccesibil. Multe dintre aceste antene erau confecționate sau modificate prin diverse tehnici de bricolaj, construite fără cunoștințe temeinice de electronică de oamenii care ar fi fost dispuși să învețe orice pentru a stabili o legătură cu lumea. Între timp, revistele radioamatorilor și cele tehnice publicau deseori scheme și modele fie de antene, fie chiar de radiouri, iar activitatea radioamatoristică era privită drept una dintre cele mai îndrăznețe forme de supapă culturală. Spre sfârșitul anilor ’80, imaginea tipică a cartierelor era cea a blocurilor cu grădini nesfârșite de fiare pe terasele de la ultimul etaj, cu cele mai bizare forme, reprezentând antene bricolate.

Blocurile și cartierele cenușii atât de reprezentative care aveau să schimbe orașele ca scară și estetică au început să fie dotate cu antene TV care „prindeau” câteva posturi prin schimbarea poziției. Apariția televiziunii în România coincide cu propagarea, la nivel internațional, a modelelor de relații publice, dar mai ales de propagandă după modelele consacrate de Edward Bernays, considerat părintele relațiilor publice și al propagandei. În prima parte a istoriei televiziunii în România, rolul acesteia a fost în principal instrument al Partidului Comunist Român de îndoctrinare și informare a populației cu privire la proiectele acestuia. Televiziunea română emitea în anul 1957 aproximativ 600 de ore pe an, ajungând în anul 1968 să aibă 6 studiouri, 700 de angajați și să emită 3.000 de ore pe an pe două canale. În anii 1970, după ce se mută în sediul de pe Calea Dorobanților, TVR este recepționat pe 83% din teritoriul țării, având 1,5 milioane de abonați.

Acest salt mediatic produce o fascinație fără precedent în rândul unei populații naive și lipsite de produse culturale autentice care consuma în special emisiunile de varietăți, atent filtrate de mecanismele de control și cenzură ale partidului unic, dar și emisiunile de propagandă. Magia tehnologiei constituie principala motivație de consum, componenta de conținut fiind surclasată de faptul în sine de a vedea imagini în mișcare pe monitoarele arhaice, iar goana după semnal se manifesta printr‑o permanentă interacțiune cu antenele plasate de obicei pe acoperișurile caselor sau pe bloc. Un ritual tehnologic aproape cotidian în acea perioadă consta în colaborarea a doi sau trei mebri ai familiei – unul dintre aceștia mișca antena astfel încât să „prindă” programul, în timp ce altcineva stătea în fața televizorului încercând să comunice într‑un timp cât mai scurt momentul exact și poziția în care bruiajul dispărea lăsând loc imaginii și sunetului cât de cât inteligibile. De multe ori era nevoie de un al treilea membru al echipei care se poziționa într‑o zonă de mijloc, care funcționa ca un intermediar între cei doi.

Impactul televiziunii asupra vieții de zi cu zi și a mentalității românilor era enorm, raportat la nivelul de penetrabilitate al tehnologiei, pentru că oamenii care nu aveau televizor mergeau la rude și prieteni în timpul orelor de emisie, dar mai ales în cazul unor emisiuni precum „Teleenciclopedia” sau al unor seriale precum „Dallas”, cele cu detectivul Kojac, desenele animate cu Miaunel și Bălănel, Mihaela, Pin Pin sau „Nu Pogodi”, celebrul desen sovietic din 1969 cu lupul care îl aleargă pe iepurele Zayats. Un singur strigăt de la un balcon cu „desene!” sau „Dallas!” avea puterea să golească în câteva momente parcuri și străzi întregi de copii și adulți, care savurau în mod colectiv emoția imersiunii TV. În cele cinci minute de desene animate, atât adulții, cât și copiii stăteau nemișcați, cu răsuflarea tăiată, în fața televizorului, brusc exasperați în unele momente de apariția bruiajelor care aduceau cu sine ritualul cu antena, care se termina, de multe ori, odată cu programul.

Emisiunile de 23 august arătau spectacole prodigioase puse în scenă de toată suflarea românească, cea mai mare parte a programului TV fiind dedicată cultului conducătorului iubit, iconice fiind imaginile acestuia și ale Elenei Ceaușescu înconjurați de sute de copii selectați pe sprânceană și aduși să‑și recite omagiile în versuri și să ofere flori cuplului prezidențial.

Manifestațiile culturale erau dominate de activitatea cenaclului Flacăra și a maestrului de ceremonie al acestuia, Adrian Păunescu, ce punea în scenă cele mai ample evenimente dedicate tineretului. Erau, însă, momente, în anumite emisiuni, când la televizor apăreau intelectuali precum Andrei Pleșu, iar emisiunile lui Iosif Sava și ale lui Aristide Buhoiu erau urmărite cu o religiozitate organică, neimpusă de sistem.

În ultimii ani ai comunismului, cele 3 ore de program TV din timpul săptămânii erau insuficiente pentru gustul format pentru conținut media. Cei care stăteau în vecinătatea granițelor puteau prinde posturi de televiziune bulgărești, sârbești sau ungurești, însă marea majoritate foloseau amplificatoare de bandă largă. În acea perioadă exista o adevărată industrie a acestor dispozitive, deși mulți dintre utilizatori și le construiau sau modificau singuri, iar terasele blocurilor erau împodobite cu straturi mereu noi de elemenți la antenele existente. Miza în cazul bricolajului antenelor TV era una cantitativă, oamenii voiau mai mult din ceea ce aveau deja, același tip de filme sau emisiuni, pe când cea în demersul cu mult mai periculos de a asculta posturi de radio precum Europa Liberă era una strict calitativă – un portal către un univers paralel.

Tocmai succesul televiziunii în România și breșele pe care partidul le‑a permis în program au dus la o dorință din ce în ce mai mare de deschidere culturală, susținută, evident, de un nivel al calității vieții care ajunsese intolerabil. Larry Hagman, actorul care l‑a interpretat pe JR în serialul „Dallas”, un adevărat fenomen la nivel mondial, a susținut chiar că difuzarea acestui serial în România anilor ’80 a avut un rol important în izbugnirea revoluției: „România a difuzat serialul «Dallas» pentru a le arăta românilor cât de corupt era sistemul american, însă totul s‑a încheiat cu românii care l‑au pus la zid pe Ceaușescu, care era un dictator, şi l‑au împuşcat de 500 de ori – pentru că ei voiau toate acele lucruri pe care le‑au văzut (în serial, n.r.) şi de care nici nu ştiau că există (înainte de difuzarea serialului, n.r.)”.

19 18

Goana după semnalul TV este iconică în perioada comunistă și a alimentat o vastă cultură a bricolajului de antene pentru a surprinde posturi străine, în special cele bulgărești, cele mai accesibile în acea perioadă. Dacă hackuirea sistemului pentru a putea asculta posturi de radio interzise aducea cu sine recompensă unui branșaj la realitatea obiectivă, jurnalistică, în cazul posturilor TV străine era vorba de cele mai multe ori de un tip de conținut asemănător, întrucât se puteau prinde posturi tot din blocul sovietic.

interzise, cât și față de limitele comerciale ale capitalismului, prin piraterie și spargerea codurilor și regulilor de acces (hacking) și o cultură non‑individualistă a sharingului. Iar antenele prezente încă pe acoperișurile din București sunt singurele relicve ale genezei acestui fenomen ale cărui ecouri sunt din plin resimțite în straturile de adâncime ale culturii. Anii ’90 au însemnat prima deschidere TV către transmisia prin satelit (Mediaset‑ul era pe 62 Est, canalele nemțești, pe 19 Est, Sky‑urile, la 28 Est etc.), clădirile au fost împânzite de antene parabolice și tot atunci au început și primele forme de sharing. Mulți dintre locuitorii la bloc își legau televizoarele în rețea, astfel că cei de la etajele inferioare puteau urmărea ce urmăresc cei de la ultimul etaj și se întâmpla adesea ca aceștia să le bată la ușă să îi roage să lase televizorul deschis pe un anumit canal.

Într‑o perioadă de control excesiv al culturii media, în jurul aparatelor radio și TV și antenelor capricioase s‑a dezvoltat un adevărat cult național. Poate consumul excesiv de televiziune din România actuală, mai mare decât în toate țările europene, se datorează formelor reminiscente ale acestui cult, dincolo de factorii sociali care țin de puterea de cumpărare a românilor a altor tipuri de produse culturale, dar și de factori educaționali ce țin de prioritățile de consum. Evenimentele din 1989 au rămas în istorie drept „Prima revoluție televizată”, întrucât o țară întreagă a urmărit revoluția în fața televizorului. Imersiunea în evenimentele acelei perioade facilitată de televiziune a scos mii de oameni în stradă, mulți dintre aceștia plecând din orașele din provincie către București pentru a lua parte la aceste evenimente istorice. Casele celor dotați cu aparat TV erau ticsite de rude și prieteni care veneau să urmărească împreună evenimentele, repetând adesea ritualul cu antena. Din acest punct de vedere, românii au avut un tip de participare indirect la revoluție prin faptul că se imersau la nivel de grup în acea bucată de revoluție bine regizată și controlată pe alocuri, care era difuzată la TV. În primele luni după revoluție, televiziunea s‑a transformat brusc din instrument de propagandă comunistă într‑unul de propagandă „democratică”, fiind folosită de noua clasă politică drept platformă de manipulare, de la clasicul apel la frica colectivă de „teroriști” până la emisiunile de divertisment ce însoțeau manifestațiile din stradă și care încercau să direcționeze atenția populației către anumite stări, trăiri, valori și informații ce au facilitat calea către președinție lui Ion Iliescu și noilor grupuri politice dominante formate din rândul foștilor membri PCR. Deși apăruseră ziare și reviste ce constituiau exerciții de presă autentică și se distribuiau în tiraje enorme, televiziunea a rămas, până la ora actuală, cea mai consumată formă de media, dar și de cultură din România.

Accesul la conținut media a fost de multe ori însoțit de un proces transgresiv atât față de limitele culturale impuse de regimul comunist, cu ajutorul antenelor ce facilitau accesul la posturi

29 28

Perioada de tranziţie și contemporană

Apariția televiziunii prin cablu a adus cu sine noi metode de bricolaj, de data aceasta menite să fenteze plata către acces. Mulți utilizatori aveau acces la televiziune prin cablu cu ajutorul unor decodoare, mai ales pentru a prinde canalul HBO. Diversificarea ofertei media a coincis cu apariția primelor agenții de publicitate și a primelor posturi comerciale de televiziune.

Cel mai popular dintre acestea, trustul media Pro, lansat în decembrie 1995, s‑a erijat în vocea unei generații, „generația Pro”, al cărei lider a fost Andrei Gheorghe, realizatorul emisiunilor „Midnight Killer” și „13–14” între 1996 și 2002, ascultat cu religiozitate de adolescenții și tinerii din acea perioadă.

Datorită receptivității crescute la tehnologiile media, internetul a avut parte de o accesibilitate accelerată în cadrul consumatorilor finali, care și‑au creat propriile lor structuri de acces cu mult înaintea companiilor private care ofereau conectivitate la internet. Obișnuiți să‑și bricoleze calea către conținut interzis sau accesibil doar contra cost, utilizatorii din România au fost primii care au capitalizat accesul la internet prin crearea unor rețele de cartier peer‑to‑peer, pe bază de abonament care de cele mai multe ori consta într‑o sumă modică. Primele rețele nu erau destinate sharingului de internet, ci jocurilor și sharingului de fișiere. În anii ’95–’98 era ceva comun să‑ți iei calculatorul cu tine la o petrecere care nu avea în centru socializarea, dansul și băutura, ci jocurile, care puteau dura zile întregi.

Odată cu primele servicii de conectare la internet prin dial‑up au apărut și primele relețe de sharing de internet. Chiar dacă traficul era foarte încet (5–10 k/s) și, atunci când unul dintre membrii rețelei descărca fișiere, restul trebuiau să se rezume la o conexiune minimă spre inexistentă, puteau lua ulterior MP3‑ul din computerul colegului de rețea în câteva minute. Rețelele peer‑to‑peer permiteau schimburile de fișiere de orice tip – filme, cărți și muzică piratate, la care aveai acces direct din computerul colegilor de rețea. Tipologia fizică a internetului românesc de la sfârșitul anilor ’90–începutul anilor 2000 avea multă personalitate, iar fenomenul rețelelor de cartier a fost unic în Europa. Orașele din România erau împânzite de cabluri trase între blocuri, dând un aspect haotic cartierelor. Un mecanism similar a existat mai târziu în Bengal, India și în unele zone din Africa, unde încă funcționează.

Rețelele au creat o serie de reflexe de consum bazate pe sharing într‑o perioadă în care muzica și filmele erau cumpărate în versiunea piratată de la tarabele din oraș, cu copertele albumelor trase la xerox alb‑negru, iar cărțile erau împrumutate până când ajungeau să se desprindă foile. Această mentalitate a pirateriei persistă și azi, bazată pe principiul că fișierele digitale, care pot fi replicate la infinit fără a afecta conținutul fișierului inițial, nu se pot supune acelorași reguli precum bunurile non‑copiabile. Rapoartele actuale slabe ale cinematografelor autohtone, comparativ cu alte regiuni, care au încasări mai mici chiar odată cu apariția tehnologiilor 3D, își au rădăcinile în reflexele de consum create odată cu apariția culturii digitale în România și a legislației permisive în acest domeniu.

Consumul de cultură este mult mai ridicat dacă luăm în calcul conținutul piratat, mai ales în ceea ce privește consumul de filme și muzică și care s‑a extins și asupra cărților, în special după apariția dispozitivelor bazate pe cerneală electronică ce permit citirea acestora în format digital, păstrând confortul formatului pe hârtie. Perioada rețelelor peer‑to‑peer a coincis cu pătrunderea pe piața din România a device‑urilor electronice de filmat, fotografiat și înregistrat, iar nivelul de educație tehnologică era unul de bază în cazul majorității utilizatorilor, care nu își protejau conținutul personal, punând la comun întregul hard disk în care se regăseau înregistrări de la petreceri private, fotografii intime și fișiere pe care în general nu și le doreau în posesia prietenilor și vecinilor de bloc.

Mentalitatea de azi este că internetul este la fel de indispensabil precum aerul, iar conexiunea online a fost înlocuită de cea inline – avem internetul în permanență cu noi prin intermediul telefoanelor inteligente pe care le verificăm înainte de a ne da jos din pat dimineața. Concurența de pe piața de telefonie mobilă a dus la o scădere a prețurilor, iar consumatorii români sunt amatori de gadgeturi de ultimă oră indiferent de statutul lor social, nivelul de educație sau venit.

Antenele de pe clădirile marilor orașe, la care s‑au adăugat în ultimii ani antenele impozante GSM constituie straturi tehnologice ce vorbesc despre istoria conectivității media la Români, o istorie foarte diferită de cea a țărilor occidentale.

31 30

Marile rețele de cartier au fost cumpărate treptat de companii private ce ofereau servicii de acces, iar creșterea vitezei de internet a fost favorizată de furnizarea de servicii internet pe același cablu pe care sunt furnizate telefonia și, ulterior, serviciile TV. KAPPA, prima companie de cablu TV, a fost prima care a introdus modemurile pe acest tip de cablu. Firmele comerciale au dezvoltat, ulterior, propriile infrastructuri de fibră optică cu acoperire pe întregul teritoriu. Concurența foarte mare dintr‑o piață saturată a dus la scăderea prețurilor, dar și obișnuința utilizatorilor de a găsi metode de acces gratuit sau cel puțin la prețuri reduse. Imediat după apariția ruterelor wireless, utilizatorii nu aveau reflexul să își paroleze rețeaua, astfel că laptopurile vecinilor se conectau automat la internet și nici măcar nu știau cine le oferă acest privilegiu. Ulterior, utilizatorii cu broadband au început să ofere acces contra cost la rețelele lor wireless pe un sistem asemănător rețelelor prin cablu.

Eveniment organizat de Ambasada Suediei, Asociația Zeppelin și MNAC. Partener principal: Sponsori: Cu sprijinul: Parteneri media:

ABB Absolut, H&M, Husqvarna, IKEA, Volvo Ecolor, Ericsson, Scania, Securitas, Skanska, Volvo Trucks, Zewa Arhitext, Cărturești, deDesign.tv, Designist, Feeder.ro, Ideaslab, Igloo, IQads, Modernism, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Ring, Şapte Seri, Scena9, The Institute, Urbology

Partener principal: Sponsori: Cu sprijinul: Colaboratori: Parteneri media:

ABB Absolut, H&M, Husqvarna, IKEA, Volvo Ecolor, Ericsson, Scania, Securitas, Skanska, Volvo Trucks, Zewa Eematico, Färgfabriken, Modulab, Nod Makerspace, Asociația Oricum / Creative Est Festival Arhitext, Cărturești, deDesign.tv, Designist, Feeder.ro, Ideaslab, Igloo, IQads, Modernism, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Ring, Şapte Seri, Scena9, The Institute, Urbology

Proiect cultural co‑finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural „București – Orașul in–vizibil”.

Proiect finanțat de Ordinul Arhitecților din România din Timbrul Arhitecturii.

ISBN 978‑973‑0‑22615‑7

Eveniment organizat de Ambasada Suediei, Asociația Zeppelin și MNAC.