Viata crestina, nr. apr/2008

Reper de viaþã creºtinã

CALEA %NVIERII SPERAN[EI MEMORIE, IDENTITATE {I MISIUNE CRE{TIN~ SCRISOAREA PASTORALÃ a PS Florentin CRIHÃLMEANU, Episcop greco-catolic român, Eparh de Cluj-Gherla, la mãrita Sãrbãtoare a Învierii din morþi a Domnului ºi Dumnezeului ºi Mântuitorului nostru Isus Hristos Florentin, prin harul ºi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, Onoratului cler împreunã slujitor ºi iubitor de Dumnezeu, cuvioaselor persoane consacrate împreunã rugãtoare, iubiþilor credincioºi greco-catolici ºi tuturor creºtinilor iubitori de Dumnezeu, «Binecuvântat fie Dumnezeu ºi Tatãl Domnului nostru Isus Hristos, care dupã mare mila Sa, prin învierea lui Isus Hristos din morþi, ne-a nãscut din nou, spre speranþã vie, spre moºtenire nestricatã ºi neîntinatã ºi nepieritoare, pãstratã în ceruri pentru voi…» (1Pt 1,3.4).

Iubiþi credincioºi, Viaþa noastrã, pelerinajul nostru pãmântesc ar trebui sã fie, în mod simbolic, un drum de reîntoarcere la rai, la acea comuniune pe care dintru începuturi Adam o avea cu Dumnezeu. Uneori însã, dificultãþile vieþii, neglijenþa, uitarea ºi pãcatul ne fac sã ne abatem de la drumul credinþei, ºi treptat sã pierdem din vedere importanþa acestui drum. Sãrbãtoarea Învierii din morþi a Domnului nostru Isus Hristos este pentru noi, creºtinii, ocazia cea mai potrivitã pentru a ne opri sã meditãm asupra drumului nostru spiritual ºi a rememora identitatea noastrã creºtinã, pentru a putea înþelege mai bine rolul nostru în Planul divin, dar ºi în societatea în care trãim. Sãrbãtoarea Învierii trebuie sã fie pentru fiecare creºtin sãrbãtoarea reînnoirii speranþei, a reînvierii la viaþa de credinþã ºi a regenerãrii legãturii noastre de iubire cu Cel care prin moartea ºi învierea Sa ne-a mântuit.

Vã invit sã privim drumul nostru spiritual meditând asupra fragmentului evanghelic de la Luca 24,13-35, cu cei doi ucenici ai lui Isus în drum spre Emaus. Ei parcurg agale drumul de la Ierusalim spre Emaus, discutând despre cele întâmplate în zilele precedente. Un strãin se apropie pe cale ºi, dupã ce îi ascultã, parcurge împreunã cu ei un drum. E un drum spiritual, care schimbã cursul vieþii lor ºi le oferã o nouã speranþã ce va lumina calea întregului lor pelerinaj pãmântesc. Dupã acest drum cu Isus, cei doi se întorc imediat la Ierusalim, cu suflete pline de bucuria speranþei, pentru a mãrturisi ºi celorlalþi cã L-au vãzut pe Domnul înviat.

Sã parcurgem, deci, ºi noi acest drum cu Isus ºi ucenicii Sãi, pentru ca pãtrunºi de lumina Cuvântului sã redescoperim identitatea noastrã ºi sã înþelegem misiunea noastrã. Astfel, sã devenim ºi noi martori ai speranþei învierii în lume ºi sã putem rãspunde cu credinþã ºi cu evlavie tuturor celor ce ne salutã cu tradiþionalul salut creºtinesc pascal: «Cu adevãrat Domnul a înviat!» (cfr Lc 24,34).

Ne vom folosi în meditaþia noastrã ºi de scrierile Sf. Augustin, precum ºi de ultima Scrisoare enciclicã a Sf. Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea, «Spe salvi», despre speranþa creºtinã.

1. ASCULTAREA CUVÂNTULUI TREZEªTE SPERANÞA (APRINDE SUFLETELE). MEMORIE. «Nu trebuia, oare, ca Hristos sã pãtimeascã acestea ºi sã intre în slava Sa?» (Lc 24,26).

A treia zi dupã rãstignirea lui Isus, într-o zi de duminicã (cfr Lc 24,1.13), doi cãlãtori se întorc de la Ierusalim ºi se îndreaptã spre un sat aflat la circa douã ore de mers distanþã. Cei doi fãceau parte din grupul celor 70 de ucenici care L-au însoþit pe Domnul ºi pe apostoli.

Textul precizeazã doar numele unuia dintre ei: Cleopa.

Celãlalt ar putea sã fie Luca (autorul textului evanghelic) sau Simon (nu Petru, ci unul dintre cei 70 – Sf. Chiril din Alexandria) sau Ammaus (dupã unele manuscrise – Sf. Ambrozie) sau tocmai pentru cã nu poartã un nume, ar putea fi oricare dintre noi, cititorii acestui fragment.

2

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

Se spune cã cei doi erau în drum spre un sat numit Emaus.

Localizarea acestui sat rãmâne ºi astãzi încã mult controversatã (Amwas, El Qubeibeh, Beit Misseh, Abu Gosh).

Dar ºi faptul acesta ne poate oferi o semnificaþie spiritualã, cãci, oriunde în lume creºtinii se aflã în pelerinaj, Isus este alãturi de ei în deznãdejde, pentru a le arãta calea învierii speranþei, spre a redescoperi prezenþa Sa, a Celui înviat, în viaþa lor.

Cei doi coboarã de la Ierusalim abãtuþi, triºti, deznãdãjduiþi, descurajaþi. Un drum pe care îl parcurg lent, întrebându-se ºi discutând despre întâmplãrile ultimelor zile: patimile ºi moartea lui Isus. Deºi totul pare cã s-a încheiat, sufletele lor nu sunt încã împãcate cu acest gând al morþii, care a rãmas adânc întipãrit în «ochii minþii lor». Sunt atât de pãtrunºi de subiectul conversaþiei încât nici nu observã cum, pe drum, li s-a alãturat un alt drumeþ. E chiar Isus, ne spune autorul Evangheliei, dar pentru ei e încã un strãin. Nu-L pot recunoaºte pentru cã «ochii lor erau þinuþi» (Lc 24,16).

Paradoxal, Isus este alãturi de ucenicii Sãi chiar ºi atunci când aceºtia întorc spatele Ierusalimului, oraº al suferinþei ºi morþii. Isus este alãturi de ei chiar ºi acum când îl vãd, dar nu îl recunosc. Pare cã se lasã condus de ei pe drum dar, de fapt, El îi conduce pe un itinerar spiritual. Spune Sf. Augustin (Discursuri 236A): «Cel care a acceptat sã devinã însoþitorul vostru pe cale, s-a fãcut pentru voi Calea».

Strãinul pare cã vrea sã intre în vorbã iar ei se opresc uimiþi ºi întristaþi ºi îi explicã. Acela în care crezuserã, Isus Nazarineanul, Proorocul puternic în faptã ºi cuvânt, fusese osândit la moarte ºi rãstignit, de cãtre arhierei ºi mai-marii poporului (cfr Lc 24,19-20). În continuare, ei exprimã ºi idealul, speranþa lor trecutã: «nãdãjduiam cã El este Cel ce avea sã izbãveascã pe Israel» (Lc 24,21). «O, ucenicilor, – li se adreseazã retoric Sf. Augustin (Discursuri 235) – aþi nãdãjduit, deci acum nu mai nãdãjduiþi. Iatã, Hristos e viu, dar în voi a murit speranþa. Într-adevãr Hristos e viu, dar acest Hristos viu gãseºte sufletele ucenicilor moarte». Aceasta e problema celor doi ucenici: în sufletele lor e moartã speranþa învierii. Nu mai au fundamentul, motivaþia credinþei ºi, ca urmare, vor sã fugã, sã se desprindã de un trecut pe care nu îl înþeleg, sã-l ºteargã din memoria lor.

Sunt atât de fixaþi pe imaginea morþii, încât nu pot accepta nici mãcar semnele învierii. Nu mai conteazã acum nici mormântul gol, nici mãrturia apostolilor sau a femeilor mironosiþe, nici vestea îngereascã, toate sunt pentru ei poveºti.

Pe El nimeni nu L-a mai vãzut viu, ca urmare înseamnã cã nu mai existã. Poate dacã ei L-ar fi vãzut cu ochii lor, ar fi crezut.

Neîncrederea lor, criza credinþei, provine din moartea speranþei în sufletele lor. Murind speranþa, a murit ºi credinþa care era motivatã de aceastã speranþã. Ca urmare, ei cautã acum noi orizonturi de speranþã, se întorc la casele lor, la munca lor de mai înainte de a fi fost ucenici.

Din spusele lor, observãm cã au reþinut doar aspectele umane ale vieþii Domnului. Pentru ei, Isus este doar Nazarineanul, Profetul puternic prin fapte ºi cuvânt, asemenea lui Moise (Fapte 7,22), Eliberatorul lui Israel, omul speranþelor, dar care acum murise rãstignit. Dacã L-ar vedea în trup viu, poate cã ar crede. Gândesc ºi judecã totul doar la nivel uman.

Dar El merge chiar acum viu alãturi de ei. «ªi-au pierdut credinþa ºi speranþa: chiar mergând alãturi de un om viu, ei erau cei morþi. Mergeau morþi, însoþiþi de Viaþa însãºi!», explicã Sf. Augustin (Discursuri 235).

Strãinul îi ascultã cu rãbdare, cu înþelegere, dar ºi cu întristare. Le cere sã se desprindã de judecata pur umanã ºi sã-ºi reaminteascã cuvintele Scripturii. Sã treacã dincolo de aparenþe, sã aibã curajul sã spere dincolo de ceea ce vãd sau aud, sã creadã Cuvântul Scripturilor. Pe plan spiritual, le cere sã-ºi deschidã inimile sã primeascã Cuvântul ºi astfel sã

Reper de viaþã creºtinã trezeascã speranþa din sufletele lor. Aceasta presupune o schimbare de mentalitate.

Strãinul devine acum Învãþãtor. Dupã ce mai întâi i-a ascultat, El va sãdi în locul opiniilor personale Cuvântul sfintelor Scripturi. Cateheza Sa începe cu explicarea Scripturilor, astfel încât sã-L recunoascã pe Hristos chiar din punctul în care se îndepãrtaserã de El (cfr Sf. Augustin, Discursuri 236). Isus îi învaþã sã citeascã tocmai aceste fapte care îi scandalizeazã la lumina speranþei.

Dacã tocmai în moarte e cheia învierii? Dacã ceea ce pãrea un final, o încheiere, un faliment total, este de fapt un nou început? Oare nu aºa ar fi trebuit sã se întâmple? «Nu trebuia, oare, ca Hristos sã pãtimeascã acestea ºi sã intre în slava Sa?» (Lc 24,26).

De aceea, Isus începe sã le tâlcuiascã Scripturile de la momentul ce va rãmâne «alfa ºi omega», începutul ºi sfârºitul, evenimentul morþii ºi Învierii Sale. «ªi-au pierdut speranþa pentru cã L-au vãzut mort. El, dimpotrivã, le explicã Scripturile astfel încât sã înþeleagã cã dacã nu ar fi murit, atunci nu ar fi putut sã fie Hristos » (Sf. Augustin, Discursuri 236).

Astfel, Isus îi ajutã sã înþeleagã cã, dincolo de priceperea ºi calculele raþiunii umane, existã un alt plan, care este mai presus de acestea. Este Planul divin ce nu poate fi înþeles decât cu ochii credinþei larg deschiºi, la lumina harului speranþei. Împotriva concepþiilor lumeºti, care aºteaptã mereu schimbãri spectaculoase ale societãþii exterioare, Isus aratã cã pentru a schimba lumea, trebuie pornit de la schimbarea interioarã a gândului (meta-noeo), schimbarea «lumii noastre» interioare, a propriei scãri de valori (cfr. Spe salvi, n.4).

Imaginea tulburãtoare a morþii Sale pe cruce a produs ucenicilor o amnezie, o pierdere a memoriei. Au uitat cuvintele profeþilor din vechile Scripturi ºi chiar cuvântul prin care El Însuºi le dezvãluise lor cu exactitate Planul divin: «Iatã, ne suim la Ierusalim ºi se vor împlini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului. Cãci va fi dat pãgânilor ºi va fi batjocorit ºi va fi ocãrât ºi scuipat. ªi, dupã ce Îl vor biciui, Îl vor ucide; iar a treia zi va învia» (Lc 18,31-34).

Ne întrebãm: dacã Isus le vorbeºte atât de limpede spunându-le ce va urma sã se întâmple, de ce unii dintre ucenici s-au tulburat iar alþii s-au întors deznãdãjduiþi spre casa sau munca lor de mai înainte? De ce nu au reþinut ºi cuvântul despre Înviere? Ne explicã evanghelistul Luca: «Ei nu au înþeles nimic din acestea, cãci cuvântul acesta era ascuns pentru ei ºi nu înþelegeau cele spuse» (Lc 18,34). Deci, ochii lor erau þinuþi ca sã nu-L recunoascã iar cuvântul lui Isus era ascuns pentru ei. Se pare cã era o situaþie în care ar fi fost dificil pentru ucenici sã poatã percepe prezenþa divinã alãturi de ei.

Dar oare nu se întâmplã adeseori ºi cu noi astãzi la fel?

Oare obstacolul credinþei nu este chiar în noi? Este încã de la primul pãcat al lui Adam semnul înclinãrii constante a omului spre rãu, este orbirea ºi amnezia cauzate de pãcat.

De câte ori nu se adevereºte ºi cu noi cuvântul proorocului Isaia: «Cu urechile veþi auzi, dar nu veþi înþelege, ºi cu ochii vã veþi uita, dar nu veþi vedea» (Is 6,9b). De câte ori Cuvântul Scripturii pe care-l ascultãm sau îl citim, trece pe lângã noi, nu ne atinge sufletele, viaþa noastrã de credinþã. Este Cuvântul dãtãtor de viaþã, Cuvântul prin care Dumnezeu a creat toate cele vãzute ºi nevãzute, Cuvântul care pronunþat de preot face ca harul sã devinã lucrãtor în Sfintele taine, oriunde ºi oricând, dar care pentru noi rãmâne fãrã efect din cauza împietririi inimilor noastre.

Trebuie sã ºtim cã existã un univers spiritual interior în care, prin natura umanã ºi lucrarea Harului, sunt prezente în sufletele noastre credinþa ºi speranþa, dar acestea trebuie doar «activate» (cfr Spe salvi, n.7).

Sã ne propunem sã ascultãm Cuvântul divin cu inimile larg deschise, pentru ca sã poatã pãtrunde ºi da o nouã suflare de speranþã sufletelor noastre. Precum natura sub razele mângâietoare ale soarelui primãvãratic se trezeºte ºi primeºte o nouã suflare de viaþã, la fel Cuvântul lui Dumnezeu trebuie sã ne reaminteascã Planul divin de mântuire pe care Domnul îl are cu fiecare dintre noi ºi sã ne dea un nou elan pe calea învierii speranþei în sufletele noastre.

Criza actualã a credinþei, explicã Pontiful roman, este de fapt o crizã a speranþei care trebuie sã motiveze credinþa noastrã (cfr. Spe salvi, n.17).

2. CELEBRAREA MISTERULUI CONFIRMà SPERANÞA (DEZVÃLUIE PREZENÞA). IDENTITATE. «ªi când a stat împreunã cu ei la masã, luând El pâinea, a binecuvântat ºi, frângând, le-a dat lor» (Lc 24,30).

Pe drum, inimile ucenicilor vibreazã la auzul Cuvântului-Viaþã, «focul Iubirii» se reaprinde în sufletele lor. Simt parcã o legãturã nevãzutã ce îi atrage spre acest Necunoscut.

Strãinul-Învãþãtor se face cã merge mai departe, dar de fapt vrea doar ca ei sã conºtientizeze aceastã legãtura ce s-a restabilit prin forþa cuvântului primit. Chiar dacã ochii fizici încã nu l-au recunoscut, sufletele lor l-au recunoscut ºi doresc sã rãmânã cu El. Astfel, dorinþa comuniunii izbucneºte de pe buzele lor: «Rãmâi cu noi cã este spre searã ºi s-a plecat ziua» (Lc 24,29). Cuvântul a reactivat memoria iar memoria reînvie dorinþa prezenþei în sufletele lor.

Acum, dupã acest drum parcurs împreunã, Isus îi conduce mai departe, de pe drum, înãuntrul casei. Pe plan spiritual este calea de la Cuvântul Scripturii spre Misterul revelaþiei prezenþei Sale. Cuvântul ascultat aprinde sufletele fãrã a dezvãlui prezenþa, acum însã a sosit ceasul în care El va celebra Misterul cuvântului care devine prezenþã realã. Isus reînnoieºte gestul prin excelenþã, gestul Cinei de tainã, gestul menit sã rãmânã «izvor ºi culme» (fons et culmen – LG 14) a harului prezenþei Sale chiar ºi dupã Învierea ºi Înãlþarea sa. «…luând El pâinea, a binecuvântat ºi frângând, le-o dãdea lor» (Lc 24,30). Imperfectul «o dãdea lor» subliniazã faptul cã este vorba de o acþiune începutã în trecut dar care continuã ºi în prezent. Este acþiune de dãruire, de oferire a lui Isus.

Este momentul central ºi cel mai important al fragmentului.

Isus ia pâinea, binecuvânteazã, o frânge ºi în timp ce le-o dãdea lor ochii se deschid, îl recunosc, dar El se face nevãzut, dispare vãzului lor. Cu alte cuvinte, în timp ce El oferã pâinea frântã apostolilor, în momentul în care ei ating pâinea devenitã Trup, Trupul fizic dispare.

Paradoxal, ochii se deschid în faþa absenþei… Este o absenþã plinã de prezenþa realã dar sub o altã formã.

Ucenicii au o revelaþie fulgerãtoare prin care înþeleg cã de acum înainte, chiar dacã nu-L vor mai putea percepe fizic alãturi de ei, El va rãmâne prezent spiritual în sufletele lor. Isus nu mai este cu ei pentru cã acum este în ei. De-acum înainte misterul prezenþei a pãtruns în sufletele lor.

«Domnul Isus (…), dupã ce a fost recunoscut, nu se mai lasã vãzut, se îndepãrteazã trupeºte de aceia care deja îl ºtiau alãturi de ei prin credinþã» (cfr Sf. Augustin, Discursuri 235).

Isus nu a plecat, ci a rãmas prezent, dar sub o altã formã perceptibilã, doar cu ochii credinþei larg deschiºi. «Absenþa Domnului nu e absenþã. Trebuie sã crezi ºi Cel pe care nu-L vezi este cu tine» (Sf. Augustin, Discursuri 235).

Isus dispare pentru cã nu doreºte ca ei sã se ataºeze în mod sensibil, fizic de El. de îndatã ce ochii credinþei s-au deschis ei trebuie sã urmeze drumul credinþei chiar în absenþa Lui fizicã. «Acum ucenicii nu mai vãd chipul Sãu de frate pentru cã El a devenit chipul lor, transformându-i în fii ai Tatãlui» (Silvano Fausti).

Cu ochii minþii larg deschiºi, ei conºtientizeazã abia acum inimile lor aprinse de iubirea Celui care le vorbea pe cale.

Recapituleazã acum trecutul ºi îl recitesc într-o nouã luminã, în lumina credinþei în Cel înviat. Când te apropii de luminã, spune Mons. Vladimir Ghika, atunci mergi cu umbra în spate, iar când te depãrtezi de luminã mergi cu umbra în faþã.

Dupã ce ºi-au reamintit cuvintele Scripturii au primit o nouã speranþã, iar acum celebrarea Misterului prezenþei, vederea Celui înviat a trezit în suflete certitudinea credinþei. Pentru ei Isus nu mai este doar Cel mort, ci este Cel mort ºi înviat, Cel care a biruit moartea. Ucenicii au acum o nouã revelaþie la lumina acestui adevãr. Dacã Maestrul e viu înseamnã cã ei sunt încã ucenicii Lui. Prezenþa euharisticã a reînviat credinþa ºi speranþa moartã din sufletele lor ºi le-a reamintit identitatea lor: au fost ºi au rãmas ucenicii lui Isus. Îl vor putea percepe fizic doar atunci când vor repeta gesturile ºi cuvintele care de la Cina cea de tainã au rãmas ca sigiliu al prezenþei Sale în absenþã.

«Dacã tu, oricine ai fi, din rândul credincioºilor, nu porþi degeaba numele de creºtin, dacã nu intri în Bisericã fãrã motiv, dacã ai învãþat sã asculþi Cuvântul lui Dumnezeu cu fricã ºi speranþã, atunci frângerea pâinii va fi consolarea ta», ne spune Sf. Augustin (Discursuri 235).

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

3

Reper de viaþã creºtinã Momentul revelaþiei prezenþei lui Isus se petrece la frângerea pâinii. Iatã ºi pentru noi, cei care de multe ori în pelerinajul nostru pãmântesc nu-L recunoaºtem pe Cel care ne stã alãturi, cât este de important sã participãm activ la Sf. Liturghie ºi sã ne cuminecãm cu vrednicie, pentru întãrirea identitãþii noastre creºtine. Sã ne întrebãm cum participãm la Sf. Liturghie? Este doar un act de prezenþã, o asistenþã, sau este o participare efectivã la reînnoirea misterelor vieþii publice a Mântuitorului. Prin ce rugãciuni ºi acþiuni de pietate încercãm sã-ne întãrim identitatea creºtinã? Suntem cu adevãrat «oameni euharistici» (Papa Ioan Paul al II-lea), adicã persoane care pun în centrul vieþii de credinþã Taina Euharistiei?

Rugãciunea personalã, liturgicã ºi comunitarã lãrgeºte sufletul ºi îl face sã devinã capabil de a primi mai mult, de a se deschide mai mult spre iubirea divinã ºi, implicit, spre slujirea oamenilor, devenind astfel izvor de speranþã ºi credinþã pentru ceilalþi (cfr. Spe salvi, n.34).

3. TRÃIREA PREZENÞEI TRANSFORMÃ ÎN MARTORI AI SPERANÞEI ÎNVIERII (REÎNTOARCE ÎN COMUNIUNE).

MISIUNE. «ªi în ceasul acela sculându-se s-au întors la Ierusalim ºi au gãsit adunaþi pe cei unsprezece» (Lc 24,33).

Acum ucenicii îºi dau seama cã ochii lor au fost þinuþi de o forþã interioarã, de nepriceperea ºi zãbovirea inimilor lor, de neîncrederea în Cuvântul Scripturilor, de orbirea lor sufleteascã.

Cu inimile aprinse de Cuvântul Scripturii, cu sufletele pline de prezenþa vie a Celui Înviat, ucenicii îºi redescoperã identitatea, refac legãtura iubirii (Io 13,35) ºi a caritãþii fraterne care îi leagã de comunitatea pe care o pãrãsiserã.

Memoria fiindu-le reactivatã, ei înþeleg prezenþa vie a lui Isus în Euharistie. Domnul, Maestrul, Învãþãtorul e viu, e alãturi de ei, deci misiunea lor nu s-a încheiat ci, dimpotrivã, abia acum începe ºi decurge firesc. Ei înþeleg cã locul lor nu este acolo, la Emaus, ci este alãturi de ceilalþi în comunitatea apostolicã din Ierusalim. Speranþa a reînviat în sufletele lor, sunt ºi ei martori ai Învierii Domnului, ca urmare trebuie acum sã se întoarcã ºi sã vesteascã imediat ºi celorlalþi bucuria ce înflãcãreazã inimile lor.

«Fiþi arzãtori, aprinºi de focul caritãþii (…), acest foc vã va îndrepta spre înalt, vã va ridica spre cer» (Sf. Augustin, Discursuri 234).

Speranþa vie conferã detaºarea libertãþii interioare ºi zelul de a persevera în cele sfinte, cu bucurie. Un suflu nou care regenereazã, susþine ºi alimenteazã edificiul credinþei (cfr. Spe salvi n.10).

Cei doi se întorc «în ceasul acela», primesc mãrturia celorlalþi ºi le istorisesc drumul pe care l-au parcurs cu Isus, cum i-a condus pe cale ºi cum l-au recunoscut la «frângerea pâinii». Mãrturisesc cu toþii, într-o inimã ºi-un glas, în comuniunea bucuriei speranþei ºi a credinþei reînnoite: «Domnul a înviat cu adevãrat!» (cfr Lc 24, 34).

Adevãrata misiune a creºtinului nu se poate opri la propria persoanã, ci trebuie sã se extindã asupra comunitãþii.

Existenþele noastre sunt în profundã comuniune. Nimeni nu trãieºte, nu pãcãtuieºte ºi nu se mântuieºte singur, explicã Pontiful roman Benedict al XVI-lea, existã o interacþiune în rãu ca ºi în bine, de aceea speranþa noastrã trebuie sã fie speranþã pentru ceilalþi (cfr Spe salvi, n.48). În viaþa practicã credinþa creºtinã ne învaþã ºi trezeºte în noi capacitatea de a suferi pentru celãlalt, pentru adevãr, dreptate ºi iubire (cfr Spe salvi, n.39).

Iubiþi credincioºi, Am meditat asupra drumului ucenicilor de la Ierusalim spre Emaus ºi-apoi din nou la Ierusalim. Este un drum pe care ei îl parcurg de douã ori în aceeaºi zi, dar cu atitudini spirituale total diferite. Drumul de la Ierusalim la Emaus este drumul tristeþii ºi al deznãdejdii, o fugã de Ierusalimul rãstignirii, un drum parcurs agale cu imaginea morþii în faþã. Drumul de la Emaus la Ierusalim este, dimpotrivã, un drum al bucuriei, al speranþei reînnoite, care dã aripi, o fugã cu suflete aprinse spre comunitate, un drum parcurs în grabã cu prezenþa Celui înviat în suflete ºi mesajul învierii speranþei pe buze. Cum s-a produs

4

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

aceastã convertire? Întâlnirea cu Isus, Strãinul care-i însoþise de-a lungul întregului drum, îi conduce de la deznãdejdea din Vinerea mare, prin Cuvântul Scripturilor ºi a gestului Cinei euharistice, spre bucuria speranþei regãsite în Duminica Învierii.

Acest drum reprezintã simbolic calea convertirii de la pãcat la viaþa de har, drumul spiritual pe care ºi noi suntem chemaþi sã-l parcurgem în timpul Postului Mare ºi ori de câte ori, în drumul pelerinajului nostru pãmântesc, suntem întristaþi sau deznãdãjduiþi.

Este ºi drumul pe care zilnic ne conduce Sf. Liturghie: de la ascultarea Cuvântului, pentru reactivarea memoriei (ce trebuie sã ºtim?), prin celebrarea Misterului Cuvântului, pentru reînnoirea identitãþii creºtine (cine suntem?), la trãirea Cuvântului, pentru împlinirea misiunii creºtine faþã de aproapele (ce trebuie sã facem?).

Este drumul catehetic ºi liturgic pe care Isus doreºte sã-l facã acum împreunã cu noi. Am parcurs drumul Postului, am ascultat lecturile proorocilor Vechiului Testament, am ascultat lecturile Evangheliilor patimilor, ne-am reactivat în suflete memoria Cuvântului Scripturii ºi ne-am mirat cât de mult am uitat aceste cuvinte! Apoi, treptat, ne-am apropiat de Masa euharisticã a sãrbãtorii, L-am redescoperit pe Hristos prezent în sufletele noastre ºi am conºtientizat identitatea noastrã. Ne-am reamintit cã suntem creºtini botezaþi ºi purtãm numele Celui care pentru noi a murit ºi a înviat. Astfel, cu sufletele aprinse ºi cu dorinþa de a fi de folos comunitãþii, nu ne mai rãmâne decât sã rãspundem la ultima întrebare pe care ucenicii ºi-au pus-o: ce trebuie sã facem? Iar rãspunsul trebuie sã-l ofere fiecare dintre noi, practic, prin propria viaþã!

«Credinþa noastrã este viaþa noastrã», spunea eminentul Cardinal Iuliu Hossu de pie memorie. Dar oare credinþa noastrã se reflectã în viaþa noastrã?

Sã ne deschidem sufletele, ne invitã Papa Benedict al XVI-lea, ºi astfel lumea se va deschide pentru a permite intrarea lui Dumnezeu în istoria umanã. Ne întrebãm cum?

Eliberând viaþa noastrã de rãu, de mediocritate, lumea devine mai bunã cu o persoanã (noi înºine), astfel devenim izvor de speranþã pentru noi ºi pentru ceilalþi (cfr. Spe salvi, n.35). Aici trebuie subliniatã importanþa misiunii persoanelor consacrate pentru Bisericã ºi pentru întreaga lume, cãci ei sunt «cei puþini care pot schimba lumea din interior» (cfr. Spe salvi, n.15 – Sf. Bernard).

Sã reînviem cât mai des prezenþa lui Hristos în memoria sufletelor noastre, prin citirea, ascultarea ºi meditarea Cuvântului, pentru a ne aduce aminte cã suntem creºtini botezaþi iar prin celebrarea liturgicã a Cuvântului, împãrtãºirea euharisticã ºi mãrturisire (spovadã) sã reînnoim identitatea noastrã creºtinã ºi apoi sã ducem ºi altora speranþa reînnoirii sufleteºti. Astfel vom deveni martori ai reînvierii speranþei în lume ºi vom putem invita ºi pe ceilalþi creºtini sã urmeze aceastã cale a învierii speranþei, împreunã cu Isus.

«Iar Dumnezeul speranþei sã vã umple pe voi de toatã bucuria ºi pacea în credinþã, ca sã prisoseascã speranþa voastrã, prin puterea Spiritului Sfânt» (Rom 15,13).

Vã doresc o reînviere a memoriei creºtine, o reînnoire a speranþei, credinþei ºi identitãþii euharistice în suflete, astfel încât sã întãrim comuniunea în iubire cu El ºi cu fraþii noºtri în credinþã iar la timpul rânduit sã ne-nvrednicim a participa cu bucurie la Cina ospãþului veºnic de-a dreapta gloriei cereºti a Tatãlui, împreunã cu Fiul Sãu, Domnul nostru Isus Hristos Înviat, în iubirea Spiritul Sfânt. Amin!

Hristos a Înviat! † FLORENTIN Episcop de Cluj-Gherla Datã în Cluj-Napoca, din noua reºedinþã episcopalã, la Marea Sãrbãtoare a Învierii din morþi a Domnului ºi Dumnezeului ºi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2008, la 307 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, în al IV-lea an de pontificat al Sf. Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea, în al XII-lea an al episcopatului ºi al VI-lea an în tronul acestei eparhii, anul împlinirii a 155 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla.

Reper de viaþã creºtinã

MARE {I M#NG#IETOARE ESTE TAINA SPOVEZII Pentru ca bucuria revãrsatã de misterul Învierii Domnului sã fie deplinã, creºtinul trebuie sã experimenteze iertarea Tatãlui. Astfel se sãvârºeºte împãcarea dintre Dumnezeu ºi om, realitate care se împlineºte prin minunata tainã a spovezii, oferitã de Dumnezeu în administrarea Bisericii. Aceastã tainã de nepreþuit trebuie sã fie revalorizatã, scoþând în evidenþã ceea ce este mai important. În acest sens, Sfântul Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea spune cã „elementul esenþial al spovezii este adesea neglijat sau chiar uitat”.

De asemenea, el precizeazã cã „atunci când insistãm doar pe acuzarea pãcatelor, lucru care trebuie sã se facã, cãci este un element important al spovezii, riscãm sã punem pe locul doi ceea ce este de fapt esenþial, adicã întâlnirea personalã cu Dumnezeu, Tatãl bun ºi milostiv”[1]. Spovada este, deci, înainte de toate, o „întâlnire cu Dumnezeu care ne iubeºte..., este o tainã care rãspunde nevoilor omului de astãzi, cãci el nu poate trãi fãrã milã ºi iubire... Prin spovadã, omul îºi deschide inima spre slujitorii lui Dumnezeu, care în acel moment îl reprezintã pe Hristos, pe acest Hristos care mã ascultã, mã încurajeazã ºi îmi spune: Ridicã-te ºi umblã!”[2].

Sfântul Pavel se adreseazã corintenilor ºi nouã tuturor, spunând: „Vã rugãm, în numele lui Hristos, împãcaþi-vã cu Dumnezeu” (2 Cor 5,20). Este o chemare care se adreseazã tuturor oamenilor, cãci toþi sunt pãcãtoºi, iar fundamentul acestei chemãri este milostivirea divinã.

Despre milostivirea divinã se poate spune cã este expresia iubirii Tatãlui în faþa mizeriei umane. Prin milostivirea divinã, Dumnezeu îºi exprimã iubirea faþã de creatura sa rãzvrãtitã, acordându-i neîncetat, pânã în momentul morþii, posibilitatea împãcãrii. Ea este, deci, focul iubirii divine, care arde mizeria omului ºi, purificându-l, îi comunicã viaþa divinã ºi pacea interioarã. În faþa acestei splendori a milostivirii divine, sfinþii s-au minunat ºi au exprimat în rugãciune profunzimea acestui atribut divin, din care s-a nãscut taina spovezii. Sfânta Ecaterina de Siena aduce profunde elogii milostivirii lui Dumnezeu, spunând: „Prin milostivirea Ta, Pãrinte veºnic, Tu ne-ai creat; prin milostivirea Ta am fost re-creaþi în sângele Fiului Tãu...

Datoritã milostivirii Tale, Fiul Tãu s-a întins pe Cruce,... ºi-acolo El a învins moartea... Milostivirea Ta dã viaþã; ea dã acea lumina care permite fiecãrei creaturi sã-Þi cunoascã blândeþea ºi disponibilitatea infinitã de a ierta... Datoritã milostivirii Tale, nebun de iubire, Tu ai vrut sã fii mereu alãturi de creaturile tale... O, milostivire! Inima-mi se pierde-n Tine! În orice parte se-ntoarce ºi priveºte spiritul meu, el nu percepe decât milostivire...”[3]. În ochii acestei minunate sfinte, milostivirea este omniprezentã, totul este milostivire.

Pentru ea, milostivirea este puterea creatoare care se

scurge din viaþa divinã, este lumina care strãluceºte peste întreaga lucrare a mâinilor lui Dumnezeu.

Creºtinul este chemat sã experimenteze milostivirea divinã, întâlnindu-L pe Dumnezeu în sacramenul spovezii, unde el primeºte iertarea ºi este învãluit din nou în iubirea divinã. Prin binecuvântarea de dezlegare pe care o dã preotul în numele lui Hristos, milostivirea divinã ºterge pãcatul, conferã darul iertãrii ºi reînnoieºte viaþa divinã în suflet. În felul acesta, omul este reîmpãcat cu Dumnezeu, o reîmpãcare care reînnoadã prietenia cu El ºi care aduce cu sine pacea ºi liniºtea conºtiinþei, însoþite de o adevãratã mângâiere spiritualã. Împãcându-se cu Dumnezeu, omul se împacã ºi cu Biserica, ºi cu sine însuºi. Dacã prin pãcat s-a ºtirbit sau chiar s-a rupt comuniunea frãþeascã, prin spovadã ea se reface. Astfel, pãcãtosul iertat reintrã în comuniunea sfinþilor ºi beneficiazã de schimbul de bunuri spirituale dintre membrele vii ale Trupului lui Hristos. Împãcarea cu Dumnezeu, cu Biserica ºi cu sine însuºi aduce, la rându-i, bucuria interioarã, bucurie care este, de fapt, rodul iubirii regãsite, a iubirii fiului care ºi-a regãsit tatãl. Psalmul 31 pune în luminã relaþia dintre împãcare ºi bucurie. Acest psalm este un cântec de mulþumire al omului pãcãtos, care primeºte iertarea lui Dumnezeu. „Fericit cel cãruia i s-au iertat fãrãdelegile ºi cãruia i s-au acoperit pãcatele./ Fericit bãrbatul cãruia nu-i va socoti Domnul pãcatul” (Ps 31, 1-2). Experimentarea bucuriei împãcãrii îl conduce pe creºtin sã trãiascã o viaþã nouã.

Este vorba de o viaþã trãitã cu Hristos ºi asemenea vieþii lui Hristos. Pentru aceasta, Spiritul Sfânt vine în ajutor slãbiciunii umane ºi, în calitatea Sa de cãlãuzã interioarã, îl va educa treptat pe creºtin la practicarea curãþiei inimii, cãci doar din inima curatã pãcatul este cu adevãrat alungat. Astfel, creºtinul trãieºte o adevãratã viaþã filialã, prin care el dã mãrturie de „minunãþiile Celui care ne-a fãcut sã trecem din întuneric la admirabila Sa luminã” (1 Pt 2,9). Aceastã mãrturie exprimã ºi realizeazã mulþumirea pãcãtosului iertat în faþa Tatãlui ceresc, pentru acest minunat sacrament al milostivirii Sale, pe care, prin Bisericã, El ni-l oferã tuturor, în numele iubirii Sale.

Pr. Anton CRIªAN, Vicar cu preoþii ºi persoanele consacrate Note: 1. Dintr-un cuvânt adresat la începutul lunii martie 2008 participanþilor la un curs organizat de Tribunalul Penitenþeriei Apostolice.

2. Din mesajul adresat tinerilor cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului – Ziua Floriilor 2008.

3. Ecaterina de Siena, Cartea Dialogurilor, cap. 30, pp 111-112.

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

5

Din viaþa Eparhiei

Sfântul Iosif Patron al Eparhiei de Cluj-Gherla Sfântul Iosif, Logodnicul Preasfintei Fecioare Maria, Patron al familiei, Patron al Bisericii Universale, Patron al Europei, ºi pentru credincioºii greco-catolici Patron al Eparhiei de Cluj-Gherla, este pomenit în calendarul liturgic la data de 19 martie, zi celebratã în Eparhia de Cluj-Gherla ca Sãrbãtoare de Poruncã. Decretul prin care s-a hotãrât aceastã completare a calendarului liturgic a fost emis de cãtre Episcopul Eparhial Florentin Crihãlmeanu, la 16 martie 2003, cu aprobarea Prefectului Congregaþiei pentru Bisericile Orientale. Aceastã decizie s-a luat þinând cont de faptul cã „Sfântul Iosif (…) a devenit încã din anul 1856 Patron al Eparhiei de Cluj-Gherla (pe acea vreme de Gherla), prin hotãrârea primului Episcop al ei, Ioan Alexi (1856-1862)”.

La Sãrbãtoarea Sfântului Iosif, miercuri, 19 martie a.c., s-a împlinit un an de la binecuvântarea noii capele „Sfântul Iosif” (în 18 martie 2007), moment aniversar marcat prin celebrarea Sfintei Liturghii Arhiereºti în incinta capelei. Cu acest prilej, de la ora 9.00, Preasfinþia Sa Florentin, însoþit de preoþi ºi credincioºi din parohiile clujene, au fost primiþi de cãtre credincioºii parohiei „Andrei Mureºanu”, de pãrintele paroh Mircea Marþian ºi de vicarul parohiei, pr. Titus Sas, în spaþiul care a prins viaþã în mijlocul zidurilor de beton din Piaþa Cipariu, ce constituie structura de bazã a viitoarei catedrale greco-catolice clujene.

Rãspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de cãtre corul Jubilate, dirijat de Mihaela Ceºa-Goje, formaþie muzicalã nãscutã odatã cu inaugurarea noii capele ºi prezentã, spre a încununa prin cânt rugãciunea, la toate celebrãrile liturgice din duminici ºi sãrbãtori. În cuvântul de învãþãturã, Preasfinþia Sa Florentin a prezentat credincioºilor viaþa Sfântului Iosif, acela despre care Pãrinþii Bisericii spun cã este „icoanã vie a vieþii de sfinþenie, oglindã a virtuþilor”, rememorând, totodatã, drumul spiritual de un an în Capela „Sfântul Iosif”, un an de când s-au împlinit toate cele rânduite pentru ca acest loc sã devinã un punct liturgic, un loc de rugãciune.

S-a arãtat faptul cã sfinþirea capelei cu hramul “Sfântul Iosif” a fost un moment de progres, a fost o nouã treaptã urcatã în dezvoltarea Eparhiei. Astfel, dacã pânã atunci se vorbea despre fundamentul unei clãdiri începute ºi neterminate, de atunci se vorbeºte despre capela “Sfântul Iosif” ca ºi despre o flacãrã aprinsã, o oazã de rugãciune, un loc de

6

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

culturã pentru Eparhia de Cluj-Gherla. Se poate spune cã aceastã capelã ºi-a împlinit misiunea în anul care a trecut, dar, drumul este abia la început. Existã speranþa de a se face noi paºi, prin binecuvântarea sãlii de conferinþe (care este situatã simetric faþã de capelã) ºi, mai ales, stabilirea unui proiect pentru a se continua lucrãrile pe verticalã. O altã intenþie exprimatã în cadrul celebrãrii a fost aceea de a se dedica viitoarea catedralã greco-catolicã martirilor pentru credinþã ai secolului XX, aceasta din dorinþa de a nu face niciun fel de discriminãri între cei care au mãrturisit adevãrata credinþã în timpul regimului de tristã memorie; mãcar aici, în bisericã, sã fie alãturi, aºa cum au fost ºi în închisori, de multe ori, catolici, ortodocºi, protestanþi, chiar ºi evrei, oameni de diferite naþionalitãþi, trãitori pe teritoriul României.

Pentru a se rememora ceea ce s-a trãit vreme de un an în acest loc aflat sub protecþia Sfântului Iosif, la finalul Sfintei Jertfe Liturgice a avut loc o proiecþie de imagini din viaþa capelei ºi a parohiei, într-un grupaj realizat de Codruþa Fernea, preºedintã ASTRU. Astfel, pe acordurile miniconcertului oferit de membrii corului Jubilate, s-au derulat imagini de la numeroasele programe desfãºurate în spaþiul primitor ºi plin de luminã, spaþiu în care ºi-au dat mâna, ca organizatori, parohia “Andrei Mureºanu”, împreunã cu membrii asociaþiilor ASTRU, AGRU, Departamentul de Catehezã al Episcopiei, dar ºi alte organizaþii din cadrul Eparhiei de Cluj-Gherla.

Sãrbãtoarea “Sfântului Iosif” a fost în mod deosebit pentru credincioºii Eparhiei de Cluj-Gherla o invitaþie la rugãciune, urmând exemplul aceluia care I-a primit în grija sa pe Fiul lui Dumnezeu ºi pe Preasfânta Sa Mamã, Maria: “Sã-L rugãm pe bunul Dumnezeu sã putem urma exemplul credinþei lui Iosif, exemplul credinþei asumate, pe care se poate clãdi apoi o viaþã în ascultare faþã de Dumnezeu, astfel încât încercãrile grele, dificultãþile, momentele de tulburare ale vieþii sã nu ne zdruncine stânca credinþei. Sã-i cerem Patronului Bisericii Universale ºi Patronului Eparhiei noastre sã ne mijloceascã harul de a creºte ºi de a ne întãri, de a rãmâne statornici în mãrturisirea credinþei noastre, pânã la moarte. Iar Sfântul Iosif, icoana sfinþeniei, pilda dreptãþii ºi oglinda virtuþilor, sã ne mijloceascã harul unei vieþi în sfinþenie, pãzind poruncile divine, din iubire faþã de Dumnezeu, ºi fãcând fapte de caritate, din iubire faþã de aproapele.”

Din viaþa Eparhiei

Vizit@ pastoral@ în parohia “Buna Vestire” din cartierul clujean M@r@}ti Parohia greco-catolicã "Buna Vestire", situatã în cartierul Mãrãºti din Cluj-Napoca, a serbat duminicã, 30 martie a.c., hramul bisericii parohiale ce se construieºte pe str. Cãlan f.n. Cu acest prilej, Preasfinþia Sa Florentin Crihãlmeanu a celebrat Sfânta Liturghie în capela din demisolul bisericii, dând curs invitaþiei pr. paroh Grigore Ciupe ºi credincioºilor parohiei.

La masa altarului au concelebrat ºapte preoþi, prezenþi pentru a sãrbãtori împreunã cu comunitatea din Mãrãºti o veste bunã, aceea a împlinirii unui frumos drum de jertfã ºi rugãciune prin care, în curând, o nouã bisericã greco-catolicã va putea fi finalizatã ºi sfinþitã în Cluj-Napoca. Prima Sfântã Liturghie Arhiereascã, celebratã împreunã cu credincioºii parohiei nou-înfiinþate, a avut loc în anul jubiliar 2000, într-o casã improvizatã de lemn, ce se aflã ºi în prezent lângã biserica în construcþie. Mai târziu, începând cu anul 2002, a început construirea noii biserici, actualmente fiind finalizatã ºi datã în folosinþã capela de la demisol. În cea de-a III-a duminicã a Postului cel Mare ºi Sfânt, la jumãtatea drumului de pregãtire pentru Sãrbãtoarea Învierii, Biserica propune o staþiune la umbra Crucii: închinarea la Sfânta Cruce. Despre Cruce a meditat PS Florentin la predica de la Sfânta Liturghie, arãtând cã acest instrument de torturã are origini asiriene, foarte îndepãrtate în timp: "Crucea, ca instrument de torturã, este într-adevãr înfricoºãtor. Prizonierul sau cel osândit la moarte prin rãstignire, moare prin sufocare, deºi, paradoxal, nimeni nu-i ia oxigenul, nu existã aparent nicio constrângere exterioarã, dar moare sub efectul greutãþii trupului, moare pentru cã nu mai poate expira aerul pe care l-a inspirat. Este o moarte într-adevãr chinuitoare, o moarte care dureazã ore în ºir, o moarte care, pentru cei care ºtiau ce înseamnã, este îngrozitoare.

Aceasta este moartea pe care Dumnezeu a pregãtit-o pentru Fiul Sãu."

Preasfinþia Sa a explicat, în continuare, motivul pentru care Dumnezeu l-a scãpat pe fiul lui Isac de la moarte, dar pe Fiul Sãu iubit nu L-a scãpat: "Pentru cã Dumnezeu a dorit ca Fiul Sãu sã ia asupra Sa toate pãcatele lumii, dintotdeauna ºi de pretutindeni.

Acestea nu sunt puþine. Dacã planeta noastrã depãºeºte astãzi 6 miliarde de oameni, gândiþi-vã la pãcatele tuturor acestor oameni, dar gândiþi-vã ºi la pãcatele zecilor ºi zecilor de miliarde care au existat mai înainte de toþi cei care vieþuim acum pe pãmânt, ºi

sã ne gândim la zecile ºi zecile de miliarde de oameni care vor exista dupã dispariþia noastrã de pe acest pãmânt, dacã Domnul va binevoi. Iatã ce înseamnã actul Rãscumpãrãrii: a putea purta toate aceste pãcate, care mai pot fi înmulþite cu cifra pãcatelor noastre ºi cu toate pãcatele omenirii – fiecare dintre aceºti oameni, sute de miliarde, au, la rândul lor, mii sau milioane de pãcate. Iatã de ce a fost nevoie de o astfel de moarte pe lemnul Crucii. (…) Vã daþi seama de încãrcarea psihologicã, la nivel mental, a unei persoane care se simte încãrcatã de toate aceste pãcate. Încercaþi sã alãturaþi, la durerea fizicã, la batjocurã, la pãlmuire, ºi aceastã torturã interioarã, mentalã, sufleteascã. Dumnezeu fiind, este pus în faþa creaþiei mâinilor Sale. Dumnezeu, în faþa omului creat de El dupã chip ºi asemãnare, Dumnezeu cel întreit Sfânt, în faþa omului pervertit de pãcat.

Iatã care este rolul Crucii, iatã importanþa Crucii, iatã de ce noi, creºtinii, ne începem ziua sub semnul Crucii ºi ne-o încheiem sub semnul Crucii. Ne începem viaþa sub semnul Crucii, prin Botez, ºi ne-o încheiem sub semnul Crucii, prin dezlegarea de pãcate pe care o primim la înmormântare. Semnul Crucii este, de fapt, toiagul nostru de sprijin în acest pelerinaj pãmântesc. Semnul Crucii este semnul pe care fiecare dintre noi trebuie sã-l purtãm în sufletele noastre." În încheierea sãrbãtorii din cartierul clujean Mãrãºti, pr. paroh Grigore Ciupe a adresat Episcopului ºi invitaþilor un cuvânt de mulþumire, care a inclus ºi o descriere a "Cãii Crucii" strãbãtutã pânã aici în lucrarea de ridicare a bisericii, lucrare ce s-a desfãºurat prin ajutor financiar oferit de diverse surse, mai ales organizaþiile Kirche in not ºi Renovabis, dar ºi de Guvernul României – prin contribuþia d-lui deputat Horea Uioreanu, credincios greco-catolic, prezent la celebrare – sprijin substanþial, care va grãbi momentul sfinþirii lãcaºului de cult cu hramul "Buna Vestire".

Preasfinþia Sa Florentin a reamintit despre aniversarea, în acea zi de duminicã, a Înalt Preasfinþiei Sale George Guþiu, Arhiepiscop Ad Personam, la împlinirea frumoasei vârste de 84 de ani. Preasfinþia Sa a fãcut un îndemn la rugãciune pentru cel care a condus Eparhia de Cluj-Gherla între anii 1990-2002, în lumina libertãþii dobânditã prin jertfa crucii anilor de închisoare.

Grupaj realizat de Biroul de presã Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

7

Adev@ruri de credin]@

Învierea lui Hristos {i î n v i e r e a n o a s t r ~ „Veniþi de luaþi luminã” – aceasta este prima chemare a preotului în noaptea sfântã a Învierii lui Hristos. La început, o singurã flacãrã aprinsã, din care se va rãspândi apoi lumina focului pentru toatã mulþimea de credincioºi cuprinsã încã de întuneric. O flacãrã neînsemnatã în comparaþie cu puterea nopþii, dar din care, însã, toate se vor lumina, zãdãrnicind negrul greu al întunericului. Aceastã primã procesiune din rânduiala slujbei de Înviere exprimã simbolic esenþa Sãrbãtorii. Mântuitorul Hristos cheamã întregul neam omenesc spre lumina Crucii ºi Învierii Sale, din care luând va avea parte de viaþã veºnicã luminatã, trecând astfel de la moartea nopþii la viaþa zilei celei fãrã de apus.

Episcopi, preoþi, diaconi, credincioºi mai mult sau mai puþin practicanþi, toatã suflarea creºtinã serbeazã cu emoþie marea sãrbãtoare în Învierii lui Hristos din morþi. Cu toþii aºteptãm în liniºte chemarea episcopului sau a preotului rânduit spre luminã, dupã care, înghesuindu-ne, ajungem într-un final sã aprindem fitilul lumânãrii pe care o þinem tremurând în mânã, cu gândul ca nu cumva sã se stingã cât timp dureazã tradiþionalul înconjur al bisericii.

Ascultãm rãbdãtori Canonul Învierii, o capodoperã teologicã, aºteptând sfârºitul fiecãrei cântãri pentru a putea intona cu întreaga adunare imnul Învierii : „Hristos a înviat din morþi, cu moartea pe moarte cãlcând, ºi celor din morminte viaþã dãruindu-le”. Dupã predicã ºi urãrile cuvenite de la sfârºitul slujbei, urmeazã o altã parte frumoasã, chiar dacã nu fãrã obiºnuita îmbulzealã, luarea „paºtilor”, adicã a bucãþelelor de pâine înmuiate în vin ºi binecuvântate, servite, mai nou, nu în cãniþa adusã cu grijã de acasã de fiecare credincios, ci în pahare de plastic acoperite ºi inscripþionate corespunzãtor.

Cuprinºi de febra Sãrbãtorii, se întâmplã sã trecem pe lângã semnificaþia profundã a Învierii lui Hristos ºi, mai ales, pe lângã consecinþele acestui eveniment pentru viaþa noastrã de creºtini. Purtaþi de frumoasa melodie a imnului Învierii, uitãm, poate, sã meditãm asupra conþinutului acestuia. Participãm cu

8

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

dragã inimã la atât de frumoasa slujbã a Învierii, dar nu înþelegem prea bine ce se cântã la stranã ºi nici nu reuºim sã continuãm meditaþia pe tema Învierii pe care am reuºit, poate, sã o iniþiem în bisericã.

Suficiente motive pentru a ne opri din alergarea stresantã a zilelor noastre, cu care suntem obiºnuiþi, ºi a cãuta însemnãtatea acestui eveniment fundamental al istoriei mântuirii noastre: Învierea Mântuitorului Isus Hristos.

Învierea lui Hristos – fundamentul credinþei noastre Sfântul Pavel le scrie corintenilor, pe aceastã temã, un cuvânt lãmuritor: „Dacã nu existã înviere a morþilor, atunci nici Hristos n-a înviat.

Iar dacã Hristos n-a înviat, atunci zadarnicã este propovãduirea noastrã, zadarnicã e ºi credinþa voastrã […] Dar, nu!: Hristos a înviat, pârgã celor adormiþi” (1 Cor 15, 13;14;20).

Sfintele Evanghelii prezintã, împreunã cu viaþa, opera ºi persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, ºi parcursul de credinþã pe care l-au urmat apostolii ºi cei împreunã cu ei: adicã recunoaºterea în persoana acestui om, Isus, pe trimisul lui Dumnezeu, Mesia, Hristos. Este un fapt cunoscut cã ceea ce a fãcut posibilã aceastã fundamentare a credinþei celor ce l-au urmat pe Isus a fost tocmai evenimentul luminos al Învierii Sale din morþi. Numai plecând de aici, toatã lucrarea rãscumpãrãtoare a lui Isus Hristos capãtã deplina sa valenþã ºi înþelegere. De altfel, la aceeaºi luminã a Învierii au fost scrise ºi cãrþile Noului Testament.

Catehismul Bisericii Catolice (CBC) subliniazã astfel aceste adevãruri de credinþã: „Adevãrul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. El spusese: «Când veþi înãlþa pe Fiul Omului, atunci veþi cunoaºte cã Eu sunt» (In 8, 28). Învierea Celui rãstignit a demonstrat cã El este cu adevãrat «Eu sunt», Fiul lui Dumnezeu ºi Dumnezeu însuºi” (n.

653).

Adev@ruri de credin]@ Prin urmare, ceea ce stã la baza credinþei noastre este evenimentul real al Învierii lui Hristos, prin care, retroactiv, întregul parcurs pãmântesc al lui Isus se lumineazã ºi se împlineºte. Mai mult decât atât, existenþa noastrã pãmânteascã dobândeºte o deschidere ºi un sens supranatural: crezând ºi împlinind voinþa lui Hristos Dumnezeu, avem asigurarea cã, trecând prin moarte, vom ºi învia împreunã cu El.

Învierea noastrã prin Învierea lui Hristos Isus Sfântul Pavel accentueazã în mai multe rânduri credinþa primilor creºtini, rãmasã neclintitã de-a lungul veacurilor, conform cãreia, prin moarte ºi Înviere, Isus ne-a trecut ºi pe noi de la moarte la viaþã: „Cãci, precum toþi mor în Adam, tot astfel toþi vor fi înviaþi în Hristos” (1 Cor 15, 22). În El, creºtinii gustã „cuvântul cel bun al lui Dumnezeu ºi puterile veacului ce va sã vinã” (Evr 6, 5). Prin moartea lui Hristos, cei ce-L urmeazã sunt atraºi la viaþa dumnezeiascã, „pentru ca cei ce viazã sã nu mai vieze loruºi, ci Acelui Care pentru ei a murit ºi a înviat” (2 Cor 5, 15).

Un aspect important ce trebuie subliniat aici este faptul cã învierea priveºte persoana umanã în întregime: suflet ºi trup. Hristos a înviat în propriul Sãu Trup: „Vedeþi mâinile Mele ºi picioarele Mele, cã Eu Însumi sunt; pipãiþi-Mã ºi vedeþi cã duhul nu are carne ºi oase aºa cum Mã vedeþi pe mine cã am” (Lc 24, 39). Prin Hristos, ºi noi vom învia cu sufletul nostru ºi cu trupul nostru, dar acesta din urmã va fi transfigurat în trup spiritual, adicã un trup impregnat în întregime de Spiritul Sfânt (cf. Rm 8, 11). Referitor la cine sunt cei ce vor învia, trebuie spus cã toþi oamenii care au murit vor învia. Evanghelistul Ioan ne spune cã „cei ce au fãcut cele bune vor ieºi spre învierea vieþii, iar cei ce au fãcut cele rele, spre învierea osândei” (5, 29). Ceea ce determinã aceastã diferenþiere este tocmai urmarea sau refuzul lui Hristos pe parcursul acestei vieþi pãmânteºti finite.

Chiar dacã este adevãrat cã, în mod definitiv, învierea morþilor va fi în „ziua cea de apoi”, adicã la sfârºitul lumii, nu trebuie uitat cã, într-un anume fel, suntem deja înviaþi cu Hristos. „Uniþi cu Hristos prin Botez, credincioºii participã deja realmente la viaþa cereascã a lui Hristos cel înviat, dar aceastã viaþã rãmâne «ascunsã cu Hristos Dumnezeu» (Col 3, 3)” (CBC, n. 1003).

Duminica – ziua celebrãrii Învierii Domnului

„Aceastã aleasã ºi sfântã zi, cea dintâi a sãptãmânii, împãrãteasã ºi doamnã, praznic al praznicelor este, ºi sãrbãtoare a sãrbãtorilor, în care binecuvântãm pe Hristos în veci” (Canonul Învierii, Cântarea a 8-a, Irmos). O frumoasã cântare, ce exprimã cu foarte mare profunzime importanþa zile Învierii Domnului, prima ºi cea mai aleasã zi a sãptãmânii, dedicatã întru totul preamãririi lui Dumnezeu, care prin Fiul Sãu Unic, Isus Hristos, a adus mântuire întregului neam omenesc.

Duminica (dies dominica = ziua Domnului), fiind «prima zi» a sãptãmânii, ziua Învierii Domnului, aminteºte prima creaþie. Dar este ºi «a opta zi», cea care urmeazã dupã sabat, ºi semnificã noua creaþie inauguratã de Învierea lui Hristos.

Legea Domnului ºi porunca Bisericii prescriu foarte limpede cã „Duminica ºi în celelalte sãrbãtori de poruncã, credincioºii sunt obligaþi sã participe la Liturghie” (CBC, n. 2180). Aceastã obligativitate decurge din însemnãtatea evenimentului celebrat pentru viaþa de credinþã ºi din cinstirea care i se cuvine lui Dumnezeu. De aceea, credincioºii se vor abþine, în aceste zile, de la orice fel de munci sau activitãþi care îi împiedicã sã aducã cultul cuvenit lui Dumnezeu.

Aceastã îndatorire este, din pãcate, tot mai mult ignoratã de omul zilelor noastre. Sfinþirea duminicii este tot mai mult înlocuitã cu tendinþe la modã, dar goale de însemnãtate spiritualã: ieºitul în baruri sau la cumpãrãturi, izolare în faþa televizorului etc.

Aprofundarea reînnoitã a sensului Învierii lui Hristos are drept consecinþã trãirea creºtineascã a însemnãtãþii zilei de duminicã, zi ce ne oferã tuturor un timp de odihnã ºi rãgaz necesar cultivãrii vieþii religioase, sociale ºi culturale.

Pentru a încheia, nimic nu este mai potrivit decât imnul care, atât de frumos, rãsunã în noaptea Sfintei Învieri: „Hristos a înviat din morþi, cu moartea pe moarte cãlcând, ºi celor din morminte viaþã dãruindu-le. ªi nouã ne-a dãruit viaþã veºnicã. Închinãmu-ne Învierii Lui celei de a treia zi”.

Pr. Dc. Daniel AVRAM

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

9

Creºtinul azi

Imn de glorie Biruitorului morþii Troparul Învierii Domnului Hristos a înviat din morþi, cu moartea pe moarte cãlcând, ºi celor din morminte viaþã dãruindu-le.

Sunt cuvintele Troparului Învierii Domnului, Dumnezeului ºi Mântuitorului nostru Isus Hristos, a imnului de glorie ce-l cântãm Biruitorului morþii. Este o frazã ce condenseazã în ea esenþa teologicã a evenimentului ºi sãrbãtorii Învierii Domnului. Iatã un posibil mod de lecturã al acestui imn. „Hristos...” Cine este acest înviat din morþi?

Cuvântul, care pe când lumea a primit începutul era la Dumnezeu, care este Dumnezeu; a doua persoanã din Sfânta Treime; Cuvântul lui Dumnezeu cel unit ipostatic cu natura umanã în Hristos; Cel uns, Cel investit de Tatãl; Mesia cel promis ºi aºteptat; Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria prin lucrarea Spiritului Sfânt; evreul Isus din neamul lui David.

Credinþa în dubla naturã, umanã ºi divinã, a lui Isus Hristos, este indispensabil legatã de calitatea lui de Rãscumpãrãtor. Dacã El n-ar fi fost Dumnezeu adevãrat, n-ar fi avut capacitatea de a ne salva, iar dacã n-ar fi fost om deplin, n-ar fi realizat opera rãscumpãrãrii în numele nostru. Iatã, deci, identitatea Celui înviat, Isus Hristos e deopotrivã om ºi Dumnezeu adevãrat. „...a înviat...” Trebuie precizat cã învierea lui Hristos este diferitã de orice resuscitare sau reanimare – prin care sunt redate unui organism încã viabil funcþiile vitale, respiraþie ºi puls – deoarece în cazul lui Isus este vorba de o moarte realã. Învierea lui Hristos Isus este substanþial diferitã de orice înviere din morþi realizatã de El sau de alþii cãrora li s-a dat aceastã putere, deoarece toþi aceºtia au reprimit viaþa naturalã pe care, mai târziu, au pierdut-o murind din nou. Noi ºtim cã Hristos «cel înviat din morþi nu mai moare, moartea nu mai are nicio putere asupra Lui» (Romani 6, 9), El este înviat cu trup glorificat ºi nemuritor.

Centralitatea mesajului pe care-l aduce învierea

10

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

lui Hristos constã în conºtiinþa cã, prin moarte ºi înviere, Isus Hristos a biruit în trup pãcatul ºi consecinþele acestuia; cã planul lui Dumnezeu de a-l face fericit pe om continuã sã se împlineascã; falimentul experimentat de om în slãbiciunea lui nu numai cã nu-i este fatal, dar, aºezat în mâinile lui Dumnezeu, devine mijloc de mântuire; cã, prin vechiul pãcat, n-am pierdut nimic din ceea ce Dumnezeu gândise ºi pregãtise pentru noi: accesul la comuniunea cu Treimea Preasfântã în veºnicie.

Acest mesaj al biruinþei luminii asupra întunericului, bunãtãþii asupra urii, vieþii asupra morþii, ne invitã sã integrãm tot ce avem, suntem ºi iubim în planul de mântuire al lui Dumnezeu: pãcatul spre iertare, slãbiciunea spre umilinþã, încredere ºi apel la atotputerea bunãtãþii divine, iar bucuriile spre a-i mulþumi. În viaþa noastrã deplin umanã, Dumnezeu vrea sã locuiascã ºi sã fie prezent atât în dificultãþi ºi suferinþe, cât ºi în bucurii, în bucuria întâlnirii cu cei dragi nouã ºi în cea a mesei bogate a acestor sfinte zile. Deoarece, prin întrupare ºi înviere, Hristos vrea sã divinizeze viaþa noastrã în toate aspectele ei. „a înviat ...din morþi...” Isus Hristos, condamnat de procuratorul Pilat din Pont, a murit pe cruce (foarte probabil) vineri, 7 aprilie, anul 30 e.n., la Ierusalim, în urma suplicilor la care a fost supus.

Moartea Lui a fost autentificatã de corpul de execuþie roman ºi El a fost înmormântat. Deci, mort fiind, a înviat dintre cei morþi. „a înviat ...cu moartea pe moarte cãlcând...”

Avem aici douã sensuri ale morþii: moartea Lui ºi moartea noastrã. Prima moarte, capabilã sã o calce, sã o desfiinþeze pe cea de-a doua, este moartea realã, dar liberã a Fiului lui Dumnezeu. Viaþa Mea «nimeni n-o ia de la Mine, ci Eu o dau de la Mine însumi. Am putere sã o dau ºi am putere sã o iau din nou» (Ioan 10, 18). Actul morþii lui Isus Hristos nu numai cã nu este o sinucidere – datoritã faptului cã

Creºtinul azi putea sã o evite, ºi Dumnezeu fiind, sã practice un alt mod de rãscumpãrare, mai blând în suferinþã pentru trupul sãu sfânt – dar modalitatea rãscumpãrãrii prin cruce, aleasã liber de Hristos, este o contribuþie, o ofertã de sine adusã nouã, oamenilor; este o modalitate prin care, în Hristos, Dumnezeu se asociazã deplin umanitãþii suferind în trup, experimentând pânã la paroxism ceea ce experimenteazã creatura umanã în urma pãcatului: suferinþã ºi moarte. Tocmai aceastã calitate a ofertei conºtiente, voluntare ºi intenþionate prin cruce, unitã cu atotputerea lui Dumnezeu, calcã distrugând moartea pãcatului. De aici sfântul rod al iertãrii noastre ce-l primim în botez ºi mãrturisire. „...pe moarte cãlcând...” A doua moarte, cea pe care moartea lui Hristos o calcã, o desfiinþeazã, o biruieºte prin cruce, este moartea noastrã, moartea adusã de pãcat, cea care ne desparte de Dumnezeu. Dacã moartea pãcatului este distructivã, moartea lui Hristos are valoarea unei noi creaþii; dacã moartea pãcatului este o închidere în sine, un egoism autodistrugãtor, moartea lui Hristos este auto-dãruire. Avem prezent aici misterul prin care cel Atotputernic coborându-se, micºorându-se ºi suferind rãul, îl distruge. „...celor din morminte...” «Mormintele s-au deschis ºi multe trupuri ale sfinþilor morþi au înviat ºi, ieºind din morminte, dupã învierea Lui, au venit în cetatea sfântã ºi s-au arãtat multora» (Matei 27, 52-53). Avem aici semnul împlinirii planului lui Dumnezeu pentru om. Prin coborârea lui Hristos la iad dupã moarte, pentru a-i elibera pe toþi cei ce aºteptau rãscumpãrarea Lui, El extinde efectul salvator al pãtimirii sale la toatã umanitatea, întregii istorii. De la Hristos – punctul central al salvãrii – în urmã pânã la Adam, ºi de la Hristos pânã la ultimul om care va exista pe pãmânt, tuturor le este oferit harul mântuirii. „...viaþã dãruindu-le.” Moartea lui Hristos nu este un spectacol al unei capacitãþi exemplare ºi de neîntrecut de a suferi; nici învierea Sa o demonstraþie a puterii dumnezeieºti care-i serveºte Lui. Aºa cum ne-a dãruit viaþa în actul creaþiei, El, Cuvântul, îºi dãruieºte propria moarte ºi-nviere nouã. «În El era viaþa. Toate au luat fiinþã prin El, ºi fãrã El nimic nu a luat fiinþã din ceea ce existã» (Ioan 1, 3-4). Creatorul universului ºi al lumii, care a fãcut tot ce existã cu Cuvântul din nimic, este Cel care poate ºi redã viaþa creaturilor sale, atât cea naturalã, cât ºi cea mai presus de fire, supranaturalã. Dupã cum Hristos, primul înviat din morþi, nu mai moare, la învierea morþilor trupurile noastre vor învia cu mãrire prin puterea lui Dumnezeu ºi, reunindu-se cu sufletele spirituale, nemuritoare vor fi pentru toatã veºnicia. Iatã, deci, douã daruri: cel al învierii trupurilor la sfârºitul timpurilor ºi cel al unei vieþi supranaturale – «celor ce L-au primit, celor care cred în numele Lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12).

„...dãruindu-le.” Nu las nesubliniat aspectul gratuitãþii darului vieþii pe care o primim. Nu numai cã noi nu putem contribui cu nimic pentru a ne merita viaþa supranaturalã, fericirea veºnicã – putem doar sã nu o refuzãm, sã o acceptãm, sã ne deschidem ei – însã acest dar a lui Dumnezeu este un act ce porneºte dintr-o absolutã libertate, în care nu existã nicio necesitate, ºi dintr-o bunãtate expansivã a lui Dumnezeu faþã de noi.

Iatã esenþa credinþei noastre în învierea lui Hristos, iatã motivul speranþei ºi al bucuriei noastre creºtine. Tuturor, sãrbãtori fericite! Hristos a înviat cu adevãrat!

Pr. Cãlin BOT

Un dangãt de clopot strãbate…

Un dangãt de clopot strãbate... ªi coruri de îngeri cântând, Minunea divinã vestind: Hristos a-nviat din mormânt!

Mãreaþã, iubirea cea sfântã Învãluie mari bucurii Lumini aprinse de cei vii La-nvierea Sa preasfântã.

Oh, Doamne, cât de fericit Deschis-ai cerul pentru noi, Ai frânt cãlcarea de legi noi, Sã fii-n veci Domnul preamãrit.

De-acum eºti pururea cu noi, Slãvit, iubit, mângâietor, Ne eºti pe veci Învãþãtor Al vieþii noastre de apoi...

Un dangãt de clopot strãbate, Minunea divinã-anunþând: Hristos a-nviat, biruind Mormânt, moarte ºi pãcate Un dangãt de clopot strãbate...

Victoria MAN-NICOLAE

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

11

Biserica }i societatea

V ia Crucis

Printre cele mai iubite practici religioase ale Occidentului este Calea Crucii, însoþirea lui Isus în itinerarul Sãu ultim, din suferinþã în suferinþã, pânã la rãstignire ºi aºezarea în mormânt. Isus ºtia ce îºi asumã, luând asupra Sa rãscumpãrarea pãcatelor noastre, precum ºi cã aceasta era posibilitatea sã-i înveþe pe cei ce urma sã-i mai întâlneascã.

Sfânta Euharistie e amintirea sacramentalã a acestei perioade, iar rememorarea istoricã a locurilor ºi evenimentelor se pãstreazã prin Via Crucis.

O creºtinã din secolul IV, Egeria, a fãcut acest

Învierea

pelerinaj ºi a lãsat descrierea Locurilor Sfinte ºi a practicilor evlavioase obiºnuite atunci. În colecþia Biblioteca AGRU se gãseºte acest "document", datoritã profesoarei Cornelia Friºan.

Se pãstreazã ºi alte formule, lãsate de Sf. Bernard (†1153), Sf. Francisc (†1126) ºi Sf. Bonaventura (†1274). Cu vremea s-au încetãþenit "staþiunile", care ºi azi se pãstreazã: unele menþionate de textele biblice, altele preluate din tradiþie (cãderile lui Isus, intervenþia Veronicãi).

Forma actualã, cu 14 staþiuni, s-a consolidat în Spania, iar apoi a trecut ºi-n Italia; a fost definitivatã de San Leonardo da Porto Maurizio (†1751) ºi adoptatã în ceremonialul Jubileului din 1750, la Coloseum; era prezent Marele Inochentie (†1768), militari transilvãneni aflaþi la Roma ºi primii clerici români greco-catolici.

Deci, îl însoþim pe Hristos de la agonia din Getsemani, la judecata lui Pilat, biciuire, rãstignire între tâlhari, moartea ºi aºezarea în mormânt. Mutã, dar sfâºietoare e durerea Mariei, pãrtaºã ºi Ea la rãscumpãrarea noastrã.

Sãptãmâna Patimilor este dominatã de aceastã tragedie cristicã, eliberatoarea noastrã de pãcat prin iubirea lui Isus ºi solidaritatea Sa cu noi.

Dar nu moartea e finalul Cãii Crucii, ci Învierea: cu moarte pe moarte cãlcând, Isus a proclamat victoria Vieþii asupra Morþii. Aceasta este Ziua pe care a lãsat-o Domnul, sã ne bucurãm de Paºti! Calea Crucii se încheie la aceastã a cinsprezecea staþiune, cea definitivã! Hristos a înviat!

Viorica LASCU

Numai Maica Preacuratã, în vârtejul încercãrii, Nu ºi-a stins mãcar o clipã sfânta candelã-a sperãrii: – Va-nvia! – îi spune-o ºoaptã din adâncul inimii Încleºtarea de pe Cruce fu-ncercarea disperatã ªi, surpând domnia Beznei, jugul Morþii-l va zdrobi!

A Satanei de-a menþine faþa lumii-ntunecatã; – Va-nvia cu strãlucire! – zic ºi frunzele din muguri –, Iar când Soarele se-ascunse dupã umbra unui nor, Cãci Viaþa nu se stinge nici pe cruce, nici pe ruguri; El crezu, Întunecatul, c-a ieºit biruitor!

– Va-nvia mai plin de slavã! – cântã holda pe ogoare –, Fariseii sigilarã sub o piatrã primãvara, Ca ºi spicul meu ce creºte din grãuntele ce moare!

Deci putea de-acum sã doarmã, fãrã teamã, toatã þara, – Va-nvia! – rãsunã-n codri mii de pãsãri cu fanfara –, Mai ales cã stãpânirea, prin strãjeri, i-asiguratã Cãci nu poþi sã þii în lanþuri ferecatã primãvara!

Cã sãmânþa de sub brazdã n-o sã iasã niciodatã...

De aceea-n zorii zilei Învierii-nvingãtoare, Gura dulce ca o ºoaptã ºi duioasã ca o doinã, Când vuia prin aer zvonul rãspândit de Vestitoare, Ce suna pe mal de ape, pe ogoare ºi pe moinã, Semãnând credinþã-n unii, iar în alþii îndoialã, Crãinicindu-ºi Vestea bunã ºi trezind din morþi pãmântul, Ea-i cu totul liniºtitã ca statornicã Vestalã...

Astãzi tace-ncãtuºatã ºi-amuþitã ca mormântul!

L-a vãzut ºi Ea, – fireºte –, înaintea tuturor, Glasul limpede ca cerul ºi puternic ca un tunet, Însã tace ºi le-ascultã, fremãtând, solia lor (…)

Ce vibra adânc în Templu ºi în inimi cu rãsunet, Biciuind trufia beznei, îmbrãcatã-n strai de cleric Ori în purpurã de rege, azi e stins în întuneric.

Nicolae PURA, Ucenicii se lãsarã pradã fricii ºi durerii, Simfonia Mariei Iar a treia zi-ºi pierdurã ºi nãdejdea Învierii!

12

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

Biserica ºi societatea

Prim@vara sufletului Un sentiment profund omenesc ne îndeamnã ca, de marile sãrbãtori de peste an, ºi mai cu seamã de Paºti, sã ne îmbrãcãm cu haine cât mai frumoase, de multe ori noi, iar aceastã schimbare de înfãþiºare ne aduce, în mod firesc, o stare pozitivã.

Sfintele Paºti sunt rânduite în prag de primãvarã, când natura întreagã se reînnoieºte. În grãdini sau pe câmp se adunã resturile vegetale rãmase din toamnã, se aprind, astfel ca viaþa nouã, rãscolitã în pãmânt de adierea primãverii, sã nu fie împiedicatã în creºterea ei de lucrurile moarte, care încep sã putrezeascã.

Aºa procedeazã ºi Biserica, tot în prag de primãvarã, în Postul Mare, cu sufletul omului, obligându-l pe fiecare creºtin sã facã o curãþenie radicalã a sufletului sãu, prin porunca: "Sã-þi mãrturiseºti pãcatele tale preotului rânduit ºi, cel puþin o datã pe an, la Paºti, sã te cumineci". La Învierea Domnului, orice creºtin adevãrat trebuie sã fie viu cu sufletul, curãþit de pãcate printr-o bunã mãrturisire ºi prin Sfânta Cuminecare.

Ochiul Domnului vede toate, pânã ºi gândurile noastre cele mai ascunse. Cum s-ar simþi, oare, în ziua de Paºti, un creºtin foarte frumos îmbrãcat, cu haine noi, dar care ºtie cã Dumnezeu îl vede putred pe dinãuntru, cu sufletul plin de toate necurãþiile unui an? Cu siguranþã, nu se va putea bucura de Învierea Domnului. Se va gândi cã ºi lui i se potrivesc cuvintele Mântuitorului: "Vai, vouã, fariseilor fãþarnici, cã sunteþi ca mormintele vãruite, care pe dinafarã sunt frumoase, iar pe dinãuntru sunt pline de oasele morþilor ºi de toatã necurãþia" (Matei 23,27).

Cel mai mare îndemn pentru înnoirea sufleteascã de Paºti este faptul cã Mântuitorul a venit în lume, a pãtimit, s-a rãstignit, s-a îngropat ºi a înviat tocmai pentru a face cu putinþã curãþarea sufletului de pãcate. A iertat oamenilor pãcatele cât a fost pe pãmânt, iar prin minuni a dovedit cã este Dumnezeu adevãrat ºi cã are putere sã ierte

pãcatele. Dar El n-a rãmas ca noi, pe pãmânt, ci s-a înãlþat la cer. Puterea Lui de a ierta pãcatele a dat-o Apostolilor Sãi, îndatã dupã Înviere: "Luaþi Spirit Sfânt! Celor ce le veþi ierta pãcatele, le vor fi iertate; ºi celor ce le veþi þine, vor fi þinute" (Ioan 20,23). Aºadar, cea dintâi grijã a Domnului, aceasta a fost: sã nu ducã cu El puterea de a ierta pãcatele, ci sã o lase Bisericii Sale. Prin Sfânta Tainã a Mãrturisirii, Biserica iartã pânã astãzi pãcatele, dupã porunca Mântuitorului, prin meritele Sale ºi cu puterea Sa. Mântuitorul a venit în lume pentru ca oamenii sã aibã viaþã; dar, acolo unde este pãcat de moarte, nu existã viaþã pentru suflet. Domnul Isus nu are nevoie de credincioºi morþi, ci de credincioºi vii – iar pãcatul de moarte ucide viaþa spiritualã a sufletului. El a venit sã-l caute ºi sã-l afle “pe cel ce era pierdut”, ºtiind cã nu sãnãtoºilor le trebuie doctor, ci bolnavilor. El e Pãstorul cel bun, care lasã cele nouãzeci ºi nouã de oi în staul ºi porneºte dupã cea rãtãcitã; aflând-o, o ia pe umeri ºi se bucurã mai mult decât de cele care nu s-au rãtãcit. El e Pãrintele cel bun ºi îndurãtor, care iese în întâmpinarea fiului rãtãcit ºi varsã lacrimi de bucurie. Necuprinsã mângâiere va avea Domnul când, în ziua de Paºti, privind mulþimea din bisericã, va afla unul sau mai mulþi fii rãtãciþi care, în Postul Mare, s-au gândit ºi s-au hotãrât sã se întoarcã la Pãrintele lor, zicând: “Greºit-am la cer ºi înaintea Ta!”.

Creºtinul ce rãmâne mort sufleteºte chiar ºi în ziua de Paºti face, pentru el, zadarnice Patimile Domnului, rãstignirea, îngroparea ºi Învierea Lui. Pe el, rãscumpãrarea Domnului nu-l poate atinge, iar aceasta din vinã proprie, pentru cã nu vrea sã se foloseascã de mijloacele învierii sufleteºti, de Sfintele Taine. Ce durere, dar ºi ce ofensã mai mare îi poate aduce cineva Domnului Isus în ziua Învierii, decât aceea de a rãmâne mort cu sufletul, deºi Mântuitorul i-a câºtigat, prin jertfa Sa, izvor de apã vie în Sfintele Taine?

Alexandru PINTELEI Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

13

Biserica ºi societatea

Ce ne rezerv@ viitorul? existenþa nu are niciun sens. Aceasta însã contrazice rezultatele observaþiei noastre, care ne spune cã toate câte se petrec în jurul nostru au un sens, au un scop. Omul face tot ce face, pentru cã urmãreºte un scop concret: plãcerea, sau, într-o formã mai puþin desluºitã, fericirea. Omul seamãnã sãmânþa, pentru cã urmãreºte un scop: sã obþinã o recoltã.

Trãim într-o lume în permanentã schimbare, iar psihicul nostru este bombardat în continuu de noi ºi noi surprize. Asistãm zilnic la rãsturnãri de valori, la dispariþia sau naºterea altora noi. Noþiuni familiare, cu care eram obiºnuiþi, sunt golite de conþinut, sau primesc un conþinut nou. Cea mai afectatã instituþie pare a fi cãsãtoria: asistãm la lenta dispariþie a ei ºi la înlocuirea sa cu “convieþuirea de comun acord”, fãrã nicio obligaþie. Chiar ºi creºtinismul, ca religie revelatã, se pare cã se tinde a fi înlocuit cu un creºtinism fãrã Hristos, urmãrindu-se acreditarea ideii cã valorile creºtine pe care e întemeiatã Europa de azi sunt rezultatul “spiritului european”, care le-ar fi generat ºi fãrã creºtinism. Dacã ar fi adevãratã afirmaþia aceasta, de ce civilizaþia greco-romanã nu a produs de la sine valorile creºtine: altruismul, iubirea aproapelui, jertfa, iubirea vrãjmaºului? E suficient sã vedem regresul moral pe care I-a generat ignorarea creºtinismului în viaþa publicã, pentru ca sã ne dãm seama cã, dacã valorile morale creºtine nu se pot menþine în absenþa creºtinismului, ar fi iluzoriu sã ne imaginãm cã ele ar fi putut fi generate în mod spontan, fãrã el. Ce e însã ºi mai rãu, mentalitatea societãþii începe sã alunece spre relativismul moral: se încearcã sã se acrediteze cã e tot una dacã îþi conduci sau nu viaþa dupã niºte principii morale, pentru cã, ºi aºa, ce e bine sau util pentru unul, e rãu sau dãunãtor pentru celãlalt. Chiar ºi creºtinismul este acuzat cã introduce idei discriminatorii în mentalitatea omenirii, deoarece propovãduieºte existenta unei Fiinþe Supreme, care aºteaptã de la noi un anumit fel de comportament, pentru ca într-o viaþã ulterioarã celei terestre sã putem ajunge la o viziune fericitoare a Ei. Dacã ar fi sã dãm crezare acestor tendinþe, rãspunsul la întrebarea din titlu ar fi cã istoria, lumea se îndreaptã spre nicãieri, cã

14

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

Urmând firul acestei gândiri, trebuie sã admitem cã ºi în spatele fenomenelor care se petrec în jurul nostru, se ascunde un scop pe care nu îl putem desluºi la prima vedere. Vom descoperi cã lumea din jurul nostru este un imens ceasornic care funcþioneazã cu o precizie uluitoare, iar aceastã precizie nu poate fi rodul hazardului. Nu este un capriciu al hazardului cã insectele au ºase picioare, cãci cercetãrile inginereºti au dovedit cã vehiculul ideal care sã se poatã deplasa pe orice teren, cât de accidentat ar fi, trebuie sã aibã ºase roþi. La fel, numãrul ºi dispoziþia degetelor de la mâini ºi de la picioare s-a dovedit a fi cel necesar pentru a ne asigura stabilitatea ºi capacitatea de a apuca. Normal ºi logic este sã credem, aºa cum a descoperit-o de altfel însuºi Dumnezeu, cã existã un Creator ºi Coordonator Suprem al Creaþiei. Este logic ca acest Stãpân absolut sã nu fi creat Universul ca sã-l lase sã funcþioneze în mod haotic, ci sã-i rânduiascã legi care sã-l guverneze, ca sã ilustreze expresia de admiraþie a Psalmistului: “Cerurile povestesc mãrirea lui Dumnezeu...” (Ps. 18,2). Aºadar, tot Universul, prin existenþa ºi prin perfecþiunea funcþionãri sale, Îl laudã pe Creatorul lui.

Astfel, pentru veºnicia lui Dumnezeu, nici perioada de ignorare a existentei Lui nu poate fi decât un scurt rãgaz. Sau poate perioada premergãtoare revenirii lui Isus ? Sã nu uitãm previziunea îngrijoratã a Lui: “Fiul Omului, când va veni, va mai gãsi credinþã pe pãmânt?” (Lc. 18,8).

Nu este datoria noastrã sã ne batem capul când va avea loc a doua venire a Mântuitorului, ci sã þinem treazã credinþa în mijlocul atâtor ispite ºi încercãri, având speranþa neclintitã cã “acela care va rãbda pânã la sfârºit, se va mântui” (Mt. 10,22).

Sã fim, aºadar, liniºtiþi: lumea nu poate evolua decât spre biruinþa finalã a lui Dumnezeu, iar nouã nu ne rãmâne decât sã fim statornici în bine pânã la sfârºit.

Pr. loan-Vasile BOTIZA

Reportaj

Simboluri ale identit@]ii “…Împlinirea Bisericii Tale, pãzeºte-o; sfinþeºte-i pe cei ce iubesc podoaba casei Tale…”

De câte ori sunt la Baia Mare, unde am locuit cu pãrinþii ºi surorile mele mai bine de 20 de ani, trec ºi pe la biserica “Buna Vestire”. Despre aceastã bisericã, de care mã simt atât de legat, am scris pânã acum de douã ori: prima datã când era în construcþie, ºi apoi la finalizarea ei. Fiind din nou în frumosul oraº de pe malul Sãsarului, am avut marea bucurie sã constat cã lãcaºul de cult s-a îmbogãþit cu un iconostas, un tablou de mari dimensiuni, pe partea dreaptã a navei, ºi un tron episcopal. Acestea îi conferã un plus de frumuseþe ºi, aº îndrãzni sã spun, un plus de spiritualitate.

Proiectul iconostasului ºi execuþia tabloului îi aparþin prim-curatorului, domnului inginer Ovidiu Vâclea, care s-a implicat cu deplinã angajare în realizarea acestei biserici frecventatã de mulþi credincioºi. Spre satisfacþia mea, am constatat cã este ºi locul unde se îndreaptã mulþi tineri ºi copii.

Binecuvântarea noii biserici a fost fãcutã de cãtre Preafericitul Lucian ºi Preasfinþiþii Ioan ºi Alexandru, însã acesteia, pentru a fi fidelã arhetipului rãsãritean, îi lipsea un iconostas.

Ideea care a stat la baza proiectului a fost sã se aducã înaintea credincioºilor ºi imaginea cupolei Catedralei Sfântul Petru din Roma, ca simbol al unirii credincioºilor transilvãneni cu Biserica Universalã.

Iconostasul a fost realizat de firma Mobicom din Mica, judeþul Cluj, sub conducerea domnului Nicolae Câmpean, iar picturile de pe acesta sunt opera doamnei Rodica Cârcu-Pribileanu.

Dupã cum se vede din imagine, ansamblul este original, fãrã stridenþe, fidel tradiþiilor bizantine, dar cu deschidere spre nou. Putem sã-l considerãm o reuºitã, ºi cred cã deschiderea spre nou ar trebui sã caracterizeze ºi alte iconostase ce se vor amplasa în bisericile greco-catolice aflate în construcþie.

Tabloul, amplasat vizavi de cel al Bunei Vestiri, este donaþia unei devotate credincioase, doamna Cornelia Fãnãþean. Se înscrie armonios în plastica edificiului religios ºi completeazã fericit podoaba Casei Domnului.

Parohia, la care sunt arondaþi peste 2000 de credincioºi, are doi carismatici ºi vrednici preoþi, ºi anume pr. protopop Cristinel-Ioan Albu ºi pãrintele Florin Merciu, ce sunt nu numai buni administratori, ci ºi buni oratori. La rândul sãu, corul – care dã rãspunsul în cadrul oficiilor liturgice – este o prezenþã remarcabilã.

Duminicã, 23 martie 2008, în ajunul hramului bisericii, Preasfinþia Sa Ioan al Maramureºului, în mijlocul unui mare numãr de credincioºi, a sfinþit iconostasul ºi tronul episcopal.

Sugerez tuturor celor ce ajung în Baia Mare sã cerceteze bisericile noastre construite dupã 1990, catedrala episcopalã nefiindu-ne restituitã. În momentul de faþã, este ultima aflatã în aceastã situaþie.

Sãmânþa bunã aruncatã de Episcopii martiri, Alexandru Rusu ºi Ioan Dragomir, a dat roade bogate. Sub pãstorirea Preafericitului Lucian, care iniþial a fost Episcop de Maramureº, ºi a actualului Ierarh, Preasfinþia Sa Ioan ªiºeºtean, mulþi maramureºeni îºi dovedesc, în continuare, ataºamentul faþã de Biserica Romei.

Adrian MAN

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

15

Familia creºtinã

RUG~CIUNEA – for]a de unitate }i de speran]@ în familie Într-o încãpere, patru lumânãri ardeau încetiºor. Ambianþa era atât de plãcutã ºi de liniºtitã, încât le puteai auzi vorbind. Prima lumânare a spus: “Eu sunt Pacea! Oricum, nimeni nu mã mai poate pãstra aprinsã. Cred cã mã voi stinge în curând!”. Flacãra s-a micºorat cu rapiditate, apoi s-a stins în întregime.

Cea de-a doua a spus: “Eu sunt Credinþa! Dincolo de toate, se pare cã nu mai sunt indispensabilã, aºa cã nu mai are niciun sens sã mai stau aprinsã!”. Nici nu a terminat de vorbit, cã o adiere blândã a stins-o încetiºor.

Cu tristeþe, cea de-a treia lumânare a spus, la rândul ei: “Eu sunt Dragostea!

Nici eu nu mai am puterea de a mai sta aprinsã. Oamenii mã dau la o parte ºi nu-mi mai înþeleg importanþa. Ei uitã sã-i iubeascã pânã ºi pe cei care le sunt aproape!”. Acestea le-a spus, apoi s-a stins... Deodatã, un copilaº intrã în camerã ºi vãzu trei lumânãri stinse.

“Dar voi de ce nu ardeþi? Voi ar trebui sã fiþi aprinse ºi sã luminaþi mereu!", spuse el ºi începu sã plângã... Atunci, cea de-a patra lumânare, cu o voce blândã, a spus: “Nu te teme! Câtã vreme eu încã mai ard, le putem reaprinde pe celelalte... Eu sunt Speranþa!”. Cu ochii plini de încredere, copilul luã lumânarea speranþei ºi le aprinse pe celelalte.

Flacãra speranþei sã ardã mereu în viaþa noastrã, astfel fiecare dintre noi poate menþine aprinse în suflet Pacea, Credinþa ºi Dragostea! [1].

Trãim vremuri agitate, zilnic suntem bombardaþi cu informaþii atât la televizor cât ºi în presã sau la radio, probleme la serviciu, stres. Mai avem noi, oare, timp sã ºi respirãm, sã fim noi cu noi înºine, mãcar pentru câteva clipe? Oare rugãciunea mai are un rost în ziua de azi?

Am traversat perioada Postului Mare, timp de meditaþie ºi de transformãri, în primul rând în noi înºine, pentru a deveni mai buni, mai toleranþi faþã de greºelile noastre ºi ale aproapelui.

Cu toþii ºtim ce înseamnã a ne ruga; eu încerc însã sã vã propun o altã abordare a acestui subiect.

DESPRE ATENÞIE În Apocalipsa Sfântului Ioan (3,20) citim: “Iatã, stau la uºã ºi bat. Dacã cineva aude glasul Meu ºi deschide uºa, voi intra la el ºi voi cina cu el, iar el cu Mine”.

16

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

Pentru a putea auzi în adevãratul sens al cuvântului, e nevoie de liniºte, de pace în suflet ºi de atenþie. Cãutarea adevãrului, cãutarea lui Dumnezeu, comunicarea, implicã, în mod automat, atenþia.

Sã ne amintim aici de Vechiul Testament: “Ascultã, Israele...”, sau de profetul Eli care se întreba cum e Dumnezeu. E ca o adiere de vânt...; ºi a fost atent ca sã poatã sã ajungã sã simtã acea adiere de vânt. Sfântul Augustin a aplicat aceastã atenþie când a scris Confesiunile – prima autobiografie ca gen literar – unde el ºi-a examinat viata. Astfel îºi dã seama de firul de `aur` al existenþei sale, adicã de legãtura cu Dumnezeu.

Sentimentul absurditãþii vieþii e datorat, dupã Sf. Augustin, lipsei atenþiei [2]. Dacã ne uitãm mai bine la viaþa noastrã, vom putea ºi noi, la rândul nostru, sã observãm sensul ei, care se aratã discret, dar sigur. Ce trebuie sã facem pentru aceasta?

Sf. Augustin spune cã e necesar sã intrãm în noi înºine, pe un drum interior al vieþii spirituale, pentru a ne putea cunoaºte. Cine se gãseºte în noi? E însuºi Dumnezeu, care ne aºteaptã sã ne întâlnim cu El. Pentru a putea ajunge sã ne cunoaºtem pe noi înºine, avem nevoie de aceastã atenþie, adicã ad tensio = ca un tonus, ca o putere regeneratoare.

Sfânta Tereza d`Aquila, Sfântul Ioan al Crucii, Etty Hilesum – o tânãrã evreicã convertitã la creºtinism ºi decedatã la Auschwitz –, cu toþii vorbesc despre aceastã întâlnire cu Dumnezeu în interior. Nicolas Malebranche (1638-1715), discipol al lui Descartes,

Familia creºtinã spunea: “Atenþia e rugãciunea naturalã a sufletului” [3]; altfel spus, rugãciunea naturalã înseamnã a fi atent atât la nevoile celui de lângã tine, cât ºi a fi atent la Dumnezeu.

Sã ne amintim de atenþia mamei faþã de noul nãscut, în special noaptea, când copilaºul plânge.

Ea se scoalã, obositã cum e, ºi merge la el sã vadã de ce are nevoie, sã-l schimbe, sã-i dea sã mãnânce, sã-l legene ºi sã-l adoarmã. Astfel, atenþia devine o forþã a iubirii.

VICIUL DIVERTISMENTULUI Divertismentul, în general, cu o bunã mãsurã, e benefic atât organismului, menþinerii echilibrului personal, cât ºi relaþiilor familiale.

Excesul, însã, e nociv. Blaise Pascal (16231662) spunea cã distracþia, divertismentul are o forþã nocivã, pentru cã spulberã, împrãºtie atenþia [4]. În esenþã, el sublinia faptul cã oamenii se comportã în aºa fel încât au uitat cã, fiecare, odatã va muri. Divertismentul este o formã de de-tensionare, de dis-amour, pentru cã atenþia, adicã ad-tension, nu este focalizatã. Un exemplu: câte televizoare sunt în casele noastre? Unul, douã, mai multe? Astfel, seara, în loc ca familia sã fie unitã în faþã unei activitãþi comune, unde fiecare e atent la nevoile celorlalþi, copii mãnâncã în camera lor, în faþa televizorului, soþul mãnâncã singur ºi el, pentru cã e un meci de fotbal, iar soþia se poate gândi, obositã fiind, ce cãsnicie fericitã are, ajungând o servitoare în casã... Un altfel de exemplu, în Belgia, unde am stat ºase ani: am observat cã multe familii nu au televizor, iar seara, familia mãnâncã împreunã, povestesc, spalã vasele împreunã, adicã fiecare e atent la nevoile celuilalt.

ATENÞIA – FORMÃ A IUBIRII Atenþia, adicã dispoziþia noastrã – în ciuda oboselii, în ciuda problemelor noastre – de a fi mereu focalizaþi, atenþi la nevoile celor din jur, se va transforma în timp în cel mai frumos poem de iubire pe care cineva þi-l poate dãrui. Când iubeºti, te dãruieºti cu totul ºi eºti atent la cel de lângã tine – un mic buchet de flori soþiei, un scurt sms: “Mã gândesc la tine”, toate aceste gesturi mici, de atenþie, sunt, de fapt, mici acte de iubire. Micile atenþii, o mângâiere pe obraz, un zâmbet, toate sudeazã iubirea.

Aceastã atenþie, ca bazã a iubirii în cuplu ºi în familie, stã ºi la baza vieþii spirituale, manifestatã prin rugãciune.

DESPRE RUGÃCIUNE În ziua de azi, rugãciunea îºi mai are locul în viata unui cuplu modern? Sau e o noþiune învechitã?

Ei bine, rugãciunea, viaþa spiritualã a unui cuplu poate ajuta – ºi ajutã foarte mult – în depãºirea problemelor inerente vieþii. Prin rugãciune ne încredinþãm vieþile, sãnãtatea, speranþele sau problemele noastre lui Dumnezeu, care este Tatãl nostru, a fiecãruia dintre noi. Rugãciunea e bine sã fie fãcutã cu încredere: “ªtie Tatãl vostru ce vã este de trebuinþã” (Mt. 6, 8), cu umilinþã – ºi aici mã gândesc la atitudinea sutaºului roman: “Doamne, nu sunt vrednic sã intri sub acoperãmântul meu, dar spune numai un cuvânt...” – ºi cu statornicie: “Neîncetat sã vã rugaþi” (1 Ts. 5,17-18). Cum adicã?

Sã nu dormim? Nu! Toatã viaþa noastrã, faptele noastre, atenþia noastrã se pot oferi lui Dumnezeu ca o rugãciune continuã. Aceastã practicã spiritualã a fost foarte frumos ilustratã în cartea Povestirile unui pelerin rus. De asemenea, lectura spiritualã practicatã zilnic, poate ajuta foarte mult. Sfântul Augustin recunoaºte cã-i datoreazã unei cãrþi convertirea sa. El ne spune în Confesiuni cã, la un moment dat, a vãzut o carte, ce era Scriptura, ºi a auzit o voce: “Tole lege”, adicã: “I-a ºi citeºte”; ºi a citit ºi a simþit cã o razã de luminã i-a pãtruns în inimã ºi toate îndoielile i s-au risipit.

Dupã Sf. Bernard, existã o legãturã strânsã între lecturã, meditaþie, rugãciune ºi contemplaþie. Ca ºi concluzie, seara e bine sã ne rezervãm puþin timp cu cel drag ºi sã învãþãm sã ne rugãm împreunã. Nu e uºor! Dar rugãciunea ne poate ajuta sã ne schimbãm în bine vieþile ºi sã transformãm o relaþie de familie dezastruoasã într-una sãnãtoasã.

Rugãciunea e vital sã fie spusã din inimã, sã spunem ceea ce simþim ºi, mai ales, sã nu ne uitãm la ceas cât trebuie sã ne mai rugãm. Un mic exemplu: Doamne, te rog ajutã-mi soþia mâine, cã are de rezolvat aceea problemã…, iar soþia, la rândul ei: Doamne, te rog fii alãturi de ºotul meu în cãlãtoria pe care o face... Acestea fac foarte mult.

Astfel, atenþia, ca forma a iubirii ºi a rugãciunii naturale a sufletului, se va transforma într-o rugãciune a familiei cãtre Dumnezeu, ca mijloc de comunicare spiritualã între soþi ºi Dumnezeu, ca o lumânare mereu aprinsã în faþa greutãþilor vieþii – lumânarea Speranþei.

Andrei BUªIÞÃ psihoterapeut ºi sexolog Note: 1. Cf. http://www.woow.ro/prezentare/Cele_patru_ lumanari.html 2. Dupuis M., Approche philosophique de la famille et de la sexualite, 2002, Diffusion universitaire Ciaco, Louvain-la-Neuve, p. 22.

3. Ibid., p. 4.

4. Ibid., p. 6.

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

17

In memoriam

Ioan-Paul al II-lea – u n P a p @ a l I e r t @ r i i Cu pioasã ºi adâncã veneraþie ne întoarcem în timp sã mai privim o datã imaginea marelui dispãrut, Pãstorul ºi prietenul tuturor, Ioan-Paul al II-lea.

Parcurgând perioada Postului Mare, suntem invitaþi sã urmãm marea pildã a iertãrii, aºa cum a fãcut Sfântul Pãrinte cu cel care a încercat sã-I curme viaþa.

13 mai 1981, orele 17:17, Ioan-Paul al II-lea salutã ºi-i binecuvânteazã pe cei 30.000 de turiºti ºi pelerini care se înghesuie în Piaþa San Pietro pentru audienþa generalã. În maºina descoperitã, Papa trece încet de-a lungul praporilor ºi îmbrãþiºeazã copiii, aºa cum a fãcut-o mereu, în fiecare zi de miercuri, sau în toate cãlãtoriile sale, în orice colþ al lumii. Iatã-l pe punctul de a încheia al doilea ocol al Pieþei ºi apropiindu-se de Poarta de bronz.

Cel ce atenteazã la viaþa Papei se aflã în mulþime, se numeºte Mehmet Ali Agca, 23 de ani, nãscut la Yesiltepe, în Turcia sud-orientalã, necãsãtorit; condamnat la moarte pentru crimã, evadat dintr-o închisoare militarã din Istanbul, terorist profesionist, cunoscut de poliþiile de pe jumãtate globul. Se aflã la mai puþin de ºase metri de Papã, când apasã pe trãgaci. Trage douã focuri care-l ating pe Sfântul Pãrinte, provocându-i pierderea a trei litri de sânge, dar inima-i rezistã. Împuºcãturile împrãºtie porumbeii, mulþimea este uluitã. Pânã la spital, Papa e conºtient ºi repetã într-una: “Maria, maica mea!

Maria, maicã!”, de parcã ar vrea sã ajute drumul cu rugãciunile sale. Abia când este pus pe targã îºi pierde cunoºtinþa.

La ora 18:00 chirurgii îºi încep munca. Totul dureazã o orã ºi douãzeci de minute. Apoi e transferat la terapie intensivã, unde începe aºteptarea… În duminica urmãtoare, 17 mai, Radio Vatican a transmis pelerinilor aflaþi în Piaþa San Pietro un mesaj înregistrat al Papei, mesaj care se încheia astfel: “Sunt în mod special aproape de cele douã persoane ce au fost rãnite odatã cu mine. Mã rog pentru acel frate al nostru care a tras asupra mea ºi pe care îl iert. Unit în Hristos, Preot ºi Victimã, îmi ofer suferinþa Bisericii ºi lumii. Þie, Marie, îþi spun: Totus tuus ego sum”.

De fapt, Papa a ajuns sã creadã cã viaþa sa a fost salvatã printr-un miracol fãcut de Fecioara Maria, a cãrei sãrbãtoare – 13 mai, apariþia Sa la Fatima (1917), unde, printre cele trei profeþii, era ºi una descrisã ca fiind un fapt apocaliptic – a coincis cu teribilul atentat. Sfântul Pãrinte a afirmat mai târziu: “O mânã a tras, dar o altã mânã a condus glonþul”. A fost relevarea unei intervenþii miraculoase, pe care ºi sufletul cel mai necredincios, cel mai secular cu putinþã, este imposibil sã nu o accepte. Agca a fost

18

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

un profesionist ºi a tras de la micã distanþã. Glonþul a trecut însã la numai câþiva milimetri de o arterã vitalã, care, dacã ar fi fost atinsã, ar fi produs o hemoragie ce ar fi putut provoca rapid moartea. Mai mult, n-a fost atinsã nici coloana vertebralã sau vreun grup de nervi esenþiali, care ar fi provocat, cel puþin, paralizia. Glonþul a fost în mod evident deviat de degetul Papei; ieºind din corp, a cãzut în papa-mobil, fiind ulterior recuperat; cel de-al doilea i-a zgâriat braþul, înainte de a rãni doi pelerini americani.

Atentatul împotriva Papei Ioan-Paul al II-lea nu a fost opera “delirului” unui delicvent care a fãcut totul de unul singur, fãrã ajutorul nimãnui, ci rodul unei maºinaþiuni complexe, orchestratã de minþi oculte ºi interesate sã creeze noi condiþii de destabilizare. La 29 iunie 1981, de sãrbãtoarea Sfinþilor Petru ºi Pavel, secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Agnostino Casarolli, spunea urmãtoarele: “O inimã, sau mai multe inimi? O inimã vrãjmaºã, care a înarmat o mânã duºmanã pentru a lovi în Papã, inima însãºi a Bisericii, ºi pentru a încerca sã reducã la tãcere o voce care, singurã, s-a ridicat pentru a proclama, cu curaj provenit din iubire, adevãrul, pentru a predica mila ºi dreptatea, pentru a vesti pacea”.

Urmând exemplul Sfântului Pãrinte, fiecare dintre noi suntem chemaþi – mai ales acum, în perioada de pregãtire pentru Marea Sãrbãtoare a Învierii Domnului – sã-i iertãm ºi sã ne rugãm pentru cei ce ne-au greºit, sub orice formã. Dumnezeu îi iartã pe cei care iartã. Iubirea de care dãm dovadã faþã de ceilalþi, ne va fi arãtatã de El ºi nouã. Aceasta este mãsura.

Pr. Marinel SÂMBOTELECAN Bibliografie: Domenico Del Rio, Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan-Paul al II-lea, Edit. Pauline, Bucureºti, 2005.

Carl Bronstein, Marco Politi, Sanctitatea Sa Ioan-Paul II ºi Istoria secretã a timpurilor noastre, Edit. Papyrus, Oradea, 1999.

Luigi Accatoli, Karol Woitila, Omul sfârºitului de mileniu, Edit. Viaþa Creºtinã, Cluj-Napoca, 1999.

Nicolae Mareº, Ioan-Paul al II-lea, Papã pentru mileniul III, Edit. Hiparion, Cluj-Napoca, 2001.

Iosif Biºoc (coord.), Un buchet de laude pentru Ioan-Paul al II-lea, Edit. Serafica, Roman, 2006.

Weigel George, Martor al speranþei. Biografia Papei Ioan-Paul al II-lea (1920-2005), Edit. Galaxia Gutenberg, Tg. Lãpuº, 2007.

In memoriam

A APUS O STEA PE P~M#NT: Actorul OVIDIU IULIU MOLDOVAN s-a nãscut pentru Cer Actorul Ovidiu Iuliu Moldovan a fost condus sâmbãtã, 15 martie a.c., pe ultimul sãu drum, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureºti, pe Aleea Actorilor. A fost un bun credincios greco-catolic, participând, când avea prilejul, la evenimente importante din viaþa Bisericii sale.

Ceremonia înmormântãrii a fost celebratã de cãtre Arhiereii Florentin Crihãlmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, ºi Mihai Frãþilã, Episcop auxiliar de Alba-Iulia ºi Fãgãraº, cu sediul la Bucureºti, la ceremonie fiind prezente câteva sute de persoane, printre care familia sa, colegi ºi prieteni.

Ovidiu Iuliu Moldovan este unul dintre cei mai cunoscuþi ºi apreciaþi actori români. Nãscut pe 1 ianuarie 1942, la Sãrmaºu (azi în judeþul Mureº), a absolvit, în anul 1964, Institutul de Artã Teatralã ºi Cinematograficã din Bucureºti. A debutat pe scena Teatrului Naþional din Timiºoara ºi a rãmas aici pânã în 1969. În anul 1970 s-a angajat la Teatrul Naþional Bucureºti, iar rolurile pe care le-a interpretat au fost dintre cele mai complexe.

Dispariþia sa a îndoliat întreaga lume artisticã, dar ºi publicul spectator, cãruia ºi-a oferit cu generozitate talentul în întreaga sa viaþã. Trupul neînsufleþit al marelui actor trecut la Domnul la vârsta de 66 de ani, a fost depus în dimineaþa zilei de sâmbãtã, 15 martie, în foaierul Sãlii Mari a Teatrului Naþional din Bucureºti, unde colegii, prietenii, familia, dar ºi oameni simpli care l-au cunoscut ºi l-au iubit, au venit sã-i aducã un ultim omagiu. În Cuvântul de rãmas-bun rostit la catafalcul actorului, Preasfinþia Sa Florentin, ca pãrinte spiritual al maestrului, a evocat personalitatea marelui om al scenei, dar a meditat ºi la conjunctura creatã, aceea de a participa la un spectacol adevãrat, în care un actor celebru îºi joacã ultimul rol.

Mai târziu, în aceeaºi zi de sâmbãtã, 15 martie a.c., pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu, o mulþime numeroasã de actori, personalitãþi publice, prieteni, rude sau oameni simpli, îºi luau pentru ultima datã „la revedere” de la maestrul Ovidiu Iuliu Moldovan, iar trupul neînsufleþit era oferit pãmântului din care a fost luat. În predica de la înmormântare, Preasfinþia Sa Florentin l-a prezentat pe cel dispãrut ca pe un prieten apropiat, ca pe un creºtin greco-catolic cu o educaþie

temeinicã, primitã din familie: „Am avut ocazia sã-l cunosc într-un moment tragic al vieþii sale: momentul morþii mamei sale. Atunci s-a nãscut o legãturã sufleteascã, spiritualã, care a continuat pânã când Domnul l-a chemat la cer. (...) Un om care a participat la spectacole de caritate pentru construirea viitoarei Catedrale greco-catolice din Cluj-Napoca ºi a fãcut donaþii Mitropoliei Blajului. De asemenea, a participat la marile ºi importantele evenimente din Biserica noastrã dupã anii 1990, în particular la momentul Întronizãrii Episcopale în Catedrala din Cluj-Napoca, la 6 august 2002.”

Preasfinþia Sa a amintit despre existenþa unui proiect pe care l-a împãrtãºit împreunã cu Ovidiu Iuliu Moldovan: „Era un vis pentru un film care ar fi trebuit sã se numeascã „Credinþa noastrã este viaþa noastrã”, în care el urma sã interpreteze rolul întâiului purpurat al neamului românesc, Cardinalul Iuliu Hossu, Eminentul Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, care, providenþialã coincidenþã, se aflã tot aici, în Cimitirul Bellu, alãturi de ceilalþi Episcopi greco-catolici mãrturisitori ai credinþei în timpul regimului comunist: Preasfinþitul Vasile Aftenie, Episcop auxiliar de Bucureºti, ºi Preasfinþitul Ioan Bãlan, Episcop greco-catolic de Lugoj. (...)

Pãmântul care acum îl primeºte, putem spune cã este un pãmânt sfinþit de rãmãºiþele pãmânteºti ale eminentelor personalitãþi ce odihnesc aici.

O stea apune aici, pe pãmânt, dar o stea lumineazã acum de sus, din constelaþia cereascã. Spre aceastã stea se îndreaptã acum pios gândul nostru, citând din marele Luceafãr al poeziei româneºti, pe care, adeseori, cu mare mãiestrie l-a recitat – Mihai Eminescu: «La steaua care-a rãsãrit/ E-o cale atât de lungã/ Cã mii de ani i-au trebuit/ Luminii sã ne-ajungã./ Poate de mult s-a stins în drum,/ În depãrtãri albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zãrit,/ Azi o vedem, ºi nu e.»

Sã-i fie odihna în Lumina veºnic-neapusã înveºmântatã ºi pomenirea, aici, pe pãmânt, în veci binecuvântatã, cu sfinþii ºi drepþii, odihneascã de-a dreapta cerescului Tatã.”

Biroul de presã P.S.: Necunoaºterea ºi nerespectarea, din partea mass-mediei centrale, a celor doi arhierei prezenþi la slujba înmormântãrii marelui artist a produs, pe bunã dreptate, o profundã nemulþumire pentru foarte mulþi credincioºi greco-catolici. În transmisiunile televizate de la slujba de înmormântare, numele celor doi arhierei prezenþi nu au fost nici mãcar o singurã datã amintite.

Vinovaþi pentru aceastã situaþie sunt atât jurnaliºtii presei centrale, care nu ºtiu prea multe despre greco-catolici, cât ºi birourile de presã greco-catolice, care, de cele mai multe ori, se miºcã încet sau transmit informaþii presei laice numai dupã consumarea evenimentului.

Sã sperãm cã vom fi suficient de înþelepþi sã învãþãm din propriile greºeli, iar pentru jurnaliºtii amintiþi nãdãjduim cã pe viitor vor avea mai mult respect pentru Biserica Românã Unitã cu Roma, Greco-Catolicã.

Pr. Dc. Daniel AVRAM

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

19

Social

Adunarea General@ a Asocia]iei Caritas Eparhial Greco-Catolic Cluj În data de 27 martie a.c., a avut loc, la sediul Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, Adunarea Generalã a Asociaþiei Caritas Eparhial Greco-Catolic Cluj. La întâlnire au participat membrii structurii de conducere a Asociaþiei, ºedinþa fiind prezidatã de Preasfinþia Sa Florentin CRIHÃLMEANU. Dupã cuvântul spiritual al Preasfinþiei Sale au urmat alte patru puncte importante fixate pe ordinea de zi: primirea de noi membri, prezentarea raportului de activitate pe anul 2007, propuneri referitoare la dezvoltarea Asociaþiei ºi raportul cenzorului.

Dupã ce cu bucurie toþi cei prezenþi au aprobat primirea mai multor membri, printre care Dl. Marius NICOARÃ, preºedintele Consiliului Judeþean Cluj, ºi Dl. Horea UIOREANU, deputat PNL - Cluj, ºedinþa a continuat cu raportul de activitate a Asociaþiei pe anul 2007, punctul principal al întâlnirii. Sprijinindu-se pe o foarte bunã prezentare a raportului sub formã de broºurã, Pr. Adrian AVRAM, directorul general al Asociaþiei, a punctat principalele realizãri, dar ºi dificultãþile pe care a trebuit sã le depãºeascã pe parcursul anului trecut. Dintre multele realizãri subliniate, douã au atras mai mult atenþia: Centrul social din municipiul Cluj-Napoca, str.

Moþilor nr. 32, ºi Complexul social din comuna Chinteni, judeþul Cluj. Trebuie adãugat faptul cã acestea sunt realizãri în sensul cã s-a reuºit iniþierea lor, ele rãmânând ca proiecte în derulare. Sunt douã proiecte mari ºi foarte importante pentru strategia de viitor a Asociaþiei, dar ºi pentru persoanele care vor beneficia de locuinþele sociale ce se construiesc în

comuna Chinteni, sub egida Caritas.

Referitor la aceste proiecte, Pr. Adrian AVRAM sublinia faptul cã „iniþierea lor a fost posibilã prin implicarea unor parteneri interni ºi externi. Dorim sã amintim ºi sã transmitem mulþumiri atât credincioºilor Bisericii noastre, autoritãþilor locale, judeþene ºi centrale, cât ºi sponsorilor ºi donatorilor. De asemenea, suntem recunoscãtori asociaþiilor caritabile din Vestul Europei, în special celor din Italia (Chiese dell´Est), Germania ºi Franþa”. Tot în acest context trebuie amintit ºi faptul cã s-a reuºit o bunã colaborare a Asociaþiei cu Consiliul Judeþean Cluj, datoritã cãruia aceste proiecte au putut demara cu succes. În continuarea prezentãrii raportului anual de activitate, Pr. Narcis POP, director Caritas - filiala Bistriþa, a subliniat succint acþiunile, realizãrile ºi proiectele de viitor ale Asociaþiei Caritas, care cunoaºte o importantã dezvoltare în oraºul Bistriþa. Un proiect aflat în pregãtire îl reprezintã ridicarea unei case pentru îngrijirea persoanelor vârstnice.

Raportul cenzorului ºi câteva propuneri de dezvoltare, având în vedere unele aspecte economice, au fost ultimele puncte discutate în cadrul ºedinþei. În încheiere, Dl. Marius NICOARÃ a mulþumit pentru onoarea oferitã de a face parte dintre membrii Asociaþiei Caritas ºi a promis continuarea aceleiaºi bune colaborãri ºi pe mai departe.

Preasfinþia Sa Florentin CRIHÃLMEANU, concluzionând lucrãrile Adunãrii Generale a Asociaþiei Caritas, a mulþumit tuturor celor ce se implicã în munca de ajutorare a persoanelor aflate în dificultãþi ºi nevoi. Referindu-se la rolul Asociaþiei Caritas, Preasfinþia Sa sublinia faptul cã „dupã multiple «zbateri ºi încercãri» avem astãzi o structurã bine definitã, organizatã conform standardelor moderne ºi funcþionalã în mai multe centre în Eparhia noastrã.

Putem spune cã Asociaþia Caritas Eparhial constituie acum nu doar un instrument util în domeniul social-caritativ, dar, prin elanul ºi amploarea acþiunilor sale, ºi un factor ce dinamizeazã dezvoltarea întregii Eparhii”.

Biroul de presã

20

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

Info CELEBRAREA ZILEI MONDIALE A TINERETULUI În data de 16 martie a.c., în întreaga Bisericã Catolicã s-a celebrat cea de-a XXIII-a Zi Mondialã a Tineretului. În acest an, tema propusã de cãtre Sf. Pãrinte Papa Benedict al XVI-lea a fost: "Când va veni Spiritul Sfânt asupra voastrã, voi veþi primi o putere ºi îmi veþi martori" (Fap 1,8).

Cu acest prilej, la Catedrala „Schimbarea la Faþã” s-a celebrat Sfânta Liturghie Arhiereascã în prezenþa reprezentanþilor tinerilor. În cadrul predicii, PS Florentin a prezentat Mesajul Sfântului Pãrinte cãtre tineri, subliniind aspecte mai importante: „Suveranul Pontif îndeamnã: «Dragi prieteni, fiþi sfinþi, fiþi misionari, pentru cã niciodatã nu se poate despãrþi sfinþenia de misiune (cf. Redemptoris missio, 90). Fiþi gata sã puneþi în joc viaþa voastrã pentru a lumina lumea cu adevãrul lui Hristos; pentru a rãspunde cu iubire la urã ºi la dispreþul vieþii; pentru a proclama speranþa lui Hristos înviat în orice colþ al pãmântului»(...)”. În dupã-amiaza zilei, la nivelul parohiilor s-a organizat un program recreativ pentru tineri.

Tensiunile existente au dispãrut, astfel încât, la ora actualã, cele douã parohii, greco-catolicã ºi ortodoxã, îºi desfãºoarã programul în mod normal.

Episcopia Greco-Catolicã de Oradea doreºte sã intre ºi în posesia altor lãcaºuri de cult câºtigate în instanþã. Urmeazã ca, în scurt timp, sã fie demarate discuþiile în aceastã direcþie.

Biroul de presã ***

SFÂNTUL SCAUN INSISTÃ: ÎNVÃÞÃTURA CATOLICÃ PRIVINDU-I PE EVREI ESTE ACEEAªI

PRIMA LITURGHIE LA VÃLANII DE BEIUª (comunicat) Conducerea Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolicã, Oradea, anunþã cu bucurie cã duminicã, 6 aprilie a.c., a avut loc prima Liturghie greco-catolicã în biserica din Vãlanii de Beiuº, dupã anul 1948. La Liturghie au participat pãrintele protopop de Beiuº, Ioan Mada, pãrintele paroh Ioan ªanta, alþi cinci preoþi, precum ºi aproximativ 200 de credincioºi greco-catolici.

Dupã tensiunile generate de refuzul pãrþii ortodoxe de a permite punerea în posesie a lãcaºului de cult, intervenþia celor doi Episcopi, Preasfinþiþii Sofronie ºi Virgil, a detensionat atmosfera, astfel încât miercuri, 2 aprilie a.c., s-a încheiat un protocol de slujire alternativã în biserica proprietate a cultului greco-catolic. Prin protocol s-au stabilit toate regulile de folosire a lãcaºului de cult, orarul, modul de împãrþire a cheltuielilor de întreþinere ºi altele.

Cazul de la Vãlani de Beiuº este unul deosebit, întrucât existã o singurã bisericã în localitate, iar aceasta a revenit proprietarului de drept, parohia greco-catolicã. De remarcat faptul cã locuitorii satului au înþeles necesitatea slujirii alternative, chiar dacã credincioºii ortodocºi au fost dezinformaþi în privinþa atitudinii adoptate de greco-catolici.

Vaticanul a dat o declaraþie în care subliniazã cã modificarea rugãciunii tradiþionale din Vinerea Mare, pentru evrei, nu trebuie vãzutã ca o schimbare în învãþãtura catolicã despre rolul poporului evreu.

Declaraþia de patru paragrafe a Secretariatului de Stat, datatã 4 aprilie a.c., rãspunde protestelor unor lideri evrei apãrute dupã ce Papa Benedict al XVI-lea a aprobat revizuirea rugãciunii din Misalul Roman din 1962. Deºi s-a eliminat referinþa la "orbirea" evreilor, textul în limba latinã pãstreazã rugãciunea pentru convertirea lor.

Unii lideri evrei ºi-au exprimat îngrijorarea cã rugãciunea modificatã ar putea fi vãzutã ca o justificare pentru noi eforturi de convertire a poporului iudeu la creºtinism. Aceste eforturi ar contrazice politica adoptatã de Bisericã dupã Conciliul Vatican II, mai exact de declaraþia Nostra Aetate, ce a stabilit baza unei noi prietenii între catolici ºi evrei. Documentul publicat de Vatican subliniazã cã revizuirea rugãciunii din Vinerea Mare "nu intenþioneazã în niciun caz sã indice o schimbare în învãþãtura Bisericii Catolice faþã la evrei". Declaraþia respinge "orice atitudine de sfidare sau discriminare a evreilor, repudiind ferm orice tip de antisemitism". Se mai subliniazã speranþa Bisericii cã "stima dintre evrei ºi creºtini va continua sã creascã".

Rabinul David Rosen, un lider implicat activ în discuþiile cu oficialii Vaticanului, se aºtepta ca Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

21

Info declaraþia sã afirme "opoziþia totalã a Bisericii faþã de prozelitism". În fapt, textul Vaticanului nu abordeazã direct problema convertirii. Cardinalul Walter Kasper, care conduce comisia pentru dialogul cu evreii, afirma în martie cã liderii evrei sunt în special sensibili la apelul la convertirea lor, percepându-l ca "o ameninþare la însãºi existenþa lor". El susþinea atunci cã rugãciunea pentru convertirea evreilor trebuie înþeleasã ca referindu-se la sfârºitul veacurilor, când întreaga omenire va ajunge la cunoaºterea lui Isus ca Domn. Înþelegând îngrijorarea liderilor evrei, Cardinalul explica atunci cã Vaticanul nu are vreun plan de convertire a evreilor, subliniind, în acelaºi timp, cã rugãciunea modificatã e în deplinã conformitate cu doctrina neschimbatã a Bisericii. "Sfântul Pãrinte (prin modificarea aprobatã) doreºte sã spunã: Da, Isus Hristos este mântuitorul tuturor oamenilor - inclusiv al evreilor."

Congresul Evreiesc American a primit bine declaraþia Vaticanului, subliniind cã este în linia documentului Nostra Aetate. Declaraþia, a afirmat Rabinul Rosen, "este în conformitate cu declaraþiile anterioare ale Bisericii de repudiere a oricãror încercãri de prozelitism între evrei, ca incompatibile cu stima adevãratã ºi cu solidaritatea cu poporul evreu". Un factor cheie în dezbaterea privind rugãciunea Vinerii Mari este diferenþa în înþelegerea catolicã ºi, respectiv, iudaicã a termenului evanghelizare. Pentru liderii evrei, acesta este înþeles ca presupunând un efort agresiv de convingere a evreilor sã îºi schimbe credinþa.

Catolicii, în schimb, considerã cã este dreptul ºi datoria fiecãrui credincios sã evanghelizeze, adicã sã rãspândeascã vestea cea bunã a Evangheliei tuturor popoarelor lumii AMBASADORUL SUA ÎN VIZITÃ LA EPISCOPIA DE CLUJ-GHERLA Excelenþa Sa Nicholas F. Taubman, ambasador al Statelor Unite ale Americii în România, a vizitat Sediul Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla, în dupã-masa zilei de marþi, 15 aprilie a.c. Distinsul oaspete ºi însoþitorii sãi au fost primiþi de cãtre Preasfinþia Sa Florentin Crihãlmeanu, Episcop Eparhial, Mons. Mihai Todea, Vicar General Eparhial, dl. Cristian Teglaº, Econom Eparhial, ºi dl.

Cãlin Teglaº, Consultor cu probleme de protocol ºi relaþii cu Statul. A fost o întâlnire cordialã, într-o atmosferã de respect reciproc, de bunã înþelegere.

"Consider cã reprezentantul diplomaþiei americane în România este un om cu deschidere faþã de problemele þãrii noastre ºi ale Bisericii noastre", a apreciat PS Florentin. Între subiectele abordate s-a reafirmat buna colaborare pe care reprezentanþii Eparhiei de Cluj-Gherla au avut-o ºi o au cu reprezentanþii diplomaþiei americane în România ºi s-a afirmat

22

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

dorinþa de a continua aceastã colaborare. De asemenea, s-a discutat ºi problema patrimoniului Bisericii Române Unite, ºi în particular a situaþiilor care încã trebuie rezolvate pentru restabilirea stãrii de drept. S-a apreciat cã existã un progres la nivelul finanþãrilor primite de la Stat pentru construcþia de noi edificii de cult, dar existã ºi o problemã cu privire la salarizarea clerului. În urma discuþiilor, Episcopul de Cluj-Gherla a menþionat faptul cã "Excelenþa Sa Nicholas Taubman, ºi-a exprimat bucuria de a putea cunoaºte aceste realitãþi ºi a asigurat Biserica noastrã de întreaga deschidere ºi disponibilitate de colaborare în limitele competenþelor sale."

Fiind invitat sã înscrie un cuvânt în Cartea de Aur a Episcopiei, Excelenþa Sa Nicholas Taubman a consemnat: "Statele Unite îºi exprimã dorinþa ca Bunul Dumnezeu sã îºi reverse binecuvântãrile Sale asupra Bisericii Greco-Catolice, sã puteþi oferi turmei încredinþate mângâiere prin Cuvântul lui Dumnezeu". Dupã aceste cuvinte, reprezentantul diplomaþiei americane ºi-a lãsat semnãtura alãturi de cea a oaspeþilor de seamã a Episcopiei de Cluj-Gherla: Cardinali, Episcopi, profesori de renume º.a. În continuare, Ierarhul locului a înmânat Ambasadorului Statelor Unite ale Americii în România, în semn de recunoºtinþã, medalia jubiliarã emisã cu ocazia aniversãrii a 150 de ani de la întemeierea Eparhiei de Cluj-Gherla, precum ºi câteva pliante cu informaþii privind Biserica Românã Unitã cu Roma, Greco-Catolicã. În încheierea vizitei, Excelenþa Sa a vizitat o micã expoziþie cu icoane reprezentative pentru zona Transilvaniei. În aceeaºi atmosferã de cordialitate, ambasadorul Statelor Unite la Bucureºti ºi-a luat la revedere, exprimându-ºi dorinþa de a putea continua buna colaborare dintre cele douã pãrþi, apreciind paºii pe care societatea româneascã i-a fãcut pe calea democraþiei. Preasfinþia Sa Florentin a exprimat, la rândul sãu, mulþumiri pentru onoarea de a fi fost vizitaþi de cãtre Înaltul reprezentant al diplomaþiei americane în România. catholica.ro

Poºta redacþiei

P o º t a re d a c þ i e i

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteþi pune întrebãri din orice domeniu teologic, urmând ca noi sã vã rãspundem în urmãtoarele numere ale revistei. Întrebãrile, propunerile, criticile dumneavoastrã le aºteptãm pe adresa: Revista “Viaþa Creºtinã”, Str. Moþilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj , tel. 0264-439018 int 21, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

Lãudat sã fie Isus ºi Maria!

Felicitãri, admiraþie ºi recunoºtinþã pentru munca dvs. devotatã.

Vã rog sã-mi rãspundeþi, pe scurt, cu cât mai multe referiri biblice sau bibliografice (accesibile pe Internet dacã se poate) la urmãtoarele întrebãri: 1) Despre predestinare ºi despre faptul cã unii oameni sunt aleºi de Dumnezeu pentru slujirea Lui dinainte de naºtere; cei 144 de mii din Apocalipsã îi includ pe toþi cei aleºi încã de la Creaþie? Ce se întâmplã cu restul omenirii?

2) Preºtiinþa lui Dumnezeu nu anuleazã Liberul Arbitru. De ce are omul Liber Arbitru?

3) Se poate mântui întreaga Creaþie, sau numai douã treimi, dupã modelul îngerilor care au pierdut o treime prin revolta lui Lucifer?

Via]a Cre}tin@ Publicaþie lunarã a Eparhiei Române Unite, Greco-Catolice de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIª Preºedinte: Prea Sfinþia Sa Florentin CRIHÃLMEANU Director: Pr. Dc. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Ioachim GHERMAN Adresa revistei: Str. Moþilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 21 e-mail:viata.crestina@gmail.com ISSN: 1223-4281

Dan JIANU * * * Predestinarea în sens catolic este faptul cã Dumnezeu, care în veºnicie le vede toate prezente, vede ºi soarta pe care o va avea cineva, dar aceasta nu înseamnã cã îl obligã sã aibã soarta aceea, ci doar o prevede care va fi, deci îl ºtie, încã înainte de naºtere, pe cel care Îl va sluji cu vrednicie.

Cei 144.000 din Apocalips nu sunt un numãr care reprezintã o cantitate matematicã, ci un numãr simbolic. În gândirea ebraicã existau mat multe numere “perfecte”: “1”, cãci Dumnezeu este unul; “3”, fiindcã e cel mai mare numãr divizibil doar cu unitatea; “4”, fiindcã este numãrul literelor care compun Numele lui Dumnezeu - YHWH (tetragram sacrã); “12”, numãrul triburilor lui Israel, precum ºi produsele lor ºi sumele produselor lor, înmulþite eventual eu 10, sau cu 100. Cei 144.000 sunt “o mulþime mare” (Apoc. 7, 9), “din toate neamurile pãmântului" (Apoc. 7, 9), “care vin din necaz mare, care ºi-au spãlat hainele ºi le-au albit în sângele Mielului” (Apoc. 7, 14), adicã martirii pentru credinþã, cei feciorelnici (Apoc. 14, 4) ºi cei care s-au cuminecat cu vrednicie cu Trupul ºi Sângele lui Hristos (In. 6, 54). Acest numãr nu-i cuprinde pe toþi cei aleºi încã de la Creaþie, deci numãrul celor mântuiþi nu se va limita doar la ei.

Omul se bucurã de Liberul Arbitru, de capacitatea de a alege între bine ºi rãu, între mai mult sau mai puþin bine, între mai mult sau mai puþin rãu, cãci altfel nu ar fi responsabil de faptele sale.

Libertatea voinþei omului este diminuatã de ignoranþã, silã, fricã etc.

S-ar putea mântui întreaga Creaþie, cãci acesta a fost scopul Creatorului. De altfel, opinia mea este cã dupã Judecata Universalã, numãrul celor osândiþi la pedeapsa veºnicã va rãmâne foarte mic.

Lãudat sã fie Isus!

Rãspuns oferit de pr. Ioan-Vasile BOTIZA

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridicã pentru conþinutul articolului aparþine autorului. De asemenea, în cazul unor agenþii de presã ºi personalitãþi citate, responsabilitatea juridicã le aparþine.

Nici un material din aceastã revistã nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisã a editorului.

Manuscrisele ºi documentele nepublicate (fotografii, pliante, cãrþi), expediate pe adresa redacþiei din iniþiativa autorilor, nu se restituie.

ABONAMENTELE se pot efectua direct la redacþie, sau prin mandat poºtal achitat pe adresa: Episcopia Românã Unitã, Str. Moþilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeþul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr.

RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Þiriac Cluj. Pentru orice sesizare privind abonamentele, vã rugãm sã contactaþi redacþia, tel. 0264-439018 int. 21, sau 0729884889, de luni pânã vineri, între orele 10.00-12.00.

Preþul unui abonament pe anul 2008 este de 24,00 lei (pentru Europa - 45 euro, pentru America - 50 USD).

Via]a Cre}tin@ nr. 4/2008

23