Viata crestina, nr. mar/2008

Din sumar:

E DITORIAL

Din viaþa Eparhiei Prezentarea Scrisorii enciclice “Spe Salvi” pag. 6

FUNDAMENTUL ADEVÃRATEI CREDINÞE

Calendar Bunavestire - promisiunea mântuirii pag. 7 Adevãruri de credinþã Spirit ºi adevãr pag. 8 Creºtinul azi Asceza creºtinã în contextul modernitãþii pag. 10 Raþiune ºi credinþã pag. 11 Biserica ºi societatea Ostatici ai zilei de mâine pag. 12 File din calendarul primãverii pag. 13 In memoriam Pãrintele Emil Puni a fost condus pe ultimul drum pãmântesc pag. 15 Familia creºtinã Cãsãtoriile mixte pag. 16 Comemorãri Triptic aniversar pag. 19

2

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

ªi acum aºa zice Domnul, Ziditorul tãu…: “Nu te teme, cãci Eu te-am rãscumpãrat ºi te-am chemat pe nume, al Meu eºti!

Dacã tu vei trece prin ape, Eu sunt cu tine, ºi în valuri tu nu vei fi înecat.

Dacã vei trece prin foc, nu vei fi ars, ºi flãcãrile nu te vor mistui.

Cã Eu sunt Domnul Dumnezeul tãu, Sfântul lui Israel, Mântuitorul…

Fiindcã tu eºti de preþ în ochii Mei ºi de cinste ºi te iubesc…”.

(Is. 43,1-4) Începem Postul Mare, dar ce doreºte Domnul prin acest timp? Post de la mâncare? Sã nu fumez? Sã nu mã uit la televizor? Sã nu beau? Mai important decât toate este sã pot ajunge la realizarea mea supremã, la o reînnoire a fundamentului credinþei mele.

Atunci când ai ajuns la „bazã”, dincolo de urâciunea pãcatului, dincolo de plictisealã, de sãturare, de orice întrebare…

Atunci când, dupã ce ai gonit spre cele omeneºti ºi ai sorbit plãcerea otravei, ai intrat în agonie ºi þi-ai dat seama cã nu existã decât un singur izvor de viaþã…

Atunci când te aºtepþi sã te certe, pedepseascã, tãvãleascã prin noroi, ºi totuºi El nu o face… Atunci când ai vrea sã te baþi cu capul de pereþi, cu pumnii în cap, când simþi cã te urãºti… El surâde blând ºi îþi spune: Te cunosc, eram cu tine când tu fugeai de Mine, eram cu tine când pãcãtuiai ºi Mã batjocoreai… Atunci când simþi cã nu ai niciun merit, ba cã ai merita sã fii pedepsit, ºi totuºi primeºti atât de mult… Într-un cuvânt, atunci când experimentezi Milostivirea lui Dumnezeu, atunci, de-abia atunci, înseamnã cã ai pus un fundament solid credinþei tale ºi ai un pilastru pe care te poþi rezema.

Misericordias Domini in eternum cantabo.

Florentin CRIHÃLMEANU, Episcop Eparhial de Cluj-Gherla

Reper de via]@ cre}tin@

POSTUL – pocãin]ã în bucurie „Iar când postiþi, nu fiþi posomorâþi ca fãþarnicii; cã ei îºi mânjesc feþele ca sã le arate oamenilor cã þin post… Tu însã, când posteºti, unge-þi capul ºi spalã-þi faþa, pentru ca nu oamenilor sã te arãþi cã posteºti, ci Tatãlui tãu, Care este în ascuns…”.

(Mt 6, 16a-18a) Contextul social actual, orientat spre un consumism exacerbat, susþinut ºi de structurile mediatice din ce în ce mai acaparatoare ºi mai performante, creeazã noi provocãri pentru credinciosul creºtin care doreºte sã trãiascã conform poruncilor lui Dumnezeu. Ce mai înseamnã azi postul? Cum trebuie practicat? Care este scopul postului? Sunt numai câteva din întrebãrile cu care creºtinul se va confrunta, într-un fel sau altul, pe parcursul zilelor dedicate de Bisericã postului.

Pentru a rãspunde acestor întrebãri, se impune o revenire la semnificaþia fundamentalã a postului. Pe filon grec, postul derivã din metanoia, adicã schimbarea ideii, a gândului, a mentalitãþii. Cardinalul Tomas Spidlik insistã, în schimb, pe partea pozitivã a acestui termen: „modul de a gândi creºte mai bine nu prin schimbare, ci înaintând în direcþia luatã”.

Finalitatea unui astfel de progres este depãºirea vederii fizice sau metafizice a realitãþilor ºi ajungerea la „a vedea aceleaºi lucruri ºi pe noi înºine cu ochii luminaþi de Spiritul Sfânt”. Din aceastã perspectivã, analizarea propriei vieþi în lumina harului veºnicului Dumnezeu constituie elementul fundamental al postului creºtin. De aici se naºte, de fapt, necesitatea revenirii în sânul Tatãlui celui milostiv, pentru fiecare dintre cei ce se regãsesc fie în postura fiului rãtãcit, fie în a celui nemulþumit, a celui ce nu ezitã sã-i cearã rãzvrãtit socotealã lui Dumnezeu pentru situaþia în care se aflã. ªi cine dintre noi poate spune cã nu se aflã în una sau alta din cele douã situaþii? A-þi recunoaºte smerit îndepãrtarea de Dumnezeu, iatã punctul de plecare pe calea convertirii la care ne invitã postul.

ACTUALITATEA NEALTERATÃ A POSTULUI Se poate constata, relativ uºor, cã în ultima vreme aproape în fiecare magazin, pe timpul postului, existã standuri special amenajate cu o gamã largã de „produse de post”: de la pateuri vegetale la crenvurºti de post. Dupã cât de bine se vând aceste produse, am putea spune cã sunt tot mai numeroºi cei care postesc. Dar, oare, chiar despre post este vorba? Sau despre o practicã la „modã”?

Nu se poate rãspunde categoric la aceste întrebãri, dar se poate, în schimb, constata cã este vorba aici mai ales de un post alimentar, însã ºi acesta practicat nu tocmai conºtient ºi hotãrât. Dacã vrei cu adevãrat sã te abþii de la mâncãrurile de dulce, adicã de origine animalã, atunci nu le vei înlocui cu altele de post, dar care sã fie cât mai apropiate ca gust de cele la care vrei sã renunþi. E ca ºi cum ai vrea sã posteºti gândindu-te ºi cãutând mereu gustul bucatelor tocmai de la care ai vrea sã te abþii.

Principalul pericol ce pândeºte o astfel de atitudine este concentrarea excesivã pe postul alimentar în defavoarea dimensiunii sale interioare, fundamentalã de altfel pentru convertirea inimii, la care ne îndeamnã postul creºtin. Fãrã dorinþa sincerã de a ne apropia mai mult de Dumnezeu ºi de semenii noºtri, postul nu mai are decât o valenþã curativã ºi exterioarã. De aceea, reîntoarcerea la fundamentul spiritual al postului este o necesitate constantã pentru fiecare dintre cei ce i se dedicã. Cei care se preocupã mai mult de postul alimentar trebuie sã continue lupta spiritualã pentru a recupera dimensiunea teologicã a practicii renunþãrii, ambele valenþe fiind necesare trãirii postului autentic creºtin. O cântare de la Vecernia care se celebreazã miercuri seara în prima sãptãmânã din post, subliniazã foarte frumos aceste douã aspecte necesare ale postului: „Postind, fraþilor, trupeºte, sã postim ºi spiritual. Sã dezlegãm toatã legãtura nedreptãþii… Sã dãm flãmânzilor pâine ºi pe sãracii cei fãrã de case sã-i aducem în casele noastre; ca sã luãm de la Hristos Dumnezeu mare milã”.

De-a lungul istoriei creºtinismului, practica postului nu a încetat sã provoace interogaþii, dar ºi sã atragã persoane care au simþit nevoia unei schimbãri de viaþã, a înaintãrii pe calea apropierii de Dumnezeu.

Caracterul actual al postului are la bazã nevoia constantã a omului de purificare, de revenire la acele principii ce pot oferi un scop existenþei, o existenþã care, pentru cel credincios, nu poate avea totala împlinire decât în comuniunea de viaþã ºi iubire a Preasfintei Treimi.

- continuare în pag. 4 Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

3

Reper de via]@ cre}tin@

FERICIREA SE DOBÂNDEªTE ÎN URMA ÎNTÂLNIRII CONCRETE CU DUMNEZEU Mântuitorul nostru ne spune cã Împãrãþia lui Dumnezeu este printre noi (Lc 17,21). Ba, mai mult, ea nu este numai printre noi, ci în intimitatea noastrã cea mai profundã: „Cel ce mã iubeºte, va pãzi cuvântul meu ºi Tatãl meu îl va iubi, iar noi vom veni la el ºi în el ne vom face lãcaº” (Io 14,23). Cât de minunat este acest adevãr: Dumnezeu ºi-a stabilit Împãrãþia Sa în inima omului. În faþa acestei prezenþe, omul nu trebuie sã rãmânã pasiv, cãci în funcþie de modul în care se relaþioneazã cu Cel prezent în inima

POSTUL – POCÃIN[Ã ÎN BUCURIE - urmare din pag. 3 -

CUM Sà POSTIM? Nu mã voi referi aici la normele prescrise de Bisericã pentru perioada postului, ci, mai ales, la atitudinea fundamentalã, descrisã de însuºi Mântuitorul Hristos, pe care trebuie sã o aibã cel ce posteºte. În Evanghelia dupã Matei, la capitolul al VI-lea, Isus vorbeºte nu numai despre cum trebuie sã postim, ci ºi despre alte douã componente principale care însoþeasc postul ºi trãirea creºtinã: milostenia ºi rugãciunea. „Tu însã, când posteºti, unge-þi capul ºi spalã-þi faþa, pentru ca nu oamenilor sã te arãþi cã posteºti, ci Tatãlui tãu, Care este în ascuns…” (v. 17; 18). „Tu însã, când faci milostenie, sã nu ºtie stânga ta ce face dreapta…; ºi Tatãl tãu, Care vede întru ascuns, îþi va rãsplãti la arãtare” (v. 3; 4). „Tu însã, când te rogi, intrã în cãmara ta ºi, închizând uºa, roagã-te Tatãlui tãu, Care este întru ascuns…” (v. 6). În fiecare dintre aceste atitudini descrise de Isus, accentul cade pe interiorizarea legãturii cu Dumnezeu Tatãl, ca o contracarare a practicilor contrare ce au ca principal scop desfãºurarea în faþa oamenilor a aºa-numitelor competenþe spirituale. Opoziþia nu este între oamenii spectatori ºi Dumnezeul tainic, ci între voinþa de preamãrire lumeascã ºi cea de cãutare sincerã a dialogului profund cu Dumnezeu, ascuns în taina inimii celui ce i se dãruieºte. Regãsirea pãcii sufleteºti nu þine de gãlãgia spectacolului regizat de cel ce vrea sã atragã privirile. Ea rezidã în dinamismul conlucrãrii cu harul gratuit al lui Dumnezeu, izvorul nesecat al binecuvântãrii.

Pentru a scoate ºi mai bine în evidenþã importanþa dimensiunii interioare a postului, mântuitorul Hristos invitã, aºa cum s-ar putea interpreta versetul 17, la o anumitã formã de „deghizare”, de inducere în eroare a celor din jurul celui ce posteºte. Acest fapt, însã, nu înseamnã aprobarea fãþãrniciei ca mod de viaþã pe calea urmãrii lui Hristos, ci aprofundarea în trãirea intimã cu Dumnezeu, comoara de mare preþ a credinciosului. De fapt nu este vorba despre forþarea

4

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

sa, el poate dobândi adevãrata fericire. Modalitatea de a avea o relaþie concretã cu Dumnezeu constã în trãirea unei vieþi teologale, adicã o viaþã de dependenþã totalã faþã de Dumnezeu prin credinþã, speranþã ºi iubire. Aceste trei virtuþi teologale sunt daruri prin care creºtinul poate participa la viaþa divinã, o viaþã pe care Isus a venit sã ne-o comunice.

Credinciosul creºtin este înzestrat cu diferite daruri dumnezeieºti ºi învãluit de harurile necesare în vederea sfinþeniei. În drumul sãu, el este întãrit prin sau mimarea unei bucurii exterioare în discordanþã cu trãirea interioarã. Consecinþa dialogului în rugãciune cu Dumnezeu, la care conduce postul, este tocmai starea de bucurie izvorâtã din împlinirea unei nãzuinþe adânc înfipte în sufletul omului creat dupã chipul ºi asemãnarea Ziditorului.

Paradoxal, renunþarea la care ne invitã postul, chiar dacã în mod obiºnuit are o conotaþie ce stã sub semnul tristeþii, aduce, de fapt, bucuria regãsirii ºi locuirii în preajma lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, împreunã cu faptele de milostenie ºi rugãciunea, postul conduce spre convertirea omului în raport cu sine însuºi, cu aproapele ºi cu Dumnezeu.

POSTUL MARE – CALE SPRE BUCURIA ÎNVIERII LUI HRISTOS Un alt aspect important care trebuie subliniat: postul nu este un scop în sine. Este o cale, un mijloc care-ºi are destinaþia în regãsirea comuniunii cu Dumnezeu, ruptã de pãcat. Mai cu seamã Postul Mare, timp forte de pregãtire sufleteascã, este calea ce ne conduce creºtineºte spre întâmpinarea mãritei Învierii lui Hristos. Aºa cum pentru înþelegerea teologicã corectã, în credinþã, a misterului rãscumpãrãrii noastre, nu poate fi separatã moartea pe Cruce de Învierea lui Hristos, tot astfel timpul pregãtitor al Postului Mare nu poate fi trãit în adevãrata sa valenþã creºtinã decât animaþi de bucuria dãruitã de Cel Înviat. Sfântul Apostol Pavel vorbeºte foarte frumos despre aceastã unitate care însufleþeºte speranþa creºtinã: „Dacã am murit împreunã cu Hristos, credem cã vom ºi vieþui împreunã cu El, ºtiind cã Hristos, odatã înviat din morþi, nu mai moare; asuprã-I moartea nu mai are stãpânire” (Rom 6, 8). În încheiere, nu trebuie uitat nici faptul cã purificarea sufleteascã, ce se realizeazã prin practicarea postului, nu vine numai de la noi. Ea este un dar al lui Dumnezeu, un rãspuns la rugãciunea noastrã. În mod concret, aceasta se realizeazã prin Sacramentul Spovedaniei, în care harul iertãrii lui Dumnezeu spalã mulþimea pãcatelor, dãruind bucuria Învierii prin împãrtãºirea cu Trupul ºi Sângele lui Hristos, Taina mântuirii ºi bucuriei noastre.

Pr. Dc. Daniel AVRAM

Reper de via]@ cre}tin@ credinþã, susþinut de speranþã ºi înflãcãrat de iubire, având la îndemânã tot ce-i este necesar pentru avea o existenþã întru totul trãitã în intimitatea lui Dumnezeu. În vederea acestui þel, el trebuie sã dobândeascã acea voinþã prin care sã vrea sã colaboreze cu puterea Spiritului Sfânt, singurul care-l poate introduce ºi menþine în trãirea unei vieþi supranaturale, trãitã în Hristos. Acest tip de viaþã presupune o activitate permanentã, continuã. Pe fiecare, El ne chemã la o relaþie neîntreruptã. Isus nu cere un anumit gest sau o anumitã formulã de evlavie, de pietate: El cere toate clipele vieþii omului, toate puterile sale, întregul sãu suflet, pentru ca, în schimb, sã-l facã capabil sã înceapã, încã de pe pãmânt, sã trãiascã viaþa divinã. Ce mãreþ lucru sã corespunzi chemãrii lui Hristos, pentru a putea respira încã de aici aerul curat ºi luminos al adevãrului ºi al iubirii veºnice!

Pentru aceasta, creºtinul trebuie sã se obiºnuiascã sã facã din fiecare zi o rugãciune continuã, dupã cuvântul Evangheliei: „Neîncetat sã vã rugaþi ºi niciodatã sã nu vã descurajaþi” (Lc 18,1). În perioada binecuvântatã a Postului, creºtinului i se propune într-un mod aparte sã aprofundeze relaþia sa cu Dumnezeul Cel viu ºi adevãrat. Pe lângã renunþãrile din iubire ºi milostenia sincerã faþã de cei sãraci, pe care creºtinul le face de-a lungul postului, mai mult ca orice el trebuie sã stea faþã cãtre faþã cu Dumnezeu, rugându-se ºi adâncind relaþia sa de iubire cu Creatorul sãu. Asupra acestui aspect al vieþii creºtine propunem câteva reflecþii în cele ce urmeazã.

Cea mai profundã tainã a vieþii omului este trãirea unei legãturi vii ºi personale cu Dumnezeu. Existenþa unei astfel de legãturi este expresia voinþei lui Dumnezeu. Doar în mãsura în care se trãieºte o astfel de legãturã, omul poate fi cu adevãrat fericit ºi, în acelaºi timp, împlinit. Pentru a ajunge la realizarea acestui ideal, este nevoie mai întâi de darul lui Dumnezeu ºi, apoi, de colaborarea cu acest dar printr-un efort propriu, printr-o luptã continuã, printr-un exerciþiu perseverent. Aceastã colaborare dintre darul lui Dumnezeu ºi lucrarea omului se exprimã înainte de toate prin rugãciune, fãrã de care viaþa creºtinã nu ar putea exista.

Ce este rugãciunea? Sfânta Tereza a Pruncului Isus defineºte rugãciunea astfel: „Pentru mine, rugãciunea este un elan al inimii, o simplã privire aruncatã spre cer, este un strigãt de recunoºtinþã ºi de iubire, atât în încercare cât ºi în bucurie”. Rugãciunea este o conversaþie cu Dumnezeu, un dialog de iubire cu El, un dialog care porneºte dintr-o dorinþã de perfecþiune în vederea îndumnezeirii. Rugãciunea este o relaþie vie a fiilor lui Dumnezeu cu cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceastã relaþie îl cheamã pe creºtin la a se menþine în mod obiºnuit în prezenþa lui Dumnezeu, deci la a fi în comuniune cu El. Este vorba de o comuniune de viaþã, care începe în momentul botezului.

Ce stã la baza rugãciunii? Catehismul spune cã umilinþa este temelia rugãciunii. Pentru cã noi nu ºtim sã ne rugãm cum se cuvine, Dumnezeu vine în ajutorul slãbiciuni noastre (cf. Rm 8,26). Pentru aceasta, trebuie sã ne predispunem sã primim acest ajutor, sã avem o atitudine de cerºetor în faþa lui Dumnezeu. Trãirea acestei exigenþe implicã umilinþa, despre care Catehismul spune cã este „dispoziþia necesarã pentru a primi în dar rugãciunea”.

Ce trebuie sã cerem când ne rugãm? Condiþia care se impune pentru a fi împlinitã rugãciunea este sã cerem doar ceea ce ne ajutã sã dobândim viaþa veºnicã: mai întâi bunurile supranaturale, iar apoi, în mãsura în care ne sunt utile pentru mântuire, bunurile pãmânteºti. Aceasta este regula stabilitã de cãtre Hristos însuºi: „Cãutaþi mai întâi Împãrãþia cerurilor ºi dreptatea Sa, ºi toate celelalte vi se vor adãuga vouã” (Mt 6,33). A cãuta Împãrãþia lui Dumnezeu înseamnã a dori sã atingi scopul pentru care Dumnezeu te-a creat, înseamnã a cere de la Dumnezeu doar ceea ce este în conformitate cu voinþa Sa. Dumnezeu ºtie mai bine ca oricine care sunt nevoile fiecãrui suflet în parte. Este nevoie, deci, sã subordonãm totul Providenþei divine, o subordonare care implicã încredere ºi abandon în mâinile Creatorului, Cel ce a avut bunãtatea de a pune Împãrãþia Sa în inimile noastre. Pentru aceasta, Sfântul Grigore de Nazianz ne îndeamnã cã „trebuie sã ne amintim de Dumnezeu mai des chiar decât respirãm”. În vederea unui asemenea ideal, Catehismul ne învaþã cã „nu ne putem ruga în orice clipã, cum ne-o cere Mântuitorul, dacã nu ne rugãm în anumite momente”. De aceea, Biserica „le propune credincioºilor ritmuri de rugãciune menite sã hrãneascã rugãciunea continuã”. Unele sunt zilnice, altele sãptãmânale, iar cele mai multe le regãsim pe parcursul anului liturgic, în mod cu totul special fiind invitaþi la rugãciune în timpul binecuvântat al Postului Mare.

Scopul vieþii de rugãciune este de a trãi cu Dumnezeu, de a ne descoperi idealul, de a ne simþi împliniþi, de a fi cu adevãrat fericiþi. Cât de fericit poate fi omul care-ºi gãseºte idealul ºi poate da sens vieþii sale! El ºtie ce vrea, ºtie unde merge ºi pe unde sã o ia, ºtie ce are de fãcut, unde trebuie sã ajungã ºi prin ce mijloace. El îºi aminteºte cã altãdatã mergea fãrã sã ºtie unde, iar greutatea drumului îl obosea ºi-l descuraja. Acum însã, nimic nu-l mai poate opri. ªtie cã la capãtul trudei sale se aflã Cel pe care-L cautã, Acela pe care, de altfel, L-a gãsit deja în inima sa, prin credinþã: „L-am gãsit pe Cel pe care-L iubesc; apucatu-L-am atunci ºi nu L-am mai lãsat” (Cânt 3,4).

Iubirea i-a dat atunci aripi, fiindcã „ea este mai tare decât moartea” (Cânt 8,6) ºi orice teamã de dificultãþi a dispãrut datoritã speranþei, cãci ne învaþã Apostolul Pavel: „toate le pot întru Cel care mã întãreºte” (Fil 4,13).

Pr. Anton CRIªAN, Vicar cu preoþii ºi persoanele consacrate Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

5

Din via]a Eparhiei

PREZENTAREA SCRISORII ENCICLICE SPE SALVI A SFÂNTULUI PÃRINTE, PAPA BENEDICT AL XVI-LEA La capela „Sfântul Iosif” a Catedralei din Piaþa Ciapariu, în zilele de 6-7 martie a.c. a fost prezentatã recenta Scrisoare Enciclicã a Sfântului Pãrinte, Papa Benedict al XVI-lea, cãtre Episcopi, preoþi ºi diaconi, cãtre persoanele consacrate ºi cãtre toþi credincioºii, Spe Salvi. În conferinþele ce s-au desfãºurat în dupã-masa fiecãrei zile, au luat cuvântul Pr. Florin Bozântan, Consilier eparhial cu probleme teologice, Prof. Cãlin Sãplãcan, de la Facultatea de Teologie Greco-Catolicã din Cluj-Napoca, Pr. Anton Criºan, Vicar cu preoþii ºi persoanele consacrate, care au abordat aspecte dogmatice, filosofice ºi spirituale ale Enciclicii, iar în încheiere, Preasfinþia Sa Florentin Crihãlmeanu a realizat o imagine de ansamblu asupra acestei scrisori pontificale. În prima zi de conferinþe, Pr. Florin Bozântan, în consideraþiile sale dogmatice, a arãtat: „Speranþa este pusã de Dumnezeu în inima fiecãrui om, ea asumând aºteptãrile care inspirã activitãþile oamenilor, le purificã, pentru a le îndrepta spre Împãrãþia Cerurilor. Viaþa nu este un simplu produs al legilor ºi materiei, ci, în toate ºi în acelaºi timp, existã o voinþã personalã, existã un spirit care în Isus Hristos s-a revelat ca Iubire. Sfântul Pãrinte face o trecere de la speranþa trecutului, o speranþã a venirii Mântuitorului, aºteptat de Biserica primarã, la o speranþã a timpului actual, care intereseazã viaþa ºi moartea omului astãzi.”

Dupã o incursiune istoricã ºi o analizã a scrisorii din perspectivã filosoficã, Prof. Cãlin Sãplãcan a reluat problematica speranþei, accentuând urmãtorul aspect: „Ce înseamnã a spera, ce anume putem spera? Constatarea pe care Sfântul Pãrinte o face, este legatã de decalajul care existã între progresul ºtiinþific ºi cel etic. Între reacþiile de dupã apariþia acestui document, este ºi aceea cã Papa Benedict al XVI-lea doreºte sã dea un rãspuns acelora care-ºi pun întrebarea despre ceea ce este dupã moarte.

Rãspunsul Sfântului Pãrinte este fundamentat într-o convingere creºtinã puternicã, bazatã pe mesajul lui Isus Hristos ºi care vizeazã sensul vieþii, deoarece speranþa nu are în vedere ceea ce se petrece dupã moarte, ci ceea ce se petrece acum, aici. Acesta este unul dintre punctele forte ale Enciclicii Spe Salvi: de a spune, în ciuda reproºurilor pe care Karl Marx sau Nietzsche le-au fãcut creºtinismului, cã speranþa creºtinã este posibilã. Speranþa creºtinã este pentru acum, pentru prezent, dar îºi va gãsi împlinirea dincolo, dupã moarte.” În continuare, Pr. Anton Criºan a prezentat aspecte spirituale, între care rãspunsul central pe care credinþa creºtinã îl dã tuturor întrebãrilor pe care

6

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

ºi le-au ridicat oamenii din toate timpurile: “Sfântul Pãrinte spune cã «omul este rãscumpãrat prin Iubire», dar aici nu este vorba de iubirea umanã, care este fragilã ºi care poate fi distrusã de moarte, ci este vorba de acea iubire care dã certitudinea sã spui, împreunã cu Sf. Pavel: «Nici moartea, nici viaþa, nici îngerii, nici stãpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înãlþimile, nici adâncurile ºi nici vreo altã creaturã nu va putea sã ne despartã de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru» (Rm 8,38-39). Cine vrea sã rãmânã în aceastã iubire, acela trebuie sã împãrtãºeascã trãirea Sfântului Pavel, care spune: «Trãiesc prin credinþa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit ºi s-a dat pentru mine (Gal 2,20)”.

Aprofundând cele expuse mai înainte, Preasfinþia Sa Florentin a realizat un rezumat al documentului, prezentând totodatã câteva aspecte mai importante: „Rãscumpãrarea ne este oferitã în sensul cã am primit o speranþã demnã de încredere. Mântuirea noastrã este un dar gratuit, nemeritat. Dumnezeu ne face acest dar, pentru ca sã trãim cu speranþã. Poate cã nu înþelegem bine ce reprezintã aceastã mântuire în timpul vieþii noastre. Cu siguranþã, dupã momentul trecerii, vom înþelege mult mai bine care este marele har al faptului cã suntem mântuiþi. Prin har aþi fost mântuiþi – spune Sfântul Apostol Pavel. Iatã cum mântuirea trebuie sã fie izvor de speranþã pentru noi, astãzi, care sã ne facã sã putem trãi altfel prezentul, sã ne ajute în momentele dificile, dar mai cu seamã sã ne ofere un scop, un þel, un punct final vieþii noastre. Spre ce ne îndreptãm? Spre un neant, spre un haos, spre o groapã din cimitir? Nicidecum!

Dumnezeu ne-a chemat sã fim pãrtaºi la bucuria gloriei Sale, împreunã cu Fiul Sãu, acum înãlþat la ceruri, cu Preasfânta Fecioarã Maria ºi cu toþi Sfinþii. (...) Existã un aspect care de multe ori e trecut cu vederea în acest document: Papa spune: Criza actualã a credinþei este o crizã a speranþei creºtine – adicã omul nu mai are motiv sã spere; ºi atunci, dacã nu existã speranþã, în ce sã cred? Sfântul Pãrinte aratã cum, întãrind speranþa, punem un fundament credinþei noastre. Este legãtura cea mai directã între speranþã ºi credinþã. (...)

Sã nu ne dãm niciodatã bãtuþi în credinþã. Sã fim siguri cã El a învins lumea – ºi ne spune ºi nouã: „Nu te teme, turmã micã!”. El a învins lumea odatã pentru totdeauna, de aceea ne cere sã ne lãsãm învinºi aici de bine, nu de rãu, sã nu ne pierdem niciodatã speranþa.”

Biroul de presã

Calendar

BUNAVESTIRE – Promisiunea mântuirii Originea rãului în lume rãmâne un fapt de nepãtruns pentru mintea omeneascã. Oricâte explicaþii s-au încercat, ele n-au putut fi pe deplin satisfãcãtoare pentru inteligenþa ºi inima omului.

Aceastã continuã neliniºte, revolta naturii noastre împotriva rãului existent ºi setea nestinsã dupã fericire, nu-ºi pot avea explicarea decât într-un paradis pierdut, dupã care râvnim ºi nu ne vom împãca pânã nu-i vom deschide porþile. În nemãrginita Lui bunãtate ºi iubire de oameni, Dumnezeu n-a pãrãsit cu totul neamul omenesc pentru cãderea în pãcat, ci, ca o razã de speranþã, i-a promis cã odatã îi va trimite un Rãscumpãrãtor, un Mântuitor. Îndatã ce le-a rostit sentinþa pedepsei, a zis duhului rãu care-i îndemnase pe Adam ºi Eva la pãcat: „Duºmãnie voi pune între tine ºi femeie, între seminþia ta ºi seminþia ei; tu vei înþepa cãlcâiul ei, iar ea va zdrobi capul tãu” (Fac 3,15). Este întâia promisiune dumnezeiascã asupra venirii în lume a Unuia nãscut din femeie, care va zdrobi puterea diavolului – promisiunea naºterii Mântuitorului din Preacurata Fecioarã Maria.

Psalmii ºi profeþiile din Legea Veche vorbesc mereu de venirea în lume a lui Mesia, Care se va naºte din „Rãdãcina lui Iesse”, din seminþia lui David, din Fecioara care-L va lua în pântece, ºi care din viþa lui David trãgându-se, este indicatã a fi însãºi Preacurata Fecioarã Maria, cea logoditã cu Iosif, tot din neamul lui David. Sf. Evanghelist Luca istoriseºte: “Iar în a ºasea lunã, a fost trimis îngerul Gavril de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cãrei nume era Nazaret, la o Fecioarã logoditã cu un bãrbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. ªi intrând îngerul la ea, a zis: Bucurã-te, ceea ce eºti plinã de har, Domnul este cu tine. Binecuvântatã eºti tu între femei” (Lc 1,26-28). La tulburarea Mariei, îngerul o întãreºte: “Nu te teme, Marie, cãci ai aflat har la Dumnezeu. ªi iatã, vei lua în pântece ºi vei naºte fiu ºi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare ºi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Lc 1,30-32).

Femeia despre care vorbesc vechile prorociri, a fost descoperitã acum, la plinirea vremurilor, prin trimiterea Arhanghelului Gavril la Ea: Maria din Nazaretul Galileei, Fecioara logoditã cu Iosif. Sãmânþa Ei, care urma sã sfarme „capul ºarpelui”, puterea diavolului, avea sã fie Isus. Cum va fi cu putinþã ca Fiul lui Dumnezeu sã se nascã

dintr-o Fecioarã, o descoperã îngerul, din însãrcinarea lui Dumnezeu: „Spiritul Sfânt se va coborî peste tine ºi puterea Celui Preaînalt te va umbri; ºi pentru aceea, ºi Sfântul care se va naºte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Lc 1,35). ªi pentru a o liniºti ºi încredinþa ºi mai mult pe Fecioara speriatã ºi neliniºtitã, care „nu ºtia de bãrbat”, aduce pildã pe Elisabeta, rudenia sa, soþia preotului Zaharia, care-l zãmislise acum, la bãtrâneþe, de ºase luni, pe Sf. Ioan Botezãtorul: “Cãci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinþã” (Lc 1,37). Atunci Fecioara Maria a rostit: „Iatã roaba Domnului, fie mie dupã cuvântul Tãu” (Lc 1,38). «ªi Cuvântul s-a fãcut trup ºi a locuit între noi». Prin consimþirea Preacuratei la vestirea rânduielii lui Dumnezeu, s-a fãcut începutul mântuirii noastre. În Ea ºi cu Ea s-au sfârºit profeþiile despre venirea lui Mesia, cãci El se întrupase în trupul feciorelnic al Mariei. ªi ne mai spune Sf. Luca, amintind de întâlnirea Mariei cu Elisabeta: „ªi când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, sãltat-a pruncul în pântecele ei ºi s-a umplut Elisabeta de Spirit Sfânt, ºi a strigat cu glas mare ºi a zis: Binecuvântatã eºti tu între femei ºi binecuvântat este rodul pântecelui tãu. ªi de unde mie aceasta, ca sã vinã la mine Maica Domnului meu? (Lc 41-42). Aºadar, Fiul lui Dumnezeu era întrupat în clipa în care Fecioara zisese: „Iatã roaba Domnului, fie mie dupã cuvântul Tãu”. De atunci a rãmas preabinecuvântatã ºi preamãritã între toate femeile ºi mamele.

Preacurata Fecioarã Maria are un loc unic în rãscumpãrarea noastrã prin Mântuitorul Isus Hristos, pentru cã prin trupul Ei s-a împreunat firea omeneascã cu cea dumnezeiascã. Cel nãscut din trupul Ei ºi-a vãrsat sângele primit de la Ea ºi ºi-a rãstignit pe lemnul Crucii trupul nãscut din trupul Ei, pentru mântuirea noastrã. Nu numai cinstea Ei întrece orice putere de închipuire omeneascã, ci ºi însemnãtatea Preacuratei în economia divinã ºi istoria omenirii: niciun alt muritor, femeie sau bãrbat, nu s-au nãscut, dar nici nu se vor mai naºte, cu misiunea pe care a avut-o Preacurata; dar nici înger, nici arhanghel nemuritor. În consecinþã, ºi puterea ºi ajutorul Preacuratei nu pot fi decât superioare oricãrei înþelegeri omeneºti. De aceea, mijlocirea sa, pentru noi, la Fiul Ei, e cel mai puternic sprijin pe care ni-l putem dori.

Alexandru PINTELEI Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

7

Adev@ruri de credin]@

SPIRIT

{I

ADEV~R

Nicio învãþãturã nu este de ajuns, e nevoie de o naºtere.

Jakob Böhme, De incarnatione Verbi I, 4, 19 1. CUM NE RAPORTÃM LA CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU? Suntem obiºnuiþi sã considerãm, adeseori în mod superficial, cã paginile Sfintei Scripturi sunt doar ceea ce numim noi, autoflatându-ne, hranã spiritualã, expresie ce dã senzaþia, datoritã formei pretenþioase sub care se prezintã, cã ar ascunde sau manifesta o realitate autenticã a vieþii noastre spirituale. Raportarea noastrã la Scripturi a pierdut una dintre dimensiunile esenþiale ale intervenþiei lui Dumnezeu în lume: judecata. Ce este judecata?

Este confruntarea milostivã, tandrã pe care Spiritul o provoacã în noi, între interioritatea proprie, umanã ºi adevãrul dumnezeiesc, al cãrei scop este realizarea veracitãþii spirituale. Mila lui Dumnezeu, întotdeauna îmbrãþiºatã de adevãr, este compasiune judecãtoare. Invers, judecata lui Dumnezeu e întotdeauna milostivã, neregãsindu-se în spiritul resentimentar sau rãzbunãtor ce caracterizeazã adesea aºa-zisa corecþie fraternã între oameni, ci totdeauna orientatã spre vindecare ºi mântuire. Aceste douã aspecte ale prezenþei divine în lume, mila ºi judecata, se manifestã ca hranã ºi ca vindecare, neadmiþând nicio concurenþã între ele. Ne vom concentra în mod deosebit asupra celui de-al doilea aspect, cel terapeutic, al Cuvântului lui Dumnezeu, care “e viu ºi lucrãtor ºi mai ascuþit decât orice sabie cu douã tãiºuri ºi pãtrunde pânã la despãrþitura sufletului ºi spiritului, dintre încheieturi ºi mãduvã, ºi destoinic este sã judece simþirile ºi cugetãrile inimii” (Evr 4,12). Ne vom raporta, prin urmare, la Sfânta Evanghelie ca la o sfidare cu care Cel ce ne iubeºte ne stimuleazã, ne încurajeazã sã vedem fiinþa noastrã interioarã în adevãrata ei luminã, lumina ce vine de la însuºi Plãsmuitorul ei.

2. ANALIZÃ EXISTENÞIALÃ – STRUCTURILE FRICII Experienþa fiecãruia dintre noi dezvãluie mai degrabã sau mai târziu, în familiarizarea cu sine, conºtiinþa unei vulnerabilitãþi ºi precaritãþi fundamentale, constituind secretul cel mai obscur al nostru ºi care, în cele din urmã, este originea întregului lanþ al motivaþiilor ce ne miºcã în mod obiºnuit. Cu alte cuvinte, omul se simte pe sine însuºi ca un fel de concentrare de conºtiinþã, cumul conºtient, aruncat într-o lume care-i este strãinã, preexistentã ºi de care va depinde toatã scurta lui viaþã. Temporalitatea ºi spaþialitatea pot fi, ºi sunt percepute ca atare, cele douã chingi ale închisorii noastre, la fel de bine cum pot fi orizontul jocului propriei libertãþi. Nu numai atât, dar acest centru

8

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

conºtient, omul, simte în adâncul lui responsabilitatea faþã de aceastã fiinþã, a sa proprie, care-i este încredinþatã, ºtie cã trebuie sã ia decizii de care-i depind viaþa, destinul ºi, mai ales, starea finalã, eschatologicã. Se simte aruncat într-o lume care trece, se schimbã, în care formele noi le consumã pe cele vechi ºi în care el însuºi, deºi oarecum îmboldit interior spre dãinuire ºi în imposibilitatea de a se concepe pe sine însuºi ca nefiind, se vede consumat de eroziunea biologicã, de o entropie, pare-se cã, atotstãpânitoare. Omul devine rezistenþã la nimic înspre ceva, adicã, în tragedia zbaterii sale, atestã starea sa nemântuitã.

Moartea ca perspectivã inevitabilã vine sã grãiascã ultimul cuvânt (oare?), dar care este ºi o nesuferitã amuþire în ceea ce priveºte taina noastrã cea mai recesivã. Moartea se manifestã în douã dimensiuni de bazã, de aceea ºi efortul omului de a se mântui, salva, conserva pe sine, merge în douã direcþii interdependente: a) autoconservarea, care la nivel individual înseamnã lupta pentru dobândirea condiþiilor necesare ºi propice vieþii, ºi b) salvarea prin alþii, în primã instanþã prin urmaºi, fapt care implicã prezenþa unei/unor persoane iubite.

Ajungem la rãdãcina adevãratã, deºi nu foarte vizibilã a zbaterilor noastre: în fapt, cu toate metaforele pe care le adãugãm ca sã cosmetizãm aparenþa deseori inesteticã, suprafaþa istoriei noastre personale, este foarte probabil ca mobilul faptelor noastre cele mai sublime ºi chiar eroice (aparent) sã provinã din douã extensiuni existenþiale ale fricii: frica de moarte individualã, teama înnãscutã în faþa perspectivei cãderii în neant, ºi frica de moartea colectivã, prezentã sub douã forme: teama dispariþiei individuale din memoria colectivã, din pomenirea urmaºilor ºi a celor iubiþi, ºi teama de neperpetuarea speciei umane. Deºi interdependente, este evident primatul celei dintâi din perspectivã individualã. Iatã, aºadar, realitatea noastrã nudã: experimentãm starea nemântuitã, în prezenþa presantã a fricii de moarte (aspectul thánatos) ºi a fricii de neacceptare, de neiubire, de respingere (aspectul éros). Acestea sunt cele douã ziduri interioare între care oscileazã conºtiinþa ºi de care se loveºte voinþa umanã. Tot ceea ce facem în viaþã îºi are mobilul în aceste frici ce stau la baza construcþiei individuale. Logica acestei construcþii este cumulul de substanþe în vederea conservãrii mele ºi cumulul de forþã în vederea acceptãrii mele de cãtre ceilalþi. Este o logicã a închiderii, a separãrii, segregãrii mele de ceilalþi, de Celãlalt. Numai cã închiderea, stagnarea, oprirea în sine duce inevitabil la cutremurãtoarea realitate de care fugim, moartea. Este o experienþã comunã, întotdeauna privitor la alþii, dar presimþitã ca atingând ºi persoana proprie, mai ales în cei

Adev@ruri de credin]@ dragi, faptul cã, pânã la urmã, viaþa individualã este curmatã de moarte, chiar în cazul celor care au dispus de cele mai bune condiþii de autoconservare (hranã, îmbrãcãminte, mijloace materiale, servicii medicale impecabile). De asemenea, nemurirea prin persoana iubitã sau urmaºi se dovedeºte a fi o iluzie incapabilã sã rezolve enigma dispariþiei mele, a neputinþei de a mã salva, de a mã mântui pe mine însumi.

Singura posibilã speranþã ar putea veni de la Altcineva, care sã nu fie deloc supus lumii tranzitorii, de care aceastã întreagã lume sã depindã ºi care sa aibã stãpânire asupra seminþei mele veºnice, asupra sâmburelui, miezului meu nepieritor.

Experienþa noastrã existenþialã ne convinge cã ne gãsim într-o stare de cãdere în care orice efort autosuficient de ridicare, de salvare, conservare de sine, duce în mod fatal la experierea concretã, falimentarã a acelei cãderi.

Doar o Realitate Transcendentã stãrii noastre ar fi capabilã sã ne ridice.

Oricât ar suna de banal pentru urechile noastre de creºtini instruiþi ºi obiºnuiþi cu noul, Dumnezeu Tatãl, prin Isus Hristos în Spiritul Sfânt, este aceastã realitate. Nu doar cã suntem convinºi de starea noastrã cãzutã, cã nu ne putem automântui, dar nici mãcar nu putem oferi stãrii noastre o explicaþie plauzibilã, în lipsa unui Transcendent. Doar datoritã faptului cã acest Transcendent ºi-a manifestat prezenþa istoric, în Revelaþie ºi mai ales în venirea lui la noi în forma noastrã (Întruparea), putem sã ºtim cã ne aflam în starea cãzutã din cauza unei culpe primordiale.

Culpã care a constat tocmai în încercarea omului de a-ºi fura divinitatea, de a sustrage de la Creatorul sãu ceea ce acesta deja îi promisese ºi, de fapt, îi dãduse chiar, fiind chip ºi asemãnare (cf Gen 1,26).

Este încercarea libertãþii create de a se atomiza, de a fi ca Dumnezeu în afara lui, în loc de a fi cu el.

Aceastã temeritate, de a mã strânge pe mine însumi, de a mã culege (contrariul reculegerii), de a mã conserva în afara râului veºnic curgãtor al Darului, este culpa primordialã a libertãþii create a omului (ºi mai întâi a Îngerului), culpã care ne întâmpinã pe fiecare la intrarea în existenþã. Iatã cum voinþa noastrã de conservare de sine poate sã însemne ºi sã lãmureascã sursa însãºi a morþii: “Cine þine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-ºi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va gãsi” (Mt 10,39). Faptul de a fi sau a deveni actorii, protagoniºtii propriei noastre vieþi spirituale se reveleazã a fi nimic altceva decât o sucombare la vechea înºelãciune, o lamentabilã abandonare în nimic, la care adãugãm, pentru a conferi mai multã gravitate (hilarã), iluzia autenticitãþii.

Sãmânþa ultimã a rãului în noi este, deci, voinþa de sine, iubirea pãtimaºã de sine, miºcarea centripetã care atomizeazã fiinþa umanã, o separã.

Este numitã de cãtre asceþi, filautía. Aceastã sãmânþã se înrãdãcineazã în noi cu trei rãdãcini viguroase: pofta trupului ºi pofta ochilor ºi trufia vieþii (I Io 2,16). Aceste trei rãdãcini ale rãului odrãslesc în noi, asemenea neghinei aruncate de duºman (cf.

Mt 13, 24-30), opt ramuri otrãvitoare, pe care le

simþim ºi cu care trebuie sã luptãm de-a lungul întregii vieþi: gastrimargía (lãcomia pântecelui), porneía (pornirile senzualitãþii), argurofilía (iubirea de arginþi, bogãþii), orgé (mânia), lupé (tristeþea), akédia (lâncezealã, depresie spiritualã), kenodoxía (slava deºartã) ºi uperifanía (trufia)1. Roadele amare ale pãcatului cresc ºi se coc pe aceste ramuri, irigate de complãcerea voinþei ºi încãlzite de soarele inteligenþei noastre ce-ºi dã asentimentul. Sf. Apostol Pavel le enumerã: “adulter, desfrânare, necurãþie, destrãbãlare, închinare la idoli, fermecãtorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinãri, eresuri, pizmuiri, ucideri, beþii, chefuri ºi cele asemenea” (Gal 5, 20.21). Fiecare din cele trei rãdãcini ale rãului atacã una dintre dimensiunile fundamentale ale fiinþei umane ºi se manifestã cu gânduri ale rãutãþii specifice, dupã cum urmeazã:

Desigur, oricare din aceste dimensiuni ar fi afectatã, este corupt ºi se îmbolnãveºte omul întreg.

Observãm cum acestea corespund în mod esenþial cu ceea ce, în analiza noastrã, am numit structurile fricii. Zice însã Sf. Apostol Ioan: “În iubire nu este fricã, ci iubirea desãvârºitã alungã frica, pentru cã frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desãvârºit în iubire” (I Io 4,18). Aºa cum rezultã în mod logic, structurile fricii reveleazã slãbiciunea lor principialã: dacã este efort de conservare de sine, va fi închidere în sine, repliere în sine, filautía.

Aceasta dezvãluie precaritatea mea relaþionalã, lipsa iubirii, ca dimensiune a deschiderii spre celalalt. Singura posibilitate a ieºirii din aceastã închisoare a iubirii pãtimaºe de sine ºi, ca urmare, din structurile fricii, este iubirea, dar nu o iubire simplu umanã, care ar putea cãdea din nou în reþeaua rãului prin aportul subiectiv inerent, ci iubirea transcendentã, iubirea lui Dumnezeu (în primul rând în sensul iubirii lui pentru mine, dar ºi în acela al iubirii mele pentru el, ca ºi consecinþã), care nu este condiþionatã, fiind liberã de orice fricã: “Noi îl iubim pe Dumnezeu, fiindcã el ne-a iubit cel dintâi” (I Io 4,19).

Gabriel MARINCAª Notã: 1 Pentru enumerarea, descrierea, precum ºi pentru remediul împotriva celor opt gânduri ale rãutãþii, vezi Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, Polirom, Iaºi, 1997, pp. 43-75. De asemenea, pentru aprofundarea unora dintre ele, vezi, Gabriel Bunge, Mânia ºi terapia ei dupã avva Ecagrie Ponticul, Deisis, Sibiu, 1998, ºi, de acelaºi autor, Akedia. Plictiseala ºi terapia ei dupã avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptã cu demonul amiezii, Deisis, Sibiu, 2001.

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

9

Cre}tinul azi

Asceza creºtinã în contextul modernitãþii Cuvântul grec askeo, askesis, asketes primeºte diferite semnificaþii, aplicându-se, în decursul timpului, exerciþiului trupului, în cazul atleþilor ºi-al soldaþilor, exerciþiului inteligenþei ºi-al voinþei, muncii artistice sau tehnice, dar ºi exerciþiului ce întãreºte virtuþile morale, cultului ºi vieþii religioase.

Pe drumul cãutãrii lui Dumnezeu, asceza este menitã sã fie un antrenament conºtient ºi perseverent, ºi presupune o tensiune constantã.

Strãdaniile vieþii spirituale sunt o alegere liberã ºi conºtientã, deoarece creºtinul este conºtient de mãreþia ºi bunãtatea scopului pentru care luptã, întâlnirea ºi unirea pentru totdeauna cu Dumnezeul sãu. Tensiunea nu poate fi eliminatã total din viaþa creºtinã autenticã pânã la momentul vederii lui Dumnezeu „aºa cum este” (I Ioan 3,2).

Existã trei dimensiuni fundamentale ale ascezei creºtine: postul, faptele de milostenie ºi, evident, rugãciunea. Aceasta, deoarece toate dimensiunile fundamentale ale fiinþei noastre sunt chemate sã participe la purificarea ºi sfinþirea omului întreg. Postul este direct legat de trup. Faptele de milostenie, despre ale cãror acte ºtim cã sunt deopotrivã de naturã trupeascã ºi sufleteascã, pornesc din suflet, iar rugãciunea este legatã de spiritul omului.

Este esenþial ca asceza pe care o practicãm sã fie o cãutare a vieþii cu Dumnezeu, sã ne lege de El, sã ne apropie într-un mod simþit de El. Pentru aceasta, se pare cã este necesar ca darul sau efortul pe care-l facem, de dragul lui Dumnezeu ºi, evident, al aproapelui, „sã ne doarã”, adicã sã ne atingã, sã nu fie ceva ce ne lasã indiferenþi, nu ne implicã, dupã spusele Maicii Tereza de Calcutta: „Sã nu fie din prisos, pentru ca donatorul sã se poatã edifica înainte de toate pe sine.” În contextul modernitãþii, asceza rãmâne pentru creºtini o constantã necesarã, dar primeºte conotaþii specifice. Antropologia ºi psihologia observã cã anumite variaþii psihofizice ºi factori culturali ai organismului influenþeazã sensibil asupra creºterii globale a persoanei. În contextul societãþii noastre, întârzie trecerea de la adolescenþã la vârsta adultã, cresc temperamentele nervoase, se dezvoltã o sensibilitate dureroasã, care duce la iritaþii majore cu stimuli minori.

Sensibilitatea, devenind mai accentuatã, riscã sã sufoce omul. Nu trebuie uitat cã asceza creºtinã este în serviciul vieþii, al vieþii autentic creºtine, aceea pe care Hristos Isus a venit sã o aducã „din plin” (Ioan 10,10). Este oportun ca asceza sã fie dezbrãcatã de mentalitatea penitenciarã ºi sã adopte o terapeuticã preventivã.

De aceea, a cãuta eliberarea de orice nevoie de doping (vitezã, zgomot, alcool), libertatea de a nu recurge la evadãri din cotidianul vieþii, ci de a o face suportabilã, agreabilã ºi umanizatã, contribuie la creºterea calitãþii vieþii umane ºi spirituale.

10

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

Creatorul a gândit un ritm pentru om – ziua pentru muncã, iar noaptea pentru odihnã –, deoarece capacitãþile acestuia sunt limitate. A ºti alterna timpul destinat muncii cu cel destinat repausului, relaþiei cu Dumnezeu ºi cu semenii devine un sprijin pentru o viaþã mai bunã.

Agitarea excesivã oboseºte, consumã, enerveazã ºi distruge; tãcerea, în schimb, este spaþiu indispensabil întâlnirii cu sine, cu Dumnezeu ºi, apoi, cu semenii, în mod autentic. Disciplina calmului ºi a tãcerii se constituie într-un alt mijloc de bunãstare umanã ºi spiritualã.

Creºtinismul înþelege cã omul a fost creat pentru relaþie, pentru comunicare ºi comuniune. Asceza nu se poate opune acestui principiu, dacã vrea sã fie

creºtinã, ci trebuie sã-l susþinã. A avea ºi a cultiva relaþii de calitate, asumând sacrificiile ce le presupune acest obiectiv, devine o altã modalitate de creºtere a calitãþii vieþii. În sfârºit, viaþa cotidianã ne oferã ocazii de a face ascezã. Astfel, a suporta cu blândeþe dificultãþile fiecãrei zile, munca obositoare sau intemperiile climatului, realitãþi care adesea nici nu pot fi schimbate, poate deveni un eficace mijloc de sfinþire.

Iatã doar câteva exemple care ne pot inspira în a petrece o perioadã de post care sã nu distrugã omul, ci sã-l fortifice, cãlãuzindu-l pe drumul întâlnirii cu Dumnezeu.

Pr. Cãlin BOT

Cre}tinul azi

Ra]iune {i credin[~ Ne aflãm “dincoace” de oricare dintre concepþiile europene clasice despre relaþia dintre religie, pe de o parte, filosofie ºi ºtiinþã, pe de altã parte: considerarea filosofiei ca “servitoare” a religiei, considerarea religiei ca treaptã spre filosofie ºi a acesteia din urmã drept pasaj spre triumful ºtiinþei, considerarea filosofiei ca tribunal al cunoaºterii.

Tertulian, Auguste Comte, Kant sau Hegel nu mai sunt decât repere istorice ale unei probleme care cere astãzi noi dezlegãri. Nici formula vestitei “republica christiana” ºi nici pariul “depãºirii istorice a religiei” nu mai sunt realiste. O nouã interacþiune a religiei, ºtiinþei, filosofiei s-a conturat. Expansiunea fãrã precedent a ºtiinþelor, multiplicarea iniþiativelor filosofice, resurgenþa religiei sunt, împreunã, probe.

Astfel de observaþii a prilejuit oricãrui cunoscãtor al scenei intelectuale din zilele noastre recentul incident din renumita universitate “La Sapienza”, de la Roma. Dupã ce Senatul universitar a adresat Papei, în numele a peste patru mii de membri ai corpului academic, invitaþia de a susþine o conferinþã aniversarã (universitatea fiind iniþiativã pontificalã), o mânã de profesori s-a opus vizitei, propagandistic ºi gãlãgios, invocând laicitatea ºtiinþei ºi opinia fostului Cardinal Ratzinger privind procesul lui Galilei.

Cu desãvârºitã demnitate, Vaticanul a declinat vizita, dar a publicat conferinþa Suveranului Pontif, care propunea, în mod interesant, meditaþia asupra întrebãrii: Ce poate spune Papa la aniversarea unei universitãþi dedicate cercetãrii ºtiinþifice? Acþiunea reprobabilã a acelei mâini de profesori ridicã multe întrebãri: Nu cumva însãºi democraþia a devenit vulnerabilã în faþa grupusculelor agresive, în era mediatizãrii maxime? Nu cumva cãutarea adevãrului este acum folositã ca ideologie de împiedicare a dezbaterii? Nu cumva sunt cercetãtori ºtiinþifici care nu mai citesc destul?

Se poate discuta îndelung asupra fiecãrei întrebãri. Mã limitez la a evoca, cu comentarii inevitabil concise în cadrul de faþã, împrejurãrile care acutizeazã astãzi tema relaþiei dintre raþiune ºi credinþã ºi-i conferã noi orizonturi de dezlegare.

Cronologic, este de început cu anii 1971-73, când mai mulþi fizicieni (Robert H. Dicke, Brandon Carter, Paul Davies), din SUA, Israel ºi Australia, au observat cã ceea ce s-a asumat în construcþia teoriilor din fizicã ºi biologie (constanta vitezei luminii, constanta lui Planck, constanta lui Boltzmann etc.) drept “constante ale naturii” sunt mãrimi convergente cu apariþia vieþii ºi a minþii umane. Astfel s-au putut formula argumente pentru a se accepta “principiul antropic” de organizare a universului.

Cine, însã, putea sã punã universul pe baze antropice? Fizicianul Paul Davies (The Mind of God ..., 1992) a gãsit în evoluþie semnele unei “mind of God” ºi a repus, astfel, în discuþie relaþia dintre religie ºi ºtiinþã.

Un alt fizician, Frank Tipler (Ein – Designer Universum, 1973), a argumentat cã legile fizicii ar trebui acceptate indiferent de compatibilitatea lor cu

Geneza, celebra carte a Bibliei (“O lege fizicã nu ar trebui niciodatã sã fie denunþatã doar datoritã obiecþiilor religioase contra consecinþelor ce rezultã din ea”), dar a tras o concluzie neaºteptatã: în virtutea a înseºi legilor cunoscute ale fizicii, universul existã de la un moment dat, iar chiar legile fizicii presupun astfel intervenþia cuiva din afara spaþiului ºi timpului.

Pe scurt, chiar legile fizicii presupun existenþa lui Dumnezeu! Un biolog, Rupert Riedl (Die Strategie der Genesis. Naturgeschichte der realen Welt, 1976), argumentase deja cã “nimeni nu poate gândi fãrã premise metafizice”, încât nici înþelegerea unei legi din ºtiinþele naturii, fie ºi din fizicã, nu se atinge fãrã asumpþii ce depãºesc acea lege. Încurajat de noile dezbateri din ºtiinþele naturii, Hans Küng (Der Anfang aller Dinge. Naturwissenschaft und Religion, 2005) a privit “minunile” relatate de Biblie nu ca “întreruperi ale cursului controlat de legile naturii”, ci ca “interpretãri”, aºadar nu drept “relatãri de evenimente”, ci ca “semne” ale prezenþei unei puteri supreme în lume.

Fizicienii, biologii, filosofii, teologii lucizi nu-ºi mai propun astãzi sã tranºeze odatã pentru totdeauna relaþia dintre ºtiinþã, religie, filosofie ºi nu susþin exclusivismul vreuneia.

Ei propun însã cooperarea acestora. Habermas pledeazã pentru “dialogul” continuu deschis al marilor forme ale spiritului, Joseph Ratzinger a vorbit despre “necesara corelaþionalitate dintre raþiune ºi credinþã” (Dialectica secularizãrii. Despre raþiune ºi credinþã, 2004), iar Hans Küng a vorbit despre “complementaritatea” lor.

Relaþia dintre credinþã ºi raþiune s-a acutizat ºi din altã perspectivã: emergenþa fundamentalismului religios, care a relansat formula unui Dumnezeu “absolut transcendent”, “divinitate arbitrarã”. În reacþie, mai mult decât oricine, Papa Benedict al XVI-lea (cu douã cãrþi memorabile: Glaube und Vernunft, 2006; Gott und die Vernunft, 2007) a argumentat trei teze cardinale: “a acþiona în pofida raþiunii este contrar esenþei lui Dumnezeu”; a-l concepe pe Dumnezeu ca logos þine nu doar de impactul elenismului asupra creºtinismului, ci chiar de ascendenþa iudaicã a Bibliei; astãzi este nevoie de o “autocriticã” a înseºi înþelegerii moderne a raþiunii, care sã o facã conºtientã de sensul, sfera de aplicare legitimã ºi limitele ei.

Andrei MARGA Articol preluat din “Ziua de Cluj”, nr. 971/2008 prin bunãvoinþa d-lui director Octavian Hoandrã

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

11

Biserica }i societatea

Ostatici ai zilei de mâine Suntem obiºnuiþi cu constatarea cã ne aflãm într-o situaþie de tranziþie, în care toate valorile tradiþionale ale societãþii sunt în crizã, toate sunt ameninþate de noul stil de viaþã care a-a prãbuºit literalmente ca o avalanºã asupra noastrã. Toatã lumea este de acord cã cea mai ameninþatã valoare dintre toate este instituþia cãsãtoriei. Se considerã deja ca un fenomen normal, ca una din trei cãsãtorii încheiate sã sfârºeascã prin divorþ în decurs de un an, iar cei care se considerã mai deºtepþi, nici mãcar nu se cãsãtoresc. În Franþa s-au legiferat deja reglementãri pentru împãrþirea bunurilor câºtigate împreunã în cursul unei convieþuiri “pe bazã de consens”, în cazul în care aceasta se destramã.

Vina o punem pe modificarea structurii societãþii, pe dispariþia “marii familii” tradiþionale, în cadrul cãreia convieþuiau cel puþin trei generaþii succesive.

Examinând însã lucrurile mai îndeaproape, remarcãm cã rãul constã în incapacitatea viitorilor soþi de a-ºi asuma rolul de soþ, soþie, tatã ºi mamã. Acest lucru I-a remarcat din timp Biserica, deoarece a introdus în Codul de drept Canonic obligativitatea cursurilor de pregãtire prematrimonialã pentru ambii miri. Se adevereºte tot mai mult cã, printre condiþiile de reuºitã ale unei cãsãtorii care se încheie, se numãrã ºi viziunea religioasã asupra cãsãtoriei a mirilor,

convingerea privind caracterul sacramental al actului pe care îl încheie.

Un rol hotãrâtor în realizarea unor cãsãtorii reuºite îl are puterea exemplului, al exemplului eroic al familiilor tinere care îºi asumã rãspunderea de a avea doi, sau chiar trei copii. Biserica are datoria de a facilita în cadrul vieþi parohiale contacte ºi legãturi mai apropiate între familiile reuºite.

Diminuarea capacitãþii tinerilor de a-ºi asuma rãspunderea întemeierii unei familii, este în mare parte consecinþa industrializãrii societãþii, a faptului cã s-a ajuns acolo ca niciun muncitor sã nu mai stãpâneascã în totalitate tot procesul tehnologic de fabricaþie, ci numai o fazã a lui, devenind dependent de executarea corectã a fazelor dinaintea celei pentru care a fost el instruit ºi creându-i astfel sentimentul de iresponsabilitate, deoarece nu îºi dã seama în ce mãsurã calitatea produsului finit depinde de

12

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

conºtiinciozitatea cu care îºi face el meseria. Astfel am ajuns acolo cã nimeni nu mai rãspunde pentru cutare insucces politic, economic sau social, ci "omul" impersonal, "celãlalt", niciodatã "eu". Acesta este rezultatul subminãrii în conºtiinþa publicã a existentei unui Dumnezeu care ºtie tot, care vede tot ºi faþã de care fiecare suntem rãspunzãtori.

Ce e de fãcut? Trebuie sã creãm condiþii pentru stimularea conºtiinþei rãspunderii pentru propunerile fãcute, pentru deciziile luate. Trebuie cultivatã toleranþa faþã de opiniile fiecãruia, dar ºi rãspunderea pentru opiniile emise. Un filozof (necunoscãtor în domeniul mecanicii ºi al construcþiilor navale) a spus cã ne aflãm în situaþia unor marinari ale cãror motoare s-au defectat în largul oceanului, departe de orice port sau ºantier naval ºi care au ajuns în situaþia de a trebui sã-þi repare nava cu piesele existente, fãrã niciun aport din afarã. Omenirea s-a gãsit de multe ori în situaþii ca aceasta, dar totdeauna s-au gãsit ºi oameni cu iniþiativã, care sã-ºi asume rãspunderea de a face cava pentru a ieºi din impas.

Societatea noastrã este mãcinatã nu doar de lipsa simþului responsabilitãþii, ci ºi de neîncredere, de egoismul feroce, de lipsa rigidã de iubire faþã de “celãlalt". Deja ºi cuvinte ca: bunãtate, bunãvoinþã. mãrinimie, delicateþe, au o notã de desuetudine în urechile noastre. Observatorii înþelepþi neagã cã aceastã degradare moralã de dimensiuni sociale s-ar datora doar vieþii economice de subzistenþã, sau nedreptãþilor sociale care provin – real, sau doar presupus – din ea. Dacã am admite aceasta, ar însemna cã am vrea sã modificãm situaþia tocmai prin remedierea fenomenelor care sunt cauzele economiei de subzistenþã. Dimpotrivã: conform opiniilor gânditorului francez Emmanuel Lévinas, pivotul central al gândirii etice este senzaþia de a fi rãspunzãtori pentru celãlalt. Lévinas vede în angajamentul asumat pentru celãlalt acea situaþie în care apare ºi are sens binele moral. Existenta "celuilalt" pune sub semnul întrebãrii justeþea moralã a existenþei mele senine ºi lipsite de grijã, construcþia egocentricã a vieþii mele. Acest "celãlalt" este, mai ales, cel fãrã apãrare, cel în nevoi, cel slab. Faþa care apare în spatele ei ne citeazã în faþa unui Judecãtor Suprem. Eu garantez cu viaþa mea pentru viaþa celuilalt, sunt un ostatic luat pentru a garanta viitorul aproapelui meu. Sentimentul cã eºti rãspunzãtor pentru celãlalt este un sentiment obsedant, similar celui de solidaritate faþã de rude, care prevaleazã faþã de relaþiile întemeiate pe alegere. O astfel de formã a existenþei, ºi anume aceea cã fãrã o angajare prealabilã, personalã, eu sunt responsabil pentru celãlalt, este faptul frãþiei interumane. Raportul dintre sentimentul de rãspundere ºi frãþie este caracterizat printr-o asimetrie sui-generis, de o lipsã de echilibru dintre mine ºi celãlalt. Întâietatea este a celuilalt: sentimentul de rãspundere pentru celãlalt nu poate fi decât dezinteresat, nu poate duce în mod egocentric din nou la sine însuºi. Sentimentul de rãspundere pentru celãlalt e fãrã pretenþia de reciprocitate. Sunt pur ºi simplu rãspunzãtor pentru celãlalt, fãrã sã-mi pese dacã celãlalt rãspunde de mine, sau nu. Este o

Biserica }i societatea

File din calendarul prim@verii care a canonizat-o în 1461, a spus În sfârºit..., fila 21 martie anunþã cã nimeni nu se apropie de ea fãrã înscãunarea Primãverii!

Este sã devinã mai învãþat ºi mai sfânt. La echinocþiul. Cum se vor realiza îndemnul ei (imperativ), Papa speranþele noastre, vom vedea...

Grigore IX, la 1377, se întoarce la Fila 25 aratã Bunãvestirea, ziua Roma, din “prinsoarea de la care lumineazã luna întreagã – este Avignon”. Nu era cãlugãriþã, era doar marea promisiune a rãscumpãrãrii, sorã terþiarã: este un caracter de adoptarea noastrã ca fii ai Mariei. “modernitate”, am zice noi azi. Cu Aproape întreaga lunã martie se toate acestea, a fost învrednicitã cu suprapune Postului Mare. Biserica a stigmatele; ºi, deºi analfabetã – doar dovedit grijã maternã, recomandând târziu s-a pomenit cã scrie – trimitea creºtinilor perioade de abstinenþã ºi scrisori dictate, cu sfaturi la toþi mortificaþie, auxiliare ale pregãtirii înþelepþii Europei, pentru a cãrei pentru Paºti. ªi biologic este pace se trudea. Este Patroana necesarã “purificarea” organismului!

Sâmbãtã, 1 martie, a fost prima politicienilor. ªi mai amintim grija ei sâmbãtã dedicatã pomenirii celor ce pentru familie –atât de suferindã azi! ne-au precedat. Sã fim solidari cu ei, –, precum ºi îndemnul pentru a sã-i pomenim în sâmbetele urmã- S f â n t a C a t e r i n a d e S i e n a pãstra reculegerea sufletului în toare. “chilia interioarã”… Iatã motive Tot la 1 martie, calendarul noteazã ziua pentru care la dolce Mamma Caterina a fost universitarilor – recomandatã cãlduros de Sfântul declaratã Doctor al Bisericii de cãtre Papa Paul VI, Pãrinte Benedict al XVI-lea, mai ales reculegerii în 1970, iar de cãtre neuitatul Ioan-Paul II, în 2000, tinerilor; vorbeºte mereu de emergenþa educaþiei.

Patroanã a Europei pentru Mileniul III (alãturi de ªi, în sfârºit, o sfântã primãvãraticã: a trãit între Sfânta Brigitta a Suediei ºi Sfânta Tereza Benedicta 25 martie 1347-29 aprilie 1380: deci a rãmas tânãrã, a Crucii).

Cu dragoste, în reculegere, sã parcurgem luna trãind numai 33 de ani. Cu toate acestea, cu elan ºi energie minunate, cei din cercul ei, cei mai mulþi mai martie, sub ocrotirea Sfântului Iosif, Ocrotitorul în vârstã, o numeau MAMA CATERINA. Cãci de Sfintei Familii!

Viorica LASCU Sfânta Caterina de Siena este vorba. Papa Pius II, legãturã fãrã legãturi reciproce. Nu e starea nevroticã de a vrea sã ajuþi cu orice preþ, ci definiþia filosofico-antropologicã a fraternitãþii umane.

Sentimentul de rãspundere umanã precede intenþiile, voinþa ºi angajamentele omului. Sentimentul de rãspundere faþã de celãlalt este o subordonare, este zestre ontologicã a fiinþei umane. Este normal cã spiritul burghez al cetãþeanului protesteazã împotriva unei astfel de subordonãri – ºi pe bunã dreptate, zice Lévinas – cãci a desfiinþat relaþiile feudale de subordonare ºi le-a înlocuit cu exigenþele libertãþii ºi ale egalitãþii. Spiritul burghez al cetãþeanului este interesat de egalitatea în drepturi a relaþiilor, de simetria relaþiilor echilibrate. Societatea burghezã doreºte sã realizeze supremaþia libertãþii printr-o formã organizatã a egoismului, cea socialistã spera sã o realizeze prin organizarea egalitãþii. Egoismul organizat e cel care se manifestã în schimburile organizate în domeniul economic ºi politic. Lévinas se îndoieºte cã în schimburile reciproce – de altfel aprobate de toþi – ar putea fi identificate mãcar urme ale eticului. Moralitatea apare – zice Lévinas – doar dincolo de simetrie, de echilibrul burghez. El nu renunþã la conceptul de justiþie bazat pe egalitate al societãþilor moderne, dar nu îl considerã suficient. De aceea, considerã cã fraternitãþii aflatã dincolo de aceastã simetrie i se cuvine primul loc. Aceasta pentru ca fraternitatea sã nu devinã doar un fronton formalist ºi abstract al societãþii moderne, în spatele cãruia sã se dezvolte în dragã voie egoismul neorganizat, un

"bellum omnium contra omnes".

Trãim într-o lume în care omenirea îºi pune pentru prima datã întrebarea dacã va mai exista un “mâine” – ºi cautã rãspuns la aceastã întrebare. Viitorul ne este ameninþat de focarele de rãzboi latente, de energiile devastatoare acumulate, de incapacitatea de a ne repartiza în mod echitabil resursele. Mai importantã decât întocmirea exactã a catalogului problemelor pe care Ie avem de rezolvat, este sã definim în ce constã fraternitatea la vederea acestor probleme. Dupã Lévinas, noi, cei de azi, suntem ostaticii zilei de mâine. Suntem garanþii speranþei cã omenirea va mai exista ºi mâine, cã vor mai putea trãi oameni, cã îºi vor mai putea asuma rãspundere pentru celãlalt. Va fi nevoie de iubire, de valoare moralã, datoritã cãreia omenirea va mai merita sã supravieþuiascã. Viitorul viitorului începe în momentul în care sunt capabil sã-mi asum rãspunderea – aici ºi acum – pentru celãlalt. Mã întâlnesc cu "celãlalt” "de mâine", în persoana “celuilalt" “de azi". În “celãlaltul" "de azi" este prezent "celãlaltul" “de mâine". A fi ostatic înseamnã a fi garantul zilei de mâine.

Dintre cele trei idealuri ale Revoluþiei Franceze, pânã acum doar douã au devenit forþe definitorii ale societãþii. Se pare cã, pentru perpetuarea omenirii, pentru fericirea societãþii, este neapãrat nevoie ºi de eficientizarea celei de-a treia, a fraternitãþii.

Pr. loan-Vasile BOTIZA (dupã Nyíri Tamás, O.P.) Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

13

Biserica }i societatea

Confesiunea cuvintelor Cuvintele pe care le folosim în viaþa religioasã depind de apartenenþa noastrã confesionalã. Voi ilustra aceasta prin câteva exemple, dealtfel binecunoscute, din vocabularul religios ortodox versus greco-catolic.

Astfel, liturghia ortodoxã abundã în Doamne, miluieºte(-ne)!, în timp ce aceeaºi hrisostomicã celebrare/slujbã reitereazã, în varianta greco-catolicã, Doamne, îndurã-te spre noi! Aceastã din urmã formulã apare uneori, corectatã parcã, în versiunea Doamne, îndurã-te de noi ! Doxologiile sunt adresate, în principiu, Treimii în ambele strane, lãsându-se în grija unor teologi de ºcoalã nouã apelativul Trinitãþii, care – în buna logicã a limbii latine – exprimã sugestiv ideea de tri-unitate. Totuºi, într-un caz se preferã aproape univoc sã I se dea slavã lui Dumnezeu, în timp ce în altul aceluiaºi I se cuvine mãrire sau chiar glorie. Terminologia este precisã, aºa cum se cuvine, ºi în domeniul ad intra: dacã Tatãl, ca izvor intangibil a toate, este lesne

TU EªTI ÎNCREDEREA DEPLINÃ Tu eºti încrederea deplinã A celor ce Te preamãresc, Tu eºti o Veºnicã Luminã, Ne eºti ºi pacea cea seninã, Nemãrginite Dumnezeu.

Tu, ce-ai creat istoria ºi timpul, Le sprijineºti mereu, mereu, Tu, ce-ai inspirat tot gândul, Tu, ce-nfrumuseþezi pãmântul, Atotputernic Dumnezeu.

Tu eºti Fiinþa Luminatã Ce vieþuieºti cu noi mereu, Tu eºti Fãptura-ntruchipatã Nãscut în ieslea minunatã, Om ºi Dumnezeu.

Tu, Cel ce-ai fost, eºti ºi vei fi În veci cu noi, mereu, Tu, câte-ai zis le vei plini, Iar noi în veci vom birui Cu Tine, Dumnezeu.

Eºti Începutul ºi Sfârºitul, Din veºnicie eºti mereu, De la-nceput Tu eºti Cuvântul Ce þine Cerul ºi Pãmântul, Stãpâne Dumnezeu.

Pr. Leon DOROª, ieromonah bazilian

14

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

recognoscibil întotdeauna ºi de cãtre toþi, nu la fel stau lucrurile cu numele sau cu atributul creºtin al Fiului, în a Sa iconomie a mântuirii. El este fie tradiþionalul Iisus Hristos, fie mai modernul Isus Cristos, la care se adaugã varianta intermediarã, Christos, precum ºi toate combinaþiile posibile dintre „nume” ºi „prenume”. Cea de-a treia persoanã a Treimii poate fi, la rândul sãu, numitã Duh Sfânt sau Sfânt Duh, precum ºi Spirit Sfânt sau Sfânt Spirit, ceea ce are consecinþe – cum bine se ºtie – în antropologia creºtinã, una de extracþie biblicã ºi de expresie patristicã, în formã trihotomicã. Aºadar, omul este trup, suflet ºi duh/spirit. Probabil cã aceastã din urmã subtilã distincþie lingvisticã, aplicatã îndeobºte persoanei, ajunge, în cazul comunitãþilor care utilizeazã respectivele cuvinte, sã confere veritabile identitãþi confesionale. Putem afirma aproape infailibil (nu-i aºa?) cã bunul român ortodox este cel care, cu întregul sãu duh aduce slavã Treimii în Duhul Sfânt, în timp ce nu mai puþin bravul ardelean greco-catolic mãreºte ºi el, prin Spiritul Sfânt – ºi poate chiar Filioque – magnificenþa eternului Pãrinte. Aþi sesizat aici, desigur, filonul latinist al ªcolii ardelene, pandantul salutar al pravoslavnicei noastre coloraturi. ªi toate acestea pentru a spune cât de bogatã este limba care îngãduie o atât de mare diversitate. Însã sursele greceºti, latineºti ºi slavoneºti ale lexicului nostru bisericesc nu se combinã întotdeauna liber, ci intrã ºi ele în logica identitarã, cea pe care unii ar numi-o a repetiþiei identicului. Iar dacã în metafizicã terapia acestei maladii se gãseºte o datã cu descoperirea celuilalt, poate cã ºi în dinamica lingvisticã a comunitãþilor de credinþã, alteritatea ar putea constitui un antidot. La înþepenirea vocabularului, mai întâi, sau – cu bãtaie ceva mai lungã – la recunoaºterea fratelui, adicã a celui care e diferit de mine, dar împreunã cu care aparþinem aceleiaºi familii.

Alin TAT

In memoriam

P~RINTELE EMIL PUNI A FOST CONDUS PE ULTIMUL DRUM P~MÂNTESC Sâmbãtã, 8 martie a.c., a avut loc slujba înmormântãrii Pãrintelui Emil Puni SJ, fost Superior Provincial al Societãþii lui Isus din România.

Ceremonia s-a desfãºurat în Deva, la biserica „Neprihãnitei Zãmisliri”, al cãrei ctitor a fost chiar cel ce era condus pe ultimul drum pãmântesc.

La ceremonie au participat Preasfinþia Sa Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj, Înalt Preasfinþia Sa György Jakubinyi, Episcop de Alba-Iulia, Preasfinþia Sa Florentin Crihãlmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, Preasfinþia Sa Virgil Bercea, Episcop de Oradea, alãturi de care au celebrat în jur de 50 de preoþi, între care Mons. Böcskei László, Vicar General al Diecezei de Timiºoara, Pr. Olivo Bosa, Provincialul Ordinului Societãþii lui Isus din România, împreunã cu numeroºi preoþi ºi fraþi din acest ordin. De asemenea, au fost prezenþi cãlugãri franciscani, cãlugãriþe din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare ºi din Congregaþia Maicii Domnului, autoritãþi locale ºi sute de credincioºi. În cuvintele rostite s-a evocat personalitatea eminentului Pãrinte, care timp de peste 30 de ani, în timpul perioadei de persecuþie, a fost Provincial al Ordinului Societãþii lui Isus. Pr. Puni a fost numit Vicar General al Eparhiei de Lugoj, de cãtre PS Alexandru Mesian, ºi a pãstorit comunitatea din Deva, pentru care s-a strãduit din rãsputeri sã înalþe un lãcaº de rugãciune, de alinare sufleteascã, de sfinþire, de catehezã ºi de culturã greco-catolicã.

S-a citit, de asemenea, mesajul din partea Preafericitului Lucian Mureºan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolicã, ºi alte mesaje din partea celor care l-au cunoscut ºi l-au apreciat.

În cuvântul sãu, Preasfinþia Sa Florentin a subliniat: “Ne luãm rãmas bun de la cel care a fost un stâlp al credinþei, izvor de binecuvântãri pentru Bisericã, neînfricat mãrturisitor al dreptei credinþe în timpul comunismului. Ne amintim de Mons. Emil Puni ca de un ascet, om de rugãciune ºi de înaltã culturã, un

preot care ºi-a pus întreaga viaþã la dispoziþia Bisericii.

Casa lui era ºi casã de formare, ºi aulã de cursuri, ºi bibliotecã de studiu, ºi salã de consiliu, ºi capelã în care se celebrau Sfinte Sacramente, o casã deschisã oaspeþilor din þarã sau din strãinãtate. A ºtiut sã se facã tuturor, toate, rãspunzând cu promptitudine misiunilor încredinþate, conform chemãrii sale preoþeºti. La fel de prompt rãspunde acum ultimei chemãri: de a pãtrunde în Gloria cereascã, de a mijloci bogate ºi alese haruri pentru Bisericã, pentru Ordinul Societãþii lui Isus ºi parohia din Deva, atât de dragã sufletului sãu nobil.

A fost un pãstor care a vestit cu tãrie Cuvântul Evangheliei prin vorbã, dar ºi prin viaþã, sfinþitor al sufletelor prin celebrarea neobositã a Sfintelor Taine, conducãtor ºi îndrumãtor spiritual al turmei încredinþatã spre mântuire. A ºtiut sã fie ºi preot ºi profesor, îndrumãtor ºi pãrinte, ostenitor în rugãciune ºi mãrturisitor în închisorile comuniste. A fost Provincial al Ordinului Societãþii lui Isus ºi simplu cãlugãr, Vicar General ºi simplu preot, un om cãruia haina preoþeascã îi venea bine oriunde ºi oricând.

Pr. Emil Puni, prin ceea ce a dãruit, este o adevãratã piatrã de temelie ce va rãmâne la fundamentul spiritual al acestei comunitãþi.

La moartea unei personalitãþi, îndrumãtor ºi pãrinte spiritual, mult stimat ºi iubit de mulþi, lumea este întristatã, îndoliatã. Atunci când un copil se naºte, este mare bucurie, pentru cã un om a venit pe lume ºi toþi îl înconjoarã cu dragoste, pentru cã l-au aºteptat sã vinã, mai cu seamã pãrinþii care l-au adus la viaþa fizicã. Dar atunci când un suflet se naºte la viaþa veºnicã, oare nu este mare bucurie pentru sufletul ajuns la ceruri, pe care toþi cei dragi îl înconjoarã cu dragoste, acolo, sus, pentru cã l-au aºteptat sã vinã? ªi… mai cu seamã, Pãrintele - Tatãl Creator, Fiul Rãscumpãrãtor ºi Spiritul Sfânt - Sfinþitor, Cei care i-au dat viaþa sufletului.

De ce sã ne întristãm, de ce sã fim egoiºti, privind doar la durerea despãrþirii, doar la golul lãsat, doar la amintiri, la trecut?... Naºterea unui suflet nobil la viaþa veºnicã trebuie sã întãreascã speranþa ºi credinþa noastrã creºtinã.

Sã spunem, aºadar: se poate, se poate învinge moartea din lume, moartea dimprejurul nostru ºi moartea trupeascã, pentru cã nu suntem destinaþi acestei lumi, ci lumii cereºti, dupã cum spune cântarea: „Patria mea e sus în cer...”.

Sã-i fie naºterea la cer întru odihnã, pace ºi veselie înveºmântatã, ºi de lumina cea fãrã-de-sfârºit veºnic luminatã. Odihneascã în pacea lui Hristos, pe care L-a slujit viaþa toatã!”.

Biroul de presã Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

15

Familia cre}tin@

C~S~TORIILE MIXTE LEGISLA[IE CANONIC~ {I CONSECIN[E ÎN VIA[A DE FAMILIE Codul de drept canonic al Bisericii Catolice – atât cel latin cât ºi cel oriental – definesc cãsãtoria ca fiind un pact matrimonial, irevocabil, guvernat de legi proprii, între un bãrbat ºi o femeie, botezaþi, pentru a realiza o convieþuire pe durata întregii vieþi, pact matrimonial care este sacrament [1]. Rezultã din definiþia cãsãtoriei, din sacramentalitatea ei ºi din celebrarea liturgicã a acesteia, cã în cadrul cãsãtoriei, sau mai bine zis al familiei, soþii trebuie sã fie în credinþa ºi comuniunea catolicã. Cum România este o þarã majoritar ortodoxã, nu de puþine ori au loc cãsãtorii între catolici ºi ortodocºi. Cum se realizeazã atunci comuniunea de credinþã între soþi? Ce spune dreptul bisericesc în acest caz? Vom încerca sã vedem în articolul ce urmeazã.

CE ESTE CÃSÃTORIA MIXTÃ?

Termenul "cãsãtorie mixtã" este folosit de legislaþia catolicã în vigoare pentru a defini orice cãsãtorie între o parte catolicã aparþinând unei Biserici sui iuris [2], inclusiv cea latinã (romano-catolicã), ºi o parte botezatã, care nu aparþine Bisericii Catolice. Aceste cãsãtorii sunt o consecinþã a diviziunii existente între creºtini, ºi, înainte de celebrarea liturgicã, trebuie obþinutã permisiunea explicitã a Ierarhului locului [3], permisiune care, chiar dacã este scrisã, nu este o dispensã, ºi prin urmare este doar pentru liceitate ºi nu pentru validitate.

CÃSÃTORIILE MIXTE ÎN LEGISLAÞIA ACTUALÃ Canonul 813 CCEO (1124 CIC), atunci când menþioneazã cãsãtoriile mixte, vizeazã orice cãsãtorie între doi botezaþi, dintre care unul este catolic iar celãlalt nu (necatolic, cum este numit de terminologia canonicã). Prin necatolic (chiar dacã termenul nu este foarte potrivit), canonul înþelege credincioºii creºtini orientali care nu sunt în comuniune cu Biserica Catolicã (ortodocºii de tradiþie bizantinã ºi credincioºii creºtini de tradiþie precalcedonianã), protestanþii (care aparþin Bisericilor ºi Comunitãþilor ecelziastice ce s-au separat de Biserica Occidentalã de tradiþie latinã) ºi neo-protestanþii (cei care aparþin Comunitãþilor ecleziastice separate de Bisericile protestante), care nãscuþi ºi educaþi fiind în credinþa în Hristos în comunitãþile lor, nu pot fi acuzaþi de pãcatul despãrþirii de Bisericã, astfel cã Biserica Catolicã îi îmbrãþiºeazã cu respect ºi iubire fraternã. Prin termenul necatolic canonul nu-i cuprinde direct ºi pe acei catolici care au abandonat în mod public credinþa catolicã, chiar dacã au decis sã devinã membri ai unei Biserici sau Comunitãþi ecleziastice necatolice. Aceste persoane pentru a se cãsãtori cu un catolic au nevoie de o permisiune specialã a Ierarhului locului.

Prevederea canonicã de a cere ºi de a obþine permisiunea pentru celebrarea cãsãtoriilor mixte este justificatã datoritã faptului cã uniunea matrimonialã între o persoanã catolicã ºi una necatolicã constituie prin faptul însuºi un obstacol în faþa deplinei uniuni spirituale între soþi, a comuniunii lor totale. Soþii care trãiesc cãsãtoria mixtã au de înfruntat dificultãþi particulare de conºtiinþã ºi greutãþi sensibile inerente raporturilor dintre soþ ºi soþie când este în joc respectarea libertãþii religioase.

Un alt motiv pentru care Biserica impune obþinerea acestei permisiuni este ºi faptul subliniat în Directoriul

16

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

Ecumenic [4]: "Pentru orice cãsãtorie, prima preocupare a Bisericii este de a menþine trãinicia ºi stabilitatea legãturii conjugale indisolubile ºi a vieþii familiale care decurge din aceasta. Unitatea desãvârºitã a persoanelor ºi împãrtãºirea completã a vieþii care constituie starea cãsãtoriei sunt mult mai uºor asigurate când cei doi soþi aparþin aceleiaºi comunitãþi de credinþã... Pentru toate aceste motive, cãsãtoria între persoane care aparþin aceleiaºi comunitãþi bisericeºti rãmâne obiectivul de recomandat ºi de încurajat". ÎNDATORIRILE SOÞILOR Cu toate cã legea interzice, în mod justificat, celebrarea cãsãtoriei cu creºtini necatolici, Ierarhul locului, þinând cont de circumstanþe precum timpul, locul ºi persoana, poate acorda permisiunea canonicã, cu condiþia sã existe motive juste [5]. Binele spiritual al soþilor este un motiv just ºi raþional pentru acordarea permisiunii, cu condiþia ca amândouã pãrþile (soþii) sã cunoascã ºi sã nu refuze scopul ºi caracteristicile esenþiale ale cãsãtoriei, precum ºi obligaþiile pe care ºi le-a asumat partea catolicã în ceea ce priveºte botezarea ºi educarea copiilor în Biserica Catolicã.

Actuala legislaþie impune, pe de o parte, pãrþii catolice respectarea obligaþiilor inerente credinþei ºi fidelitãþii sale faþã de Bisericã, iar pe de altã parte respectã libertatea de conºtiinþã ºi cea religioasã a pãrþii necatolice.

Respectarea libertãþii de conºtiinþã ºi religioasã trebuie sã fie o preocupare fundamentalã a pastoraþiei fiecãrui preot, cãci el este obligat sã facã tot posibilul pentru ca nici unul dintre soþi sã nu facã presiuni asupra convingerilor religioase ale celuilalt sau, mai rãu, sã-i impunã convertirea sau sã punã piedici în faþa liberului exerciþiu al libertãþilor de mai sus.

Conform legii divine – de la care nu existã dispensã – amândoi soþii trebuie sã respecte scopurile ºi caracteristicile esenþiale ale cãsãtoriei, de aceea în cadrul cãsãtoriilor mixte partea catolicã are obligaþia nu numai de a persevera în credinþa catolicã ºi de a se declara dispusã sã îndepãrteze din proprie iniþiativã orice fel de pericol ºi risc de a-ºi pierde credinþa, ci ºi aceea de a formula o promisiune sincerã de a avea grijã sã facã tot ceea ce-i stã în putinþã [6] pentru ca toþi copiii sãi sã fie botezaþi ºi educaþi în credinþa sa, pentru ca astfel copiii sã beneficieze ºi ei de toate cele puse la dispoziþie de Biserica Catolicã pentru a obþine viaþa cea veºnicã.

Formularea legii cu privire la obligaþia expresã pe care o are partea catolicã în cãsãtoriile mixte, în mod special aceea de a-ºi boteza ºi educa copiii în Biserica Catolicã, este fãcutã astfel încât sã nu se pretindã mai mult decât îi stã în putinþã. Este foarte adevãrat cã în Orientul creºtin, în cadrul cãsãtoriilor mixte dintre catolici ºi ortodocºi, atât celebrarea liturgicã cât ºi botezul copiilor au loc, de cele mai multe ori, în Biserica soþului. De aceea, pentru soþia catolicã este uneori foarte dificil sã-l convingã pe soþul ortodox sã celebreze cãsãtoria în Biserica Catolicã ºi, în consecinþã, sã-ºi boteze copiii în aceeaºi Bisericã; de cele mai multe ori capacitatea soþiei catolice de a face tot ceea ce-i stã în putinþã este foarte limitatã. În schimb, este foarte mare capacitatea femeii catolice de a-i educa pe copii în spiritul propriei credinþe catolice.

Canonul 814 CCEO (1124 CIC) stabileºte cã Ierarhul

Familia creºtinã locului are puterea de a refuza acordarea permisiunii de celebrare a cãsãtoriei mixte, atunci când nu sunt îndeplinite condiþiile prescrise. Aceastã clauzã legislativã asupra permisiunii ce trebuie acordatã nu este o condiþie care sã invalideze cãsãtoria. Pentru a fi mai bine înþeleasã aceastã prevedere a legislaþiei în vigoare trebuie spus cã obþinerea permisiunii din partea Ierarhului locului nu este o condiþie obligatorie pentru celebrarea cãsãtoriei mixte, deci, dacã ea nu se obþine, cãsãtoria poate avea totuºi loc. Un alt aspect al prevederii pe care o analizãm este ºi acela cã Ierarhul locului are dreptul de a refuza acordarea permisiunii, dar numai atunci când nu se îndeplinesc condiþiile impuse de lege, adicã dacã partea catolicã refuzã sã facã tot ceea ce-i stã în putinþã astfel încât copiii sã fie botezaþi ºi educaþi în Biserica Catolicã, sau dacã partea necatolicã exclude scopurile ºi caracteristicile cãsãtoriei, pe de o parte, iar pe de altã parte, dacã partea necatolicã refuzã sã respecte libertatea de conºtiinþã ºi credinþã a pãrþii catolice.

Dupã cum am vãzut mai sus, permisiunea canonicã a Ierarhului locului nu este o condiþie sine qua non, însã, cu toate acestea, orice preot va cere aceastã permisiune înainte de a celebra o cãsãtorie mixtã, astfel cã, în cazul unui refuz din partea Ierarhului locului, chiar dacã aceasta nu va conta pentru viitorii soþi, va conta, în schimb, pentru preotul celebrant, care nu va acþiona împotriva propriului Ierarh. Cu toate acestea, refuzul Ierarhului de a permite o cãsãtorie mixtã nu este o interdicþie explicitã adresatã preotului de a celebra respectiva cãsãtorie, ci un îndemn la reflecþie ºi la prudenþã, adresat atât parohului cât mai ales viitorilor soþi.

Obligaþia pe care o are partea catolicã de a-ºi boteza ºi educa copiii în Biserica Catolicã rezultã ºi din canonul 1439 CCEO (1366 CIC) care prevede o pedeapsã adecvatã pentru pãrinþii sau tutorii legali care nu îi boteazã ºi nu-i educã pe copii în credinþa catolicã. Cu toate acestea, în cazul cãsãtoriilor mixte, dacã se întâmplã ca partea catolicã sã nu-ºi poatã îndeplini aceastã obligaþie, nu cade sub incidenþa acestei prevederi canonice.

Disponibilitatea pastoralã ºi ecumenicã a Bisericii în ceea ce priveºte cãsãtoriile mixte, este manifestatã ºi prin faptul cã solicitã Ierarhii locului ºi preoþii parohi sã aibã grija ºi atenþia necesare pentru ca partea catolicã dintr-o cãsãtorie mixtã, cât ºi copiii rezultaþi, sã aibã la dispoziþie toate cele necesare practicãrii ºi pãstrãrii credinþei catolice [7].

cãsãtoriilor mixte a fost îndelung discutatã ºi disputatã.

Problema este importantã ºi greu de rezolvat, deoarece toate Bisericile, pentru a fi coerente cu propria credinþã ºi doctrinã, impun propriilor credincioºi aceleaºi precauþii pentru a autoriza cãsãtoriile mixte, impunând condiþia ca toþi copiii rezultaþi sã fie botezaþi ºi educaþi în propria Bisericã.

Acest lucru este mai manifest la Bisericile Ortodoxe, la majoritatea dintre ele, deoarece impun ca aceastã promisiune sã fie fãcutã în scris ºi de cãtre amândouã pãrþile, cu alte cuvinte sunt impuse condiþii severe chiar ºi pãrþii neortodoxe. Legislaþia Bisericilor Ortodoxe rãmâne ºi astãzi mult mai rigidã decât cea Catolicã. Acest lucru se datoreazã mai ales faptului cã ecleziologia ortodoxã pare sã punã în dubiu eclezialitatea ºi sacramentalitatea celorlalte Biserici ºi Comunitãþi creºtine.

Din cele expuse, apare evident faptul cã grija pastoralã faþã de cãsãtoriile mixte întâlneºte în zilele noastre dificultãþi specifice ºi greu de surmontat, de aceea rãmâne în continuare ca obligaþie fundamentalã crearea unei acþiuni pastorale comune a tuturor Bisericilor ºi Comunitãþilor ecleziale creºtine privitor la cãsãtoria mixtã. Catehismul Bisericii Catolice, referindu-se la acest aspect, afirmã urmãtoarele: "În multe pãrþi ale lumii, datoritã dialogului ecumenic, comunitãþile creºtine interesate au reuºit sã organizeze o pastoraþie comunã a cãsãtoriilor mixte. Scopul acestei pastoraþii este acela de a ajuta familiile mixte sã-ºi trãiascã situaþia particularã în care se aflã la lumina credinþei. Acest lucru trebuie sã le ajute sã depãºeascã tensiunile existente între obligaþiile soþilor unul faþã de altul, cât ºi faþã de propriile comunitãþi ecelziastice. Trebuie sã încurajeze dezvoltarea aspectelor comune în credinþã ºi respectul, toleranþa faþã de aspectele divergente ale credinþei lor" [8]. Cãsãtoria mixtã, mai ales cea între creºtini, care amândoi îºi trãiesc propriile convingeri religioase, poate sã îmbogãþeascã vizibil acþiunea ecumenicã a Bisericilor.

"Botezul comun ºi dinamismul harului furnizeazã soþilor, în cadrul acestor cãsãtorii, fundamentul ºi motivarea pentru a exprima unitatea lor în sfera valorilor morale ºi spirituale. În acest scop, ºi pentru a scoate în evidenþã importanþa ecumenicã a unei astfel de cãsãtorii mixte, trãite în credinþã de cãtre soþii creºtini, trebuie cãutatã – chiar dacã aceasta nu se dovedeºte a fi întotdeauna uºor – o cordialã colaborare între preotul catolic ºi cel necatolic, încã din perioada pregãtirii pentru cãsãtorie ºi nuntã" [9].

CÃSÃTORIILE MIXTE ªI DIALOGUL ECUMENIC Prezenþa acestor prevederi canonice în legislaþia catolicã a fost apreciatã de cãtre Biserica Anglicanã, deoarece subliniazã obligaþia pe care preotul o are faþã de credincioºii sãi, chiar ºi atunci când trãiesc într-o familie mixtã din punct de vedere confesional, pentru cã obligã partea catolicã sã respecte libertãþile religioase ºi de conºtiinþã ale pãrþii necatolice. În acelaºi timp însã, în acest fel se face o invitaþie la o cooperare generoasã ºi permanentã cu preotul sau ministrul sacru al pãrþii necatolice, favorizându-se o atmosferã ecumenicã constructivã, atât la nivelul familiei cât mai ales la cel interconfesional.

Numãrul mare ºi în continuã creºtere al cãsãtoriilor mixte subliniazã odatã în plus necesitatea unei colaborãri fraterne între Bisericile ºi Comunitãþile creºtine, pentru a studia aspectele legate de doctrina matrimonialã, dimensiunea sa sacramentalã, exigenþele etice ºi morale, aspectele canonice ºi implicaþiile pastoral-ecumenice. În multe dialoguri ecumenice bilaterale între Biserica Catolicã ºi celelalte Biserici ºi Comunitãþi creºtine, chestiunea

Mons. Mihai TODEA, Vicar General Note: Cf. cann. 776, §1,2,3 CCEO ºi 1055 §1, 2 CIC. 2 Bisericile sui iuris sunt acele Biserici care fiind în deplinã comuniune cu Sfântul Pãrinte, deci Catolice, au o legislaþie proprie, o tradiþie proprie ºi un rit liturgic propriu.

3 Pe lângã Episcopul Eparhial, sau Diecezan, au calitatea de Ierarh al locului Episcopul Coadiutor, Episcopul Auxiliar, Vicarul General sau Protosincelul, precum ºi ceilalþi Vicari Episcopali sau Sinceli.

4 Îndreptar pentru aplicarea principiilor ºi a normelor cu privire la ecumenism, Editura Presa Bunã, Iaºi, 2001, nr.

144.

5 Cf cann 814, 815 CCEO ºi 1125, 1126 CIC. 6 Omnia pro viribus facturam esse.

7 Dupã cum prevede canonul 816 CCEO (1128 CIC).

8 Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1636.

9 Ioan Paul al II-lea, Exortaþia Apostolicã Familiaris Consortio, nr. 78: EV 7/1778.

1

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

17

M@rturii din via]a cre}tin@

MONSENIORUL GRIGORE ZÃGREAN – O E VO C A R E S E N T I M E N TA L Ã într-adevãr, a existat vreodatã". Recunosc, de la o vreme, când deja ajunsesem profesor, nu aveam Tot întâmplãri neînþelese pãreau în anii aceia, ai aceeaºi certitudine ca ºi el, speram mãcar într-o copilãriei, ºi cãlãtoriile alãturi de tatãl meu prin umanizare a sistemului.

Mereu m-am întrebat, mai ales dupã trecerea lui la localitãþile Visuia, ªopteriu, Urmeniº, Budurleni, Parva etc. Plecam cu trenul pânã la Sânmihaiu de Câmpie. Domnul, de unde atâta fermitate, atâta stabilitate în Acolo eram aºteptaþi de cãtre un credincios, cu o convingerile sale. Rãspunsul I-am aflat în puternica lui cãruþã, dar de cele mai multe ori mergeam pe jos. Nu credinþã, fiindcã zilnic primea curaj de la altarul pricepeam de ce umblam pe ocolite, pe dealurile din improvizat acolo, la cantonul 41.

"Sunt un surogat de ceferist", jurul localitãþilor. Credincioºii care îl spunea uneori. De la târnãcop, aºteptau erau adunaþi pe la case furcã ºi lopatã, «popa de la ºtrec» a mai retrase. Aici, cu ferestrele fost "promovat" ca referent la acoperite, în timpul nopþii, se Viaþa-ntreagã-am cãutat districtul CFR L8 ªintereag, apoi a celebrau liturghii, oamenii se ajuns vânzãtor de bilete la halta Sã Te-ntâlnesc, Isuse; mãrturiseau, se cuminecau, Arcalia, post din care s-a ºi primeau – pe lângã Trupul ºi Am alergat ºi-am sângerat pensionat.

Sângele lui Isus – multã speranþã, Sã Te cunosc, prin Cruce...

Chemat de mai multe ori ºi de la preotul care îºi risca libertatea interogat la Tribunalul Militar din pentru a-i îngriji spiritual.

N-am întâlnit surâs divin Cluj, tata continua sã-ºi expunã fãrã Retrãiesc imaginea unei nopþi Pe Faþa Ta, Isuse, reþinere opiniile, convingerile. mohorâte, când mergeam în urma Ci marea-þi dragoste, din plin, Aveam impresia cã cei care îl tatãlui meu, în tovãrãºia unui M-a luminat, prin Cruce. audiau, îl apreciau în sinea lor; credincios care ºi-a pus la demnitatea lui ºi fermitatea dispoziþie calul sãu pentru a duce Iubirea Ta, Iubirea Ta, punctelor sale de vedere impunea, bagajele noastre la gara din O, blândule Isuse, pânã la urmã, respect. Când a fost Sânmihaiu din Câmpie. Traversam M-a mângâiat a aºtepta vânzãtor de bilete, era în mod o pãdure, ningea ºi ploua, se Sfinþenia, prin Cruce. special sub vizorul Securitãþii. auzeau în depãrtare lupii urlând.

Uneori, cei puºi sã-l supravegheze Aveam vreo opt-nouã ani.

Cãci n-am gãsit, Isuse bun, râdeau de “ideea fixã” a preotului Tremuram de frica ºi nu înþelegeam Iubirea-Þi nicãieri ceferist Grigore Zãgrean, care Ie de ce trebuie sã umblãm noaptea, În faptele ce Ie adun spunea cã Biserica lui va renaºte, pe dealuri, prin pãduri, prin locuri ªi astãzi ca ºi ieri; va reveni la viaþã. I-a stimulat lãturalnice. aceastã atitudine ºi întâlnirea de la Dupã decembrie 1989, odatã cu ªi nici în inimi omeneºti Cãldãruºani, din 1970, cu repunerea în libertate a Bisericii – Zadarnicã speranþã – Cardinalul în pectore luliu Hossu, Române Unite, la prima liturghie O, Doamne, Cel ce mântuieºti care îl convinsese cã "Dumnezeu greco-catolicã celebratã la Casa de Din moarte la viaþã... va ridica piatra de pe mormântul Culturã "George Coºbuc" din Bisericii noastre".

Bistriþa, mi-am dat seama cât de Am încercat sã evoc în aceste mult i se datoreazã tatãlui meu Ci doar în focul cel nestins pagini, într-o manierã sentimentalã, continuarea existenþei Bisericii Din Inima Ta sfântã un timp al unei epoci apuse, în care Greco-Catolice în judeþul nostru Te caut, Doamne,-n veci ascuns personajul principal al acelui spaþiu (Bistriþa-Nãsãud), în anii de În Dragostea-Þi Preasfântã... de la cantonul CFR 41 a fost tatãl prigoanã. I-am întâlnit la acea meu, «popa de la canton», primã liturghie, pe scãrile Casei de Acolo doar Te voi gãsi sintagma prin care locuitorii din Culturã, pe mulþi dintre credincioºii În pacea Ta divinã, Chintelnic îl desemnau ºi-l care frecventau "biserica" de la Acolo doar nu va mai fi respectau pe preotul Grigore canton, sau pe cei pe la care Nici plânset ºi nici vinã.

Zãgrean, pe ceferistul alãturi de mergea tata, mai ales în preajma care unii dintre ei munceau la calea Crãciunului ºi a Pºtelui.

Acolo fi-voi fericit, feratã, iar alþii participau la liturghiile Niciodatã tatãl meu nu ºi-a În sacrã bucurie, sale clandestine, deºi erau pierdut speranþa, mereu îmi În Sufletu-Þi îndrãgostit ortodocºi din tatã-n fiu. spunea: “Copile, ascultã-mã, De inima mea vie... comunismul va dispãrea într-o zi! prof. Ion Radu ZÃGREAN Aºa se va duce, încât oamenii se Victoria MAN-NICOLAE vor întreba a doua zi dacã, - urmare din nr. 1-2/2008 -

AM CÃUTAT...

18

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

Comemor@ri

TRIPTIC ANIVERSAR Luãrile de cuvânt de dupã parastas nu au avut un În Sãlaj sunt patru localitãþi emblematice nu numai pentru acest judeþ ºi Transilvania, ci pentru întreaga caracter convenþional. Au vorbit, printre alþii, pãrintele þarã prin personalitãþile ce sunt originare de aici: Gheorghe Þurcas, care a fost paroh în Bãdãcin timp Bãdãcin, prin Iuliu Maniu, Bocºa Românã, prin de nouã ani, înainte de 1989, Marin Pop, istoric de la Simion Bãrnuþiu, Bãseºti, prin Gheorghe Pop, ºi Muzeul de Istorie ºi Artã Zalãu, autorul unei monografii de referinþã despre Partidul Naþional Român ºi Partidul Bobota, prin Corneliu Coposu.

La 3 februarie a.c., Parohia Românã Unitã cu Naþional Þãrãnesc, baciul Vasile Oros, care l-a Roma, Greco-Catolicã, din Bãdãcin a organizat cunoscut pe cel omagiat în perioada cât a fost elev, ºi ceremonii consacrate unor evenimente ce se un supravieþuitor al masacrelor de la Trãsnea ºi Ip. focalizeazã asupra marelui bãrbat de stat originar de Cuvinte emoþionante a rostit primarul comunei Pericei, pe aceste meleaguri: 135 de ani de la naºtere, 55 de de care aparþine satul Bãdãcin, domnul Boncidai ani de la trecerea în veºnicie ºi 75 de ani de la Csabi, care, alãturi de reprezentanþii altor instituþii ºi punerea pietrei fundamentale a Casei Naþionale organisme neguvernamentale, a depus o coroanã de din Bãdãcin, devenitã ºcoala din localitate, ce s-a flori. Florile s-au aºezat pe locul amenajat de familie construit în intervalul 1933-1937, pe un teren donat de pentru a adãposti osemintele patriotului ºi omului de Iuliu Maniu. Festivitãþile au debutat cu o Liturghie mare caracter, care este îngropat într-un loc Arhiereascã sãvârºitã de Episcopul de Oradea, Virgil deocamdatã necunoscut, în Cimitirul Sãracilor din Bercea, împreunã cu un sobor de preoþi din care au Sighetu-Marmaþiei. Nu aº vrea sã abuzez de hiperbole fãcut parte vicarul general de Oradea, Florian Gui, sau de exprimãri patetice, dar Maniu, ºi fãrã identificarea locului de veci, rãmâne vicarul foraneu de ªimleu, Gheorghe „un om pentru eternitate”, un model Þurcaº, ºi parohul din Bãdãcin, de moralitate pentru viaþa politicã. La Cristian Borz. În tãlmãcirea pericopei sfârºit, parohul locului l-a invitat pe evanghelice a zilei, P.S. Virgil a arãtat Ierarhul de la Oradea sã vinã la cã Iuliu Maniu a fost nu numai un om Bãdãcin, în 22 august, când, ca în politic exemplar, ci ºi un creºtin fiecare an, un grup de 50 de tineri fac devotat Bisericii Blajului, care prin un pelerinaj pe jos pânã la temniþa verticalitatea sa se înscrie în ºirul din nordul þãrii. celor 12 Ierarhi greco-catolici care nu Cât priveºte Casa Naþionalã din ºi-au abandonat convingerile, chiar Bãdãcin, care a purtat numele „Dr. cu preþul vieþii. Cuvântul de învãþãturã Ioan Maniu ºi ºotia Clara, nãscutã al Episcopului m-a fãcut sã mã Coroianu”, transformatã ulterior în gândesc la un episod conþinut în ºcoalã, unde am urmat primele douã romanul lui Bedros Horasangian, clase primare, se impune observaþia „Sala de aºteptare”, în care paznicii cã, din lipsã de elevi, s-au desfiinþat de la Sighetu-Marmaþiei îi reproºau clasele V-VIII. Apoi s-a vizitat casa celui întemniþat cã, dacã stãpânitorii memorialã, din care sunt amenajate vremelnici ai Ardealului nu l-au închis, românii l-au condamnat la închisoare Celula unde a fost întemniþat numai douã încãperi. Am pãºit cu emoþie acolo, deoarece nu am mai pe viaþã. Se confirmã cele scrise în Iuliu Maniu la Sighet pus piciorul din 1948, când mai trãia Cartea Cãrþilor, cã nimeni nu este profet în þara lui. Acest lucru s-a confirmat ºi prin faptul sora lui Iuliu Maniu. Se impun urgente lucrãri de cã puþine din rudele lui au fost prezente la Bãdãcin. reparaþii, þinând seama de vechimea clãdirii (s-a Biserica „Întâmpinarea Domnului”, care este construit în 1879), iar în ultimii 20 de ani aceasta nu a funcþionalã numai la demisol, a fost neîncãpãtoare mai fost întreþinutã. În final, aº vrea sã reproduc câteva versuri din pentru marele numãr de participanþi veniþi ºi din alte pãrþi ale judeþului. Bineînþeles, au lipsit canalele de Imnul lui Iuliu Maniu, avându-l ca autor pe Ioan Pop. televiziune naþionale. Mi se pare semnificativ cã Acesta a fost scris în 1983, iar pentru gestul sãu de lãcaºul de cult se edificã pe un teren care, de curaj, domnul Pop a fost maltratat de Securitate: „Îl simt cum mai vine, / Mai vine pe-acasã, / Îl vãd asemenea, a aparþinut marelui dispãrut. Parastasul s-a þinut sub un soare primãvãratic, în cimitirul familiei, cum se-aºeazã / Cu satul la masã, / ªi-ºi varsã situat lângã locuinþa celui omagiat, iar în pomelnic au durerea / Sãdind-o în noi – / Generaþii ca mine, / Ca fost cuprinºi Iuliu Maniu, pãrinþii acestuia, Ioan ºi tine, ca voi.

Ref: Sã cântãm despre Iuliu / Despre „Sfinx” sã Clara, sora Cecilia, alungatã din locuinþã ºi decedatã la Simleu-Silvaniei, Simion Bãrnutiu, unchiul tatãlui lui cântam, / Toatã lacrima noastrã / Pentru el s-o Maniu, Corneliu Coposu ºi preotul Simion Man, care, vãrsãm.”

Imnul a fost cântat de elevii ºi vrednicii lor învãþãtori prin faptã ºi gând, i-a fost recunoscãtor binefãcãtorului lui pânã la sfârºitul vieþii, deci nu l-a trãdat niciun ai ºcolii din Bãdãcin.

Adrian MAN moment.

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

19

Studii

OBSERVAÞII GEODEMOGRAFICE ASUPRA CONFESIUNII CATOLICE DIN REGIUNEA DE DEZVOLTARE VEST A ROMÂNIEI Odatã cu intrarea României în structurile Uniunii Europene (1 ianuarie 2007), s-au activat ºi s-a amplificat pe plan intern importanþa regiunilor de dezvoltare. Aceste structuri, în numãr de opt (Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest, Vest, Nord-Vest, Centru ºi Bucureºti-Ilfov), constituie suportul teritorial de implementare a politicilor de dezvoltare regionalã. Ca suprafaþã, mãrime demograficã ºi structurã, regiunile de dezvoltare din România sunt comparabile cu cele din Franþa ºi Italia, cu landurile din Germania ºi cu comunitãþile autonome din Spania. Diferã însã de acestea prin faptul cã nu au statut administrativ.

Regiunea de Dezvoltare Vest, cea care face obiectul analizei noastre, este extinsã pe 32.034 kmp ºi numãra aproximativ 1.900.000 locuitori (Ia recensãmântul naþional din anul 2002), din care circa 62% reprezenta populaþia urbanã. Are în compunere judeþele Arad, CaraºSeverin, Hunedoara ºi Timiº ºi se înscrie provinciei istorice Banat, sud-vestului Transilvaniei ºi sudului Criºanei.

Demersul nostru de a studia sub raport geodemografic confesiunea catolicã din Regiunea de Dezvoltare Vest se justificã prin faptul cã, în prezent, în UE religia reprezintã un element cultural de referinþã, care diferenþiazã populaþiile statelor membre. Între confesiunile din UE, cea catolicã este reprezentativã (267,2 mil. în întreaga Europã), fiind majoritarã în multe state membre: Italia, Spania, Franþa, Portugalia, Austria, Irlanda, Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia etc.

La recensãmântul din anul 2002, locuitorii catolici din regiunea studiatã – o zonã multietnicã, recunoscutã pentru marea toleranþã ce a existat mereu între populaþiile aºezate aici de-a lungul istoriei – erau în numãr de 185.297 persoane, dintre care 22.117 greco-catolici, respectiv 11,9%, ºi 163.180 romano-catolici, adicã 88,1%, ceea ce reprezenta aproximativ 10% din totalul populaþiei spaþiului analizat ºi circa 15% din catolicii din România. Ponderea relativ restrânsã a grecocatolicilor se explicã prin faptul cã Biserica Românã Unitã cu Roma, Greco-Catolicã, a fost trecutã, de regimul comunist, în mod abuziv în afara legii în intervalul 1948-1989. În aceste patru decenii cât Biserica Greco-Gatolicã a fost interzisã, ierarhii ºi o parte din preoþi au fost arestaþi ºi închiºi în lagãrele ºi închisorile comuniste (Periprava, Salcia, Capul Midia, Nistru, Baia Sprie, Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteºti etc.), iar bunurile ei, prin decretul nr.

1719 din 27. XII. 1948, au fost confiscate ºi preluate

20

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

de statul comunist ºi de Biserica Ortodoxã (terenurile agricole, livezile, viile ºi fermele au fost preluate de Ministerul Agriculturii; pãdurile de Ministerul Silviculturii; terenurile miniere ºi petrolifere au trecut în posesia Ministerului Minelor ºi Petrolului; arhivele, documentele, muzeele au fost preluate provizoriu de Ministerul Cultelor; catedralele, bisericile, capelele, mãnãstirile ºi schiturile au fost date în folosinþa Bisericii Ortodoxe Române). În cele patru judeþe ale Regiunii de Dezvoltare Vest, populaþia de confesiune catolicã se prezenta conform tabelului de mai jos (sursa: Recensãmântul general al populaþiei din anul 2002):

Analizând informaþiile din tabelul alãturat, reiese faptul cã cei aproximativ 185.000 de credincioºi catolici din regiunea de dezvoltare studiatã, prezentau urmãtoarea repartiþie teritorialã: 27,9% în Arad, 14,3% în Caraº-Severin, 14,2% în Hunedoara ºi 43,6% în Timiº. În cadrul structuri confesionale a judeþelor din compunerea Regiunii de Dezvoltare Vest, credincioºii catolici deþineau: 11,9% în Arad, 7,9% în Caraº-Severin, 5,3% în Hunedoara ºi 11,9% în Timiº. Prin aceste procente prezentate, putem conchide cã locuitorii catolici se plasau pe locul II în structura pe confesiuni a celor patru judeþe, dupã ortodocºi (care în toate judeþele depãºeau 70%).

Privind situaþia locuitorilor catolici din regiune pe medii de habitat, se constatã faptul cã majoritatea acestora trãiau în mediul urban, reprezentând 64,6%. Prin procentul prezentat (64,6%) referitor la ponderea urbanã a locuitorilor de confesiune catolicã, se constatã faptul cã în Regiunea de Dezvoltare Vest aceºtia depãºeau atât media generalã a populaþiei urbane din teritoriul analizat (aproximativ 62%), cât ºi media populaþiei urbane din România (circa 52%). În structura populaþiei catolice urbane (119.688 persoane), 11,6% erau greco-catolici, iar restul, 88,4%, romano-catolici. Însã numãrul credincioºilor catolici din aceste judeþe ale regiunii, care locuiau în oraºe în anul 2002, era foarte diferenþiat, fiind rezultatul evenimentelor istorice ºi politice ºi se prezenta conform tabelului alãturat:

Studii

Populaþia catolicã din Regiunea de Dezvoltare Vest a României: A. Structura cultului catolic din regiune; B. Ponderea credincioºilor catolici în cadrul judeþelor regiunii: a. sub 6%; b. 6-10%; c. peste10%; C. Numãrul credincioºilor catolici în judeþele regiunii: 1. sub 30.000; 2. 30.000-60000; 3. peste 60.000.

cei romano-catolici în Diecezele de Timiºoara ºi Alba-Iulia.

Analizând repartiþia teritorialã a populaþiei grecocatolice urbane din judeþele Arad, Caraº-Severin, Hunedoara ºi Timiº, se evidenþiazã faptul cã pondere peste media urbanã regionalã a acestui cult (62,8%) se înregistra doar în judeþul Hunedoara (87,6%). De asemenea, se constatã faptul cã în judeþul Arad procentele greco-catolicilor din mediul urban (43,7%) erau inferioare celor din mediul rural (56,3%).

Situaþia populaþiei urbane romano-catolice, care era ºi ea majoritarã în spaþiul analizat (57,0%), era uºor diferitã de cea greco-catolicã. Aici, credincioºii romano-catolici din trei judeþe depãºeau media ponderii urbanului acestei confesiuni: Hunedoara, cu 96,0%, Timiº, cu 62,9%, ºi Arad, cu 58,5%. În încheiere, subliniem faptul cã locuitorii greco-catolici din Regiunea de Dezvoltare Vest sunt cuprinºi în prezent în cadrul Eparhiei Lugojului, iar

Bibliografie: Mãrculeþ I., Mãrculeþ Cãtãlina (2005), Aspecte privind credincioºii greco-catolici de pe teritoriul Diecezei Lugojului dupã reînfiinþarea Bisericii Unite, Deºteptarea Credinþei, nr.11 (188), Dej. Mãrculeþ I., Mãrculeþ Cãtãlina (2006), Aspecte geodemografice privind structura confesionalã a populaþiei din Banat dupã anul 1990, Comunicãri ªtiinþifice, V, Ed. Samuel, Mediaº. Mãrculeþ I., Mãrculeþ Cãtãlina (2006), Aspecte geodemografice privind cultul greco-catolic din România în perioada 1930-2002, Terra XXXV (LV). Sãgeatã R. (2002-2003), Evoluþia organizãrii administrativ-teritoriale a României între anii 1950-1968, S.C.G., T. XLIX-L, Bucureºti. ***(2002), Rezultatele recensãmântului populaþiei ºi locuinþelor din 18 martie 2002, C.N.S., Bucureºti.

Prof. drd. Ioan MÃRCULEÞ Asist. cercet. drd. Cãtãlina MÃRCULEÞ

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

21

Info PF LUCIAN, CONSACRATOR LA PRESOV Preafericirea Sa Lucian, Arhiepiscopul Major al BRU, împreunã cu Preasfinþia Sa Virgil, Preasfinþia Sa Alexandru ºi Preasfinþia Sa Vasile, au participat, în zilele de 16 ºi 17 februarie, la Presov (Republica Slovacã), la ceremoniile prilejuite de ridicarea în rang a Bisericii Greco-Catolice Slovace.

La 30 ianuarie, Papa Benedict al XVI-lea a anunþat reorganizarea Bisericii Greco-Catolice Slovace, ridicândo la rangul de Bisericã Mitropolitanã "sui iuris". Totodatã, Eparhia de Presov pentru catolicii de rit bizantin a devenit sediu mitropolitan, Preasfinþia Sa Jan Babjak, pânã la acea datã Episcop Eparhial de Presov, cãpãtând demnitatea de Arhiepiscop Mitropolit. În acelaºi timp, Exarhatul Apostolic de Kosice pentru catolicii de rit bizantin a fost ridicat la rangul de Eparhie, sufraganã a sediului mitropolitan de Presov, Exarhul de pânã acum devenind primul Episcop Eparhial de Kosice, Preasfinþia Sa Milan Chautur. O a treia mãsurã prevãzutã de Sfântul Pãrinte a fost crearea Eparhiei de Bratislava pentru catolicii de rit bizantin, sufraganã a Mitropoliei de Presov, ºi numirea primului Eparh de Bratislava, Peter Rusnak, pânã în prezent paroh în Bratislava.

Sâmbãtã, 16 februarie, a avut loc ceremonia consacrãrii noului Episcop de Bratislava, Mons. Peter Rusnak. Oficiul religios a grupat la masa altarului 31 de Arhierei, peste douã sute de preoþi ºi mii de credincioºi.

Sfânta Liturghie, prezidatã de Eminenþa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefect al Congregaþiei pentru Bisericile Orientale, a fost pontificatã de Eminenþa Sa Cardinalul slovac Jozef Tomko. Alãturi de Ierarhii greco-catolici slovaci, români, ucraineni, ruteni, maghiari, americani ºi canadieni, s-au aflat 11 confraþi Episcopi ai Bisericii Romano-Catolice. Dupã prezentarea Bullei papale de creare a Eparhiei de Kosice ºi a numirii noului eparh, a avut loc consacrarea noului Episcop.

A doua zi, 17 februarie, sãrbãtoarea Bisericii Greco-Catolice Slovace a continuat cu ceremonia ridicãrii la rangul de Bisericã Mitropolitanã "sui iuris" cu sediul la Presov ºi întronizarea Înaltpreasfinþiei Sale Jan Babjak ca Arhiepiscop ºi Mitropolit de Presov.

Peste 40 de Arhierei au celebrat sfântul oficiu, participanþilor la ceremonia din ziua precedentã adãugându-li-se Preafericirea Sa Cardinalul Lubomyr Husar, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, ºi Eminenþa Sa Cardinalul Stanis³aw Dziwisz, Arhiepiscop Mitropolit de Cracovia, fostul secretar particular al Papei Ioan Paul al II-lea. Ceremonia s-a încheiat cu procesiunea preoþilor ºi Arhiereilor, în cântul miilor de credincioºi participanþi.

Biserica Greco-Catolicã din Slovacia a cunoscut persecuþiile regimului comunist ateu al secolului trecut, fiind "desfiinþatã", la fel ca ºi Biserica din România; doi Episcopi au cunoscut martiriul, alãturi de sute de preoþi ºi mii de credincioºi. Dumnezeu a permis ca "primãvara" lor sã fie mai timpurie, astfel cã din 1968 i s-a permis din nou sã funcþioneze. Astãzi este o Bisericã vie, cu numeroºi preoþi tineri, peste 70 de studenþi teologi la Seminarul din Presov, cu vocaþii la viaþa consacratã, cu credincioºi

22

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

binecuvântaþi, care de 40 de ani încoace au avut ºansa de a primi neîngrãdit o educaþie catolicã.

EXHUMAREA TRUPULUI LUI PADRE PIO Oficiali ai Bisericii au exhumat trupul lui Padre Pio în ziua de 2 martie 2008, în pregãtire pentru venerarea publicã a rãmãºiþelor lui pãmânteºti, în acest an.

Episcopul Domenico D`Ambrosio a relatat cã trupul lui Padre Pio, care a murit în 1968, este parþial neputrezit.

Deºi nu s-a gãsit niciun semn al stigmatelor - rãnile de pe mâini ºi picioare corespunzând rãnilor lui Isus rãstignit pãrul ºi barba sfântului sunt intacte. Episcopul a remarcat cã mâinile iubitului cãlugãr capucin s-au conservat foarte bine.

Trupul lui Padre Pio - care a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002 - este transferat la un nou sanctuar în San Giovanni Rotondo, unde a trãit el.

Rãmãºiþele lui pãmânteºti vor fi expuse acolo pentru venerare. Arhiepiscopul D`Ambrosio s-a confruntat cu obiecþii din partea unor rude ale lui Padre Pio faþã de exhumarea trupului sfântului, dar a reuºit în cele din urmã sã îl punã la dispoziþie pentru venerare în cadrul celei de-a 40-a comemorãri a morþii sale. În fiecare an aproape 1 milion de oameni merg la San Giovanno Rotondo pentru a vizita mormântul sfântului; oficialii Bisericii aºteaptã mulþimi mai mari pentru anul aniversar.

A MURIT ARHIEPISCOPUL DE MOSUL Vineri, 14 martie a.c., a murit Arhiepiscopul caldeean de Mosul, Faraj Rahho, rãpit la 29 februarie, dupã ce celebrase Calea Crucii. Rãpitorii lui au anunþat moartea Ierarhului, indicându-le mediatorilor cum pot sã recupereze trupul prelatului de 67 de ani. "Este o cruce grea pentru Biserica noastrã, înainte de Paºte", a declarat Episcopul Rabban de Arbil. Liderii Bisericii Caldeene au dus trupul prelatului la spitalul din Mosul pentru investigarea morþii, ale cãrei cauze sunt încã necunoscute.

Funeraliile au avut loc în oraºul învecinat Karamles, Arhiepiscopul fiind Padre Pio îngropat lângã pr. Ragheed, secretarul sãu personal, ucis de teroriºti la 3 iunie 2007, când pleca dintr-o bisericã dupã ce celebrase Sfânta Liturghie. Arhiepiscopul era bolnav. Suferea cu probleme cu inima de câþiva ani ºi de atunci avea nevoie zilnic de tratament medicamentos. Negocierile dificile pentru eliberarea sa au durat peste douã sãptãmâni. Încã de la început nu s-a permis contactarea directã a ostaticului. Condiþiile impuse de rãpitori, pe lângã plata unei uriaºe sume, de milioane de dolari, au inclus furnizarea de arme ºi eliberarea prizonierilor arabi din închisorile kurde.

Vestea morþii Arhiepiscopului Rahho "l-a îndurerat ºi întristat profund" pe Papa, a afirmat directorul biroului de presã al Sfântului Scaun. Papa a lansat repetate apeluri pentru eliberarea Arhiepiscopului. Numeroºi lideri islamici au cerut, de asemenea, eliberarea prelatului, atât sunniþi cât ºi ºiiþi, din Irak, Liban ºi Iordania, condamnând aceastã acþiune "contrarã islamului".

Info FONDATOAREA MIªCÃRII FOCOLARE A TRECUT LA DOMNUL În ziua de vineri, 14 martie a.c., Chiara Lubich, la vârsta de 88 de ani, ºi-a încheiat pelerinajul pe pãmânt într-o atmosferã seninã ºi sacrã. Ea a decedat la locuinþa ei de la Rocca di Papa (Roma), unde se întorsese dupã ce a fost externatã de la Spitalul Gemelli cu o searã înainte. Aceasta a fost dorinþa ei în timpul ultimelor zile de spitalizare. În ultimele ore ale vieþii ei, sute de persoane - rude, colaboratori apropiaþi ºi fii ºi fiice spirituale ale ei - ºi-au luat rãmas bun de la ea, în camera sa, ºi apoi s-au oprit pentru un moment de meditaþie în capela alãturatã. A fost o constantã ºi spontanã procesiune de rugãciune. Dupã aceea, au rãmas în jurul casei ei în reculegere. Pe unele dintre aceste persoane, Chiara a putut sã le recunoascã, în ciuda stãrii ei de slãbiciune extremã.

A urmat un val de mesaje din întreaga lume, exprimând compasiunea liderilor religioºi, politici, academici ºi civili. Aceste mesaje de iubire ºi unitate au venit în special din partea nenumãraþilor ei copii spirituali prezenþi pe toate continentele. În ultimul secol au luat fiinþã multe miºcãri creºtine care dau un impuls de viaþã nouã ºi tânãrã Bisericii ºi societãþii. Între acestea, Miºcarea Focolarelor este printre primele ºi printre cele mai mari. Nu doar catolicii fac parte din aceastã miºcare, ci ºi creºtini din alte biserici; sunt chiar ºi credincioºi din alte religii ºi persoane cu convingeri care nu sunt religioase, care - pãstrându-ºi credinþa ºi neamestecând nimic - se inspirã din acest ideal al unitãþii. Miºcarea a fost aprobatã de Sfântul Scaun, mai întâi în anii `60, iar în forma sa de astãzi spre anii `90.

Colaborarea cu ierarhia catolicã, dar ºi cu responsabilii din alte Biserici, a fost mereu unul din punctele importante, pentru a putea sluji Bisericii în totalitatea sa. În particular însã, este o vocaþie pentru reînnoirea societãþii în spirit creºtin; miºcarea realizeazã aceasta prin lucrul cu tinerii, cu familiile, în diferitele sectoare ale societãþii. catholica.ro

STIMAÞI CITITORI Din cauza majorãrii generale a preþurilor, vã informam cã începând cu data de 1 ianuarie 2008, preþul unei reviste este de 2,00 lei, iar al unui abonament pe anul 2008 de 24,00 lei.

Abonamentele se pot efectua direct la redacþie, sau prin mandat poºtal achitat pe adresa: Episcopia Românã Unitã, Str. Moþilor, nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj (CIF 4288365), în contul nr.

RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Þiriac Cluj. Pentru orice sesizare privind abonamentele, vã rugãm sã contactaþi redacþia, tel. 0264-439018 int. 21, sau 0729884889, 0744995346, de luni pânã vineri, între orele 10.00-12.00.

Pentru a se putea asigura apariþia la timp a revistei, vã rugãm insistent sã vã achitaþi în cel mai scurt timp abonamentul, spre a nu fi nevoiþi sã recurgem la suspendarea lui.

P o º t a re d a c þ i e i

Dragi cititori, prin intermediul acestei rubrici ne puteþi pune întrebãri din orice domeniu teologic, urmând ca noi sã vã rãspundem în urmãtoarele numere ale revistei. Întrebãrile, propunerile, criticile dumneavoastrã le aºteptãm pe adresa: Revista “Viaþa Creºtinã”, Str. Moþilor nr. 26, cod 400001, Cluj-Napoca, jud. Cluj , tel. 0264-439018 int 21, sau prin e-mail: viata.crestina@gmail.com

Via]a Cre}tin@ Publicaþie lunarã a Eparhiei Române Unite, Greco-Catolice de Cluj-Gherla

Fondator: Pr. Vasile CHINDRIª Director: Pr. Dc. Daniel AVRAM Redactor: Alexandru PINTELEI Tehnoredactor: Ioachim GHERMAN Adresa revistei: Str. Moþilor nr. 26, cod 400001 Cluj-Napoca, jud. Cluj telefon: 0264-439018 int 21 e-mail:viata.crestina@gmail.com ISSN: 1223-4281 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridicã pentru conþinutul articolului aparþine autorului. De asemenea, în cazul unor agenþii de presã ºi personalitãþi citate, responsabilitatea juridicã le aparþine.

Nici un material din aceastã revistã nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisã a editorului.

Manuscrisele ºi documentele nepublicate (fotografii, pliante, cãrþi), expediate pe adresa redacþiei din iniþiativa autorilor, nu se restituie.

ABONAMENTELE se pot efectua direct la redacþie, sau prin mandat poºtal achitat pe adresa: Episcopia Românã Unitã, Str. Moþilor nr. 26, 400001 Cluj-Napoca, judeþul Cluj, (CIF 4288365), în contul nr.

RO93BACX0000003005881009, deschis la Banca Unicredit Þiriac Cluj. Pentru orice sesizare privind abonamentele, vã rugãm sã contactaþi redacþia, tel. 0264-439018 int. 21, sau 0729884889, de luni pânã vineri, între orele 10.00-12.00.

Preþul unui abonament pe anul 2008 este de 24,00 lei (pentru Europa - 45 euro, pentru America - 50 USD).

Via]a Cre}tin@ nr. 3/2008

23