ION TURNEA
Legenda Florilor de tei porneşte de la iubirea pură a unui băiat şi a unei fete. Băiatul se numea Albin, iar fata Teia. Domnitorul regatului dorea să se căsătorească cu Teia, aşa că a trimis oamenii să o aducă la palat. Aceştia l-au omorât pe Albin cu săbiile, iar pe ea au dus-o domnitorului. Teia a refuzat cererea în căsătorie a domnitorului şi a murit la scurt timp, fiind îngropată într-un loc pustiu. Pe mormântul ei a crescut un tei, la a cărui flori vine în fiecare an albina, dornică să continue povestea de dragoste dintre Teia şi Albin. În basmele româneşti, dar şi în cele din literatura universală, albina este insecta ce-i este recunoscătoare mereu omului. Îl răsplăteşte dându-i o aripioară, pe care acesta dacă îi va da foc sau o va privi va fi ajutat negreşit de albine. Albinele sunt făpturile cele mai profunde, făpturile ce ştiu să creeze, ce ştiu să guste din realizările idealului muncii lor. Albina, în haina-i ţesută cu fir de aur şi legată cu brâu negru, de pământ, zâmbeşte primelor raze de soare, cu fiecare primăvară ce îmbrăţişează natura, asemenea gingaşilor ghiocei, mulţumind razelor că trezeşte pământul adormit la viaţă, lăsând-o să comunice cu natura prin nectarul, seva magică a plantelor. Datorită produselor muncii albinelor, omul este şi el în permanentă comuniune cu natura, nepreţuitele produse fiind adevărate farmacii, oaze de viaţă. Fără albine, omul nu ar avea cum să guste esenţa plină de viaţă a naturii. Adesea s-au inspirat scriitorii din aceste taine ale albinei, căci fiecare om ce este înzestrat cu har, fiecare om ce iubeşte arta, îşi doreşte să se bucure de gustul unui ideal împlinit, făcându-i părtaşi şi pe alţi iubitori de cultură la roadele muncii lor, aşa cum albina face părtaş produselor muncii ei şi pe om. Literatura şi mitologia văd albina ca pe un simbol şi totodată un mit, datorită abilităţilor fiinţei ei. Dacă omul ar şti să-şi cultive toate abilităţile, asemenea neobositelor albine, se va putea bucura şi el de propria lui miere.
15