Regăsiri

Ana-Cristina Popescu Regăsiri

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Popescu, Ana-Cristina Regăsiri / Ana-Cristina Popescu. – Galați: Editura InfoRapArt, 2022.

ISBN 978-606-012-246-3

Tehnoredactare: Ana-Cristina Popescu

Copyright © 2022

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

Editura InfoRapArt

Partea I (IN MEMORIAM, Adrian Popescu)

M-am întors

M-am întors la dorul cel dintâi, La puful florilor de păpădie, La margareta ce-o striveam în mâini, La albul florilor de iasomie.

M-am întors la dragostea dintâi, La cântecul de mierle-n zori de ziuă, La greierul ce noaptea o animă, La licuricii din a mea grădină.

M-am întors la tine poezie, Înger apus în colțuri reci de lună, Căci scenă acum mi-a devenit viața, Iar proză drumurile prin furtună.

M-am întors la tine rază caldă Și te-am rugat să-ți verși din nou nectarul, Să plângi pe lira ta cea fermecată, Tot ce a fost cândva ca niciodată.

M-am întors la tine vers de jale Și te-am rugat să plângi cu mine-odată, Să aduni scoici din marea-nvolburată, Să zidești pod spre luna-ntunecată.

M-am întors spre tine suflet blând Ce ai plecat din lume printre aștri Și n-am știut dorului să-i dau cuvânt, Decât prin glasul codrilor albaștri.

M-am întors la tine clar de lună, M-am întors spre pasărea măiastră, Spre tot ce-a picurat cândva albastru, Pe corzi de inimi, să le lustriască.

M-am întors spre tine să-ți văd ochii, Ochii plecați spre lună, peste vreme, Să culeg lacrima din bobi de rouă, S-o cern prin sita dorului cea nouă.

M-am întors din goana mea nebună Și te-am aflat acum plecat departe, Iar versul și-a deschis din nou portița, Spre ce-a apus, cu dor să mă mai poarte.

M-am întors să plâng cu versu-odată Tot ce-a plecat spre câmpuri de verdeață, M-am întors spre tine poezie, Să-mi plâng dragostea, de Cerul Sfânt chemată.

M-ai ajutat

M-ai ajutat să mă înalț Și m-ai urcat pe un piedestal, Eram în toate doamna ta Și muza ce te inspira.

M-ai luat de mână, mi-ai zâmbit, Mi-ai arătat cum poți să zbori, Prin viață către infinit, Prin curcubee și prin flori.

M-ai ajutat să urc pe munți, Să ating norii cei pufoși, În tot ce sunt m-ai sprijinit, M-ai ajutat, m-ai ocrotit.

M-ai ajutat ca să visez Și am visat, am și zburat, Te bucurai când eu zâmbeam, Când soarele îl atingeam.

Și nu credeam că sunt prea sus, Dar pentru tine eu eram, Tot ce-i mai bun, mai înțelept, Tot ce-i mai pur, mai scump, mai drept.

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

M-ai ajutat și-ți mulțumesc, Să merg prin lume, să zâmbesc, Visurile să-mi împlinesc, Și fericită să pășesc.

M-ai ajutat pas cu pas Și călăuză ceas de ceas, Mi-ai fost în toate și în tot Și-ai mai fi fost pe cât socot.

Dar ai plecat, ai fost chemat, Spre vremuri care n-au hotar, Și m-ai lăsat, n-ai vrut s-o faci, Acum ești tu pe-un piedestal. Și mi-ai fi dat cer și pământ Și toate-n lume câte sunt De-ai fi putut, ca să zâmbesc, Și fericită să trăiesc.

Acum ești înger sus în cer, Mă ocrotești și mă veghezi, Să nu renunț la ce iubesc, Să urc spre stele, să zâmbesc.

Te-aud

Te-aud în vântul ce frunza o valsează, Te-aud în luna ce-mi veghează somnul, Te-aud în tot ce tace sau ce mișcă, Te-aud în mine cum te strigă dorul.

Te-aud cum taci și mă iubești în taină, Te-aud când totul în jur tace, Te-aud în fiecare colț al vieții, Te-aud prin timp prin tot ce se preface.

Te-aud, te văd cum treci prin neguri, De nori și zări pline de lumină, Te-aud și te iubesc c-ai fost, O primăvară caldă în a vieții – mi grădină

incolo de moarte Plecat-ai, A trebuit să pleci, Ai fost chemat pe-a cerului aripă, Plecat-ai, A trebuit să pleci, Ai fost purtat spre marea infinită.

Zburat-ai, A trebuit să zbori, Zburat-ai de pe-a vieții clipă, Zburat-ai, Fără să cauți înapoi, Spre luna cea neadormită.

Zâmbit-ai, A trebuit să râzi, Zâmbit-ai la păsări, Lunci și stele, Zâmbit-ai

Și-ai plecat atunci Și m-ai lăsat cu dorurile mele.

Visat-ai, A trebuit să visezi, Că ești pe-un cal de foc în noapte,

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

Visat-ai Și-a trebuit s-apuci, Pe drumuri încă neumblate.

Cântat-ai, Ai plâns și ai cântat, De doruri, viață Și-ai plecat departe, Cântat-ai Și ai fost chemat Pe drumuri, Dincolo de moarte.

Nu te-am meritat

Ai fost prea bun Și nu te-am meritat, Ce e prea bun La Dumnezeu se-ntoarce, Ai fost prea bun Și cale n-ai aflat Decât în lumea dincolo de moarte.

Și mi-ai zâmbit Și nu te-am meritat, Un zâmbet cald Din marea infinită, Mi-ai fost alături, Cu fiecare pas Prin lumea de șerpi otrăvită.

M-ai ajutat, Poate n-am observat Cum bunătatea ta Curge prin mine, M-ai ocrotit cu fiecare pas Și-acum te strig În fiecare ceas. Și mă gândesc

Că înger mi-ai rămas, Din tot ce-a fost Și mai există încă Și te iubesc

Prin vântul ce dă glas, Un clopoțel de dincolo de stâncă.

Acum te-ai dus, Cu dor tu m-ai lăsat, Cu amintirea bunătății tale, Copil de aur, Nu te-am meritat, N-am meritat nimic, Din plinul vieții tale.

Stăteai să pleci Și nu te-ai plâns defel, Cu-o caldă-mbrățișare Mi-ai vestit iubirea, N-am știut, N-am vrut să știu Că-mi pleacă fericirea.

Departe ești Și încă îmi vorbești, Prin tot ce mișcă, Prin tot ce mă-nconjoară, Ai fost un înger Ce m-a ajutat să trec Prin lumea ce mă împresoară.

Și am dansat Prin viață și prin ploi, Ne-am agățat mereu de câte-o rază, Acum te-ai dus Și nu te-am meritat, Copile blând Ce viața îmi veghează.

Tainic îmi vorbești

Și toate-mi vorbesc, Îmi vorbește ploaia, Îmi vorbește zarea, Îmi vorbește vântul, Îmi șopteste gândul Și toate-mi vorbesc.

Și toate-mi șoptesc, Îmi șoptesc de tine, Aleargă spre mine, Și astfel vorbesc, Vorbesc de durere, De dor ce nu piere, De o mângâiere, Prin a vântului adiere Și toate-mi grăiesc.

Și toate-mi vorbesc, Îmi vorbește floarea, În vânt lin cicoarea, Îmi vorbește casa, Îmi șoptește masa, Mă strigă grădină, Mă cheamă albina,

În câmp plin cu floare, S-ascult vânt și soare, Să îți aud iar glasul, Însoțindu-mi pasul. Și toate-mi povestesc.

Dar când dau să plec, Din câmp, de prin floare, O dulce chemare, Venită cu vântul, Să-mi abată gândul; Frumos deslușesc.

Ești tu, dulce floare, Dulce-mi alinare Și toate-mi vorbesc.

Când nu sunt cuvinte, E-o caldă adiere, A vântului care, Stă să îmi vorbească, De la tine să-mi șoptească, Că îmi ești tovarăș, Prin iarbă și floare Și toate sub soare, Mereu mă-nsoțești Și tainic îmi vorbești.

Departe

A râs și cerul, Au râs privighetorile, Au râs și florile, Am râs și noi.

Am râs cu toții, Am râs a iarbă verde, Am râs a iasomie, Am râs de fericire.

A râs și soarele, Au râs izvoarele, A râs lumina, A râs grădina, A râs inima.

Însă o grea noapte, Te-a dus departe Și nu mai râd.

Acum, plâng toate, De când departe, Te-ai prins în noapte.

Plânge și pomul,

Plânge și omul, Plânge grădina, Plânge lumina, Plânge sulfina, Plânge acum dorul, De când izvorul, Din stânca vieții Și-a uitat calea Și a luat cărarea Către Eden.

Strălucea luna

Strălucea luna Și cerul a-nceput să plângă, Un cântec straniu încă Mai speria cocorii, Iar niște fulgi de gheață Speriați, lăsară norii, Spre așternuturi de mătase.

Strălucea luna, Tu ai privit spunând „E noapte încă“, Așteptând curcubeul să răsară, Că după atâtea lacrimi De gheață sperai încă, Lumina mult ocrotitoare.

Strălucea luna, Dar zorii au speriat-o Și-un soare rece a-mbrățișat zăpada, Un stol de vrăbii au zburat speriate, Un fior rece te-a lovit în spate, Pe urmă ai plecat, Te-ai dus departe.

Strălucea luna

Și oaza-mi de verdeață

A găsit firul călăuzitor spre cer, S-a dus departe, marea mea albastră, Unde s-a dus? Unde-o avea acum casă? În brațele lui Dumnezeu.

Strălucea luna Și-un îngeraș din zare Mi-a făcut semn pe-un fir de curcubeu, Că-i steaua-mi călăuzitoare, Ce duce dorul meu spre Dumnezeu, Că-i soarele de după ploaie, Firul de aur, scară către cer.

Strălucea luna Și ce-a fost blând în lume

Alunecat-a spre albastre ziduri, Nimeni nu știe unde e limanul, Nuferilor galbeni, Parfumului de floare Și ochilor de îngeri.

Eatâta tăcere

E atâta tăcere fără tine, Încât am început să aud Plânsul firului de iarbă Atunci când zgârie pământul Și strigă după lumină.

E-atâta tăcere în jur, Încât mi-e năzuință Că până și un gând Ar putea să strivească Granița dintre viață și moarte.

E atâta tăcere în toate Și-atâta glas ce ar dori sa cânte, Dar lacrima plecării printre îngeri A închis ploaia din cerul inimii Și e atâta liniște.

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

E atâta tăcere-n infinit, Încât liniștea a uitat să mai fie liniște, Ar striga după un pui de vultur Să-i aducă apa cea vie, Să simtă pace și bucurie.

E atâta tăcere în mine, Încât am învățat să ascult Glasul tăcut al vieții Din pietre, iarbă, nori Și gura de rouă din zori.

Ai lăsat

Ai lăsat în mine atâta tu, cât pentru infinite vieți; Ai lăsat în mine atâta oglindă, că m-am metamorfozat în noi; Ai lăsat în mine atâta căldură, că tot ceea ce ai iubit renaște; Ai lăsat în mine atâta dor, că totul ia chipul tău, până și eu; Ai lăsat în mine atâta izvor, că tot ceea ce simt te cântă mereu; Ai lăsat în mine atâta mare, că nu mai știu de sunt eu sau tu; Ai lăsat în mine atâta munte,

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

că aș călători în timp, după un trecut veșnic cu tine; Ai lăsat în mine atâta stâncă, că mii de vieți le visez împreună cu tine; Ai lăsat o urmă de tu prin mine pentru eternitate.

Ș

ah la rege

Am stat o clipă și-am coborât în mine unde-am văzut atâta durere de când cel ce-mi era ca un ecou, cel ce mă întregea, a coborât în lutul potrivnic și rece.

Am stat o clipă și-am observat că nimic nu mai e ca înainte, nimic nu mai îmi place, nici ce e frumos, nu mai e frumos, că cel ce era ca o parte din mine s-a deslipit, nu că a dorit, a fost chemat și m-a lăsat într-o lume în care nu-mi mai găsesc locul, pentru că lumea mea se raporta la doi; În rest era așa,

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

o mare de pioni, Pe unii îi ajutam să traverseze pe străzile vieții și le dăruiam din nectarul meu, Pe alții nici nu am apucat să-i cunosc, Dar regele și regina eram noi și totul era frumos doar în doi.

Cândva, De culegeam frumusețea Ascunsă printre petalele unei flori Ca albina sau fluturele polenul, Îmi doream să te iau de mână Și să te duc și pe tine, Să te duc în acel palat nou, Pe acea feerică rază de lumină, Să-ți văd bucuria de pe chip În fața unei noi frumuseți, Să-ți simt fericirea de-o clipă A descoperirii unei noi primăveri.

Cândva și tu făceai la fel, Mă luai de mână și-mi arătai parfumurile acestei lumi ce ne-nveșmântă.

Cândva Nu-mi plăcea să mă pierd În niciun parfum de floare

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

Fără să-mi fi alături, Doar alături de tine iubeam să zbor, Să zbor până unde munții par a săruta cerul.

Cândva Nici ție nu-ți plăcea să zbori Pe tainicele cărări ale vântului, Decât alături de mine.

Acum

Nu mai doresc să pătrund În lumea tainică a altor palate, A altor mii de flori nedescoperite, Pentru că tu nu mai poți Să-mi fi alături, Nu-mi place să mă bucur singură de frumusețe, Cu tine totul era atât de frumos, Chiar și acolo unde totul părea mai șters Se umplea de lumină, Că știam să ne bucurăm De orice mlădiță ivită pe cale.

Cândva Nici nu mă puteam bucura De frumusețea cea mai ruptă din soare, De nu-mi erai alături.

Cum aș putea acum să mă bucur departe de tine sau cu cineva ce pare a-mi fi aproape

de alte frumuseți?

Nu aș putea; Cel mult aș juca teatru, Pe urmă m-aș închide în mine, Aș ruga clipele să treacă mai repede, Să mă întorc din centrul noului univers Unde alții radiază de fericire, Iar sufletul meu plânge, Să mă întorc în cochilia mea, În singurătatea mea, Dar cu o povară mai grea, Cu lacrimi mai multe Și cât mai departe de orice bucurie a vieții.

Când regina rămâne singură, deși ea a fost atât de puternică cât timp regele i-a fost alături și a protejat-o, lumea ei devine atâta de goală, lumea ei devine atâta de ștearsă, încât nu mai știe să se bucure de frumusețea Edenului, de frumusețea albastrei planete ce tremură de emoția vieții, se ofilește și se rupe treptat de ramură, alunecă, pe urmă plutește în vânt, nici ea nu știe încotro, dar plutește spre mări învolburate unde nu-și mai găsește locul.

Unde să mă duc?

Unde să mă duc eu, Doamne, Când în suflet simt durerea?

Unde să mă duc eu, Doamne, Când la tine-i mângâierea?

Unde, unde să mă duc, Prin atâtea ploi să fug? Că de mă voi depărta, În prăpastie voi cădea Și mă voi înstrăina, De cer, lună și de stele, De năzuințele mele.

Doamne, Doamne, câtă ploaie, Cade ca să mă doboare, Cade ploaia o viață-ntreagă, Tot ce-i încolțit să șteargă, Cade, Doamne, lacrima

Și o îneacă ploaia.

Ploaia dacă este rece, Tot ce-a pâlpâit se șterge, Ploaia, dacă este caldă, Ce-am iubit o viață-ntreagă, Cu mine va colinda Și dorul îmi va cânta.

Însă singură am rămas, Vântului ca să-i dau glas Și spre Tine, Doamne, să strig, Durerea ca să mi-o sting; La Tine, Doamne, să alerg, Cu vântul bătând în piept. Uite, Doamne, spicul cântă, Eu am ieșit azi pe luncă! Să văd soare, să văd flori, Să adun la sân bujori. Adapă-mi, Doamne, dorurile Ca roua-n zori florile! Și spre, Tine, Doamne, am plecat, Glasul tu mi-ai ascultat, Dorul tu mi-ai alinat, Când în brațe m-ai luat.

Când spre Tine am plecat, Cu jale eu Te-am strigat, Te-am strigat cu jale mare Până la poarta Dumitale,

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

Te-am strigat cu jale adâncă Până am trecut de stâncă, Te-am strigat să mă ajuți Până trec de văi și munți, Te-am strigat ca să mă-nveți Printre pietre cum să treci.

Lumea-ntreagă-am colindat Și cu ploaia m-am luptat Și-am lăsat și dor și jale, Până în brațele Tale.

Unde, Doamne, să mă duc? Pe ce cale s-o apuc? Peste tot e numai ploaie, Soare-i în brațele Tale. Doar cu tine, Domnul meu, N-mi va fi în lume greu. Cu tine liberă voi fi Și cerul îmi va zâmbi.

Am simțit

Te-am simțit, Ți-am simțit fiecare zbatere, Ți-am simțit atât bucuria, cât și durerea, M-ai simțit, Mi-ai simțit fiecare strălucire Și fiecare șovăire, Fiecare glorie Și fiecare neputință; Am simțit

Că soarta pare să se joace, Să joace un joc murdar Din care e posibil să nu mai ieși, Dar am refuzat să accept așa ceva, Am refuzat să cred

Că fatalitatea e la jumătate pas, Am ignorat semnele și orice simțăminte, Le-am alungat chemând binele, Dar ele continuau să-mi lovească sufletul, Dar eu refuzam să le privesc; Poate, dacă, măcar puțin, acceptam, Să privesc și chipul semnelor rele, Reușeam să mai schimb Cursul apei ce se apropia De lumea eternității.

Eîntuneric

E întuneric, Cândva absența luminii Îmi dădea fiori reci De parcă o sabie îmi săgeta ființa, Iar umbrele nopții Mă făceau să tresar la fiecare pas, Să cred că după fiecare colț Un balaur stătea ascuns Gata să mă înghită.

Toate primeau dimensiuni colosale Și fiecare pată de întunecime Prindea puteri fenomenale, Iar tu mă luai de mână Când mă poticneam pe câte o treaptă

Și refuzam să mai înaintez, Îmi insuflai curaj Și atunci teama rămânea în urmă, Nu mai eram singură, Tu erai sabia mea, Gata să învingă umbrele nopții.

Era întuneric, O noapte fără lună bătea la ferestre, Nu puteam să adorm, Căci umbrele și-au început dansul Și tu erai departe de casă, Însă glasul tău

Datorită tehnologiei a ajuns până la mine Și mi-a cântat un cântec, Un cântec al copilăriei

Pe care Maria, Mirabela, Îl cântaseră Moșului Timp Și-am adormit și eu Protejată de gândrile tale.

E întuneric, Acum îți cânt eu, Despre frunza plopului ce adoarme, Despre toate ce n-au dormit nicicând, Dar care sub magia cuvintelor Ce curg melodios, Lasă totul și se odihnesc, Departe de orice nălucă a întunecimii.

E întuneric, Dar acum umbrele nopții îmi par hilare, Nu mă mai sperie nimic De când tu ai pășit dincolo, Iar pământul ți-a acoporit frumusețea, Pentru că tu ești pretutindeni, Ești îngeru-mi păzitor, Iar noaptea e la fel de împăciuitoare ca ziua, Pășesc prin beznă ca și pe lumină, Nimic nu mă mai înfioară, Am un curaj nebun în toate Și aș putea putea prinde de coadă Balaurii văzduhului, Cu credința că n-or să mă biruiască vreodată.

Cândva

Cândva am primit Cel mai bun tu, Un tu ce nu are seamăn pe lume, Un tu al meu

Ce îmi era aidoma în toate, Îmi oferea din el Și-mi mulțumea Chiar și pentru cel mai mic gest, Un tu ce se-oglindea prin mine Și mă păstra închisă În inima lui, Dar acel tu mi-a fost chemat Într-o lume în care nu pot pătrunde, Un loc atât de neînțeles uneori, Iar acel tu unic Nu va putea fi înlocuit niciodată, Cum ai putea înlocui cascada Cu o baltă ce vrea să pară apă Sau izvorul de munte Cu o cloacă adunată Într-o deschizătură de pământ?

Cândva am primit un tu, Iar acel tu s-a transformat Într-un singur eu, Un androgin perfect.

Lângă tine

Te-aș răpi și aș merge până la granițele infinitului, dacă infinitul are granițe și aș striga psalmii durerii pe lira lui Orfeu.

Te-aș striga astfel, încât ecoul să se audă până dincolo de granițele lumii, că poate așa îți va lovi inima și va începe să bată din nou.

Te-aș renaște călătorind în timp, în trecutul fericirii și-atunci aș face să crească doar flori blânde sub talpa picioarelor tale și m-aș pierde în brațele tale pentru eternitate.

M-aș reîntoarce cu tine de mână, după ce aș trece dincolo de prag, să facem viața mai luminoasă ca niciodată și nicio ploaie să nu ne mai atingă.

Dar, nu se poate și prefer să clătoresc prin lumea viselor ca un Orfeu spre locuri nepătrunse și să mă îmbăt cu iluzii.

Însă speranța că tot ceea ce a pulsat, acea energie, acea dorință de a fi, nu piere odată cu sărutul lutului rece, mă poartă în timp lângă tine.

A

m obosit

Am obosit, De când aștept Ca razele stelei Pe care locuiești, De când ai plecat Să explorezi infinitul Să își trimită razele Și spre mine, Să-mi mângâie creștetul Și să îmi încălzească sufletul.

Am obosit

Și am privit spre stele, Doar, doar, găsesc casa Unde ți-ai găsit sălașul, Dar stelele mi-au zâmbit A joc de-a baba oarba Și atunci am înțeles Că râd de mine, Că nu au ele suficientă căldură Ca să-mi pătrundă sufletul.

Am obosit

Și am privit spre steaua Din adâncul sufletului meu Și acolo te-am găsit pe tine, În călătoria ta prin infinit Ți-ai gasit cel mai cald și luminos loc, La mine în suflet, Eu am devenit tu Și tu ai devenit eu Și așa vom alerga îmbrățișați prin lume.

Până dincolo de mormânt

Poate ai simțit cândva acea ardere a ființei, Atunci când iubirea și-a găsit casa În adâncul ființei tale, Ea ți-a întins mâna, Iar tu ai strâns-o cu putere, Ai lăsat puntea de aur să curgă, De la bordeiul tău Până la palatul unde-și are cuibul Pasărea Iubirii Și-atunci au venit Păsările fermecate De la Mănăstirea de Tămâie Și-ai început să-ți cânți imnul tău, Să te transformi, Să luminezi, să emani fericire, Să fii mai bun ca întotdeauna, Da, iubirea te face mai bun Și ai dărui tuturor celor din jur strălucire, Îți dorești o lume cu zâmbetul pe buze, Așa cum ți-e sufletul Ce încălzește în jur

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

În timp ce focul dragostei Și-a făcut în el casă.

Chiar și atunci când Vântul cel năpraznic Îți răpește Pasărea Iubirii Ducând-o pe alte tărâmuri, La Mănăstirea de Tămâie, Că din nepricepere Și slăbiciune lumească

A luat foc pielea cea de porc, Dragostea nu piere, Rămâne acolo în suflet, Mereu înfloritoare Și așteaptă până ce-o trece și ea Munții cei fermecați

Până la capătul pămânului și-al cerului Unde-și află locul Mănăstirea de Tămâie, Căci adevărata iubire se naște în inimă Și dăinuiește și dincolo de mormânt.

Partea a II-a (Cugetări/Deprinsufletadunate)

Eu sunt cuvânt şi libertate

Eu sunt cuvânt şi libertate, Aş dori să ştiu ce univers tainic află albinele în fiecare floare, Aud glasul fiecărei frunze, din mugur până ce e modelată în cuptor, Văd roua ce botează în zori firele de iarbă, Vreau să urc muntele pentru a atinge stelele, Eu sunt cuvânt şi libertate. Eu sunt cuvânt şi libertate, Mă prefac în apă şi foc,

Simt ce mă mistui bucată cu bucată, Ating florile de colţ ascunse pe stânci, Mă îngrijorează plânsul vântului dinaintea furtunii, Plâng, căci văd atâta durere în jur nerezolvată, Eu sunt cuvânt şi libertate.

Eu sunt cuvânt şi libertate, Ştiu că eternitatea există, Spun că poţi gusta Absolutul, Visez să gust taina apei vieţii, Mă străduiesc să fac cununi de cuvinte, Sper că toate vor gusta dulceaţa nemuririi, Eu sunt cuvânt şi libertate.

Eu sunt cuvânt şi libertate, M-am decoperit pe mine prin cuvânt, Am luat cuvintele şi le-am legat într-un joc ce a devenit carte, Am simţit că doar cuvintele fac iarba să crească, Am aflat taina stropilor de rouă de pe aripile cuvintelor, M-am împărtăşit cu verdeţa lor tainică zburând spre infinit, Eu sunt cuvânt şi libertate.

Așa trec toate

Și-a mai trecut un an din viață, Așa trec toate și se-adună Ca dalbe flori într-o cunună; Când le-mpletești pe-un fir de ață, Flori ce-ți zâmbesc cu a lor față, Observi că-s vesele sau triste Și-n jocul lor niște artiste; Au adunat înțelepciune Și au valsat prin vânt și lume, Acum stau vii, cu ochii mici, Pe salba vieții licurici, Ce te privesc cum ceas de ceas Aduni alți maci îmbujorați, Ce le privești ca într-o carte, Ce-a fost acum, ce e departe.

Mi-a fost teamă

Mi-a fost teamă După ce ai plecat, M-am găsit singură, Iar tu într-un loc fără întoarcere, Singurătatea părea o zgripțuroaică Ce amenința dintr-un colț Că are un par liber Unde să-mi odihnesc capul Și parcă mă cuprinsese teama Și-o disperare crâncenă M-a făcut să mă agăț de o frunză, Îți închipui?

De o frunză, Cât să te sprijne o frunză, Când toate frunzele sunt bătute de vânt Și aruncate prin lume, Doar, doar își vor găsi rostul, Dar toate frunzele seamănă între ele, Se agață unele de altele, Iar cele ce îți par depărtate sunt reci, Fără prea multă însemnătate.

O singură frunză, doar una, Va deveni pentru fiecare cândva, Fără seamăn în lume.

Popescu

Când ea pleacă, Nu căuta să privești prin mulțimea de frunze, Sunt toate la fel, Niciuna nu seamănă cu frunza ta, Pe care ai îmblânzit-o, Nici nu poți să mai îmblânzești altă frunză

Odată ce s-a rupt ceva din tine, Căci nimic nu seamănă

Cu ceea ce ai avut și a fost purtat departe, Cel mult vei crea răni adânci Pe frunze fără nume.

Când frunza ta pare că a plecat Și niciun înger nu-ți mai ascultă ruga Să deschidă adâncurile pământului Și să o scoată din nou la lumină, Privește în tine fără teamă! Acolo s-a petrecut minunea, Frunza ta e în tine, Trăiește prin tine, Tu ești lumina Ce o scoate și pe ea din întunecime, Privește în tine Și „mi-a fost teamă“

O să dispară ca ceva disprețuitor! În adâncul tău se află totul, Nimic nu s-a pierdut, Nici singur nu ești, Doar atât, s-au petrecut niște transformări, În tine și în timp.

ubesc vara Iubesc vara, Clipă fierbinte a dorurilor mele, Iubesc vara, Nebunie de maci și albăstrele.

Iubesc vara, Când tinerețea strigă prin văi și pe coline, Iubesc vara, Și-ncerc să mă-nțeleg pe mine.

Iubesc vara, Nimic nu-i mai frumos ca o clipă de albastru, Iubesc vara, Cu verdele-i puternic și galbenul ei astru.

Iubesc vara, E omul matur, puternic, ce cucerește toate, Iubesc vara Și-ncerc să cred că toamna e departe.

Iubesc vara, Alerg s-adun cât pot lumină și verdeață, Iubesc vara Un câtec de greier și-o lecție de viață.

Am

privit o frunză,

Am privit o frunză; Părea atât de palidă, Încât soarele se retrăgea, Vântul se-mpiedica, Iar ploaia nu mai înțelegea De ce să-i mai spele fața.

Am privit o frunză; Era atâta de firavă, Încât te întrebai: De unde atâta putere Să mai reziste pe ram, Încă un minut, încă o secundă?

Am privit o frunză Și dincolo de soarele ce-a poleit-o Am zărit o prințesă verde, Apoi un șir de zbateri, Pe urmă un mugur Ce-a apus într-o primăvară.

Am privit o frunză, Iar în spatele ei am văzut o viață; Cu ultima suflare se mai ținea de ram Și se întreaba: De ce atâta zbatere? Pentru ce atâta verdeață și-atâta foc?

Eatâta înțelepciune

E atâta înțelepciune în toate, În firul de iarbă, în ochiul de cer, În zborul de fluture, În lanul de grâu, în petecul de ape.

E atâta înțelepciune în tot ceea ce mișcă, În tot ceea ce colorează cu un surâs viața, În tot ceea ce parfumează pașii pe unde treci, În stânca ce-i stăvilar între pământ și cer.

E atâta înțelepciune în jur, Dar ochii ne sunt închiși și urechile astupate, Alergăm după nestemate, când adevărata viață Strigă la fiecare pas, doar, doar, ne înțelepțim și noi.

Totul are o rezolvare

Când ochiul de cer plânge, Iar ochiul de vânt rupe cărarea, Undeva, printre arbori și stânci Se află rezolvarea.

Când totul se prăbușește în juru-ți, Când soarele ți-a întors fața, Iar negura ți-a mâncat dulceața cărării, O rezolvare așteaptă ca să-i urmezi povața.

Oricât de greu pare drumul Ascuns prin furtună, prin ceață, prin nori, De undeva o mână adună, O busolă cu flori de lumină spre zori. În viață de curge veninul ca mierea, Nu dispera că-n șanțu-i găsești, Când sapi ca să-ți îngropi durerea, Poteca luminii pe care să pășești.

Nimic nu-i atât de negru, încât Să îți pleci capul ca pentru totdeauna, Totul are o rezolvare oricât De imposibilă ni se pare minunea.

Acoborât o toamna peste mine

A coborât o toamna peste mine Și doare al toamnei surâs, E ca o nălucă ce-alergă despletită După o picătură de apă prin foc și prin vânt.

A coborât o toamna peste mine Și doare al toamnei venin, De când și-a lăsat acul să țese, Rugină prin frunze-mi cu gust de pelin.

A coborât o toamna peste mine Și doare apusul florii albastre, E ca o umbră ce-aleargă încercând Să găsească lumina, să renască, să crească.

A coborât o toamna peste mine Și nimic din ceea ce-am fost, nu mai sunt, A coborât o toamna peste mine Și totul adoarme uitând și visând.

Vreau

Vreau să fii fericit, Vreau să te bucuri de viață, Vreau să fii optimist, Vreau să ai încredere în tine, Vreau să te lași din când în când purtat de val ca frunza în bătaia vântului, Vreau să te bucuri de tot ce-ți oferă fiecare clipă, Vreau să zâmbești, Vreau să îți văd un zâmbet larg pe chip, un zâmbet larg și frumos ca tine, Vreau un zâmbet luminos ca sufletul tău, Vreau să îți spun că ești un om puternic, fiindcă doar stâncile stau neclintite în fața furtunilor, Vreau să treci prin viață cu fruntea sus peste toate, Vreau să nu te mai rănească niciodată ploaia sau vântul, Vreau să-ți spun că în mine vei găsi mereu un prieten, Vreau să fii un încăpățânat ca mine, un încăpățânat care, dacă își dorește ceva, merge până la capăt, chiar dacă își mai dă pe drum cu fruntea în toți pomii, căci până la urmă tot prinde el visul de-o aripă;

Vreau să-ți spun că nu toate visurile după care alergăm sunt bune, dar omul învață din ele și nu trebuie să regrete nimic;

Vreau să-ți spun că cel care dansează în ploaie fără teamă e fericit, că așa e viața asta, cu multe ploi, Vreau să știi a alunga norii ce se ivesc pe cale,

Vreau să fii optimist indiferent câți spini te zgârie în drumul tău, De fapt ce vreau, vreau să zâmbești cu toată încrederea, exact ca Nica din Amintiri din copilărie ce zâmbea cerului întunecat de nori, știind sigur că așa apare soarele, iar soarele apărea; Vreau să zâmbești fiecărui răsărit de soare, că viața e frumoasă indiferent de greutăți și o viață are omul pe acest pământ, Da, da, vreau să fii fericit, iar zâmbetul să nu lipsească niciodată de pe buzele tale; Vreau ca viața să-ți fie un colț de rai unde cântă mierlele, iar macii se îmbujorează de atâta frumusețe, Vreau să te trezești în zori, să privești cerul și să strigi de fericire că exiști, Vreau să transformi fiecare clipă în ceva unic, Vreau să prețuiești dragostea ce se ascunde printre timidele flori de colț ale stâncilor, să găsești acea puritate, acea liniște, acea încredere, acea desăvârșire ce doar în lumea aceea tăcută a munților stâncoși o poți afla; Vreau să înveți a valsa printre margarete, Vreau ca lumina să te însoțească pas cu pas, iar întunericul să nu te sperie niciodată, Vreau ca lacrimi de rouă să-ți mângâie obrajii, să alunge orice neîndoială și să poți zâmbi cu sufletul larg deschis a fericire Și vreau să te cunosc mai bine, să înțeleagă și sufletul meu dacă are voie să cânte de prea multă fericire, Vreau!

Prin ochii tăi

M-ai întrebat, Eu cum te văd?

Să-ți spun că ești O rază de lumină?

Să-ți spun că ești Cea mai frumoasă floare? Să-ți spun că ești Balsam pentru inimă? Să-ți spun că ești O dulce alinare?

Și m-am gândit Eu cum te văd? Ca pe un înger blând Trimis în a mea viață, Ca pe un cântec dulce Ce pasul îmi valsează, Ca pe-un crâmpei de stâncă Ce mi-a întins o mână, Ca pe o apă lină Ce viața îmi inspiră.

Și-am socotit Eu cum te văd? Un om trecut prin viață,

Popescu

Un om trecut prin ploi, Un sincer suflet cald, Un prieten de nădejde, O dulce alinare, Da, raza mea de soare, O piatră foarte rară, Cea mai de preț comoară.

Și-apoi am stat Și-am cercetat, Ce foc ascunzi, Bunule om, Ce taină grea Spre brațul tău m-atrage, Ce vrajă dulce La tine tot mă cheamă, Ce apă vie Găsesc în ființa-ți diafană?

M-am întrebat Eu cum te văd?

Și-un zâmbet dulce Mi-a lovit privirea, A, da, tu ești acela, Ce știe în ce loc Se-ascude fericirea!

Ce știe să culeagă, Din soare și din ploi, Nectarul, veșnicia.

M-ai întrebat, M-am întrebat, Eu cum te văd? Și m-am gândit Că ești un tot, Iar acel tot, dacă socot, E tot ce în viață-mi doresc Și-am înțeles că te iubesc, Așa cum ești, Fiindcă ești tu, Așa cum ești, un tu și-un eu, Nu știu de ce, Poate așa e, Dar te-am privit Și am zărit Ceva ce greu am înțeles, Doi ochi căprui ce mă privesc, În care eu mă oglidesc, Prin ei în suflet ți-am purces Și-acolo toate îmi vorbesc, Că tu și eu, Pe cât socot, Suntem un tot Și-acuma știu, Ce nu am știut, La început, Eu cum te văd? Prin ochii tăi, Dacă privesc

Și dacă-n ei mă oglidesc, Pe mine aievea mă zăresc, Suntem la fel, Doar tu și eu, Cu tot ce-avem, Cu bun, cu rău, Suntem așa, Doi ochi ce vor Să scalde în privirea lor Pe tu și eu Ce se-ndrăgesc Și – n viață alături ei pășesc Și chiar pe drum de mai greșesc Ei cu blândețe se privesc, Se iartă ca și cum nimic, N-ar fi greșit, Iar de au, Doamne, vreun defect, Ce e acela? Nu concep să nu îl vadă tot perfect, În tu și eu E doar ocean Ce nesecat e an de an, Nu cer nimic, Doar se iubesc, Prin ochii lor ei înfloresc Și aripi îngerești le cresc, Că ei sunt doi, Dar ochii lor Au devenit izvor de dor.

acă ai ști Dacă ai ști Câtă încredere am eu în tine, Dacă ai ști,

Că-n ochii tăi mă văd pe mine, Dacă ai ști Că-n toate doar chipul tău îl văd, Dacă ai ști

Că zi și noapte gândul la tine-mi zboară, Dacă ai ști

Că-mi ești în suflet și dorul mă doboară, Dacă ai ști Că florile au chipul tău, Dacă ai ști

Că păsările cântă dorul meu, Dacă ai ști Că eu vorbesc cu tine mereu Dacă ai ști

Că ești ascuns acolo, în sufletul meu, Dacă ai ști

Că am întrebat despre tine vântul, Dacă ai ști

Că ți-am trimis ocrotitor gândul, Dacă ai ști Că te îmbrățișez în fiecare ceas,

Dacă ai ști

Că vreau să fii fericit la fiecare pas, Dacă ai ști

Că sufletul tău, sufletul mi-a atins, Dacă ai ști

Că versuri de dragoste până acum nu am mai scris, Dacă ai ști

Că versul în inimă mi s-a născut Din simbol și frumos la început, Dacă ai ști

Că versu-mi a apus cândva, Când viața carte și scenă devenita, Dacă ai ști, Că versul a reînviat de dragul tău, Dacă ai ști

Că e stângaci, dar scrie mereu, Dacă ai ști

Ce frumos sărută vântul florile, Dacă ai ști

Ce cald sărută soarele zorile, Dacă ai ști

Ce pură e dragostea ce botează un suflet, Dacă ai ști,

Că dragostea nu vrea nimic, decât să fii fericit, Dacă ai ști, Cât de mult eu te iubesc, Dacă ai ști

Că-n fiecare clipă îți vorbesc, Dacă ai ști

Că nu-mi doresc decât să te știu fericit,

Dacă ai ști

Că m-am îndrăgostit de-un suflet cald, Dacă ai ști

Că toate gândurile-mi spre tine sunt atât de pure, Dacă ai ști

Că nimic întunecat nu poate atinge inocența, Dacă ai ști Poate ai opri clipa în loc, Dacă ai ști Veșnicia s-ar naște ca-ntr-un joc, Dacă ai ști

Poate ai vedea frumosul acolo unde el de fapt își are casa, Dacă ai ști Și gândul tău spre mine ar veni, Dacă ai ști.

Atât de mult

Atât de mult eu te iubesc, Că mi-e teamă Să las focul simțurilor să zburde, Da, nu au voie; Nici să gândescă la cele Ce ar putea ucide Puritatea unei iubiri izvorâte Din cea mai sinceră Bătaie de inimă.

Tot ce ar putea să întineze Izvorul cald al dragostei Nu îndrăznește să-și arate fața, De teamă să nu strivească aureola De lumini a sufletului Și să alunece în prăpastia dorințelor, Adesea ucigătoare de frumusețe, Departe de orice nevinovăție și puritate,

Cu un picior mai aproape de moarte.

Atât de mult eu te iubesc, Că vreau să te păzesc De tot ceea ce ar putea să ucidă Scânteia focului

Din cea mai pură inimă, Ca să rămâi așa, Frumos boboc de floare albă, Îmbujorat totuși de timiditate Ca atunci când soarele sărută pământul.

Să fie? M-am jucat, Dar iubirea nu e un joc, Fiindcă ce atinge sufletul arde Și arde atât de tare, Încât sângerează a infinit, A durere fără margini, A boală fără leac, A visuri scăldate-n amărăciune.

M-am jucat Și te-am făcut să visezi; Da, tu încă visezi Și visezi atât de frumos, Visezi la cai albi și Ilene Cosânzene Și e dreptul tău să visezi,

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

Visul e prima poartă Spre desăvârșirea iubirii.

M-am jucat În speranța unui nou vis, Un vis cu un cal alb, Un vis cu un nou călăreț, Dar când totul părea să prindă contur Am început să mă șterg la ochi, Și călărețul l-am rătăcit în ceață.

Visurile mele nu mai pot vedea călăreți, Au gustat cândva zborul calului năzdrăvan, Iar acum refuză să mai odrăslească, Visurile mele au ars, au trăit intens de toate, Au gustat și otravă, dar și miere, Au fost acoperite cu pământ Când mi-am condus la groapa sufletul.

Și totuși visurile mele Nu au cum să apună, Căci nu am căzut în furtună, nu, În furtuna aceea din inima pămâtului; Sunt încă printre lumină și verdeață, Dar se împiedică în jumătatea Ce a-nghițit-o lumea umbrelor.

Am vrut, nu știu ce am vrut, Am vrut să caut o clonă, O clonă a sufletului înghițit de pământ

Și doare că m-am jucat cu focul iubirii, Cu un suflet nevinovat Ce abia a învățat să viseze Ce eu am visat și am trăit demult.

Nu voiesc să îți fac rău, Să fiu o amăgire în visul dulce al iubirii tale, În visul unui suflet pur ce-abia a învățat să zbore Și prefer să mă usuc pe mine, Să mă usuc în durerea neîmplinirii, Să mă usuc ținându-te de mână, Fără să-ți spun ce mă doare.

Dar poate mă vei învăța tu pe mine, Novice în tainele iubirii, Că visurile nu au cum să moară, Că mereu focul cel roșu se poate aprinde, Chiar și după cea mai cumplită furtună, Dar îți trebuie răbdare Și-atunci voi înflori din nou, neofilindu-mă-n tăcere.

Cu ceva odată fisurat, Cu ceva rănit de moarte Și care ar mai fi gustat Măcar o secundă de fericire, Chiar și dintr-o sferă iluzorie, Ca mai apoi să se înece din nou în lacrimi, Trebuie să ai multă iubire și răbdare.

Trebuie să construiești tu,

Cel ce abia înveți să mergi

Pe drumul alunecos al dragostei, Punte tainică spre o inimă umbrită Și să-i arăți că se poate Să învețe să zboare iarăși, Să fie iarăși iubire.

Doar așa nu se va usca Ultima rămășiță de viață Și nu va ajunge mai repede În întunericul fără de sfârșit, Doar așa visurile mai pot pluti pe cai albi, Doar așa vom putea fi două jumătăți Ce s-au vindecat spre nemurire.

De ce?

De ce mi-ai întors spatele Când soarele lumina cel mai puternic? De ce tot ceea ce am visat Ai călcat în picioare, Pentru că ți s-a părut Că o aripă nu știe prea bine Să simtă forța vântului?

De ce ai fugit De tot ceea ce putea să fie lumină? De ce nu ai lăsat clipa Să dea fericirii glas Și să-ți arate că în lume mai e și verdeață, Că în lume mai e și frumos, Că în doi cerul e mai limpede?

De ce ți-a fost atât de teamă, încât ai preferat să fugi și să îți minți sufletul că ceea ce mocnește în adâncul lui nu are cum să fie dragoste, ci e așa, o scânteie, ce va apune-n vânt, când de fapt este un foc pentru eternitate?

Iartă-mă!

Iartă-mă că am intrat în viața ta și lumea în care trăiai ți-am dat-o peste cap; Ți-am răpit libertatea în care te regăseai doar tu, în toate erai doar tu Și nimeni nu mai avea loc, Aveai timpul tău, doar pentru tine, Nu-l puteai împărți cu altcineva, Nici măcar fracțional!

Iartă-mă că am dorit să-ți arăt Cât de frumoasă este libertatea în doi, Ai fi avut timpul tău liber și eu pe-al meu, Iar când lumea noastră devenea un tot Am fi avut timpul nostru liber Și toate durerile și bucuriile Le-am fi împărțit la doi Și totul ar fi devenit atât de frumos, Încât nu am mai fi putut Să zâmbim unul fără celălalt, Ne-am fi contopit într-un tot pentru eternitate!

Iartă-mă că nu mi-ai înțeles

sufletul ce a alergat nebunește spre tine și-a trebuit să fugi de el, să-l respingi și să te izolezi în lumea ta de gheață!

Iartă-mă, pentru că am crezut Că iubirea te face fericit!

Iartă-mă, că am sperat a-ți însenina viața, Când de fapt am coborât nori negri, Atât de negri nori, că nu-mi vezi adevăratul chip

Ce te-ar fi luat de mână, Te-ar fi ținut strâns, cald, Ți-ar fi pășit alături în fiecare ceas, Pân' la sfârșit de veacuri! Iartă-mă!

Eatâta nevoie

de dragoste!

Orice ființă are nevoie de dragoste, Cu atât mai mult un om are nevoie de dragoste, Până și pământul acesta din care răsare atâta viață Are nevoie de dragoste, Plantele au nevoie de dragoste, păsările și peștii, Insectele și animalele au nevoie de dragoste, Toate cele ce mișcă sau sunt mișcate de vânt Au nevoie de dragoste, Chiar și acolo unde se poate observa multă răceală și împietrire E nevoie de dragoste,

Totul are nevoie și strigă după dragoste, De la cel mai blând până la cel mai orgolios; Toate tânjesc după dragoste, Chiar dacă uneori din timiditate sau orgoliu Nu recunosc că au nevoie de dragoste, Chiar și cei mai sângeroși oameni, Cu riscul să fie priviți că au o slăbiciune, Tot au nevoie de dragoste, Cine nu dorește să fie iubit și să iubească, Atât de mult, încât o întreagă lume Să se rotească în jurul a două jumătăți

Ca pământul în jurul soarelui? E atâta nevoie de dragoste, Încât toate ar sorbi adevărata dragoste Și toate ar deveni mai bune, Pentru că doar dragostea transformă, Doar dragostea rămâne când totul închide ochii, Ea e energia adevărată ce nu piere niciodată, Tot ceea ce e viață e dragoste Și cu toate acestea toate plâng după dragoste De când s-a produs un dezechilibru energetic în Eden Și ochii s-au deschis spre întunecimea A tot ceea ce e mai pur, mai sfânt, mai adevărat Și nu mai văd dragostea

Ce stă să-i prindă de mâini la fiecare pas, E atâta nevoie de dragoste!

Disperare

M-am agățat de-o frunză de castan Și-am vrut cu disperare să ard pe veci pocalul, Dar frunza ruginie mi-a otrăvit ciulinii, Mi-a supt întreaga sevă și-acum sunt dezgolită În fața toamnei stau și-aștept să-nverzescă Ce a apus cândva fără să înflorească.

Căzut-au stelele și m-am ascuns în mine Până ce-un dor nebun, până ce-nsingurarea Au vrut să rupă totul, să verse-n mări pocalul, Să mai culeagă-o stea, o frunză de castan, Dar frunza era crudă, deși afară toamna, A tras o linie curbă și-a colorat cerneala.

Cu greu a suportat așa o apăsare, Era o simplă frunză, ce-i drept, semăna tare Cu floarea cea de colț pierdută-n depărtare, Dar când să se-ntărească văzui că nu doresc Să mai culeg castane pe care să le cresc, Căci mă aflu în toamnă și vreau să gust o poamă.

Of, ce-am făcut? Acum frunza am rupt, În disperarea poamei ce demult s-a pierdut, Nu știu s-o țes înapoi prin soare, vânt și ploi, Mereu am tot greșit și ea s-a ofilit, Deși să ud am încercat tot ce-am crezut uscat, Dar ce-i uscat e alterat, nu-i foc necenzurat.

De ce când totul e o minune?

De ce te frământă porțile ferecate?

De ce cauți răspunsuri cu ochii închiși?

De ce nu privești spre lumina din tine, Apoi spre albastrul din jur și să vezi Cum totul se-ntinde și prinde contur Cum totul în jur devine-o minune?

Te uită, observă, ascultă și vezi Că ești o minune, că toate-s minuni; E o minune Un cântec de mierlă ce dezmiardă văzduhul, E o minune

O margaretă despletită în lanul de fân, E o minune

Bobul de rouă ce udă ochii verzui ai pământului, E o minune

Că eu exist și tu, un noi, un cer cu soare și cu ploi, E o minune, Viața întreagă e o minune, Atunci de ce să mai căutăm minuni, Când fiecare e o minune?

orbește-mi Vorbește-mi, Doresc să-ți ascult glasul Curgând cascadă spre mine, Vorbește-mi Și însoțește-mi în șoaptă pasul Cu cântu-ți, spre zări mai senine.

Vorbește-mi, Mă omoară tăcerea De când calote glaciare se-ntețesc, Vorbește-mi, Alină-mi durerea, Inimii frânte oferă-i iar mierea.

Vorbește-mi, Au bătut primii fulgi la fereastră Și doru-i cascadă la uși, Vorbește-mi, Căci inima-mi trează Așteptă spre ea ca să fugi.

De ce ai înnodat firul vieții?

De ce ai înnodat firul vieții Când pădurea era atât de verde Și steaua ce-ți guverna sufletul atât de fierbinte?

De ce ai înnodat firul vieții Când mierlele cântau atât de armonios Și vântul a uitat să-și mai verse amarul?

De ce ai înnodat firul vieții Când totul părea să zâmbească a Meka cerească Și drumul părea mai lin și plin de oaze?

De ce ai înnodat firul vieții?

Credeai că punctul vătămat ține o veșnicie, Că nu se va deznoda, iar ața nu se va mai rupe?

De ce ai înnodat firul vieții Și ai dat alt curs lucrurilor din jur, Credeai că florile vor fi mai parfumate și viața mai bogată?

De ce ai înnodat firul vieții? Înnodându-l ai schimbat cursul apei Și te-ai înecat în propria-ți cascadă, visând la mai bine.

De ce ai înnodat firul vieții? Nici nu știi că toate s-au întors împotriva-ți, Iar acum orbecăiești prin întuneric.

Antinomie

Tu ai încercat mereu Să găsești defecte În tot ce te înconjoară, Până și în cântecul mierlei, Până și în fagurii stupului, În zborul de fluturi, În apa rece a izvorului, În universul parfumat al florilor, Tu încerci să găsești defecte și în fericire, De parcă nimic nu-ți este pe plac, În egoismul tău nu observi Că tot ce te înconjoară e perfecțiune, Te-ai urcat undeva pe un vârf de stâncă Și ai început să critici tot ce te-nconconjoară, Să crezi asemenea corbului Că doar glasul ființei tale Nu are asemănare Și asta pâna orgoliul îți va arunca cașul din plisc. Eu am încercat să găsesc fericirea în toate, În firul de iarbă ce împodobește creștetul pământului,

Popescu

În norii ce zâmbesc în diferite chipuri, În flori, în ape, în copaci, în fluturi, în păsări, în albine și izvoare;

Eu am încercat să găsesc fericirea până și în defecte, În trunchiul înnodat ce-și poartă povara ca o coroană a biruinței, În castelul abandonat, șubrezit de vânturi și ploi, Dar care are atâta lumină de poveste, Cântând frumuseți ce par apuse, dar care se ascund în fiecare piatră,

Eu am încercat să mă bucur de orice frunză, Dacă o privești cu atenție e o enciclopedie de viață.

Am încuiat

Am încuiat cerul prin păcatele noastre Și ploaia întârzie să mai ude Coardele sufletului Și să le dea voie să cânte a fericire Ca privighetoarea a primăvară, Iar Ilie și-a întors spatele Plecând cu trăsură spre soare.

Am încuiat poarta ce duce spre soare Și ploaia de lumină Nu mai dansează albă peste creștetele noastre Și curcubeul a apus demult, Iar noi strângem pumnii a revoltă, Fără să înțelegem că totul arde din vina noastră. Am încuiat calea spre tot ce e bine, Am lăsat Fiica Babilonului să odraslească Și nu am strivit rodul de stâncă, Acum sufletul are odrasle ale necurăției Ce trebuie smulse din rădăcină

Pentru a se bucura de adevărata ploaie a luminii.

Î

nvață-mă

Învață-mă că adevărata prietenie E un urcuș în doi, E frumusețe și răbdare, E îmblânzirea fiarei sălbatice; Învață-mă că adevărații prieteni Își citesc totul în ochi, Că-și simt bucurile și tristețile, Darurile bune și cele aducătoare de rău, Chiar dacă fizic nu sunt unul lângă altul; Spune-mi să privesc în mine și să observ Că dragostea și răbdarea

Te învață treptat Să vezi totul unul prin ochii celuilalt, Pentru că e ceva normal să se întample așa, Fiindcă totul pornește din suflet Și e așa de frumos, Învață-mă că așa simți Că sunt doi prieteni adevărați Știu a lăsa apa să curgă Și soarele să strălucească, Învață-mă că adevărata prietenie Merită totul, Merită să te lași pe tine pentru ea, Învață-mă că e o binecuvântare Un prieten adevărat, Că merită să lași păsările să cânte Dacă au pentru ce.

Transformare

În viața nu pierdem și nu câștigăm nimic, Că nu ne avem decât pe noi Și tot ce realizam e o parte din noi, Se mai întâmplă să credem Că pierdem părți din nou, Dar e doar o părere, Totul se-ntâmplă pentru a ne înțelepți.

Plânsul după lucrurile muncite Ce-ți scapă printre degete E ca un scâncet a pruncului Ce a scăpat o clipă izvorul laptelui.

Ți-a rodit țarina Și-ai câștigat hambare pline, Dar furtuna le-a măturat într-o noapte, Le-a dus pe alte cărări Unde au prins noi rădăcini, Pe când tu ai învățat Să mergi din nou, Să pui suflet iarăși în toate, Să crezi că vei împărăți cândva pământul, Ai plâns și ai râs Cu fiecare încercare.

Ai uitat să privești stelele Cât de fierbinți sunt Și câtă energie emană, Dar cu cât cresc mai mult, Cu cât acumulează mai multă putere, Devin tot mai neputincioase În a-și păstra vechea formă, Explodează în energia supremă Și se transformă în găuri negre, Acele găuri întunecate de neînțelesuri, Acele bucle din care Nimic nu mai poate ieși Să povestească ce-a fost, Ele fiind o energie fără sfârșit.

Nimic nu se pierde, Nimic nu se câștigă, E o continuă transformare, Ești o flacără vie, Arzi aici, iar mâine dincolo, Dacă arzi aici Și te uiți înapoi în viață, Totul pare un vis de o secundă, Închizi apoi ochii Și totul trece ca o adiere de aer rece, Atât lacrima, cât și surâsul, Iar când i-ai deschis ai trecut dincolo de prag.

Din același izvor

Toți suntem la fel, Suntem asemenea miilor de maci Ce-mpodobesc câmpiile, Suntem asemenea păsărilor Ce dau glas văzduhului, Suntem asemenea peștilor Ce săgetează apele, Suntem asemenea copacilor Ce înfrumusețează fața pământului, Suntem asemenea frunzelor Ce izvorăsc din muguri Primăvară de primăvară, Iar toamna iau foc Și îngrașă pământul.

Suntem Adami și Eve; Nimic diferit la o primă privire, Simetrie, Aceleași urechi, ochi sau petale, Suntem un tot Asemenea firelor de păr Ce împreună alcătuiesc Frumusețea capilară, Suntem un tot Într-un nucleu al vieții, Dar fiecare are rolul lui, Așa cum ochiul adună lumina, Iar nasul parfumurile,

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

Trăim, simțim, dar facem parte Din același izvor.

Suntem la fel, Toți izvorâm din aceeași rădăcină, Urcăm munți, Coborâm văi, Unii suntem mai buni, Alții mai răi, Unii par mai bogați, Alții mai săraci.

Deși avem aceeași identitate, Cursul fiecăruia e diferit; Totul depinde el însuși Cum se educă.

Prin educație Florile tale pot străluci Într-un mod unic, Apa ta e mai limpede, Păsările tale

Pot cânta asemenea privighetorilor, Educația e cea care face diferența, Însă tu trebuie să știi ce-ți dorești, Cântecul corbului sau al mierlei.

Punctul de pornire E izvorul aceleiași stânci, Dar drumurile sunt diferite, Tulpinile mai netede Sau mai ascuțite.

Tu ești

Tu ești lumea mea, Ești pământul pe care îmi scald picioarele, Am nevoie de îmbrățișarea ta, Doar ea mă protejează de răceala neiubirii, Doar ea mi-e scut împotriva ochiului lumii Îți mulțumesc că ești, Că îmi luminezi și încălzești viața, Atât de multe vreau să-ți spun, Încât gândurile mele vorbesc întruna cu tine, Pe urmă, când le adun, Ca să las cuvintele să valseze spre tine, Uit mii de gânduri înfloritoare, Adăpostite prin colțuri, Te-aș proteja de privirea balaurului Ce stă în furca pământului, Dar nu ești o jucărie Pe care să o scot din cutie Și să mă joc cu ea când doresc, Ești o ființă vie, Ce are nevoie de soare, De apă, de lumină Și-așa alergi adesea printre spini,

Fără să observi cum îți străpung Frageda-ți piele; Arunci o piatră în apă Și aceasta-i tulbură odihna Și-atunci te minunezi Cum toate încep să se războiască, Să arunce venin, Tu ești lumea mea Și-aș vrea să te protejez la rându-mi De hidra deșertăciunilor lumești, Așa cum tu o faci la rându-ți, Așa că cea mai bună armă Rămâne îmbrățișarea, O mângâiere a sufletului În fiecare ceas al neputinței; Tu ești! .

Nume: Popescu (fostă Mîţu)

Prenume: Ana-Cristina Data naşterii: 24.07.1976, Caransebeș. Contact: Loc. Oțelu Roșu, str. George Coșbuc, nr. 14, jud. Caraș Severin, c.p. 325700 Tel. 0766293724

Elzumina@yahoo.com

Http://blogul.elzumina.ro/ www.elzumina.ro http://www.inbataiapenitei.elzumina.ro/ https://anacristinapopescu.wordpress.com/ http://anacristinapopescu.freewb.ro/ https://issuu.com/elzumina

https://www.youtube.com/channel/UC05NponvVY8W 4-J0EBqY7Pw

https://www.youtube.com/channel/UCkRzWCPNPj7pj Jo6BvNteZw

Domeniul ocupaţional

Experienţă profesională: - Profesor titular pe catedra de Limba şi Literatura Română, la Şcoala Gimnazială Nr. 3, Oţelu Roşu, judeţul Caraş-Severin; - Absolventă a Facultăţii de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara şi Licenţiată în sesiunea iunie 1999. - Master Managementul educaţional, 2007. - Gradul I în 2009, Gradul II în sesiunea august 2005, Definitivatul în sesiunea august 2001.

Volume publicate:

I. Teatru: 1. Paradigme, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014. 2. În colivie, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2016. 3. Sinusoide, Editura Hoffman, Caracal, 2016. 4. Reuniune, Editura InfoRapArt, Galați, 2017. 5. Babilonie, Editura InfoRapArt, Galați, 2018. 6. Percepții, Editura InfoRapArt, Galați, 2019. 7. Contraste, Editura Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, București, 2020 8. Confuzii, Editura InfoRapArt, Galați, 2021. II. Proză: A. Roman: 9. Rătăciri, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014. 10. Conflicte, Editura InfoRapArt, Galați, 2017. 11. Chipul din ceață, Editura InfoRapArt, Galați, 2019. B. Proză scurtă: 12. Cercul (Pe drumuri bătătorite de cuvinte), Editura InfoRapArt, Galați, 2021. C. Publicistică (critică literară, editorial, eseu, proză scurtă): 13. Oameni şi frunze, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015. 14. Cristal, Editura InfoRapArt, Galați, 2017. 15. Impresii, Editura InfoRapArt, Galați, 2019. 16. Din tiparnițele presei, Editura InfoRapArt, Galați, 2019. D. Eseu:

17. Înțelepciune și spiritualitate E. Literatură pentru copii 18. În lumea lui Tică (proză scurtă), Editura InfoRapArt, Galați, 2022.

III. Poezie: 19. Destin fără aripi, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014. 20. Umbre, Ed. Sf.Ierarh Nicolae, Brăila, 2015. 21. Regăsiri, Editura InfoRapArt, Galați, 2022.

IV. Monografii: 22. Din dragoste pentru glia strămoșească / Oțelu Roșu –Monografie, Editura InfoRapArt, Galați, 2019. V. Auxiliare didactice: 23. Mozaic, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2016.

VI. Antologii: 24. Îndrăgostiţi de poezie, Editura Dalami, Caransebeş, 2009. 25. Culegerea de creaţie literară „Colaj“, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014. 26. Micuţii scriitori din Banatul Montan, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015. 27. Gustul pâinii, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015. 28. In bătaia peniţei, Editura OPANIS, Galați, 2016. 29. Slove modelate „În bătaia peniței“, Editura InfoRapArt, Galați, 2017. 30. Slove lămurite în bătaia peniței, în anul centenar 2018, Editura InfoRapArt, Galați, 2019. 31. Gânduri imortalizate în bătaia peniței Editura InfoRapArt, Galați, 2020.

● Premii și distincții:

- Premiul I la Secţiunea Teatru scurt, Festivalul Concurs Naţional de Literatură, Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2014, Ediţia XLVI, cu piesa de teatru Mesagerul. - Premiul „Mircea Horia Simionescu“ al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni la Secţiunea Proză scurtă, Festivalul Concurs Naţional de Literatură, Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2014, Ediţia XLVI.

- Menţiune, atât la Secţiunea poezie, cât şi la Secţinea proză, la Concursul Internaţional STARPRESS, 2014.

- Premiul I - Dosoftei, 2015 cu vol. Oameni şi frunze,

- Premiul II - Dosoftei 2015 cu vol. Umbre.

- Premiul I Labirunturi autumnale, Însemne culturale, 2015, Secţiunea DRAMATURGIE.

- Menţiune - Secţiunea Eseu, Festivalul Concurs Naţional de Literatură, Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2015, Ediţia XLVII.

- Premiul Special – volumul de poezie Umbre, Vişeul de Sus – concursul Armonii de primăvară, 2016.

- Premiul pentru „Cartea de teatruˮ a Ligii Scriitorilor pentru anul editorial 2016 cu vlumul „Sinosoide“.

- Premiul I – Casa Corpului Didactic Brăila, auxiliarul didactic „Mozaic“, 2016.

- Diplomă de excelenţă din partea Ligii Scriitorilor Filiala Timișoara Banat pentru participarea la proiectul european „Tastes of Danube – Gusturile Dunării“ prin

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

coordonarea unei antologii naționale „Gustul pâinii“, 2016.

- Premiul I - Dosoftei, 2018, volumul Reuniune.

- Dipomă de excelență, Trofeul Nomen Predictum pentru volumul „Sinusoide“ 2016 și o plachetă în 2018 pentru contribuția adusă promovării limbii române, culturii și spiritualității românești din partea Asociației Constantin Brâncuși din Timișoara.

- Plachetă din partea ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara pentru volumele „Babilonie“ și „În bătaia peniţei“, „Impresii“, „Chipul din ceață“, „Percepții“, „Din dragoste pentru glia strămoșească, Oțelu Roșu - Monografie“, 29 iunie 2019.

- Distincția „Credință și loialitate” din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști, 28.06.2019, Premiile „Eminescu jurnalistul“

- Premiul pentru „Cartea de prozăˮ a LSR pentru anul editorial 2019 cu romanul „Chipul din ceață“.

● Participare la emisiuni culturale: - „Între noi rămâne între noi“ la Radio România Reșița cu Anca Marilena Bica, invitat Ana-Cristina Popescu, despre carieră și volumele publicate / 07.05.2019 / ora 22-24.

● Publicaţii în culegeri comune:

Regăsiri - Ana-Cristina Popescu

- Antologia LIMBA NOASTRA CEA ROMÂNĂ, STARPRESS, 2014.

- Antologia literar-artistică „Să ningă peste inimi bucurii!“, îngrijită de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca Nova, 2014.

- Antologia literar-artistică „Sinfonie-n verde crud“, îngrijită de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca Nova, 2015.

- Antologia Roşu-aprins în câmpul de mătase, îngrijită de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca Nova, 2015.

- Antologia Pe şevalete ruginiul toamnei, îngrijită de Voichiţa Pălăcean-Vereş, Editura Napoca Nova, 2015.

- Antologia IARNA SCRIITORILOR ROMÂNI, STARPRESS şi ANTOLOGIA ROMÂNĂ-SPANIOLĂ, STARPRESS, 2015.

- Antologia Moştenirea Văcăreştilor, 2014.

- Antologia Moştenirea Văcăreştilor, 2015

- Antologie, Toamna se culeg prozele, Editura Inspierscu, 2015.

- Antologia, Labirinturi autumnale, Însemne Culturale, 2015.

- Anuarul Ligii Scriitorilor, FTB, 2014, Nr. 5.

- Anuarul Ligii Scriitorilor, Filiala Banat-Timişoara, 2015, Nr. 6, coordonator al Anuarului Nr. 6.

- Anuarul Ligii Scriitorilor, Filiala Banat-Timişoara, 2016, Nr. 7, coordonator al Anuarului Nr. 7.

- Anuarul Ligii Scriitorilor, Filiala Banat-Timişoara, 2017, Nr. 8, coordonator al Anuarului Nr. 8.

● Postfaţă la volumul scriitorului Ion Turnea, Albinăritul între pasiune şi afacere, Editura Dalami, Caransebeş, 2011.

● Cuvânt înainte la volumul scriitorului Ion Turnea: Cuvinte pentru suflet, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012.

● Prefaţă la volumele scriitorului Ion Turnea: Dor de rădăcini, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012 şi Monografia localităţii Peştere, judeţul Caraş Severin, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012.

● Prefaţă la volumul „Momente“, al scriitoarei Andrada Brîndușa Keszeg, 2017.

● Publicații în periodice:

Publicaţii în revistele: „Literatura de azi“ a Uniunii Scriitorilor din România, „Agora Literară“ a Ligii Scriitorilor din România, „Vatra Veche“, „Constelaţii Diamantine“, „Confluenţe Literare“, „Boema“, „În bătaia peniţei“, „Taifas literar“, „Coloana Infinitului“, „Foaia Diecezană“ a Episcopiei Caransebeşului, „Ecou de timp“, Oţelu Roşu, „Slova creştină“, „Glas comun“, „Slova copiilor“ - Maramureş, în ziarul „Caraş Severinul în şapte zile“ unde sunt şi în colectivul redacţionalcolaborator, în mai multe culegeri cu ISSN ca urmare a paticipării cu lucrări susținute la numeroase simpozioane, pe site-ul şi antologia ECREATOR, pe site-ul şi blogul personal, Însemne Culturale, www.citatepedia.ro, www.poezie.ro, www.versuri-si-creatii.ro.

● Lansări de carte:

● Lansare de carte, Culegerea de creaţie literară Colaj, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014, 04.08.2014, la întâlnirea literară a Ligii Scriitorilor, Filiala BanatTimişoara şi prezentarea volumelor Rătăciri, Paradigme şi Destin fără aripi în cadrul aceleaşi întâlniri.

● Lansare de carte: Rătăciri, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014, Paradigme, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014, Destin fără aripi, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014, Antologia Micuţii scriitori din Banatul Montan, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2015 la ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara.

● Lansare de carte, Oameni şi frunze, Umbre în cadrul Întâlnirii Literare a LS, Timişoara, octombrie 2015.

● Lansare de carte „În colivie“, mai 2016, ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara.

● Diplomă de excelenţă din partea ASOCIAŢIEI CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara, 2015 şi 2016.

● Lansare de carte „Sinusoide“ și „În bătaia peniţei“, martie 2017, ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara.

● Lansare de carte „Conflicte“, „Cristal“ și „Reuniune“, mai 2018, ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara. Plachetă și diplomă de excelență din partea asociației culturale.

● Lansare de carte „Babilonie“ și „Reuniune“, iunie 2018, Casa de Cultură Oțelu Roșu.

● Lansare de carte „Babilonie“ și „În bătaia peniţei“, „Impresii“, „Chipul din ceață“, „Percepții“, „Din dragoste pentru glia strămoșească, Oțelu RoșuMonografie“, 29 iunie 2019, ASOCIAŢIA CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Timişoara.

● Despre operele mele literare mele au scris:

1. Marciana Corici - despre volumul „Îndrăgostiţi de poezie“, în revista Reflex 4-6/2009.

2. Adrian Popescu - despre volumul „Colaj“, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, An. VIII, august / 2014.

3. Antuza Valentina Dârlea despre „Rătăciri“, „Paradigme“, antologia Micuţii scriitori din Banatul Montan în Confluenţe literare, Ediţia nr. 1643 din 01.07.2015, Anuarul LSFTBD Nr. 6 / 2015, site-ul ecreator 02.07.2015.

4. Mariana Strungă „Destin fără aripi“, în cadrul Întâlnirii Literare a Asociaţiei Constantin Brâncuşi din 30 mai 2015 lansare de carte.

5. Doina Drăgan, cronică la volumul „Oameni şi frunze“, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, Anul IX, 22 octombrie - 2015, în Anuarul LSFTBD Nr. 6 - 2015, în revista „În bătaia peniţei“ An. 1, Nr. 1, 2016.

6. Adrian Crânganu, despre volumul Micuţii scriitori din Banatul Montan, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile şi Anuarul LSFTBD Nr. 6.

7. Bianca Meteş, cronică la volumul Gustul pâinii, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, Anul IX, Nr. 365, 410.

8. Cunoaşterea de sine, Ana-Cristina Popescu, Vatra Veche, Anul VI, Nr. 8 (68) august 2014, despre

volumele „Rătăciri“, „Paradigme“, „Destin fără aripi“, „Colaj“.

9. Cunoaşterea de sine, Ana-Cristina Popescu, Agora literară, septembrie 2014, despre volumele „Rătăciri“, „Paradigme“, „Destin fără aripi“, „Colaj“.

10. Cronica faptului mărunt, Oameni şi frunze, AnaCristina Popescu, Agora literară, decembrie 2015.

11. Ioan Romeo Rosiianu, cronică la volumul Gustul pâinii, în revista „În bătaia peniţei“ An. 1, Nr. 1, 2016.

12. Ana Zlibuţ, cronică la volumul Gustul pâinii, în revista „În bătaia peniţei“ An. 1, Nr. 1, 2016.

13. Ion Turnea, despre volumul Micuţii scriitori din Banatul Montan în Anuarul LSFTBD Nr. 6 2015; despre „Rătăciri“, „Paradigme“, „Destin fără aripi“ în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, An. VIII, august / 2014, despre volumul „În colivie“ – mai 2016.

14. Despre volumul „În colivie“, 2016: Cezarina Adamescu (rev. În bătaia peniței), Ștefan Doru Dăncuș (ziarul Caraş Severinul în şapte zile), Mariana Strungă și Antuza Valentina Dârlea (Cenaclul Asociație Constantin Brâncuși).

15. Despre volumul „Sinusoide“, 2016, Ion Turnea în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, ), Mariana Strungă și Antuza Valentina Dârlea (Cenaclul Asociație Constantin Brâncuși).

16. Despre volumul „În bătaia peniței“, 2016, Mădălina Doman în ziarul Caraş Severinul în şapte zile.

17. Despre volumul „Reuniune“, Radu Botiș în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, ziarul „Observatorul“,

revistele „Cuvânt și iubire“, „Taifasul“, „În bătaia peniței“, „Logos și Agape“, „Glas comun“.

18. Despre volumul „Cristal“, Gelu Dragoș în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, revistele „Confluențe literare“, „Armonii culturale“, „În bătaia peniței“.

19. Despre volumul „Conflicte“, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile, revista „În bătaia peniței“, Bianca Meteș.

20. Despre volumul „Impresii“, în revista „În bătaia peniței și ziarul Caraș Severinul în șapte zile, Bianca Meteș.

21. Despre volumul „Chipul din ceață“ în ziarul Caraș Severinul în șapte zile, Mădălina Doman și în revista „În bătaia peniței“.

21. Despre volumul „Impresii“ și „Chipul din ceață“, scriitorul și jurnalistul pr. Radu Botiș în revista Boema, 4/2019

22. Despe „Din dragoste pentru glia strămoșească –Oțelu Roșu - Monografie“ Radu Botiș în revista Boema 5/2019; Uniunea Ziariștilor Profesioniști 01.05.2019; Rețeaua literară și Biblioteca Petre Dulfu – Baia Mare.

23

. Despe „Din dragoste pentru glia strămoșească –Oțelu Roșu - Monografie“, Ion Turnea, în ziarul Caraş Severinul în şapte zile.

24. Despre volumul „Percepții“, în revista Armonii culturale, Ion Turnea, 09.05.2019.

25. Despre volumul „Percepții“, Radu Botiș - în ziarul Observatorul, 09.05.2019.

Cuprins

Partea I (IN MEMORIAM, Adrian Popescu)

M-am întors ............................................................ pag. 3 M-ai ajutat .............................................................. pag. 5 Te aud ..................................................................... pag. 7 Dincolo de moarte .................................................. pag. 8 Nu te-am meritat ................................................... pag. 10 Tainic îmi vorbești ................................................ pag. 13 Departe ................................................................. pag. 15 Strălucea luna ....................................................... pag. 17 E atâta tăcere ......................................................... pag. 19 Ai lăsat .................................................................. pag. 21 Șah la rege ............................................................ pag. 23 Unde să mă duc .................................................... pag. 27 Am simțit .............................................................. pag. 30 E întuneric ............................................................ pag. 31 Cândva .................................................................. pag. 34 Lângă tine ............................................................. pag. 35 Am obosit ............................................................. pag. 37 Până dincolo de mormânt ..................................... pag. 39

Partea a II-a (Cugetări / De prin suflet adunate)

Eu sunt cuvânt și libertate ..................................... pag. 41 Așa trec toate ........................................................ pag. 43 Mi-a fost teamă ..................................................... pag. 44 Iubesc vara ............................................................ pag. 46 Am privit o frunză ................................................ pag. 47

E atâta înțelepciune ............................................... pag. 48

Totul are o rezolvare ............................................. pag. 49

A coborât toamna peste mine ............................... pag. 50

Vreau .................................................................... pag. 51

Prin ochii tăi ......................................................... pag. 53 Dacă ai ști ............................................................. pag. 57

Atât de mult .......................................................... pag. 60 Să fie? ................................................................... pag. 62

De ce? ................................................................... pag. 66

Iartă-mă! ............................................................... pag. 67

E atâta nevoie de dragoste .................................... pag. 69 Disperare ............................................................... pag. 71 De ce, când totul e o minune? .............................. pag. 72 Vorbește-mi .......................................................... pag. 73 De ce ai înnodat firul vieții ................................... pag. 74

Antinomie ............................................................. pag. 75

Am încuiat ............................................................ pag. 77 Învață-mă .............................................................. pag. 78

Transformare ........................................................ pag. 79 Din același izvor ................................................... pag. 81

Tu ești ................................................................... pag. 83