Lawrence în Arabia by Editura TREI

Colecție coordonată de

Livia Szász

SCOTT ANDERSON

Lawrence în

Arabia

RĂZBOI, MISTIFICARE, NESĂBUINŢĂ IMPERIALĂ ŞI CREAREA ORIENTULUI MIJLOCIU MODERN Traducere din engleză de Irina Negrea

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Ondine Cristina Dascălița Director producție: Cristian Claudiu Coban Dtp: Ofelia Coșman Corectură: Lorina Chițan Maria Mușuroiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ANDERSON, SCOTT Lawrence în Arabia: război, mistificare, nesăbuinţă imperială și crearea Orientului Mijlociu modern / Scott Anderson; trad.: Irina Negrea. - Bucureşti: Editura Trei, 2016 Conţine bibliografie. - Index ISBN 978-606-719-771-6 I. Negrea, Irina (trad.) 355.332(420) Lawrence,T.E. 929 Lawrence,T.E. Titlul original: Lawrence In Arabia. War, Deceit, Imperial Folly and the Making of the Modern Middle East Autor: Scott Anderson Copyright © 2013 Scott Anderson This translation published by arrangement with Doubleday, an imprint of The Knopf Doubleday Publishing Group, a division of Penguin Random House LLC Prezenta ediție s-a publicat prin acord cu Doubleday, imprint al The Knopf Doubleday Publishing Group, divizie a grupului Penguin Random House LLC Design hărți: John T. Burgoyne Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20 e mail: comenzi@edituratrei.ro www.edituratrei.ro

Celor două iubiri ale vieţii mele, Nanette şi Natasha

Cuprins Hărți 8 Nota autorului 13 Introducere 15 Partea întâi 1. Playboy în Ţara Sfântă 2. Un tip foarte neobişnuit 3. Un alt lucru frumos şi altul mereu 4. Până la ultimul milion 5. O mizerie abjectă 6. Păstrătorii de secrete 7. Trădare

23 32 64 91 122 155 184

Partea a doua 8. Bătălia a început 229 9. Omul care avea să ridice regi 252 10. Înconjurat de pustiu 285 11. O negură de mistificări 313 12. O stratagemă temerară 345 13. Aqaba 374 Partea a treia 14. Trufie 409 15. În flăcări 443 16. O furie clocotitoare 469 17. Îndeletniciri solitare 498 18. Damasc 544 Epilog: Paris 577 Cuvinte de mulţumire 603 Note 607 Bibliografie 647 Indice 659

Constantinopol Gallipoli

TURCIA

Smirna

ANATOLIA

Alexandretta

Alep Deir al Zour

M E D I T E R A N Ă

Beirut

SIRIA

FLUV IUL IORD AN

Haifa Damasc Zichron Yaakov Port Suez Jaffa Alexandria Amman El Arish Azraq Ierusalim Ismailia Romani Bersheeba Cairo Port Said Maan Aqaba

EGIPT

Luxor

Wejh Wadi Kitan Nakhl Mubarak Medina Yenbo

OŞ A R

UL UVI

Jerablus

Rabegh Jiddah Mecca Port Sudan

FRONTUL DIN ORIENTUL MIJLOCIU PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Sarikamiş

MARŞUL SPRE AQABA Amman

Ierusalim Gaza Mosul

Azraq W AD I

L VIU FLU

Bair Maan

TIG

Bagdad Kut

IRAK (MESOPOTAMIA)

AR EA RO

Basra

ŞI

WEJH 9 mai 1917

G O

PENINSULA ARABIA

SI RH AN

EL HOUL

U FL

Jefer Aba el Lissan

6 iulie 1917 AQABA

TEATRUL DE RĂZBOI DIN SIRIA Beirut

LIBAN Damasc

MARE A M ED IT ER

SIRIA MAREA GALILEEI

Haifa Athlit Zichron Yaakov

PALESTINA Nablus

Ierusalim

Gaza

Ierihon

DEFILEUL YARMUK

Tafas Deraa

FLUVIUL IORDAN

Jaffa

Afuleh

Minifir Salt Amman

Azraq

Madeba

Hebron

MAREA MOARTĂ

Beersheba

Kerak

Tafileh

Bair

Jefer Maan Guweira

Aqaba Mudowarra

CONCEPŢIA REGELUI HUSSEIN despre organizarea viitoare a Orientului Mijlociu, aşa cum este prezentată în Corespondenţa McMahon-Hussein, 1915 TURCIA

PERSIA Alep Mosul

Beirut

STATUL ARAB INDEPENDENT

IE OŞ AR RE MA

Zonă exclusă de McMahon; a se negocia

E G I P T

Bagdad Damasc Ierusalim Basra

Mecca

Zonă plasată temporar sub „controlul“ Marii Britanii

PLANUL SECRET DE ÎMPĂRŢIRE A ORIENTULUI MIJLOCIU ÎNTRE BRITANICI ŞI FRANCEZI, aşa cum este prezentat în Acordul „Sykes-Picot“, 1916

Mosul Alep Beirut

MA OŞ AR

Bagdad Basra

STATUL ARAB INDEPENDENT

E G I P T

Damasc Ierusalim

PERSIA

Administrare franceză directă Administrare britanică directă Zona A: Control francez indirect Zona B: Control britanic indirect Zonă comună de influenţă a Puterilor Aliate

Nota autorului

În război, limbajul propriu‑zis devine adesea o armă, ceea ce cu siguranţă a fost adevărat în teatrul de operaţiuni din Orientul Mijlociu în Primul Război Mondial. Bunăoară, deşi aveau tendinţa de a folosi „Imperiul Otoman“ şi „Turcia“ drept termeni interschimbabili, statele Antantei au manifestat o preferinţă accentuată pentru cea de‑a doua denumire pe măsură ce războiul a continuat, fără doar şi poate pentru a întări ideea că locuitorii neturci din Imperiul Otoman erau cumva „populaţii captive“, care aveau nevoie să fie eliberate. În mod similar, deşi diverse documente ale Aliaţilor, datând din faza timpurie a războiului, menţionau adesea că Palestina şi Libanul erau provincii ale Siriei otomane, această precizare a început să dispară pe măsură ce britanicii şi francezii făceau planuri pentru a confisca acele teritorii în perioada postbelică. La un nivel mai subtil, toate puterile occidentale, inclusiv Germania — principalul aliat al Imperiului Otoman/al Turciei în război —, au continuat să se refere la oraşul „Constantinopol“ (numele acestuia în timpul Imperiului Bizantin cucerit de otomanii musulmani în 1453), şi nu la „Istanbul“, cum era preferinţa pe plan local. După cum subliniază în mod just numeroşi istorici ai Orientului Mijlociu, utilizarea acestor termeni preferaţi de Occident — Turcia, şi nu Imperiul Otoman, Constantinopol în loc de Istanbul — denotă o perspectivă eurocentristă care, în forma ei cea mai nocivă, urmăreşte să valideze o viziune europeană (a se citi imperialistă) asupra istoriei. Acest lucru creează o dilemă pentru istoricii care se concentrează asupra rolului Occidentului în acel teatru de război — aşa cum fac eu în această carte —, întrucât cercetările lor, în cea mai mare parte, vor decurge fireşte din surse occidentale. Într‑o astfel de situaţie, ar însemna ca un scriitor să trebuiască să aleagă între claritate şi susceptibilitate politică; întrucât consider că pentru mulţi cititori ar fi confuz dacă, de pildă, m‑aş referi consecvent la „Istanbul“, când practic toate materialele citate se referă la „Constantinopol“, eu am optat pentru claritate. Totuşi, adoptarea acestei decizii mi‑a fost înlesnită şi de faptul că, la vremea respectivă, aceste distincţii lingvistice nu erau nicidecum atât de clare pe cât susţin unii istorici contemporani ai Orientului Mijlociu. Chiar

Lawrence în Arabia

şi conducerea Imperiului Otoman/a Turciei, din timpul războiului, se referea frecvent la oraşul „Constantinopol“ şi, de asemenea, avea tendinţa de a folosi în mod sinonimic cuvintele „otoman“ şi „turc“ (a se vedea epigraful din Djemal Paşa, în Capitolul 1). A zăbovi prea mult asupra acestor aspecte nu poate decât să dea naştere altor complicaţii. Aşa cum istoricul otoman Mustafa Aksakal nu pregetă să admită în The Ottoman Road to War (Calea otomană spre război), „pare anacronic să vorbim despre un «guvern otoman» şi un «cabinet otoman» în 1914, când jucătorii majori repudiaseră explicit «otomanismul» şi erau hotărâţi să făurească o guvernare a turcilor şi pentru turci...“ (pp. x‑xi). Pe scurt, asemenea actorilor principali din această carte, am folosit „Imperiul Otoman“ şi „Turcia“ cumva interschimbabil, ghidat în special de ceea ce sună corect într‑un anumit context, în timp ce pentru simplitate mă refer exclusiv la „Constantinopol“. Trecând la o altă chestiune legată de limbă, numele arabe pot fi transliterate într‑o mare varietate de moduri. În scopul consecvenţei, am adoptat ortografierile care apar cel mai des în materialele citate şi am standardizat acele ortografieri în cadrul materialelor citate. În majoritatea cazurilor, acest lucru este în conformitate cu pronunţia arabei egiptene. Bunăoară, un om numit Mohammed al‑Faroki, al cărui nume de familie a apărut în diferite documente ale timpului deopotrivă ca Faruqi, Farogi, Farookee, Faroukhi etc., va apărea ca Faroki peste tot. Cel mai relevant exemplu în acest sens este cel al principalului aliat arab al lui T. E. Lawrence, Faysal ibn Hussein, de obicei menţionat ca Feisal de către Lawrence, dar ca Faisal de către cei mai mulţi autori, inclusiv istorici. Pentru a evita orice confuzie, am unificat toate ortografierile*. În sfârşit, două versiuni ale cărţii Seven Pillars of Wisdom (Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii) au fost publicate în timpul vieţii lui T. E. Lawrence. Prima, o ediţie tipărită manual în doar opt exemplare, a fost publicată în 1922 şi este cunoscută sub denumirea de „Textul Oxford“, în timp ce o ediţie revizuită, într‑un tiraj de aproximativ două sute de exemplare, a fost publicată în 1926, aceasta fiind îndeobşte şi ediţia care se citeşte astăzi. Întrucât Lawrence a explicat limpede că, pentru el, Textul Oxford era o ciornă brută, am citat aproape în exclusivitate din versiunea publicată în 1926. În puţinele cazuri în care am citat din Textul Oxford, nota de la sfârşitul cărţii, aferentă citatului, indică „(Oxford)“. *

În ediţia în limba engleză Faisal, dar Faysal în textul traducerii în limba română a cărţii. În titlurile lucrărilor menţionate în Note şi în Bibliografie, s‑a păstrat ortografierea aleasă de autor. (N. red.)

Introducere

În dimineaţa de 30 octombrie 1918, colonelul Thomas Edward Lawrence1 a fost convocat la Palatul Buckingham. Regele solicitase prezenţa lui. Starea de spirit colectivă din Londra în acea zi era euforică. În ultimii patru ani şi trei luni, Marea Britanie şi o bună parte din restul lumii fuseseră devorate de cel mai sângeros conflict consemnat de istorie, în care îşi pierduseră viaţa aproximativ şaisprezece milioane de oameni, pe cuprinsul a trei continente. Acum, cu o viteză greu de imaginat în urmă cu doar câteva săptămâni, totul se apropia de sfârşit. În aceeaşi zi, unul dintre cei trei duşmani principali ai Marii Britanii, Imperiul Otoman, accepta condiţiile de pace, iar ceilalţi doi, Germania şi Austro‑Ungaria, aveau să urmeze aceeaşi cale în scurt timp. Contribuţia colonelului Lawrence la acel efort de război fusese în teatrul de operaţiuni din Orientul Mijlociu, iar acum era luat prin surprindere şi el de această încheiere rapidă. La începutul acelei luni, se aflase încă pe câmpul de luptă, participând la cucerirea Damascului, un eveniment care vestea colapsul armatei otomane. Întors în Anglia de nici o săptămână, Lawrence se consulta deja cu demnitarii şi generalii britanici însărcinaţi cu trasarea graniţelor postbelice ale Orientului Mijlociu, un demers cândva fantezist, dar care devenise acum de‑a dreptul urgent. Lawrence avea impresia, probabil, că rostul audienţei lui la regele George al V‑lea, în acea dimineaţă, era de a discuta despre aceste deliberări în curs de desfăşurare. Dar se înşela. Odată ajuns la palat, colonelul de treizeci de ani a fost condus într‑o sală de bal unde, flancaţi de şase demnitari şi o coterie de curteni în costume de gală, regele şi regina şi‑au făcut intrarea curând. Un taburet tapiţat fusese plasat exact în faţa podiumului înălţat al regelui, în timp ce, imediat în dreapta monarhului, şambelanul curţii ţinea o pernă de catifea, pe care erau etalate diverse medalii. După prezentările protocolare, George al V‑lea l‑a fixat pe oaspetele său cu un zâmbet: „Am câteva daruri pentru dumneata.“2 Fiind un bun cunoscător al istoriei britanice, colonelul Lawrence ştia exact ce urma să se petreacă. Piedestalul simbolic era un scăunel de învestitură, pe care el trebuia să îngenuncheze, în timp ce regele îndeplinea complicata ceremonie străveche — conferirea unei eşarfe şi a medaliilor de pe pernă,

Lawrence în Arabia

ritualul atingerii cu sabia şi intonarea unui jurământ —, prin care el avea să devină Cavaler Comandor al Ordinului Imperiului Britanic. Era un moment la care T. E. Lawrence visase de multă vreme. În copilărie, fusese obsedat de istoria medievală şi de legendele de la curtea regelui Arthur, iar cea mai mare ambiţie a lui, scria el cândva, era să fie ridicat la rangul de cavaler până la vârsta de treizeci de ani.3 În acea dimineaţă, năzuinţele lui din adolescenţă urmau să se împlinească. Două detalii completau onoarea care i se făcea. Pe parcursul ultimilor patru ani, regele George oferise atât de multe cuvinte elogioase şi decoraţii soldaţilor naţiunii sale, încât chiar şi acordarea titlului de cavaler se desfăşura îndeobşte în grupuri mari; în toamna anului 1918, un ritual solemn de învestitură privată, cum i se pregătise lui Lawrence, era un eveniment întru totul inedit. Neobişnuită, de asemenea, era şi prezenţa reginei Mary. În mod normal, regina se eschiva de la asemenea ceremonii, însă de data aceasta fusese atât de impresionată de relatările faptelor eroice ale lui T. E. Lawrence din timpul războiului, încât hotărâse să facă o excepţie în cazul lui. Numai că Lawrence nu a îngenuncheat. În schimb, exact când ceremonia a început să se desfăşoare, l‑a informat calm pe rege că el refuza onoarea. A urmat un moment de confuzie. În toată istoria de nouă sute de ani a monarhiei, refuzarea titlului de cavaler constituia un eveniment atât de extraordinar, încât nu exista niciun protocol pentru comportamentul de rigoare. În cele din urmă, regele George a pus înapoi pe perna şambelanului medalia pe care o ţinuse stânjenit în mână, iar sub privirile ameninţătoare şi furioase ale reginei Mary, colonelul Lawrence s‑a întors cu spatele şi a plecat. Astăzi, după peste şapte decenii de la moartea lui şi la aproape un secol de la faptele de vitejie care l‑au făcut celebru, Thomas Edward Lawrence — „Lawrence al Arabiei“, cum este mai bine cunoscut — rămâne una dintre figurile cele mai enigmatice şi controversate ale secolului al XX‑lea. În ciuda zecilor de biografii, a nenumăratelor studii erudite şi a cel puţin trei filme, dintre care unul considerat o capodoperă, istoricii nu au izbutit niciodată să cadă de acord asupra personalităţii acestui tânăr sfios, şcolit la Oxford, care a pornit la luptă în fruntea unei armate arabe şi a schimbat istoria. Unul dintre motivele divergenţelor legate de memoria lui are legătură cu teritoriul pe care el l‑a traversat. Lawrence a fost atât martor ocular, cât şi participant la câteva dintre cele mai însemnate evenimente care au condus la crearea Orientului Mijlociu modern, or acest colţ de pământ este locul unde până şi cea mai simplă afirmaţie este disecată, analizată cuvânt cu cuvânt şi

Introducere

contestată. În nesfârşitele dispute privind rădăcinile numeroaselor fricţiuni din această regiune, Lawrence a fost, pe rând, ridicat în slăvi şi pus la stâlpul infamiei, sanctificat, demonizat, chiar şi redus la o notă de subsol, după cum o cer ţelurile politice. Apoi, era însuşi caracterul lui Lawrence. Fiind din fire un om prin excelenţă interiorizat şi ascuns, ţinea parcă dinadins să îi contrarieze pe toţi cei care ar fi încercat să‑l cunoască. Un conducător înnăscut sau un şarlatan? Un om neînfricat sau un laş, atât pe plan moral, cât şi fizic? Cu mult înaintea tuturor biografilor săi, Lawrence însuşi a fost cel care şi‑a atribuit aceste trăsături contradictorii, dar şi multe altele. Acestor caracteristici li se adaugă o anumită maliţiozitate, plăcerea povestitorului de a‑i ridiculiza pe cei care credeau în „fapte“ şi insistau asupra lor. Episodul de la Palatul Buckingham este un caz edificator. În anii care au urmat, Lawrence a oferit câteva relatări despre ceea ce se petrecuse în sala de bal, fiecare variantă diferind uşor de celelalte şi diferind chiar mai mult de amintirile unor martori oculari.4 Înaintea multora, Lawrence părea să fi adoptat concepţia modernă, potrivit căreia istoria este maleabilă, iar adevărul reprezintă ceea ce oamenii sunt dispuşi să creadă. Printre autorii care s‑au ocupat de Lawrence, aceste contradicţii au condus, adesea, la invocarea unor amănunte nesemnificative, ajungându‑se la dispute absconse între cei care urmăreau să‑i întineze reputaţia şi cei care căutau să o apere. A reuşit Lawrence într‑adevăr să străbată la un moment dat deşertul în patruzeci şi nouă de ore, cum pretindea el, sau e posibil ca traversarea să fi durat cu o zi în plus? A avut Lawrence un rol atât de decisiv în „bătălia X“, sau meritele le aparţin mai degrabă cutărui ofiţer britanic sau cutărei căpetenii arabe? Ceva mai puţin plicticoși sunt polemiştii care vor să‑l eticheteze în scopuri ideologice. Lawrence, marele apărător al poporului evreu sau antisemitul turbat? Progresistul luminat militând pentru independenţa arabilor sau criptoimperialistul? Lawrence a lăsat în urmă un volum de scrieri atât de amplu, iar concepţiile i s‑au schimbat atât de dramatic pe parcursul vieţii, încât este posibil, cu discernământ şi atenţie, atât să confirmăm, cât şi să respingem aproape fiecare laudă şi acuzaţie care i s‑au adus. Dincolo de latura lor plictisitoare, aceste dispute prezintă păcatul capital de a lăsa în umbră cea mai fascinantă enigmă a poveştii lui Lawrence: Cum a făcut el toate astea? Cum a putut un arheolog atât de timid, şcolit la Oxford, dar fără măcar o zi de instrucţie militară, să devină comandantul de război al unei armate revoluţionare străine, strategul politic magistral, care

Lawrence în Arabia

a prezis atât de multe dintre calamităţile ce aveau să urmeze în Orientul Mijlociu? Răspunsul scurt ar putea părea cumva dezamăgitor: Lawrence a avut capacitatea de a deveni „Lawrence al Arabiei“, fiindcă nimeni nu dădea prea multă atenţie lucrurilor de acolo în acea perioadă. În mijlocul vastului măcel care avea loc pe tot cuprinsul Europei în Primul Război Mondial, teatrul de operaţiuni din Orientul Mijlociu avea o importanţă absolut secundară. Iar în cadrul acelui teatru, Revolta Arabă căreia Lawrence i s‑a afiliat era, pentru a folosi propriile lui cuvinte, „o reprezentaţie minoră a unui spectacol minor“.5 Luând drept repere vieţile omeneşti, fondurile băneşti şi materialele de război cheltuite, dar şi miile de ore consumate în consultări greoaie între generali, monarhi şi prim‑miniştrii, conspiratorii imperiali ai Europei erau infinit mai preocupaţi de situaţia viitoare a Belgiei, de exemplu, decât de ceea ce s‑ar fi putut întâmpla în regiunile îndepărtate şi sărăcite din Orientul Mijlociu. Prin urmare, în viziunea tacticienilor militari britanici, dacă un tânăr ofiţer de armată, lăsat în mare parte de capul lui, reuşea să organizeze suficient de bine triburile arabe nedisciplinate, încât acestea să poată să îşi hărţuiască inamicul turc, cu atât mai bine pentru toţi. Desigur, avea să treacă foarte mult timp până ce atât Revolta Arabă, cât şi Orientul Mijlociu aveau să devină cu mult mai importante decât restul lumii, dar aceasta era o posibilitate nicidecum avută în vedere — de fapt, nici n‑ar fi putut să fie imaginată — la vremea respectivă. Dar nici aşa nu avem încă întreaga poveste. Şi asta din cauză că desconsiderarea pe care strategii militari britanici o manifestau faţă de evenimentele din Orientul Mijlociu se reflecta şi în rândul celorlalte mari puteri beligerante. În consecinţă, aceste puteri statale şi‑au limitat, de asemenea, eforturile lor militare în regiune la ceea ce le prisosea de pe câmpurile de luptă mai importante de altundeva, lăsând sarcina de culegere a informaţiilor, de instigare la rebeliune şi de formare a alianţelor, pe seama unor oameni cu biografii la fel de modeste şi improbabile, cum era cazul lui Lawrence. Asemenea lui Lawrence, şi ceilalţi competitori trimişi pe teren erau în general tineri, complet nepregătiţi pentru misiunile care li se încredinţau şi în mare măsură nesupravegheaţi. Şi, la fel ca în cazul mult mai celebrului lor omolog britanic, pentru a profita de extraordinara lor libertate de acţiune, aceşti oameni au valorificat o combinaţie foarte specială de trăsături personale — inteligenţă, bravură, un talent pentru duplicitate — atât pentru a‑şi făuri propriul destin, cât şi pentru a schimba cursul istoriei.

Introducere

Printre ei se afla un aristocrat american scăpătat, la vreo douăzeci şi ceva de ani, care, fiind singurul agent de informaţii american din Orientul Mijlociu în timpul Primului Război Mondial, va influenţa puternic politica postbelică a naţiunii sale în regiune, continuând să rămână însă pe statul de plată al firmei Standard Oil din New York. Mai era acolo şi tânărul intelectual german care, adoptând camuflajul veşmintelor arăbeşti, va încerca să instige la un jihad islamic contra puterilor coloniale apusene şi care îşi va propulsa ideile „războiului prin revoluţie“ până în era nazistă. Împreună cu ei, era un om de ştiinţă evreu care, sub acoperirea de a lucra pentru guvernul otoman, va înfiinţa o reţea complexă de spionaj antiotoman şi va juca un rol crucial în crearea unei patrii a evreilor în Palestina. Chiar dacă astăzi uitarea i‑a învăluit aproape complet, oamenii aceştia au mai avut ceva în comun cu omologul lor britanic. Asemenea lui Lawrence, nu ei au fost generalii de rang înalt care au plănuit în detaliu campaniile pe fronturile de luptă din Orientul Mijlociu, şi nici demnitarii versaţi care au tras linii pe hărţi după încheierea războiului. În schimb, rolurile lor au fost, poate, mai profunde chiar: ei au fost cei care au creat pe teren condiţiile necesare înfăptuirii acelor campanii militare, cei care au făcut posibile acele politici şi hotare postbelice. Istoria este întotdeauna un efort realizat prin colaborare, iar în cazul Primului Război Mondial un efort care a implicat efectiv milioane de jucători, dar într‑o măsură surprinzător de mare, partida complexă şi subterană pe care au jucat‑o aceşti patru bărbaţi, lealităţile lor ascunse şi duelurile lor personale au contribuit la crearea Orientului Mijlociu modern şi, printr‑o inevitabilă extensiune, a lumii în care trăim astăzi. Însă în cazul acestei mici galaxii de personalităţi, există cel puţin două motive decisive pentru care T. E. Lawrence şi povestea lui trebuie să reprezinte punctul ei central. Orientul Mijlociu modern a fost creat în mare parte de către britanici. Ei au fost cei care au suportat efortul de război al Aliaţilor în regiune în timpul Primului Război Mondial şi cei care, la încheierea lui, au modelat cu precădere procesul de pace. Era o pace prevestită de porecla dată regiunii de către conducătorii cupizi ai Aliaţior în timpul războiului: „Marea Pradă“. Fiind unul dintre cei mai influenţi şi cei mai importanţi agenţi ai britanicilor în acea zonă geografică, Lawrence a fost legat profund de toate lucrurile, bune şi rele, ce aveau să vină. În al doilea rând, şi aşa cum atestă episodul de la Palatul Buckingham, această experienţă de viaţă l‑a schimbat complet, făcându‑l de nerecunoscut

Lawrence în Arabia

în anumite privinţe, chiar şi pentru el însuşi. Victoria implică o povară morală pe care cei învinşi nu au cum s‑o cunoască vreodată, iar ca artizan al unor evenimente capitale, Lawrence avea să rămână marcat obsedant de ceea ce văzuse şi ceea ce făcuse în timpul Marii Prăzi.