Folie a trois 2 ivone preview440 by Editura TREI

FLORIN ARDELEAN

Folie à trois II Ivona

Florin Ardelean s-a născut la 2 noiembrie 1958 în localitatea Husasău de Criş (Bihor). Este lector doctor la Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, susţinând cursurile Teoria mass‑media, Jurnalism Radio-TV şi Istoria Presei Româneşti. Din 1990 până în 2001, redactor al Revistei Familia. A condus publicaţii din Oradea, precum şi studioul de televiziune locală (1990–2008). Cărţi publicate: istoria presei şi foiletonistică — Dogmă şi opinie, Editura Universităţii din Oradea (2007); Jurnalism şi tranziţie, Editura Universităţii din Oradea (2007); Insectar I şi II, Editura Arca, Oradea (2008); literatură: Schiţe erotice, Biblioteca Revistei Familia, Oradea (2007); Povestiri de duminică, Editura Arca, Oradea (2010); Folie à trois, Editura Trei, București, 2012.

FLORIN ARDELEAN

Folie à trois II Ivona

Editori: Silviu Dragomir Vasile Dem. Zamfirescu Director editorial: Magdalena Mărculescu Redactor: Teodora Nicolau Coperta: Faber Studio Director producţie: Cristian Claudiu Coban Dtp: Eugenia Ursu Corectură: Maria Mușuroiu Eugenia Ursu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ARDELEAN, FLORIN Folie à trois / Florin Ardelean. ‑ Bucureşti: Editura Trei, 2012vol. 1 ISBN 978-973-707-669-4 Vol. 2. : Ivona. - 2015. - ISBN 978-606-719-211-7 821.135.1-31

ISBN 978-606-719-211-7

Lui M.

Şi numai adevărul poate să îndrepte lucrurile. Sau iubirea. William Faulkner, „Recviem pentru o călugăriţă“

Partea întâi

1 Duminică, 8 septembrie Iată‑mă‑s în faţa aventurii vieţii mele. Timpul regăsit ori abandonul. Ştiu, am pricinuit destule „lucruri fără de cale“. Asta nu mă poate opri să am o ţintă — Ivona! Nimic în plus! Doar Ivona. Acum1 exact 13 ani, în rezerva aia afurisită, confuz şi sceptic, la îndemnul doctorului Spiru Costăchel, am intrat în joc. Nu ştiam atunci în ce mă bag, doar că apucasem să‑l cred şi să sper că astfel mă voi face bine. După multe luni de terapie, după imens de multe zile şi nopţi de suferinţe atroce şi binemeritate. A fost ca o înseninare după un taifun. Strivit, stins, decorticat, sufocat sub tonele de ţipete din carne şi nervi, în sfârşit, în ziua în care 1

Reproducem fragmente extinse din jurnalul lui Vlad Codreanu, începând cu data de 8 septembrie, aceeaşi zi în care, în urmă cu 13 ani, a început să‑şi scrie confesiunea, la îndemnul doctorului Costăchel. Care au fost în‑ tâmplările prin care a trecut Vlad în acest răstimp vom avea şansa să aflăm dintr‑o sursă obiectivă. Vom desluşi ce l‑a îndemnat să iasă din pasivitate, precum şi care au fost consecinţele cutezanţei sau poate chiar ale nesăbu‑ inţei sale. Vlad şi‑a început a doua confesiune într‑o odaie de la periferia urbei. A folosit un stilou argintiu şi cartuşe cu cerneală neagră pentru a‑şi nota gândurile în maculatoare de 48 de file, cu coperte bleu. Bun tovarăş i‑a fost, mare parte din timp, o Ivonă încremenită. Muzica de jazz l‑a re‑ confortat, iar câteodată s‑a folosit de câte‑o moleculă de coniac. 11

Florin Ardelean

Ivona împlinea primul an de viaţă, mi‑am dat drumul, în bună măsură împins, speriat. Confesiunea a început să curgă, la început ca un firicel nu de apă, ci de salivă, apoi, brusc, s‑a înfoiat, poate că asemenea unui papagal sau unui păsăroi al paradisului. Acum 13 ani… Da, ţin minte fiecare secundă — chit că nu eram în toate minţile, memoria, poate ca o compensaţie ciudată, a reţinut lucrurile până în intimitatea desenului filigranat — din perioada în care am scris acel story, fiind furios pe mine însumi, dar în acelaşi timp şi disperat, dornic să dovedesc că nu sunt o epavă, un deşeu, trupul ieşit dintr‑o matriţă, iar apoi obligat să tremure, ameţit şi imprudent. Memoria mă suge. Cum să uit infernul? Pentru cineva care a fost un scuipat în cămaşă de forţă este imposibilă amăgirea, jocul de‑a ascunsul pe după unghii, degete sau în umbra şovăitoare, sarcastică. Umbră‑sumbră! Da, memoria ce stă santinelă; vornicul neînduplecat al tuturor spaimelor; aprodul strigoilor din mine. Acum, ei bine, dacă ar fi să scriu acum confesiunea, aş scri‑o cu totul altfel, punând acolo, în fiecare cuvânt, mult mai mult sens şi, e limpede!, infinit mai mult adevăr. Dar nu mai am ce face, am comis imprudenţa să las totul pe mâna lui Costăchel, aşa încât m‑am pomenit victima unei mârşăvii. Mi‑a vândut gogoşi, mi‑a promis sănătate în schimbul confesiunii, am marşat, nevolnicul de mine, deşi niciodată nu am dat o ceapă degerată pe buna lui credinţă, ci chiar aş vrea să spun că am avut intuiţia unei scârboşenii. Escrocat, ademenit, atras în cursă, am sfârşit prin a fi exploatat — traficându‑mi‑se chiar boala! — de cel care trebuia să se ocupe de sănătatea mea, fără niciun profit personal (altfel cum ar sta chestia aia nenorocită cu jurământul?). 12

Folie à trois II. Ivona

Am acum, după 13 ani, iată, ocazia unei alte confesiuni. Exclusiv pentru mine, pentru un folos pe care mi‑l promit, mi‑l rezerv — simplu, direct, exclusiv. O fac cu mintea lucidă, din proprie iniţiativă, pe deplin conştient că, la aproape 64 de ani, nu am cu cine mă răfui. Nici măcar cu mine însumi sau, mai exact, nici într‑un caz cu mine însumi. Deliberat, cât se poate de asumat, am de gând să spun povestea completă, dar mai ales vreau să transform această mărturie într‑un jurnal de campanie. Da, de campanie, un jurnal de operaţiuni, de fapt. Operaţiuni de căutare (de ce nu sunt fair, admiţând că jurnalul e pentru ea?). Operaţiunea de salvare a ce mai poate fi salvat dintr‑o grămadă de firimituri. Gata, nu mai pot îndura să stau ascuns, să accept să pătimesc dintr‑un impuls al ticălosului mântuit, din reflexul tembel al celui care, pentru a nu provoca, pentru a nu trezi răul, acceptă să joace partitura decăzutului în neputinţă sau cel puţin în resemnare. În eternă resemnare! Ei bine, tocmai asta, eterna resemnare, adică, cred că m‑a făcut să mă revolt. Indiferent de riscuri şi, la o adică, în virtutea dreptului meu natural, acela de tată! Nu‑s destui 14 ani de labilitate, de laşitate şi desfrâu al resentimentelor? Cum de nu! La mulţi ani, Ivona! Sper că eşti fericită. Atunci, la doar trei săptămâni ale tale, am avut, pentru prima şi ultima oară, ocazia să te sărut şi să te ţin în braţe. La pozele făcute în maşină, în parcarea de lângă parc, mă uit în fiecare zi sau, atunci când nu mă uit, le am în gânduri ceremonioase. Nu‑i destul, cred. Se cuvine, totuşi, să‑l cunoşti pe ăstălalt tată. Sună idiot, ştiu, dar nu vreau să spun ca un ţiriflic, adevăratul tată, tocmai pentru că adevărul şi biologia sunt realităţi distincte, 13

Florin Ardelean

ba chiar primul ţine, suculent, de năpastă, de eşec şi greşeală.

Marţi, 10 septembrie Cui să‑i spun să vină? Pe cine să convoc să mă scape, să‑mi ofere acel ajutor la care se spune că orice creştin este în drept să apeleze? La naiba! Orice cretin poate să se apuce să urle şi să revendice o fetiţă de trei săptămâni. Fetiţa lui, nu a altuia, nu prin efracţie să ajungă la ea, ci pe drumul ce se cuvine să fie străbătut la pas, cu scurte popasuri, în care să fie consumată merindea, în care să respiri fără aparate. Un drum drept, o izbândă fără trişări. Doctorul Costăchel poate să vină şi el şi să spună ce‑o vrea, cât o vrea. Amalia poate veni şi ea, să se lamenteze că‑i păcătoasă, că nu mai vrea, că nu mai poate. Cine‑o vrea şi cine s‑o nimeri să vină. Tot voi apuca pe drumul meu şi nu mă voi lăsa până ce, în zare, nu voi vedea Chipul. Mă prind şi jur! Pe ultima înghiţitură. Trebuie să mă decid! Gata. Nu mai trebuie să beau. Emilia mi‑a arătat sticla goală şi mi‑a spus, a câta oară!, „Beţivule! Beţiv nenorocit!“. Ar trebui să fie destul. Doamne, dă‑mi putere să mă ţin departe de orice sticlă! M‑a sunat Horaţiu. I‑am spus că totul e sub control, că sunt bine. Poate că nu trebuia să‑l implic. E deja seară. Cred că am dormit în fotoliu trei ore. Mi‑e gâtul înţepenit şi gura uscată. Mă simt atât de vinovat şi‑mi zic în gând: Porcule, porcule, porcule. Dar porcul de mine nici nu grohăie, nici nu lăcrimează. Porc, adică. 14

Folie à trois II. Ivona

Miercuri, 11 septembrie Da, Ivona a rămas, în ceea ce mă priveşte, o fiinţă încremenită la stadiul celor trei săptămâni. Fotografiile acelea au reprezentat‑o, într‑o absenţă ce mi‑a fost vârâtă pe gât, impusă de Amalia, ca o pedeapsă capabilă de izbitura cea mai devastatoare. Am înghiţit. Am admis că suferinţa te poate acredita ca bărbat. Nu am urât‑o şi nu i‑am deranjat viaţa nici măcar cu o privire. Ştiam că nu putem fi doi taţi, că el, soţul gracilei mele iubite, avea dreptul, i se cuvenea legal, ba chiar moral, să o îndoape în fiecare clipă cu generozitatea, cu dragostea, cu disponibilitatea copleşitoare a unui părinte adorabil şi adorat. Treisprezece ani am stat şi am considerat perfect cuvenit să nu, cum să zic, să nu exist. Pur şi simplu, să stau îngropat, nu mort, dar aproape inert, biată târâtură, deşeu, pacoste somnambulă. Am hibernat, sloi de gheaţă am fost, încremenit într‑o stază fals tămăduitoare, într‑un cocon de gânganie hâdă, fără să sper ca, într‑o altă înfăţişare, să ajung metamorfozat în fluture. Nu, etern vierme, niciodată fluture. Nicio mântuire la orizont, nicio speranţă, niciodată Ivona. Un blestem. O situaţie fără scăpare, cam ca aceea pe care‑o invocă şi menestrelul: „E prea frumos la tine‑n suflet/e prea târziu la mine‑n gând“. E prea târziu? Dar asta nu înseamnă lamentaţie! Nici într‑un caz. A fost decizia mea, imediat ce am ieşit din spital sau poate că nu imediat atunci, nu când am fugit în sandale, în pantaloni albi, de doc, cu tricoul cafeniu tras peste piele, spre staţia de taxi. Ieşisem doar de la nebuni şi aveam tot dreptul să umblu, pe 22 decembrie, îmbrăcat ca de caniculă! Văd şi acum ochii şoferului în oglinda retrovizoare, 15

Florin Ardelean

spaima ca nu cumva să‑l pocnesc în cap, dorinţa de‑a ajunge cât mai repede acolo unde îi poruncisem, adică în faţa unui bloc mohorât. Nu, nu atunci am luat decizia, ci în seara de Ajun a Crăciunului. Da, am găsit de cuviinţă să dispar, asta ca să nu mai fac rău altora, nici măcar prin imprudenţă. Să mă sting, cum ar veni, ca şi când ai sufla într‑o lumânare, urmând ca firicelul acela de fum care mai apucă să urce din muc, în serpentine molcome, să fie viaţa mea de fugar, de umbră — un duplicat sub formă de abur. Dar decizia aia nu mai este valabilă. Ivona este copilul meu. Domnul Gal, tatăl‑Gal, a avut destul timp să se bucure, să se desfete clipă de clipă, să crape de fericire. Faptul că a crescut‑o, că a avut cheltuieli, că nu i‑a refuzat nimic — sunt convins! este compensat, să zicem, cu asupra de măsură, cu faptul că a fost beneficiarul iubirii Ivonei. O iubire corectă. Nu bizară, ca iubirea Lindei pentru Flem‑sordidul, ci, aşa cum zic — corectă. Da, mi se pare plauzibil. Nu pun la socoteală suferinţa mea de câine. Hai să zicem că am meritat‑o, că suferinţa poate fi compensată cu faptul însuşi că Ivona este o fiinţă zămislită, ce naiba!, prin contribuţia mea infatigabilă dintr‑o relaţie nevrotică. Nu admit să mă mai comport ca un donator de spermă. Cel mult, admit să fiu făcut şarlatan. Şarlatan am fost, chiar dacă am avut perfectă dreptate să‑i spun Amaliei că dacă vom face un copil împreună, va beneficia de unica şansă să scape de mine, să mă abandoneze, să trăiască în cinste şi adevăr, să nu se usuce, să nu se evapore şi să urce la zenitul ruşinii, ba chiar cu mult mai sus. Nu‑s destui 14 ani pentru o promisiune făcută după o partidă de sex, când ea abia de mai respira, dar nu din cauza efortului, ci din motivul 16

Folie à trois II. Ivona

acelei vinovăţii, al păcatului ce‑o adusese la condiţia de schelet? Nu ştiu. Zic şi eu, acu’. Gata cu trecutul! Îmi vine să râd. Spun asta la aproape 64 de ani. Tocmai îmi fac curaj. Să pretind că nu am ce pierde ar fi o prostie. Ştiu măcar asta din viaţa ce mi‑a fost dată, că totdeauna, indiferent de context, ai ce pierde. Iar până ai ce pierde, ai ca posibilitate şi câştigul. Măcar atât. Nu‑i un abuz. Am dreptul.

Sâmbătă, 21 septembrie Emilia mă pândeşte. Se fâţâie prin curte şi fredonează. Nu cutează, deşi e proprietatea ei, să intre în odaie şi să mă someze — „Mi‑o tragi acu’ sau dispari!“ E prea manierată să procedeze aşa. Manierată?! Nu, doar iritată. Preferă tortura psihologică. Când am întrebat‑o de vibrator, a făcut‑o pe ofensata. Alarmă! Nu mai am niciun semn de la Călin, de trei luni! Ce‑o fi făcând băiatu’ ăsta? L‑am sunat de nenumărate ori. Nimic! E matur, ştiu! E deştept, ştiu! Dar mi‑e dor de el şi‑mi vine să merg şi să‑l trag de urechi! Derbedeu, insolent şi cinic, aşa cum l‑am cunoscut din prima zi! Pe de altă parte, îi înţeleg suferinţa. Când am tulit‑o la Braşov, l‑am lăsat cu ochii‑n ceaun. Lidia. Moartă de trei ani şi. Dar parcă mi‑am zis că n‑am ce mai conversa cu trecutul. Asta pentru a nu mă inversa. De ce nu pricep că numai Ivona contează? Or, ea e în viitor, boule!

Florin Ardelean

Luni, 16 septembrie Ce simplu a fost, neicusorule! Mă perpeleam, îmi făceam probleme, cum să o pândesc, să fac cumva să dau cu ochii de ea fără să fiu dibuit. La naiba, se vede că am trăit ca un năpăstuit. Nu mi‑a trecut prin cap soluţia cea mai simplă. Până aseară. Am intrat, am dat clic şi nici n‑am căutat mult. Iat‑o! Nu fotografia, e drept, ci informaţia de care aveam nevoie: Gal Ivona Ştefania, clasa a VIII‑a, la un colegiu din urbe. Dracu’ să mă ia de idiot! Să chiui, să zbier, să plâng… Nu, ci mult mai nimerit ar fi să usc sticla de coniac. Un premiu. Îl merit! Ştiu că n‑ar trebui, că sticla e diavolul, dar chiar am chef să înfrunt acum pericolul, nesăbuinţa. Mă pot controla — ştiu, ştiu. Sunt atât de aproape de Ivona. Gata, nu voi mai şovăi… M‑am şi gândit la o soluţie potrivită. Trebuie cap, gândire, lucruri puse la punct. Aş fi un neghiob să ratez. Eu sunt tatăl şi gata! Dă‑l în mă‑sa de galicoid! M‑a substituit destul şi poate că a fost un tată‑vicar onorabil, adecvat, convingător. Pe loc repaus, dom’le! Să rupem niţeluş rândurile, nu?

2 Marţi, 24 septembrie, 23:35 În existenţa mea banală (deşi nu‑mi place să recunosc asta, a câta oară s‑o spun?), iată, un e‑ve‑ni‑ment! S‑a întâmplat ceva, nu mare lucru, dar, oricum, c‑e‑v‑a! 18

Folie à trois II. Ivona

Am primit, astăzi, un bilet. Portarul colegiului mi l‑a dat. În pauză, la postul de radio al şcolii a fost difuzat anunţul, după ce melodia a încetat pentru câteva secunde: Atenţiune, atenţiune! Gal Ivona Ştefania, dintr‑a VIII‑a B, să se prezinte la poartă pentru a ridica un plic. Abia când mi‑am auzit numele a treia oară am apucat să înţeleg. De destule ori mi‑a mai fost rostit numele la staţia de amplificare, ultima dată când cu premiul luat la concursul de eseuri, într‑a VII‑a. Am coborât. Eram curioasă şi, apoi, totdeauna îmi face plăcere când primesc câte ceva. Portarul mi‑a întins plicul maroniu, mic, pătrat, nu mai mare decât cel în care am primit, de 1 martie, mărţişorul de la tati. Îl am aici (plicul), în faţa mea. Chiar acum privesc, pe furiş, scrisul: cu cerneală neagră, rândul bine centrat pe formatul cartonului, e trecut GAL IVONA, apoi, sub el, la fel de atent pentru a nimeri chiar pe mediană, ŞTEFANIA. Dacă ar fi să le înconjure cineva cu o linie, cele trei cuvinte ar forma un dreptunghi perfect. Domnul Sonea mi‑a zâmbit, aşa cum îmi zâmbeşte în fiecare zi în care este de serviciu. Ştiu că este un om bun, pentru că mi‑a spus că fetiţa lui de cinci ani seamănă foarte bine cu mine. Am încredere în domnul Sonea şi nici într‑un caz nu m‑aş gândi să‑l acuz de minciună. Mi‑a spus că nu ştie cine a adus plicul, că, pur şi simplu, l‑a găsit pe masă, cu puţin înainte de a începe cursurile, când a revenit în cuşeta din dreapta porţii principale, după ce‑i dusese directorului o invitaţie la un târg de meserii. M‑a privit oarecum alarmat şi‑a zis: „Poate că nu trebuia să las uşa deschisă, dar până acum nu mi s‑a întâmplat să intre cineva şi să facă vreun rău“. 19

Florin Ardelean

A sunat de intrare, i‑am zis domnului Sonea „săru‑mâna“, iar el a strigat, pe când urcam scările, că o fi ceva de la vreun cavaler. Da, chiar aşa a zis — „cavaler“! Am deschis plicul abia după jumătatea orei de geografie. Profu’ ne indica pe hartă grupele de munţi aflate în proprietatea patriei noastre. Am simţit cum mi se aprind obrajii. Îmi tremurau mâinile, iar curiozitatea se amplifica pe măsură ce cuvântul cavaler devenea incandescent. Da, mi‑am zis, în sfârşit, cineva mă preţuieşte! Am simţit cu degetele ce era în plic şi un fior a trecut prin mine când am pipăit cevaul acela ce nu părea a fi o coală de hârtie. Nu, nici nu era. La naiba cu Munţii Orientali! Aveam în palma dreaptă o bucată de mătase, de fapt, mai târziu mi‑am dat seama că e mătase. Pătrată, acoperindu‑mi bine palma, culoare grena. N‑am putut să înţeleg chiar de prima dată ce scria cu litere mari, galbene, pe una dintre diagonalele pânzei. Am pus‑o în plic, tocmai la timp pentru a afla câte ceva despre Carpaţii de Curbură. Profu ne‑a pus apoi diapozitive cu masivele despre care ne‑a vorbit. Ceahlăul mi s‑a părut a fi cu adevărat impresionant, mult mai monumental decât l‑am văzut eu, acu’ două luni, când cu excursia în care am răcit cobză. Am vrut să‑i spun mamei, imediat ce am ajuns acasă, dar era plecată la cumpărături. La cină, m‑am abţinut să spun povestea cu plicul şi asta pentru că, fiind tata prezent, m‑am temut să nu mă cicălească. Nu ar fi ratat ocazia să mă ironizeze, întrebând sarcastic ce noi cuceriri am făcut în „regnul masculilor spâni“. În sfârşit, poate că o să‑i spun mâine… 20

Folie à trois II. Ivona

2:15 a.m. Nu pot dormi, aşa că, iată‑mă‑s! Mă obsedează bucata aia de mătase. Nu cred că e o glumă pusă la cale de vreun spân, vorba tatii. Dar nici gestul serios al unui băiat nu cred că e. Am trăit foarte acut o senzaţie de mister rău, de abis, ca şi când aş fi primit un mesaj din infern sau dintr‑un loc bântuit. Cuvântul acela scris oblic, cu galben pe fondul de vişină putredă, mi‑a provocat un tremur încă de atunci, din timpul orei. Acelaşi tremur îl am chiar acum. Sunt absolut sigură că nu e vorba de jocul infantil al unui puber cu intarsii acneice. N‑are cine să se lege de mine în maniera asta. Este nefiresc să fie o glumă, şotia cuiva. N‑ar avea nicio noimă. M‑am uitat, imediat după oră, pe netul din telefon. ALTER. Ce poate semnifica, oare, ALTER? Cine e CELĂLALT, dar atât de apropiat de cel cu care ar putea fi confundat? Am eu o clonă sau ceva de ordinul unei copii de care să nu ştiu? Alter sau alter‑ego, e clar că ăla (sau aia!) de mi‑a trimis pânza în plicul maro se ascunde, stă undeva pitit sau pitită şi se joacă de‑a misterul cu mine. Nu mai sunt o fetiţă. Am împlinit 14 ani, acu’ două săptămâni. Prima mea aniversare în care am fost nu doar fericită, ci în primul rând speriată! M‑am simţit vulnerabilă, derutată, mai ales când tati m‑a strâns în braţe şi‑a zis, suspinând, că are acum două femei în casă. Senzaţia a devenit şi mai supărătoare când am primit cartea de identitate. Gata de‑acum cu ocrotitu’! Nimeni nu mai stă să‑mi păzească funduleţul. Sunt unicul administrator al contului meu. Te simt dincolo de draperie, într‑un întuneric suspect. Parcă aş avea de‑a face cu o creatură, cu un duh ce 21