Dificultatea de a trai preview624 by Editura TREI

ColecĂžie coordonatĂŁ de Simona Reghintovschi

FRANÇOISE DOLTO

Dificultatea de a trãi Povestiri psihanalitice despre copii Traducere din franceză și postfaţă de Delia Șepeţean Vasiliu

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MÃRCULESCU Coperta: FABER STUDIO (S. Olteanu, B. Haþeganu, D. Dumbrãvician) Director producþie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: GABRIELA CHIRCEA Corecturã: EUGENIA ÞARÃLUNGÃ, RODICA PETCU Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României DOLTO, FRANÇOISE Dificultatea de a trãi: povestiri psihanalitice despre copii / Françoise Dolto; trad.: Delia ªepeþean Vasiliu — Bucureºti: Editura Trei, 2009 Bibliogr. ISBN 978-973-707-324-2 I. ªepeþean Vasiliu, Delia (trad.) 159.922.8 Aceastã carte a fost tradusã dupã „La Difficulté de vivre“ de Françoise Dolto, Editions Gallimard, France Copyright © Editions Gallimard, 1995

ISBN 978-973-707-324-2

Cuprins 7 13

Prefaţă Scrisoare către cititor: Terapie și prevenţie

23 25

Prima parte: Naºterea

101 103 122 135 150 183

Partea a doua: Familia

197 199 216 223 244 260

Partea a treia: Sentimentele

279 281 321

Partea a patra: Psihanaliza

Orele și zilele de după naștere Astăzi, în familie Mama și copilul Dependenţa copilului de părinţii săi Dobândirea autonomiei Sănătatea „colectivă“ Exprimarea sentimentelor Inima, expresie simbolică a vieţii afective Ideea de diavol la copil Continenţa și dezvoltarea personalităţii Cum se poate crea o falsă culpabilitate Drepturile copilului Cum se pune în practică o psihanaliză destinată copiilor?

Dificultatea de a trãi Cuprins

335

Dificultatea unei cure de psihoterapie analitică în cadrul instituţiei școlare în care trăiește copilul

387 389 410 482

Partea a cincea: Societatea

495

518

Școala „digestivă” Copilul de la oraș Grădiniţa: cu câţi copii se poate lucra în același timp? „Casa Verde“ — un spaţiu destinat întâlnirii și destinderii pentru copiii foarte mici însoţiţi de părinţii lor Bărbaţi și femei

543 545

Partea a ºasea: Copilãria de-a lungul istoriei

569 592 600 602

Note Index tematic Index de nume proprii Index de cazuri și exemple citate

604

Bibliografie

607

Postfaţă: O după-amiază la „Casa Verde“

O conversaţie cu Philippe Ariès

RICHARD NELSON-JONES

Prefaþã Dintre toate lucrările scrise de Françoise Dolto, aceasta se prezintă ca fiind cea mai diversă, cel puţin la prima vedere. Adunând laolaltă o mulţime de texte, lucrarea de faţă ne permite să ne facem o idee despre multiplele aspecte ale activităţii — sau chiar ale activismului —, inclusiv de reflecţie, desfășurate de Françoise Dolto și ne deschide diferitele fronturi pe care autoarea și-a dus bătălia atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. O vom reîntâlni în primul rând în această lucrare — și nu va fi, evident, o surpriză — pe psihanalistă, mai exact, pe practiciana psihanalizei pentru copii. Françoise Dolto expune aici pe larg felul în care concepe ea psihanaliza cu copiii, felul în care vede desfășurarea curei; și sunt prezente și detalii tehnice extrem de precise și concise. Valoarea acestor consideraţii este cu atât mai mare, cu cât ele marchează un început. Prin ele, Françoise Dolto rămâne cea care a introdus sau chiar a inventat în Franţa primele elemente ale practicii analitice destinate copiilor, astfel încât această practică a reușit să supravieţuiască, să se transmită și să se dezvolte până astăzi tocmai datorită contribuţiei sale primordiale. Françoise Dolto ne prezintă în acest volum unele dintre scrierile sale tehnice fondatoare, adevărată bază de reflecţie și de formare de primă importanţă pentru psihanaliști (și nu numai pentru cei tineri!). Pentru a ne limita la o singură ilustrare în acest sens, este deosebit de semnificativ faptul că în descrierea psihanalizei pentru copii regăsim întru totul procesele întâlnite în analiza destinată adulţilor, și anume un demers de explorare–explicitare a… trecutului. Este doar o notaţie de parcurs, dar care ne poate da mult de gândit.

Dificultatea de a trãi Prefaþã

Pe de altă parte, alături de contactul cu activitatea de clinician care își prezintă fundamentele tehnice ale propriei practici psihanalitice, volumul de faţă ne prilejuiește și descoperirea felului în care această activitate a putut (sau: nu a putut decât) să fie corelată cu o acţiune militantă extrem de activă și virulentă în favoarea copilului. Această sprijinire directă a „cauzei copiilor” este un lucru evident în întreaga carte. Ca și faptul că implicarea neobosită în sprijinul acestei cauze a presupus o reală angajare în sfera socială, acolo unde Françoise Dolto a ajuns să denunţe în termeni deosebit de aspri funcţionarea societăţii moderne occidentale — în primul rând în legătură cu felul nesatisfăcător în care copilul este tratat, el fiind de fapt neglijat și ignorat tocmai în ceea ce reprezintă bogăţia lui subiectivă. Această critică (acerbă) a tratamentului social pe care îl suferă copilul reprezintă o temă prezentă de-a lungul întregii lucrări, începând chiar cu începutul — adică cu felul în care mica fiinţă umană este întâmpinată la naștere —, tema pusă în dezbatere în primul capitol. Cu privire la condiţiile de viaţă neomenești din societatea urbanizată actuală — și, prin urmare, în special cu referire la condiţia copilului de la oraș —, Françoise Dolto se arată deosebit de critică — ca să nu spunem mai mult — faţă de sistemul școlar, căruia îi face un proces lipsit de orice indulgenţă și menajamente. Așa va ajunge să stigmatizeze și să denunţe toate aberaţiile școlii, pe care le reperează atât în funcţionarea concretă și în modalităţile ei practice de desfășurare, cât și în perspectiva și scopurile pe care aceasta și le propune în raport cu ceea ce este de fapt copilul. Asprimea tonului folosit în chestiunea școlii — la care era în mod evident foarte sensibilă — ne ajută să înţelegem de ce Françoise Dolto a fost dintre cei care, în contrapondere, s-au raliat plini de entuziasm tuturor experimentelor pedagogice novatoare pe care le-a susţinut astfel în mod activ și cu multă pasiune. Vom folosi acest prilej pentru a semnala tipul special de armonie existentă între ceea ce altminteri ar putea fi socotit, pe de o parte, reflecţie, pe de alta, realizare practică. Este limpede că stilul lui Françoise Dolto nu presupunea să scrie un discurs de dragul discursului. Se confirmă astfel faptul că vorbele ei nu capătă sens deplin decât în măsura în care reușesc să fie complementare

FRANÇOISE DOLTO

actualizării lor concrete, punerii lor în practică cu valoare de angajament. Prin urmare, ea nu s-a mulţumit să se indigneze în legătură cu ravagiile „școlii digestive”, cea care îl macină pe individ, sau să denunţe abrutizarea toxică a vieţii de la oraș — chiar dacă putem fi surprinși de amploarea pe care o acordă în unele din scrierile ei acestor aspecte. Ci s-a străduit, pornind de la această situaţie, să desprindă și unele principii de acţiune, unele propuneri concrete în măsură să devină realitate, chiar dacă în asemenea situaţii a folosit în mod prudent termenul „Revoluţie a pașilor mărunţi”. Așa au stat lucrurile, după cum s-a mai spus, în materie de pedagogie. Și tot astfel s-a pus problema atunci când, în mod și mai grăitor, a susţinut înfiinţarea „Casei Verzi“*, cea care avea să traducă în fapte preocuparea permanentă a lui Françoise Dolto de a realiza o veritabilă prevenţie, o profilaxie mentală a copilului (și a familiei acestuia). După ce experienţa analitică i-a permis să înţeleagă felul în care apar tulburările psihocorporale ale copilului și a reușit să le analizeze efectele, cum să nu se gândească să le și prevină printr-o întoarcere preventivă către cauzele care le provoacă? Proiectul „Casa Verde“ se înscrie în această direcţie, el reprezentând unul dintre corolarele fundamentale ale operei lui Françoise Dolto în ceea ce privește ancorarea acesteia în social. Și nu este întâmplător faptul că în finalul prezentului volum vom găsi un text consacrat în întregime acestui aspect, ca o încununare a întregului. Vom descoperi astfel caracterul eminamente social al gândirii lui Françoise Dolto, deși aceasta nu încetează nicio clipă să fie psihanalistă. Pentru ea nu *

Este vorba despre celebrul proiect iniţiat de Françoise Dolto și intitulat La „Maison Verte“, cunoscut și astăzi în multe ţări pentru rezultatele spectaculoase în planul integrării sociale a copilului foarte mic și al posibilităţii de a se evita în felul acesta tulburări nu de puţine ori majore și inutile atât pentru părinţi, cât și pentru copii. În cadrul volumului de faţă, a se vedea în acest sens primul text-bilanţ scris de F. Dolto la un an de la lansarea proiectului (pp. 495-517), ca și impresiile pe care le-a lăsat „O după-amiază la «Casa Verde»”, în urma unei plăcute și instructive vizite făcute la primul centru care continuă să funcţioneze în aceeași clădire din arondismentul XV parizian și după mai bine de douăzeci și cinci de ani (pp. 601615). (N. t.)

Dificultatea de a trãi Prefaþã

există niciun clivaj între ceea ce se consideră a fi sfera psihanalizei și dimensiunea socială, din moment ce copilul este copil-cetăţean, iar devenirea lui ca subiect îl înscrie în social, în cadrul și prin colectivitatea oamenilor. Există însă și un alt aspect deosebit de important în cadrul acestui volum. Este vorba despre ceea ce putem numi dimensiunea spirituală, locul pe care aceasta îl ocupă în însăși dezvoltarea reflecţiei și în elaborarea gândirii acestei psihanaliste. Și lucrul acesta este evident în cazul de faţă — în contrapunct cu textele despre Evanghelii —, fie și numai datorită amplorii articolelor scrise pentru revista Études carmélitaines. Dar și de data aceasta ar fi cu totul înșelător să alcătuim un registru distinct, domeniul exclusiv al convingerilor religioase împărtășite de Françoise Dolto. Deoarece este vorba, în realitate, despre o intersectare cu experienţa practicienei aflate în plină acţiune directă: ocazia de a corecta în măsura posibilului predispoziţiile nevrotice ale unei tinere novice, de a descifra semnificaţia diavolului în imaginarul copilului; sau, la modul mai general, de a discredita derivele educative culpabilizante produse de o atitudine cucernică prost înţeleasă. Dar toate acestea nu scad cu nimic importanţa conceptuală a tematicii spirituale. Dimpotrivă, devine și mai evidentă unitatea ansamblului scrierilor autoarei, dincolo de diversitatea manifestă a temelor abordate. Juxtapunerea și paralelismul acestora pun și mai mult în lumină legătura lor profundă, unitatea de gândire (și de acţiune) orientată în mod fundamental de respectul pentru fiinţa umană. Și nu este vorba despre un respect ideologic și pios (o pură reverenţă), ci despre un respect care prinde viaţă în practică și se exercită în primul rând în cadrul analizei. * De altfel, nu trebuie să uităm că tocmai în legătură cu practica întâlnim unul dintre acele clișee care au fost din când în când puse în circulaţie în legătură cu Françoise Dolto, mai precis atunci când se recunoaște că opera ei poartă amprenta practicienei — chiar și de excepţie —, dar se consideră că aceasta ar avea de suferit tocmai din cauza unei presupuse exclusivităţi empirice și pragmatice, dar în sens peiorativ. Se lasă astfel să se înţeleagă că ea nu a demonstrat decât eficacitatea concretă a unei mânuiri artizanale ieșite din comun

FRANÇOISE DOLTO

a psihanalizei, în lipsa (gravă) a oricărei osaturi proprii reflecţiei autentice, adevăratei gândiri teoretice. Tocmai acest aspect, susţine clișeul, ar face ca experienţa unică a lui Françoise Dolto să fie practic netransmisibilă, ea reducându-se astfel la ceea ce ar fi fost doar o inventivitate extraordinară în cadrul restrâns al propriei practici. Dincolo de acest nivel, nu ar exista nimic care să reprezinte o învăţătură, care să devină miza unei comunicări conceptuale. Volumul de faţă este cât se poate de edificator pentru demontarea unui asemenea clișeu. Bineînţeles, practiciana este prezentă peste tot, am spus-o de mai multe ori. Însă toate trimiterile directe, imediate, la practică sunt întotdeauna reluate și dintr-o perspectivă care urmărește aprofundarea și reflecţia de ansamblu. Așa se face că prezenta carte este o lucrare care ilustrează perfect — avem aici dovada — un veritabil corpus reprezentativ pentru gândirea lui Françoise Dolto. Întotdeauna preocupată de acţiunea concretă, după cum spuneam, dar mereu cu ambiţia manifestă de a gândi acţiunea, de a desprinde valenţele ei teoretice, de a-i da o prelungire conceptuală. Devine astfel evident la o simplă lectură că orice notaţie tehnică sau practică este reluată și justificată printr-o reflecţie elaborată în vederea găsirii sensului. Este de la sine înţeles că fiecare cititor, înarmat cu propriile instrumente de descifrare, va relua pe cont propriu și va încerca să pună singur în lumină această unitate a dinamicii unei gândiri care nu ezită să se manifeste în cele mai felurite direcţii. Cu toate acestea, ne luăm libertatea de a propune, cu titlu orientativ, un reper care pare să joace un rol distinctiv major, el putând fi identificat asemeni unui fir tematic conducător, unui laitmotiv „filosofic” din care pleacă întreaga desfășurare a conceptualizării. Considerăm că putem vorbi în acest caz despre un motiv arhitectural primordial. El constă în a susţine înainte de orice că umanul nu este reductibil la biologic, la registrul nevoii, și impune, dimpotrivă, necesitatea de principiu de a lua în considerare un alt plan, o altă dimensiune decât aceea a funcţionalităţii organice. Într-adevăr, dincolo de domeniul organicităţii nevoii, în cazul fiinţei umane trebuie luat în considerare și ceea ce o însoţește pe aceasta în mod ireductibil, și anume exercitarea funcţiei simbolice sub semnul dorinţei. „Fiinţa umană nu are instinct, în sensul în care folosim acest termen pentru animale; există dorinţă sexuată, adică relaţie imaginară simbolică și creatoare de

Dificultatea de a trãi Prefaþã

sens, care informează și orientează corpul datorită întâlnirii sau neîntâlnirii complinirii pentru acea dorinţă, dincolo de relaţia senzorială a nevoilor saţiabile” (pp. 129). Iată principiul de bază pornind de la care poate fi prelungit întregul sistem conceptual elaborat de Françoise Dolto ca o dezvoltare logică a acestuia. Este un dat elementar — însă fundamental — care poate părea oarecum solemn și formal. Cu toate acestea, implicaţiile sunt imediate, și nu numai pentru psihanaliză, ci și, de pildă, pentru consecinţele sale asupra unei pedagogii curente care se exercită asupra subiectului copil sub forma unei educaţii a dorinţei, o educaţie pentru dorinţă. Așa se explică, spuneam mai sus, faptul că nu există nicio contradicţie între psihanaliză și anumite aspecte ale înnoirilor de ansamblu operate de Françoise Dolto, în special în ceea ce privește spiritualitatea. Cu singura condiţie ca dorinţa să fie recunoscută în dimensiunea ei de sublimare, odată cu înrădăcinarea ei originară în simbolic. Și tot astfel vom înţelege de ce dorinţa este un vector de „comunicare”, supus dimensiunii limbajului, în exerciţiul vorbirii. În sfârșit, acum va fi mai clară și proximitatea conceptuală cu ideile lacaniene, în sensul confirmării unei afinităţi de gândire. Fără îndoială însă, în ceea ce o privește, Françoise Dolto nu ar putea spune „cuvântul ucide lucrul”, ci, mai degrabă, că acesta îl însufleţește, îi dă viaţă, o viaţă simbolică pentru subiectul dorinţei. O operaţie, bineînţeles, nu lipsită de obstacole. Toate acestea sunt de altfel și lucrurile despre care vorbește Françoise Dolto în volumul de faţă: și anume, dincolo de căile de vindecare, de încercările de reducere și depășire a suferinţei inevitabile, despre dificultatea de a trăi. Gérard Guillerault

FRANÇOISE DOLTO

SCRISOARE CÃTRE CITITOR

Terapie ºi prevenþie Deși sunt psihanalistă, ţin să-i spun de la bun început cititorului că, la drept vorbind, în cazul de faţă nu se află în prezenţa unei lucrări de psihanaliză. Este mai curând vorba despre câteva reflecţii care sper că îi vor permite să înţeleagă, fără vreo pregătire sau cunoștinţe speciale, ceea ce oricine poate accepta în legătură cu existenţa în noi a unei energii cu caracter sexual (libido) care însufleţește în mod inconștient orice fiinţă umană. După cum toată lumea știe astăzi, psihanaliza este o practică specifică care permite studierea dinamicii comunicării emoţionale presupuse de relaţia unei fiinţe umane cu o altă fiinţă umană. Aceste procese, care există peste tot și dintotdeauna, nu pot fi studiate decât în anumite condiţii, cele stabilite de Freud și organizate sub numele de psihanaliză. Ea presupune existenţa a doi subiecţi, unul care ascultă, celălalt care vorbește și care, prin contract, acceptă să spună tot ce gândește și tot ce resimte, în mod repetat, în cadrul unor ședinţe de lucru desfășurate la intervale regulate. Acestea fiind spuse, în afara cadrului specific al curei și al supervizărilor, psihanalistul este un individ care, în ciuda meseriei și formaţiei sale, rămâne în viaţa obișnuită la fel de ignorant în legătură cu propriul său inconștient ca și ceilalţi oameni. Este un

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie

lucru care trebuie spus, deoarece marele public crede uneori că, în ceea ce îl privește, psihanalistul este la adăpost de capcanele în care oricine altcineva poate cădea. Freud a descoperit, alături de multe altele, fenomenul inconștient al „transferului” care, cât timp durează cura, îl leagă pe pacient de cel care îl ascultă și viceversa. De altminteri, acest proces inconștient este un proces curent care intervine întotdeauna între doi interlocutori. El este mereu prezent în relaţiile umane, la toate nivelurile comunicării. Este adevărat însă că nu poate fi întotdeauna identificat. Doar în situaţie analitică, atunci când analizandul nu știe nimic sau aproape nimic despre realitatea privitoare la persoana și la viaţa psihanalistului, fenomenul transferului poate fi studiat și, mai ales, el poate asigura eficacitatea curei. Trăirile conștiente — cele produse în urma asociaţiilor de idei referitoare la vise sau a impactului vorbelor sau tăcerilor analizandului asupra propriilor gânduri și trăiri, aici și acum — sunt percepute de către acesta ca retrăire a unor sentimente în legătură cu alte persoane, cu alte timpuri și locuri. De la o ședinţă la alta, acesta va descoperi astfel originea trăirilor pe care le trezește în el analistul care îl ascultă în tăcere. Dacă psihanaliza este o practică, înseamnă că specificul activităţii sale este tocmai relaţia de transfer care se stabilește între pacient și analist în cadrul întâlnirilor repetate pe care aceștia le au în virtutea unui contract. Psihanalistul este obligat să respecte regula secretului profesional. Analizandul, nu, deși orice vorbă referitoare la relaţia lui cu analistul poate deranja buna desfășurare a demersului. Este un lucru care i se spune de la început, însă mulţi dintre cei care fac o analiză nu pot respecta această tăcere și nu se pot împiedica să povestească despre analistul „lor”. Este un fenomen des întâlnit, acela al analizandului

FRANÇOISE DOLTO

vorbăreţ în afara ședinţei, cu atât mai vorbăreţ cu cât îi este mai greu să spună totul în cadrul curei. Așa se face că, pe căi diferite — scrierile psihanaliștilor, sporovăiala incontinentă a celor care sunt „în analiză”, mass-media care vehiculează teme și concepte analitice —, vocabularul psihanalizei a intrat treptat în limbajul comun și numeroase atitudini s-au instalat în raporturile cotidiene dintre oameni, acestea putând fi calificate drept situaţii psihanalitice „sălbatice*1”. Interesul marelui public este astfel tot mai mare pentru știinţele umane, în general, și pentru psihanaliză, în special. Aceasta din urmă — nici biologie, nici psihologie, nici știinţă ocultă, nici pur și simplu știinţă a limbajului — trezește o mulţime de întrebări, de confuzii, de neînţelegeri. Metodele pe care le folosește sunt puse sub semnul întrebării sau contestate, rezultatele sunt criticate sau exagerate, teoria este pietrificată în formule matematice sau respinsă în bloc. În ceea ce mă privește, de când Freud a numit Inconștient acea sursă a forţei animate de dorinţa care însufleţește orice fiinţă umană, psihanaliza s-a constituit într-o practică care nu ajunge la concluzii sau la cunoștinţe definitive, ci la un anumit tip de întrebări, de critici și de protocoale. Mi s-a pus de multe ori întrebarea dacă psihanaliza poate explica totul. În ceea ce mă privește, cred că rostul ei nu este de „a explica totul”, ci de a-i ajuta pe cei care s-au împotmolit în repetarea prin refulare a propriilor lor dorinţe: a-i ajuta să iasă de pe *

Notele numerotate sunt redactate de către Gérard Guillerault și se găsesc grupate la sfârșitul volumului, pp. 569. Notele semnalate printr-un asterisc — dacă nu sunt însoţite de nicio menţiune (N. t. sau N. ed.) între paranteze — au fost stabilite de Françoise Dolto pentru ediţia iniţială. În toate aceste situaţii, ele sunt dezvoltate în subsolul paginii respective.

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie

drumul bătut al cercului propriei lor vieţi, cerc care continuă să se învârtească pe loc. Rostul ei este de a ajuta viaţa să își reintre în drepturi. Atunci când începem noi înșine o analiză sau când ne ducem copilul la psihanalist, înseamnă că există o suferinţă sau că remarcăm o oprire din dezvoltare sau o stopare a creativităţii la copil. În ceea ce îl privește pe acesta, de multe ori doar adulţii suferă din cauza stării lui, stare care nu este în realitate decât o etapă intermediară care ar trebui respectată. Iar, în acest sens, psihanalistul nu este neapărat un terapeut al simptomelor pe care le prezintă copilul. Există, de pildă, copii care prezintă simptome de inhibare, de excitare, de lipsă de comunicare, și care ajung totuși la rezultatele dorite și de ei, și de părinţi. Stadiile pe care le parcurge copilul trebuie respectate, ele permiţându-i să se pregătească pentru trecerea la o nouă etapă. Aceasta este una din dificultăţile meseriei noastre de psihanalist: atunci când un copil vine pentru consultaţie cu părinţii lui, noi trebuie să înţelegem din capul locului dacă acel copil se apără de o situaţie pe care nu o poate încă asuma, dar se pregătește să o facă, sau dacă se află deja într-o fază în care și-a pierdut încrederea în sine și riscă să rămână în urmă faţă de cei din aceeași categorie de vârstă sau în ceea ce privește comunicarea cu sine și cu ceilalţi. Or, există deseori astăzi tendinţa de a considera psihanaliza ca fiind bună la toate; de multe ori ea devine astfel o pasiune, o modă, un snobism. Psihanaliza a apărut într-o perioadă a civilizaţiei când analiza detaliată a angoaselor oamenilor devenise urgentă. Pe de altă parte însă, omul nu poate trăi nicio oră fără angoasă: există deci angoase necesare, care deschid drumul creativităţii, și există angoase care sabotează forţele vii ale unei fiinţe umane. Numai cele din urmă ar trebui să facă obiectul unei cure psihanalitice.

FRANÇOISE DOLTO

Psihanaliza permite înţelegerea dinamicii care se desfășoară în inconștient, cea care are ulterior efecte vizibile, perceptibile, în relaţia cu ceilalţi. Însă pacientul care vrea să depășească o problemă și merge în acest scop la psihanalist trebuie să aibă un rol activ. Nu psihanalistul face tratamentul. El este doar mediatorul unui adevăr care se întrevede în raport cu povestea subiectului. Asta este tot. Se întâmplă uneori să avem de-a face cu mediatori incompetenţi. Este un lucru care se spune mai des în legătură cu psihanaliza decât cu alte discipline. Dar oare trebuie să nu mai avem încredere în medicină pentru că există medici incompetenţi? Sau în fizică pentru că există fizicieni care se servesc de știinţa lor pentru a fabrica bombe? Atunci când unii au experienţe proaste, nu trebuie incriminată această artă–știinţă care este psihanaliza, ci credulitatea oamenilor în raport cu cei care le aruncă praf în ochi, lipsa lor de informaţie! Atunci când cineva este psihanalizat așa cum trebuie, altfel spus, este „bine ascultat”, acest cineva va ieși la liman dacă vrea cu adevărat să iasă. Cura analitică aduce la lumină motivaţiile inconștiente: dacă o fiinţă umană, din cauza lucrurilor care se petrec în inconștientul ei, suferă, atunci ea va trebui să își „rostească” suferinţa pentru a-și depăși problema. Cuvântul, iată descoperirea psihanalizei; cuvântul ca mediator a tot ce este dureros în noi, din momentul în care poate fi exprimat și ascultat, rostit și asumat. Mergem la psihanalist ca să vorbim, iar când plecăm de la el suntem parţial eliberaţi de noi înșine. În ceea ce îl privește, psihanalistul nu conduce nicio acţiune, el ascultă suferinţa și folosește transferul. Psihanaliza și psihoterapia nu trebuie confundate. Psihoterapeutul trebuie să „facă bine” la modul direct, psihanalistul, nu. Acesta din urmă îl ascultă doar pe cel care vrea să comunice

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie

cu el. Analizandul își găsește singur drumul din momentul în care regăsește sensul propriei lui vieţi, sensul propriilor lui dorinţe… În textele reunite în acest volum va fi vorba în principal despre copil, despre problemele acestuia de dezvoltare și despre modalităţile de a le depăși. Va fi vorba și despre părinţii acestuia, despre angoasele lor, despre felul în care se ocupă ei de copil și îl călăuzesc în viaţă. Astăzi, părinţii își pun o mulţime de întrebări, nu au încredere în ei înșiși. Este ceva normal, dată fiind viteza de evoluţie a vieţii sociale, declinul valorilor care, pentru părinţi, erau altădată valori sigure și care astăzi nu mai sunt defel așa. Drept care, ei nu mai au ca odinioară încredere în ei înșiși, deoarece nu știu ce viitor îi pregătesc copilului lor, deoarece toate valorile se modifică din zece în zece ani, iar uneori chiar și mai repede. Această perioadă de tranziţie a început probabil în vremea în care a avut loc descoperirea inconștientului. Îmi place să cred că aceasta este explicaţia pentru nașterea psihanalizei în acea vreme, pentru ca oamenii să își poată reîmprospăta forţele vii și să poată face faţă, zi de zi, unor realităţi noi și schimbătoare, să poată comunica în mod viu cu lumea exterioară. În zilele noastre, părinţii trimit din ce în ce mai des semnale că au probleme cu creșterea copiilor lor. Bineînţeles, schimbarea condiţiilor de viaţă contribuie mult la această situaţie, însă creșterea unui copil reprezintă întotdeauna o problemă atunci când adultul nu are încredere în fiinţa umană care se ridică, atunci când vrea cu orice chip să îi impună un mod de viaţă rigid. În schimb, dacă are încredere în posibilităţile copilului, ca și în propria sa dorinţă cu privire la el, adultul va deveni exemplul cuiva care își asumă întru totul dorinţele și contradicţiile, fără să și le ascundă. Psihanalistul îi poate ajuta pe părinţi în mod indirect,

FRANÇOISE DOLTO

prin travaliul pe care îl face cu ei în cadrul analizei; în felul acesta, părinţii își descoperă propriile contradicţii, pe care reușesc să și le asume cu mult curaj, iar copiii se vor afla în faţa unor adulţi care nu mai pretind că deţin adevărul. Asumarea propriilor contradicţii este un proces cotidian: înseamnă să îţi pui mereu întrebări în ceea ce te privește și, simultan, să fii împreună cu ceilalţi, să trăiești în realitatea acestei zile fără să o raportezi permanent la imaginar. Realizarea diferenţei dintre imaginar și realitate, iată poate cel mai important proces pe care noi, oamenii, îl avem de parcurs! Realizarea faptului că adevărul imaginarului și adevărul realităţii nu sunt întotdeauna compatibile, că trăim simultan la niveluri diferite. Aceste lucruri se complică atunci când este vorba despre raporturile dintre părinţi și copii. Se pune următoarea întrebare: adulţii îi înţeleg cu adevărat pe copii? Dat fiind faptul că ei nu mai au același limbaj, că pentru unii și pentru ceilalţi cuvintele nu mai spun același lucru. Cuvintele pe care le folosește un copil pot trimite pentru adult la experienţe afective, emoţionale, fizice, în legătură cu spaţiul și cu timpul, complet diferite, ele pot reprezenta cu totul altceva. Pe de altă parte, pentru unii adulţi există o refulare a copilăriei, iar mulţi dintre ei au avut o copilărie pe care nu au terminat-o încă. Ea a luat sfârșit doar într-un sens superficial, deoarece aceștia au crescut, însă ei au în continuare o atitudine de copii faţă de alte persoane care le par a fi… adulţi. Astfel, în lunga mea experienţă de psihanalistă, mi-am dat seama că adulţii care îmi scriu pentru a-mi povesti problemele lor cred cu tărie că eu sunt un om mare… Trebuie deci să le spun că eu nu sunt un om mare mai mult decât ei! Toţi cei care îmi scriu știu ce au de făcut cu copiii lor, dar știu doar pentru că îmi scriu pe îndelete și, în felul acesta, se lămuresc

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie

mai bine ei înșiși. Scriindu-mi, nenumărate persoane și-au făcut analiza propriei probleme, pentru că au reușit, printr-un fel de relaţie transferenţială, să își stimuleze propria luciditate să le vină în ajutor. Copiii noștri poartă în spate datoriile noastre, datorii în sens de dinamică nerezolvată, de experienţe nefericite refulate în noi; copiii noștri le moștenesc, după cum ne moștenesc darurile și calităţile dinamice în sens pozitiv. Dar putem oare spune, atunci când un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutului părinţilor? Și ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nu este „bolnav”, el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva prin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcţionarea corpului este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui, deoarece este fuzional. Aceasta este natura lui, în primul rând din punct de vedere biologic, apoi emoţional și afectiv; iar prin anumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate, copilul vorbește despre starea de armonie dintre mama și tatăl lui, în măsura în care aceștia se proiectează în el. Fenomenul proiectării părinţilor în copilul lor are loc la fel de bine când este vorba despre un copil „din același sânge” sau despre un copil adoptiv; pentru că este vorba despre o relaţie simbolică, o relaţie de limbaj: copilul exprimă ceea ce părinţii lui închid în ei și nu pot exprima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o stare proastă, dar o poate face și printr-o stare extraordinară de sănătate. Copilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconștientul părinţilor, ceea ce aceștia nu știu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înșiși. Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune întotdeauna să îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui copil nu este doar o naștere trupească, ci și o naștere simbolică, o naștere de limbaj.

FRANÇOISE DOLTO

În ceea ce mă privește, întotdeauna am considerat că rolul psihanalistului nu se reduce la organizarea curelor și nici la acumularea egoistă a unei știinţe, ci se deschide, pornind de la experienţa suferinţei umane, dincolo de cabinet și de concepte, către activităţile lui sociale și publice, către intervenţiile psihanalistului din viaţa de zi cu zi. Cuvântul și scrisul psihanalistului trebuie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu viaţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îi determine să caute atitudinea corectă în faţa problemelor propriilor copii. Această atitudine — dinamică, flexibilă, vie, mereu trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odată adoptată, poate preveni tulburările, poate canaliza comunicarea simbolică către creativitate și dezvoltare, și nu înspre impasuri. Și este mai bine să previi decât să vindeci. Atunci când părinţii știu ce le aduce propriul copil din punct de vedere simbolic, când îl simt cum funcţionează în cadrul familiei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult mai tentaţi să îi acorde locul care i se cuvine în funcţie de propria lui dinamică, să îi respecte drepturile și libertatea. Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copiii, dezordinea. Însă, pentru copil, ordinea este ceva care se schimbă în fiecare zi! În timp ce dezordinea se află mereu în același loc! Pentru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lucrurile; copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul se schimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurul stâncilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi din cauza mareelor! Dimpotrivă, ordinea adulţilor este destinată comodităţii. Există lucruri care se repetă deoarece organismul nostru funcţionează repetitiv: mâncăm în fiecare zi, apoi eliminăm, în timp ce corpul nostru rămâne, el alternează starea de veghe

Dificultatea de a trãi Terapie ºi prevenþie