Cand usile se deschid by Editura TREI

STUDII DE CAZ

Colecţie coordonată de Simona Reghintovschi

Ștefania Dumitrescu

Când ușile se deschid Primele întâlniri psihanalitice

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MĂRCULESCU Redactor: MANUELA NICOLAE Coperta: FABER STUDIO Director producţie: CRISTIAN CLAUDIU COBAN Dtp: GABRIELA CHIRCEA Corectură: DUȘA UDREA ROXANA NACU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DUMITRESCU, ŞTEFANIA Cand usile se deschid / Ştefania Dumitrescu. - Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN 978-606-719-660-3 159.964.2(076)

ISBN: 978-606-719-660-3

Cuprins 7 Ușile psihanalizei — Vasile Dem. Zamfirescu 11

Introducere

Capitolul 1. Tot ce trebuie…

Capitolul 2. Sacul

Capitolul 3. Tramvaiul

Capitolul 4. Romb

Capitolul 5. Leapșa

107

Capitolul 6. De niciunde

126

Capitolul 7. Carusel

143

Capitolul 8. Acreala

161

Capitolul 9. Reprogramare

178

Capitolul 10. Ghem

198

Capitolul 11. Balerina rusească

215

Capitolul 12. Șevalet

Când ușile se deschid § Cuprins

230

Capitolul 13. Fisuri

248

Capitolul 14. Promisiunea

265

Capitolul 15. Oul

281

Capitolul 16. Cum?

297

Capitolul 17. Aha!

316

Capitolul 18. Capcane

336

Capitolul 19. Piticul

355

Capitolul 20. Bub-ele

371

Capitolul 21. Artificii

390

Capitolul 22. Monstrul

406

Capitolul 23. Camera închisă

425

Capitolul 24. Fără cuvinte…

443 În doi timpi — Cuvânt în loc de încheiere… — Alfred Dumitrescu

ȘTEFANIA DUMITRESCU

Ușile psihanalizei În fiecare toamnă, în primele luni ale anului universitar, studenţii care frecventează cursul „Introducere în psihanaliză“ de la Facultatea de Psihologie, Universitatea Titu Maiorescu, mă întreabă cum pot afla ce se întâmplă, de fapt, într-o psihanaliză. Răspunsul meu este, de fiecare dată, cu variaţiunile de rigoare, că, deoarece procesul analitic exclude o terţă participare, trebuie să se mulţumească doar cu relatările celor care-l prezintă dintr-un unghi sau altul, ca psihanalişti sau analizanţi. Sau, calea cea mai sigură de a trăi experienţa propriului inconştient, să se angajeze într-o psihanaliză. Aceasta este prima uşă în faţa căreia se opreşte cel dornic să cunoască psihanaliza, uşă pe care aş numi-o „uşa diadei“. Deşi trăirea directă a psihanalizei rămâne cea mai bună cheie pentru a deschide uşa diadei, anumite cărţi pot satisface într-o măsură mai mică sau mai mare curiozitatea celui care doreşte să se iniţieze. Mă gândesc în primul rând la romanele în care autorii îşi descriu analiza personală, cum ar fi Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal (Editura Trei), dar şi la reuşitele, inclusiv în registru literar, prezentări de caz ale lui Irwin Yalom din Călăul dragostei (Editura Trei), care, deşi nu ilustrează psihanaliza pură, ci mai curând o psihoterapie eclectică, impresionează

Când ușile se deschid § Ușile psihanalizei

prin autenticitate. Din păcate, psihanaliştii români, şi nu numai ei, ci şi psihoterapeuţii de alte orientări, scriu încă prea puţin despre experienţele lor clinice. Tocmai de aceea, o carte cum este cea a Ştefaniei Dumitrescu, dedicată în primul rând descrierii interviurilor preliminare în psihanaliză pe baza propriei experienţe, are meritul, pe lângă calităţile intrinseci, de a umple un gol. O a doua uşă care se deschide în psihanaliză este cea a sufletului analizandului. Folosesc intenţionat demodatul cuvânt „suflet“ pentru a sugera încărcătura emoţională a demersului. În prima/primele întâlniri, viaţa unui om se condensează într-o imagine globală. Psihanalistul cu suficientă experienţă va identifica în ea principalele linii ale personalităţii analizandului, dar şi ale travaliului ulterior. Astfel, potenţialul pacient din întrevederea denumită în carte „De niciunde“ îşi ascunde şi în acelaşi timp dezvăluie prin şuvoiul aproape neîntrerupt al discursului unul dintre motivele suferinţei sale. În urmă cu zece ani, se afla la volanul autoturismului în care îşi transporta fratele de curând externat din spital spre o destinaţie montană unde îi aşteptau părinţii. Călătoria este întreruptă brutal de un accident de circulaţie în care îşi pierde fratele. Putem presupune că, deşi autorul accidentului a fost şoferul care venea din direcţia opusă, intrând pe contrasens, supravieţuitorul-povestitor a rămas marcat de un puternic traumatism, pe care-l neagă, axat, poate, pe un sentiment de vinovăţie inconştient. Misiunea terapiei care va urma este, printre altele, de a-l elabora psihic. Prin vocaţie şi formare profesională, psihanalistul este pregătit să primească, înţeleagă şi resemnifice mesajele analizandului. El deschide nu doar fizic uşa cabinetului său pentru solicitant, ci şi uşa sufletului. Aceasta este cea de-a treia uşă a

ȘTEFANIA DUMITRESCU

psihanalizei, dar nu ultima. Psihanalistul nu este un decodor de mesaje inconştiente, asemenea unui receptor telefonic, aşa cum teoretiza Freud, fără să fi practicat vreodată ideea, ci mai curând un rezonator care simte şi reacţionează emoţional la comunicarea analizandului. Deşi Ştefania Dumitrescu acordă în interviurile preliminare cuvenita prioritate ascultării, în opinia mea uneori prea îndelungată, felul în care îi portretizează pe interlocutori lasă să transpară nu numai talentul literar, ci şi participarea afectivă. Iar în post-scriptum-ul la terapia prezentată în „Şevalet“, emoţia analistei devine manifestă: citirea scrisorii de adio primită de la doamna R, pe care a însoţit-o mai bine de doi ani spre ultima frontieră a vieţii, îi aduce lacrimi în ochi. Sunt lacrimile produse de despărţirea care tocmai s-a consumat, de reuşita colaborării, de limitele terapiei, care, oricât de reuşită ar fi, nu poate schimba legile naturii şi anula boala şi moartea. Ajuns la sfârşitul cărţii Când uşile se deschid, după ce a citit cu interes, uneori de-a dreptul captivat, întâlnirile pregătitoare psihanalizei, cititorul se poate întreba: cum vindecă sau, mai bine zis, cum schimbă personalitatea omului această deschidere a uşilor în psihanaliză? Încerc să răspund în locul autoarei, care nu şi-a propus acest scop: parcurgerea unei psihanalize este nu numai o experienţă cognitivă nouă, care permite accesul la propriul inconştient (clasica extindere a conştiinţei), ci şi o nouă experienţă emoţională, cu valenţe reparatorii, precum şi o nouă experienţă existenţială. De aceea beneficiarii analizelor reuşite vorbesc despre „renaştere“ ca rezultat.

VASILE DEM. ZAMFIRESCU 3 IANUARIE 2016

Când ușile se deschid § Ușile psihanalizei

Introducere Cu mulțumiri pentru analistul și supervizorii care m-au însoțit în propria călătorie pe drumul înțelegerii modului propriu de funcționare, al așezării interne și al dobândirii limbajului interior care să îmi permită accesul la înțelegerea celor cu care intru în relația travaliului psihanalitic, în munca de zi cu zi.

Mi-am propus prin volumul de față să lansez o „Invitație la reflecție“ pentru cei care vor deschide paginile acestuia. O reflecție care poate fi făcută din mai multe perspective. Pe de o parte, din perspectiva încercării de a găsi răspunsuri la întrebări despre ce se întâmplă dincoace de ușa unui cabinet de psihoterapie și despre cum poate decurge o întâlnire la psihanalist. Una dintre modalitățile de interacțiune poate fi regăsită în capitolele acestui volum. Pe de altă parte, din perspectiva ochilor a căror privire este deja îndreptată reflexiv spre interior în încercarea de căutare de sine și de nevoie de așezare și reașezare a anumitor aspecte ce par să-i tragă de mânecă cerându-și dreptul la a fi înțelese. O altă perspectivă este cea a unei observări plecând de la un altul cu care să rezonăm pentru ca apoi să intrăm în contact cu propriile experiențe pe care să le putem lega în forme care să capete un sens continuu între

Când ușile se deschid § Introducere

gând — trăire — semnale / simptome organice. Nu în ultimul rând, reflecția poate fi făcută și din perspectiva specialiștilor — mai ales a celor aflați în formare în psihanaliză și nu numai —, ce pot privi cu ochi de lucru exersându-și dansul continuu între propriile trăiri și experiențe de viață și reflecția clinic-terapeutică. Acestea sunt doar câteva dintre modurile în care poate fi citit fiecare capitol. Redarea acestor prime întâlniri — interviuri psihanalitice — păstrează problematica centrală a adresării cererilor de intrare într-o analiză, maniera discursului ca stil de prezentare, precum și simptomatologia reclamată ca semnale de suferință internă care a declanșat alegerea de stabilire a unei prime consultații terapeutice. Inițialele alese nu au nicio legătură cu identitatea reală a celor care stau în spatele fiecărui capitol. Păstrând structura a ceea ce am menționat anterior — problematica centrală, stilul discursului, simptomatologie — am construit desfășurarea interacțiunii dintre cei doi protagoniști, încercând să înfățișez cât mai vizibil prezența celui ce adresează cererea de analiză și mult mai puțin prezența analistului. Modalitățile de exprimare a suferinței sunt diferite de la persoană la persoană. În acest prim volum am încercat să redau doar câteva dintre aceste moduri de a gândi și exprima suferința. Unele vi se pot părea foarte asemănătoare de la un capitol la altul, altele dimpotrivă. Important este să putem identifica și intra în contact cu propriul mod de gândire și trăire a experiențelor trecute și prezente. Or, acest aspect este realizabil printr-o reflecție asupra propriei persoane în interacțiunea continuă cu un altul. Totodată, m-am păstrat constant la interiorul elaborării cadrului general, neparticularizând pe niciunul dintre cazurile reale întocmai cum acestea s-au desfășurat. Munca de elaborare, între altele, a constat în efortul

ȘTEFANIA DUMITRESCU

de a păstra aspectele universal valabile prin care, cu intensități diferite și simptomatologii diverse, fiecare dintre noi poate trece, punând aceste conținuturi în forma personajelor create, pe care le veți cunoaște îndată ce veți începe lectura. Demersul de parcurgere a unei psihanalize implică un proces de activare a funcțiilor proceselor de gândire prin care mintea noastră să poată cuprinde și înțelege pe cât posibil cât mai mult din mișcările interne mai puțin conștiente, astfel încât să poată crea sensuri existențiale noi, găsi soluții pentru conflicte interne ce par ireconciliabile ori alina stări și simptome ce produc suferință ce nu poate fi pusă în cuvinte. Observ — nu fără o anumită îngrijorare — că de la an la an se dezinvestește importanța gândirii pentru a fi evidențiată și absolutizată importanța «simțirii». Pare că se trece cu vederea fenomenul central al suferinței psihice: greutatea, neputința și uneori ne-știința de a putea fi gândită, având ca efect inundarea ființei de «simțire» pe care cel aflat într-o stare de suferință o trăiește, de cele mai multe ori, copleșitor. Nu știu cum o fi pentru alții — călcând pe urmele lui Ion Creangă —, însă pentru mine această tendință de dezinvestire, devalorizare și anulare a importanței gândirii manifestată din ce în ce mai evident este un posibil semnal de alarmă atât pentru ceea ce reprezintă un demers psihoterapeutic, dar mai ales pentru ceea ce înseamnă travaliul tratamentului psihanalitic. Pe termen lung, această tendință ridică riscul de a deveni un „cult“ pe care l-aș numi «victoria simțirii asupra gândirii», fapt ce s-ar putea constitui într-un fenomen regresiv nu doar individual, ci și social. Pe de altă parte, același fenomen privit în oglindă poate produce, de asemenea, dezechilibre și blocaje în înțelegerea conflictelor și problematicilor existențiale care aduc suferință, și anume: o devalorizare și îndepărtare prin

Când ușile se deschid § Introducere

izolare a ceea ce simțim în oferirea unei exclusivități, produse de cele mai multe ori inconștient, gândirii și algoritmizării raționaloperaționale. Cu alte cuvinte, lipsa sau acoperirea punților de legătură între ceea ce gândim și ceea ce simțim constituie baza pe care se sprijină conflictualitatea internă ca principală sursă producătoare de suferință. Vă invit așadar să exersăm împreună reflecția și să descoperim împreună în câte moduri putem gândi la un altul, la noi înșine, la suferință, trăiri, experiențe trecute și prezente, la gânduri ce ne apar în minte, declanșând alte stări pe care din nou să le putem gândi, pentru a deschide filă cu filă istoria interioară în încercarea de a înțelege ceea ce însumăm și reprezentăm în interiorul dinamicii psihice de când ne-am născut și până în existența prezentă. ȘTEFANIA DUMITRESCU

ȘTEFANIA DUMITRESCU

CAPITOLUL 1

Tot ce trebuie… — Am tot ce trebuie. O slujbă bine plătită și fără grija că aș putea să fiu dat afară. Ceea ce e un lucru extraordinar, mai ales pentru vremurile astea. Am doi copii sănătoși și frumoși... chiar sunt frumoși. Am o nevastă cu care am trecut prin multe. E inteligentă, o mamă extraordinară și o soție așa cum mă învăța taică-meu, care avea grijă să-mi spună: „Femeia, ascultă la mine, trebuie să știe să facă o cafea bună și mic dejun să-ți țină până la amiază!“ Eh! Nevastă-mea știe și face lucrurile astea. Am o casă spațioasă, în care nu există riscul să ne călcăm pe picioare unii pe alții... nu suntem înghesuiți și avem tot confortul. Dacă adaug și mașina pe care am schimbat-o de curând, fiind mai mare decât cea dinainte, mult mai utilă și confortabilă, deja nu știu ce-aș mai putea să spun ca să completez o situație pe care majoritatea oamenilor și-ar dori-o în viața lor. Cel puțin așa gândesc eu. — Așa gândiți. De simțit, cum simțiți? — Simt un nod în gât în fiecare dimineață când mă trezesc și o tuse care mă sufocă seara, când merg la culcare. Mă surprind oftând și simt un val de căldură care îmi îneacă respirația, făcându-mă să scot un șuierat de parcă ar urma să-mi dau ultima suflare prin stop cardiac sau respirator. Mă sperii când mă uit în oglindă și văd...

Când ușile se deschid § Tot ce trebuie…

R. se oprește, oftează profund și rămâne minute în șir cu capul întors spre fereastră, cu privirea în gol, fixând un punct aflat undeva departe, în văzduh. — Când vă uitați în oglindă și vedeți... Trezindu-se ca din somn, scutură ușor din cap și revine treptat în cameră, uitându-se cu o expresie năucită la mine. — Văd un bărbat trecut de ceva vreme de patruzeci de ani, confuz, cu un set de tabieturi intrate bine într-un ritual care mă urmărește automat de când deschid ochii și până adorm. Mă trezesc, mănânc, îmi beau cafeaua, citesc presa, merg la toaletă, fac duș, mă îmbrac, merg la sală, unde alerg o oră și jumătate, fac din nou duș, ajung la birou. Îmi încep ziua de lucru cu ședințele administrative. Lucrez până la ora șase și jumătate seara, după care plec și iau copiii de la after school. Pe băiat îl duc la tenis. Pe fată o las la pian. În timp ce ei își văd de activități, citesc, așteptând să termine și să mergem împreună spre casă. Ajung acasă, îmi sărut soția de bun venit și ne pregătim pentru cină. Mâncăm în liniște, povestim fiecare ce am mai făcut peste zi. Alteori vorbim despre concediu sau vacanțele pe care urmează să le facem. Mergem apoi și ne uităm la un film. Baia de seară, culcatul copiilor și din nou în pat, pentru odihnă. Îmi sărut soția de noapte bună și adorm după ce mai citesc câteva rânduri sau, în ultima vreme, după ce stau minute în șir cu ochii pironiți în tavan, uitându-mă dracu’ știe la ce. Vine dimineața și o iau de la capăt cu tot ce trebuie făcut în ziua următoare, am grijă să fac lucrurile așa cum trebuie, într-o ordine la care am muncit destul de temeinic de la optsprezece ani. Poate chiar mai dinainte. Nici nu mai știu. Tăcerea se așterne din nou în cameră. Oftând, R. își întoarce privirea către fereastră. Mă întreb la ce se gândește și îmi

ȘTEFANIA DUMITRESCU

vine în minte imaginea unui hamster prins într-o cursă nebună spre nicăieri, alergând pe o roată montată de cineva în spațiul în care stă captiv. Cineva. Nu știe și nu știu de către cine. Cu voce înceată și fără să-și întoarcă vreo clipă capul, R. mă invită, printr-un semn ce-mi indică direcția în care privește, să mă uit pe fereastră. — E interesant cum a reușit copacul ăla să reziste prins între două case și betonat de jur împrejur. Natura poate să facă uneori minuni. Nu cred că în toate cazurile. În cazul ăsta, i-a ieșit! Nu știu pentru cât timp, cât timp va mai rezista în condițiile astea neprietenoase. Știți, e un liliac, o să înflorească frumos la primăvară. — Vă simțiți captiv și nu știți dacă și cât veți mai putea face față captivității. Din nou tăcere. După câteva minute de privit liliacul care se ițește de după un gard de beton împrejmuit de două case, plantat parcă într-o mare de asfalt, R. mă privește și încearcă să zâmbească. Zâmbetul lui este o strângere de buze dureroasă, urmată de un tușit scurt. — N-ar trebui să fie așa. N-ar trebui deloc să fie așa. Deși nu-mi place să recunosc, da. Mă simt condamnat și nu știu care mi-e închisoarea. — Pentru ce și la ce sunteți condamnat, aveți idee? — Nu știu, râde el, lăsându-și mâinile să-i cadă pe lângă corp. Nu știu, posibil de-aia sunt acum aici cu dumneavoastră. Să aflu pentru ce trebuie să ispășesc și care mi-e pedeapsa de trebuie să trec prin toată confuzia asta, deși n-ar trebui să fiu nici confuz, nici nemulțumit, nici prizonier. Nu, nici pe departe n-ar trebui să fie așa. Pentru simplul motiv că am tot ce trebuie. Cum să vă spun... chiar am tot ce trebuie.

Când ușile se deschid § Tot ce trebuie…

— Adică aveți tot ce trebuie ca după o prescripție pe care ați respectat-o cum trebuie și ați ajuns exact la rezultatul la care trebuia să ajungeți. Ce vă trebuie din tot ce aveți? Pe fața lui R. pot vedea din nou expresia năucită de mai devreme. Rămâne tăcut, rezemându-și capul de spătarul fotoliului, cu privirea fixată în tavan. — Caut, mă informează el fără să-și schimbe poziția. Caut să văd ce-mi trebuie. Tăcerea se prelungește. Rămân tăcută, lăsându-mi privirea să alunece de pe colțul măsuței spre covor și înapoi spre colțul mesei. Într-un târziu, îl aud pe R. oftând. — Cred că o bună bucată de vreme mi-a trebuit fiecare lucru, fiecare reușită pentru care, da, am făcut ca la carte tot ce trebuia ca s-o obțin. Acum însă nu mai știu ce-mi trebuie. Nu știu ce-mi lipsește sau ce ar trebui să mai adaug sau să scot din viața mea. Nu înțeleg de ce nu mă pot bucura după toți anii ăștia care au mers fir întins, în care am realizat tot ce se presupune că poți și că trebuie să realizezi în viață: familie, copii, casă, mașină, asigurarea unei bătrâneți liniștite. Așa m-am imaginat de când eram mic, om la casa lui, cu nevastă, copii și cu un confort în care să mă simt în siguranță și fără apăsarea zilei de mâine. Fără apăsarea în care am trăit cât am stat în casa părinților, unde, în două camere minuscule, ne călcam la propriu pe picioare opt persoane. O străbunică, doi bunici, doi părinți și trei copii. Patru ani am stat în felul ăsta: eu, cel mai mare, soră-mea la mijloc și frate-meu cel mic. Despre el se spune că a apărut dintr-o eroare a unui medic care, în loc de sarcină, a diagnosticat-o pe maică-mea cu fibrom, așa încât s-a trezit în luna a șaptea și jumătate pregătindu-și hainele de înmormântare, crezând că are o tumoră care urmează să o omoare. S-a așezat în pat așteptând să moară, până când a apărut frate-meu. Soră-mea a fost cea care a dat de știre. Stătea lângă maică-mea și

ȘTEFANIA DUMITRESCU

a început brusc să urle: „Tati, tatiii! Mama a făcut pe ea!“ De fapt, i se rupsese apa și intrase în durerile facerii, după cum se spune. N-am să înțeleg niciodată, nu am cum să înțeleg cum n-a putut să știe, să simtă că e însărcinată. E adevărat că, fiind corpolentă și având ciclu peste sarcină vreo cinci sau șase luni, a fost destul de derutant, dar... Mă privește de parcă ar vrea să mă întrebe dacă eu înțeleg... — Dar?... Un nou oftat iese la suprafață. — Dar mi se blochează mintea și nu pot să înțeleg cum de n-a putut să simtă ce se întâmplă cu ea. Frate-meu a avut vreo patru kilograme. N-a fost vreun sfrijit, era ditamai... nu știu... Cu soră-mea a fost cumva altfel. Pe ea a născut-o pe drum, în timp ce venea de la schimbul doi. Lucra la un fel de siloz, două sate mai departe. Era noapte și, până să ajungă acasă, soră-mea aproape ieșise cu capul afară să ia o gură de aer. Când a văzut-o bunica, l-a trezit pe taică-meu, pe mine, ne-a pus pe toți în picioare: că naște fata ei, să facem ceva. De parcă noi am fi avut ce să facem. Am alergat la vecina din capul uliței, cu care se aveau bine și care avea telefon, pentru că ei erau înstăriți. Am bătut ca disperatul în ușă până a răspuns și am rugat-o să dea telefon la salvarea de la dispensar. Mă învățase taică-meu ce să-i spun. Eram chior de somn și oricum nu pricepeam nimic. Credeam că mamei îi e rău și că urmează să moară. M-a urmărit multă vreme sperietura din noaptea aia. Aveam exact cât are fiul meu acum, șapte ani. Ieri a împlinit șapte ani, nici nu-mi vine să cred cum a trecut vremea. Când mă uit la el, parcă mă văd pe mine, zice R., scărpinându-se amuzat cu dosul palmei pe frunte. Felul în care maică-mea a adus copiii pe lume e cam același, nici la soră-mea nu prea a știut ce se întâmplă cu ea.

Când ușile se deschid § Tot ce trebuie…

— La dumneavoastră cum a fost? — La mine? Mă privește nedumerit și, după câteva momente, izbucnește în râs. E rândul meu să-l privesc nedumerită și întrebător. Îmi face un semn din mână, arătându-mi că nu poate vorbi, împiedicat fiind de râsul ce-i zguduie întregul corp. — La mine a fost clar, dar… cu peripeții. Nu m-a vrut, a încercat de vreo trei ori să scape de mine, nu i-a ieșit și, în cele din urmă, m-am născut parcă în ciuda și spre oftica tuturor. Se oprește din nou, căutând precipitat în buzunarele sacoului. După ce trece în revistă buzunar cu buzunar, se ridică și scoate din cel de la spate o batistă din bumbac. Strănută, tușește, strănută din nou, strânge batista și o împăturește până când dispare în căușul palmei. — Avea cincisprezece ani când a rămas însărcinată cu mine. Taică-său a alergat-o prin tot satul, a vrut s-o snopească în bătaie că l-a făcut de râs. A scăpat din mâinile lui și a ajuns împreună cu maică-sa, adică bunica, cea care avea să mă dea la un fel de orfelinat, la dispensarul dintr-o comună învecinată pentru a face întrerupere de sarcină. Datorită medicului ăluia am apărut pe lumea asta. Nu știu dacă să spun datorită sau din cauza lui. Râde încurcat, oftează și privirea i se îndreaptă din nou spre fereastră. După câteva minute, se reașază în fotoliu, îndreptându-se, de data aceasta, cu întregul corp spre fereastră, parcă pentru a avea mai mult spațiu intim pentru sine. — Acel medic de dispensar i-a spus că el nu-și bagă pielea la saramură pentru că o mucoasă de cincisprezece ani a avut curiozitatea să vadă cum e să se fută fără să aibă grijă să nu rămână borțoasă. Așa că maică-sa a târât-o înapoi acasă și a ținut-o închisă până când a venit sorocul să mă nască. Între timp, a făcut tot ce

ȘTEFANIA DUMITRESCU

a știut și a putut ea mai bine ca să găsească un loc unde să poată duce bastardul, adică pe mine, odată ce urma să mă nasc. Femeie hotărâtă, a găsit undeva, printr-un sat învecinat, un fel de casă de copii care funcționa și în regim de creșă și grădiniță. Adică o casă de oameni cumsecade care, ologi fiind, nu se puteau întreține decât având grijă prin gospodărie de câteva orătănii și de copiii lăsați fie pe lângă vreun gard, fie prin dispensare sau aduși de bunăvoie, așa cum a fost situația mea. Cei care n-aveau chef să-și crească odraslele pentru că-i încurcau prea tare îi duceau și îi lăsau în acel loc. Opțional, puteau trece să-i vadă, să-i ia acasă, oamenii ăia nu puneau niciun fel de restricții. Cei doi voiau doar să se întrețină și să supraviețuiască. În schimbul găzduirii și adăpostirii rușinii celor care se treziseră cu plozi, primeau de-ale gurii de la sătenii mai avuți și cu frica lui Dumnezeu, care aveau, se pare, un fel de considerație față de această familie milostivă. Pe când aveam trei luni, maică-mea, cu maică-sa de mână și cu mine în brațe, s-a înființat la ușa oamenilor ăstora, care m-au primit și m-au pus, pesemne, alături de cei câțiva alți copii abandonați. În casa asta am stat până la patru ani, când, prăpădindu-se unul dintre ei — nici nu mai știu care, de fapt, n-am știut niciodată –, s-a dat sfoară în țară să vină toți, care pe unde erau, să-și ia copiii. Într-o bună dimineață, m-am trezit înșfăcat de-o mână de o babă urâtă și brutală, care m-a târât tot drumul până la altă casă, unde aveam s-o cunosc pe mama. Între timp, se căsătorise, dar nu cu taică-meu, găsise un om cumsecade care, deși îi știa istoria — că a avut o aventură nelalocul ei —, a acceptat să facă din ea femeie cinstită și a luat-o de nevastă. Un zâmbet trist se conturează pe fața lui R. Tăcerea pune din nou stăpânire pe el și se așterne în cameră, lăsând loc amintirilor să se ridice la suprafață.

Când ușile se deschid § Tot ce trebuie…