Molia viţei de vie

Lobesia este un dãunãtor important al viţei de vie. Produce pagube cantitative prin roaderea inflorescenţelor şi ciorchinilor, însă cele mai importante sunt cele calitative deoarece pot favoriza instalarea putregaiului cenuşiu şi a altor putregaiuri (ex. Aspergilus, Alternaria, Cladosporium, Penicillium, Rhizopus, etc.). Molia verde este un dãunãtor specific zonelor calde de stepă-silvostepă.

Adultul este un fluture de talie micã, 7-8 mm lungime, cu anvergura aripilor de 15-20 mm. Larva este o omidă cu culoare variabilă de la galben-verde la cenuşiu, cu capul brun-deschis.

După împerechere, femelele depun ponta pe organele plantei (butoni florali, pedicel, rahis, lãstari şi frunze). Perioada de incubaţie dureazã 1-2 săptămâni (mai-iunie), după care apar larvele generaţiei 1 care se hrãnesc cu butonii florali şi boabele tinere, atacul fiind unul specific prin învelirea ciorchinilor cu mătase în care larvele se transformă în pupe.

La sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie, are loc zborul generaţiei a 2-a, ouăle sunt depuse pe boabele verzi şi după aproape o săptămână apar larvele generaţiei a 2-a care produc găuri în pulpa boabelor, constituind astfel porţi de intrare pentru diferiţi agenţi patogeni. 26

Adulţii generaţiei 3 apar la începutul lunii august şi depun ouăle pe boabele în curs de coacere. Larvele generaţiei 3 consumă pulpă şi ajung la dezvoltarea completă în septembrie-octombrie, când se retrag sub scoarţa butucilor sau sub frunzele căzute, unde iernează sub stadiul de pupă.

De multe ori stadiile generaţiilor se întrepătrund de-a lungul perioadei de vegetaţie. Larvele generaţiei 1 pot consuma pânã la 80 de butoni florali/larvã. Larvele generaţiei 2 şi 3 sunt cele mai pãgubitoare prin atacul asupra boabelor în urma cărora se poate instala putregaiul cenuşiu şi alte boli.

Metoda cea mai eficace o constituie utilizarea capcanelor cu feromoni sexuali de tip ATRA-BOT 16 care se amplaseazã pe prima sau a doua sârmă portantă în interiorul butucului.

Cu ajutorul acestor capcane se vor face citiri de 3 ori pe săptămână şi se vor nota pe un caiet de observaţii capturile. Pentru o monitorizare mai uşoarã, dupã fiecare citire se îndepãrteazã adulţii cu ajutorul unei pensete. Odatã cu atingerea PED-ului de 100 fluturi/capcanã/sãptãmânã se stabileşte momentul efectuãrii tratamentelor.

În mod normal avertizarea se consideră la a 3–a zi de la descreşterea maximului curbei de zbor, moment ce coincide cu începerea eclozării primelor ouă, când se recomandă aplicarea produselor cu acţiune larvicidă, precum Karate Zeon.

Se considerã PED 2-3 crisalide/ 30 butuci la umflarea mugurilor, 10 ouã viabile/ 100 ciorchini la dezvoltarea strugurilor şi 10 larve/ 100 ciorchini la pârgă.

Păianjenul roşu comun este un acarian cu dimensiuni mici, cuprinse între 0,3 şi 0,7 mm. Oul este de formă sferică, cu suprafaţa netedă şi culoare alb-transparent. Pe măsura dezvoltării, acesta capătă culoare galben-portocalie. Larva are formă asemănătoare cu adultul, însă se diferenţiază de acesta prin faptul că este incoloră şi are trei perechi de picioare.

Pãianjenul roşu comun ierneazã în stadiul de adult sub scoarţa uscatã a butucilor, ca femelã fecundatã, coloniile fiind formate în majoritate de acestea, masculii întâlnindu-se mai rar. Pentru identificare coloniile se gãsesc în special sub scoarţa lemnului de anul doi.

Primăvara, odată cu atingerea pragului biologic de 10°C, minimum cu trei zile înainte de pornirea în vegetaţie a viţei de vie, adulţii migrează de la locurile de iernare spre zonele cu vegetaţie, pentru perioada de hrănire. În cursul unui ciclu de vegetaţie al viţei de vie se înregistrează 7-9 generaţii. Dezvoltarea este favorizată de temperatura ridicată şi de umiditatea relativă scăzută care favorizează atacul. Păianjenul roşu comun atacă multe plante cultivate din familii diferite ca: leguminoase, rozacee, malvacee, vitacee etc. La viţa de vie adulţii şi larvele colonizează faţa inferioară a limbului foliar şi se hrănesc cu sucul celular, astfel încât frunzele se deformează şi capătă pete galbene la soiurile albe şi roşii la soiurile roşii. La un stadiu mai avansat, odatã cu evoluţia atacului, frunzele devin rigide, casante, iar în final se usucã şi cad, producând defolierea butucului. Ca efecte secundare, atacul dăunătorului determină o slabă diferenţiere a mugurilor, maturare incompletă a lemnului şi a strugurilor.

Eriophies face parte din grupa acarienilor eriofizi, deci are morfologia asemãnãtoare cu a lui Calipitrimerus.

Adultul este microscopic (0.15 mm lungime şi 0.03 mm lăţime), având corpul vermiform, alb-gălbui, semi-transparent, cu două perechi de picioare în partea anterioară.

Iernarea se face în stadiul de femelă, ca la toţi acarienii, în muguri sau sub scoarţa lemnului de anul 2.

Femelele ies din diapauză primăvara, când temperatura trece de 10°C. Acestea atacă frunzele pe care le înţeapă şi sug sucul celular.

Ouăle sunt depuse în interiorul galelor, iar ciclul biologic cuprinde 5 stadii de dezvoltare care se poate întinde pe 12-25 de zile, în funcţie de temperatura mediului ambiant. Această specie are 5-7 generaţii pe an, care deseori se suprapun.

Atacul lui Eriophies este unul specific, acesta afectând atât lãstarii, frunzele, inflorescenţele şi strugurii. În urma atacului de pe partea inferioarã a frunzelor apar acele gale specifice datorate injectãrii în ţesutul parenchimatic al unei substanţe toxice, frunzele cãpãtând aspectul specific de bãşicare, de unde şi numele de “bãşicarea viţei de vie sau erinoza”. Aceste băşicări, în funcţie de gradul de atac, pot cuprinde întreg limbul foliar, care duce la diminuarea conţinutului de zahăr din struguri şi la slaba maturare a lemnului.

Acest atac este foarte păgubitor mai ales în primăverile şi verile secetoase şi calde.