Prietenii de poveste - 2020 by Carina Anqa

Carina A. Baba

ISBN 978-973-0-31480-9

Cătălin Drăgan

Mihaela Iovu

ARAD - 2020

Materialele propuse spre publicare sunt realizate în cadrul workshopurilor prezentate detaliat în proiectul: „Proacțiune pentru o comunitate educațională multiprofesională” – POCU/73/6/6/106247 - ȘCOALA INCLUZIVĂ / ARTA INCLUDE, NU EXCLUDE

Volumul de față este tipărit în tipografia offset a Liceului Special „Sfânta Maria”, din Arad, tipografie obținută în urma semnării unui parteneriat cu Fundația Sense Internațional România

Copertă: Mihaela Iovu Corector: Cătălin Drăgan Tehnoredactare și realizare grafică: Carina A. Baba

ISBN 978-973-0-31480-9

Carina A. Baba

Cătălin Drăgan

Mihaela Iovu

Prietenii de poveste

Arad 2020

ISBN 978-973-0-31480-9

Cuprins

În loc de prefață ………………………………...….…2 Când scriitorii se privesc în oglinzi …………...……..4 Coordonator: Cătălin Drăgan Ipostaze ale prieteniei în literatură ….………..……25 Coordonator: Carina A. Baba Prietenii, prietenii / Perspective …….........……..37/42 Coordonator: Carina A. Baba Gustul dulce-aromat al prieteniei …………….….…52 Coordonator: Mihaela Iovu În loc de concluzii ………………………….…..…….64

În loc de prefață Ca niște veritabile păpuși rusești, în interiorul cărora se află altele mai mici, în interiorul cărora se află altele și mai mici și așa mai departe, sunt și proiectele care reprezintă pietrele de temelie ale acestui volum. Proiectul cel mare, POCU – „Proacțiune pentru o comunitate educațională multiprofesională – ProActiv”, conține un altul mai mic, „Școala incluzivă”, iar acesta un altul și mai mic, „Arta include, nu exclude!” Astfel, copiii școlii speciale îi întâlnesc pe copiii din școlile de masă, dar nu oricum, ci pe frumoasele cărări ale literaturii. Fiecare a găsit o poveste interesantă, numai bună de împărtășit celorlalți, fie că vorbim de prieteniile dintre scriitori, fie că vorbim de cele dintre personajele unor cărți mai mult sau mai puțin cunoscute. Mai mult de atât, am încercat (și credem că am și reușit!) să pregătim deserturi delicioase cu ajutorul copiilor care au în comun pasiunea de a crea ceva frumos și… gustos: fursecuri, brioșe, madlene etc. E de la sine înțeles că cei care lucrează împreună reușesc să creeze o atmosferă destinsă și să pună început bun prieteniilor. Întâmplarea face ca vinovați pentru publicarea volumului „Prietenii de poveste” să fie trei profesori. Asemenea muschetarilor, aceștia sunt de acord, de această dată, să meargă pe deviza „Toți pentru unul, unul pentru toți!”, fie că volumul va fi un succes, fie că va fi… o experiență! ;)

O ipostază a prieteniei „This is another nice mess you've gotten me into!” Bran, pe numele lui adevărat Oliver Hardy, a fost „mintea limpede” a perechii cinematografice. Fraza legendară „This is another nice mess you've gotten me into! (Asta e o altă încurcătură în care m-ai băgat)” simbolizează relaţia celor două personaje care devin, din cei mai buni prieteni, nişte nesuferiţi care se şicanează tot timpul. Oliver Hardy şi Stan Laurel nu puteau realiza individual ceea ce au făcut împreună. Prietenia lor s-a întins pe o perioadă de 35 de ani. Stan Laurel, scenaristul şi regizorul scenelor cu cei doi, a fost dintotdeauna forţa creativă a cuplului de comedie. Când Oliver era întrebat despre ceva, îndrepta degetul către Stan, spunând: „Întrebaţi-l pe Stan. El ştie.” Iar, după moartea lui Oliver, Stan a afirmat: „Lumea a pierdut un geniu al comediei, dar eu mi-am pierdut cel mai bun prieten”…

Când scriitorii se privesc în oglinzi1

Materialele din acest capitol sunt realizate de Ardelean Sorin, Dan Bianca, Marcu Andrei, Sava Marian, elevi ai Liceului Tehnologic Chișineu-Criș.

Eminescu și Creangă, prieteni Cele două mari personalități ale literaturii și culturii române s-au cunoscut în 1875, când Eminescu, în calitate de revizor şcolar, l-a întâlnit pe Ion Creangă la conferinţa anuală a învăţătorilor din judeţul Iaşi. Se crede că prietenia dintre ei s-a născut datorită faptului că marele nostru poet a fost captivat numaidecât de personalitatea humuleșteanului, în care Mihai a văzut pe românul simplu, natural, nefalsificat de ideile și cultura modernă. Creangă reprezenta, deci, țăranul autentic, care, „îmbrăcat în haine nemțești și cu toate expresiile arhaice care-i presărau vorbirea”, părea, în viziunea lui Eminescu, suit din veacurile trecute în fața școlarilor din prezent. Cei care i-au cunoscut mărturisesc că, după ce s-au împrietenit, cei doi au devenit de nedespărțit. În vara anului 1875, Eminescu l-a introdus pe Creangă la Junimea, unde s-au cunoscut mai bine la şedinţele de lucru şi unde s-au legat sufleteşte foarte repede unul de altul. Unul dintre junimiști, Gheorghe Panu, remarca faptul că, de atunci înainte, ,,nimeni nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu, amândoi veneau la Junimea, amândoi ieșeau de la Junimea.” 5

Uneori, cei doi prieteni își petreceau vremea prin crâșmele de prin Tătărași, Păcurari, Nicolina, pe dealurile Copou, Galata sau Aroneanu de prin marginea Iașului, unde se ospătau regește: cereau pastramă friptă, cârnați cu usturoi, apoi udau totul cu câte o cană cu vin, după care se așterneau pe vorbit și povestit până noaptea târziu, cât le dădea voie crâșmarul. Când acesta închidea, cei doi se duceau în alt local, în altă parte a orașului, unde continuau sfatul până dimineața. Întrebat ce vorbea tot timpul cu Creangă, Eminescu zâmbea și răspundea vag că orice le trece prin minte. Probabil că lui îi plăcea să discute filosofie și să pună la cale soarta poporului român, iar humuleșteanului să istorisească povești din bătrâni și de la țară. Cert este că timpul petrecut împreună nu se putea numi timp risipit. Câteodată, Creangă și Eminescu nu apăreau vreme de câteva zile, căci atunci cutreierau întreg Iașul, cu ulițele, parcurile sale și hanurile sale, unde petreceau boemi și lipsiți de vreo grijă. Când reveneau în lume, obosiți și trași la față, cu hainele și ciubotele murdare și prăfuite, doi prieteni nedespărțiți împărțeau curioșilor zâmbete de mulțumire sufletească și veselie. Criticul literar George Călinescu considera că rătăcirile lui Creangă și Eminescu nu reprezintă doar o fațetă a legăturii lor, ci și o necesitate psihologică, pentru că duhul povestitorului se înfățișa cu adevărat numai afară, pe câmp, la pădure sau la crâșmele simple de prin mahalalele orașului. Felul neaoș în care îi scria Creangă ,,bădiei Mihai” îl atrăgeau pe acesta ca un magnet înspre bojdeuca din dealul Țicăului, unde a și locuit o vreme, după destituirea sa din funcția de revizor școlar. Aici se vor fi sfătuit îndelung cei doi, Eminescu îndemnându-l 6

pe diacon să își aștearnă pe hârtie poveștile și snoavele, pentru a le citi în cadrul Junimii și a le tipări, iar Creangă întorcându-l pe poet în lumea apusă, dar frumoasă, a copilăriei prin pădurile și satele din jurul Ipoteștilor. Când Eminescu a fost nevoit să părăsească Iașul pentru București, Creangă a rămas să se mângâie cu nădejdea revenirii din când în când a lui Mihai. Scrisorile ce și le trimit unul altuia vorbesc deschis despre adâncul prieteniei ce i-a legat: ,,Bădie Mihai”, îi scria Creangă plin de nostalgie frățească, ,,ce-i cu Bucureștiul de ai uitat cu totul Eșul nostru cel orposit și plin de jidani… De Crăciun te așteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ale ,,sarmalele” care ție îți plăceau foarte mult…La Eși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, căci fără tine sunt străin.” Pe o carte pe care i-a dăruit-o Eminescu, Creangă a scris, ca semn al prețuirii pe care i-o purta prietenului său, următoarele: “Dăruită mie de D-l Mihai Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al Românilor, 1878”. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu ei. Din cauza depărtării spațiale dintre ei și a bolii lui Eminescu, cei doi prieteni se văd pentru ultima dată în toamna anului 1886. Trei ani mai târziu, în 1889, la aflarea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion Creangă, și el cu sănătatea șubredă, a fost profund afectat, fiind văzut ,,plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.” Îl va însoți pe poet în lumea fără dor în ultima zi a aceluiași an, ca și cum prietenia lor aștepta să continue în eternitate. 7

Prietenia dintre Slavici și Eminescu Celor două mari personalități ale literaturii și culturii române, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, le-a fost sortit să se întâlnească între străini, în capitala Imperiului Austro-Ungar, ale cărei universități deveneau din ce în ce mai ademenitoare mai ales pentru studenții români din teritoriile aflate sub stăpânirea împărătească. Despre momentul întâlnirii lor, Slavici își amintea că: ,,Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare”. Prima impresie pe care i-a lăsat-o tânărul moldovean a fost una de mister, de nedumerire asupra originii sale din pricina înfățișării. Slavici îl descrie pe Eminescu drept un ,,un tânăr oacheş, cu faţă curată şi rasă peste tot, cu un lung clăbăţ bănăţănesc peste pletele negre, cu ochi mărunţi şi visători şi totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze – un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.” Misterul din jurul tânărului brunet e risipit cu prilejul unei mese între studenții români de la Viena, când Slavici subliniază faptul că i-a rămas ,,viu întipărită bucuria de a mă fi încredinţat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noştri, şi-n timpul mesei am avut toţi trei, şi mai ales eu, o vie discuţiune cu Eminescu”.

Momentul acesta va marca începutul unei frumoase și îndelungate prietenii între cei doi. Slavici remarcă faptul că ,,eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc şi despre mine însumi.” Faptul că Slavici a considerat întâlnirea sa cu Eminescu una providențială pornește și de la sentimentul de profundă admirație pe care îl avea pentru prietenul său, atât pentru capacitatea sa intelectuală, cât și pentru felul său de a fi. Prozatorul ardelean își amintea că ,,tot pe el îl găseam când vroiam să discut cu cineva, căci deși era mai mic de ani, era mult mai mare ca știință, strivitor ca superioritate intelectuală și mai presus de toate om cu inima deschisă și totodată plină de căldura sfântă a celor aleși”.

Slavici însuși mărturisește că debutul său literar i s-a datorat marelui său prieten: ,,Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufleteşte apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulţumire senină, şi povăţuitor în cele literare. Ani de 9

zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit şi lui ceea ce am scris, căci mulţumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulţumire cele scrise de mine (…) În urma stăruințelor lui am început să citesc românește, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor și am scris (…) Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele, făcând în ele corecturi cu multă discrețiune, și le trimetea la „Convorbiri literare”, cu care avea legături.” Astfel, sub îndrumarea lui Eminescu, Slavici scrie și publică în 1871 comedia ,,Fata de birău”, iar în 1872 povestea ,,Zâna Zorilor”, amândouă în revista ,,Convorbiri literare” de la Iași. Relația de prietenie dintre cei doi devine și mai solidă cu ocazia organizării Serbării de la Putna, din 1875, când rolul lui Slavici în organizarea acesteia devine egal cu cel al lui Eminescu, pentru că ardeleanul a avut tactul politic necesar de a calma autoritățile de la Viena, asigurându-le de fidelitatea românilor din Transilvania și Ungaria față de Tron. Faptul că Slavici manifesta toleranță față de națiunile conlocuitoare ale Transilvaniei, dar și numele său de o sonoritate străină l-au făcut pe Eminescu să-l numească, în glumă, frakie gye gyncolo (frate de dincolo), iar Slavici îl numea pe Eminescu, Turcule. Unul din ultimele gesturi de prietenie adevărată a venit tot din partea lui Slavici, care, înțelegând greutățile financiare din ultimii ani ale poetului, l-a adus pe Eminescu să locuiască în casa lui, unde acesta a și trăit din 1882 până la izbucnirea bolii sale, în vara lui 1883, când, din nefericire, drumurile celor doi se despart. 10

Prietenia dintre Ion Ghica și Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1814, la Târgoviște. După ce, în anul 1827, și-a pierdut ambii părinți, s-a mutat la București, în casa unchiului său, părintele Ieremia, unde a locuit ,,într-un beciu sub scară la Mitropolie”. În scrisorile sale către Vasile Alecsandri, Ion Ghica (n.1816, București-m.1897) dezvăluie lucruri interesante despre legătura lui de suflet cu poetul și fabulistul Grigore Alexandrescu. Astfel, aflăm că prietenia lor a luat naștere în primăvara anului 1831, la București, când s-au cunoscut la școala de limba franceză a prof. J. A. Vaillant. Iată cum îl descria Ion Ghica pe noul său coleg: ,,Se ivise pe banca din fund, lângă perete, un tânăr - parcă-l văd! - înfășurat într-un surtuc cafeniu, oacheș, foarte oacheș, părul negru, sprâncenele groase îmbinate, ochii căprii și scânteitori; mustața îi mijea pe buză. Nu știu, mica deosebire de vârstă sau superioritatea ce credea că avem noi în limba ce venea să învețe și el îl făcea să se ție arazna. La sfârșitul clasei, noi ieșeam grămadă și zgomotoși, pe când el se strecura binișor și își lua drumul singur spre casă. Acesta era tânărul Grigorie Alexandrescu.” Tot Ghica povestește cum, la o oră de curs, profesorul le-a cerut elevilor săi să recite pe rând epistola lui Boileau către Moliere, însă toți s-au încurcat. Singurul care a reușit să 11

facă asta fără ezitări, fără greșeli, fluent și respectând punctuația a fost noul lor coleg, Alexandrescu, care le-a stârnit tuturor colegilor mirarea, admirația și invidia, după cum mărturisește Ghica. La finalul orelor, cei doi au făcut cunoștință și, pentru că aveau același drumul spre casă, au schimbat impresii. După ce Alexandrescu ia recitat lui Ghica din poeziile lui Racine, ultimul l-a întrebat dacă nu a încercat să scrie poezii în românește, iar Grigore i-a recitat numaidecât poezia ,,Adio. La Târgoviște”, al cărei autor era. Întâmplarea a făcut ca tinerii să fie și vecini, așa încât își pregăteau lecțiile împreună. Mărturisirea lui Ghica este grăitoare pentru prietenia care îl va lega de Alexandrescu pentru tot restul vieții: ,,Dintr-acea zi am fost amici, și iubirea noastră unul pentru altul nu s-a dezmințit niciodată.” Tot legat de perioada lor școlară, Ion Ghica scoate în evidență dragostea lui Grigore Alexandrescu pentru citit, arătând că aceasta a fost unul din lucrurile care i-au legat. Fără să exceleze la învățătură, Grigore fugea adesea de la cursuri și se ascundeau apoi în podul casei la Mitropolie, unde ,,multe ore plăcute am petrecut noi împreună, în mijlocul acelor in-folio, citind când Viețile oamenilor iluștri de Plutarh, când viețile sfinților în Cazanie, când pe Tucidid sau Xenofon!”, după cum își amintea Ion Ghica. Pentru o vreme, din cauza lipsei resurselor financiare, Grigore a fost găzduit în casa prietenului său, Ion Ghica, unde l-a cunoscut pe poetul Iancu Văcărescu, din a cărui operă știa pe de rost multe poezii. Când i le-a recitat, Văcărescu a făcut o prezicere care s-adeverit, atunci când i-a spus: ”Băiete, tu o să fii mare poet”. 12

Alexandrescu i-a mărturisit adesea lui Ion că acea zi a rămas una din cele mai fericite din viața lui, deoarece își dorise dintotdeauna să-l cunoască pe poetul Iancu Văcărescu, pe care îl admira din copilărie. În anul 1842, cei doi prieteni au făcut o călătorie la mănăstirile din Oltenia, voiajul acesta însemnând pentru Alexandrescu sursa de inspiraţie pentru cele mai importante poezii de inspiraţie patriotică pe care avea să le scrie: „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunii la Tismana”, „Mormintele la Drăgăşani” şi pentru un „Memorial de călătorie”. Grigore Alexandrescu a trecut la Domnul în anul 1885. A fost condus la groapă într-un dric sărăcăcios, fiind însoțit pe ultimul drum de doar câțiva prieteni, printre care s-a numărat, desigur, bunul său prieten, Ion Ghica. Tot în amintirile legate de prietenul său, acesta condamna nerecunoştinţa contemporanilor şi făcea o comparaţie cinică între înmormântarea sărăcăcioasă a marelui poet şi cea plină de fast a unui boier de seamă, fost ministru, care se petrecea în aceeaşi zi: ,,mergea în tăcere și nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe și fără surle, dricul modest în care erau rămășițele pământești ale poetului Alexandrescu. Tăcutul și puțin numerosul acest cortegiu făcea contrast cu acea măreață și zgomotoasă petrecere a fostului ministru. Mi-am zis că pentru marele poet era momentul care răsărea ziua din care începea a trăi și a trăi etern în inima și memoria românilor.”

George Topîrceanu și prietenii lui

George Topîrceanu s-a născut în 1886 la București, din părinți ardeleni din zona Sibiului. A fost un poet, prozator, memorialist, publicist, traducător român și membru correspondent al Academiei Române începând cu anul 1936. Cunoscut mai ales pentru volumele de versuri „Parodii originale” (1916) și „Balade vesele și triste” (1920), poezia lui Topîrceanu e plină de un umor parodic, autoironie și ușoară melancolie, ironizează contrafacerea, poncifele poetice, moda „modernist”, cultivând cu fantezie tradiții mai vechi ale lirismului românesc. Ajuns la Iași în anul 1911 și muncind ca subsecretar, apoi ca secretar de redacție la revista „Viața românească”, Topîrceanu va cunoaște aici și va colabora cu scriitori de frunte, precum Mihai Sadoveanu și Demostene Botez, de care îl va lega o prietenie pe viață. Tot aici o va întâlni pe femeia care îi va deveni iubită, poeta Otilia Cazimir. Întâmplător sau nu, este foarte interesant faptul că oamenii pe care i-a considerat prieteni au fost originari 14

din trei județe învecinate ale Moldovei: Demostene Botez (născut în 1893, în satul Hulub, județul Botoșani, d.1973 la Iași, România) a fost un scriitor și publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1963 și avocat; Mihail Sadoveanu (născut în 1880 în Pașcani, județul Iași, d.1961, Vânători-Neamț, județul Neamț) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român; Otilia Cazimir (pseudonimul literar al Alexandrinei Gavrilescu, născută în 1894, în satul Cotu Vameș, județul Neamț, d.1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română, supranumită „poeta sufletelor simple”, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii. Poeta Otilia Cazimir, iubita lui, l-a caracterizat pe poet astfel: ,,Citadin din cap până în picioare, cochet ca întotdeauna, și, ca întotdeauna, cu ochii triști”. Tot ea își amintea de partidele de vânătoare la care participa cu George, pe dealul Copoului din Iași, alături de prietenii lui, Demostene Botez și Mihai Sadoveanu. Fiica lui Mihail Sadoveanu, Profirița, își amintea că tatăl său îl aprecia în mod deosebit pe Topîrceanu pentru delicateţea sa sufletească. Ajuns senator, Sadoveanu s-a zbătut să-l sprijine financiar pe Topîrceanu, care, se pare, era mai delăsător din fire. În acest sens, în 1931, a mijlocit pe lângă directorul general al Teatrelor să asigure poetului un venit constant.

La fel, în 1937, atunci când starea de sănătate a poetului s-a înrăutățit, acesta suferind de cancer hepatic, Sadoveanu i-a venit iarăși în ajutor, intervenind chiar pe lângă prim-ministrul de atunci, Tătărescu, care, pe lângă o sumă consistentă, îi facilitează tratamentul la Viena. Mai mult, într-una din scrisorile pe care i le trimite, Sadoveanu își anunță prietenul că însuși regele Carol al II-lea și-a oferit ajutorul bănesc în vederea recuperării bolnavului. Din nefericire, George Topîrceanu s-a stins în luna mai 1937 la Iași, în casa bunului său prieten, Demostene Botez, în care acesta îl lăsase să locuiască în ultimele sale luni de viață. Legat de dispariția lui George, Demostene Botez scria că: ,,Şi a murit modest şi retras, fiindcă un destin absurd nu i-a mai dat voe să contemple viaţa, tocmai atunci când o înţelegea mai bine şi avea dreptul să o trăiască mai calm. Topîrceanu a cerut prea puţin vieţii, dar şi-a pretins totul sie însuşi.”

Prietenia dintre Mihail Sebastian și Mircea Eliade Prozatorul, dramaturgul și criticul literar Mihail Sebastian, pseudonimul literar al lui Iosif Hechter, născut în 1907 la Brăila, într-o familie de evrei și istoricul religiilor, scriitorul de ficțiune, filosoful și profesorul Mircea Eliade, născut în același an la București, au fost, în anii tinereții lor, prieteni apropiați. Cei doi s-au cunoscut în redacția revistei Cuvântul, unde Sebastian fusese invitat să lucreze de către profesorul Nae Ionescu. În 1934, Mihai a publicat romanul „De două mii de ani”, o carte despre ce însemna să fii evreu în România acelor vremuri. Faptul că prefața ei a fost semnată de numitul profesor, care i-a înfierat pe evrei, a atras și asupra autorului disprețul public. Singur Mircea Eliade i-a fost atunci alături lui Mihai Sebastian, atacat din toate părțile de legionari și comuniști, de români și de evrei. Mihail i-a rămas recunoscător prietenului său pentru gestul lăudabil și curajos de a-i lua apărarea, compunându-i o dedicație grăitoare în acest sens: ,,Lui Mircea, care nu mi-a dat dreptul să disperez în suportarea acestor mizerii aici [in carte] povestite – şi care nu vor supravieţui, dacă vor supravieţui, decât pentru că şi el a spus un cuvânt – cel mai frumos.

După ce evoluția politică internă a României îi obligă să ia o poziţie, indiferent că e considerată ideologică, spirituală sau culturală, între ei doi se instalează o separare tăcută, pe care nu o recunosc niciodată în mod făţiş. Sebastian nu putea rămâne altceva decât evreu, iar Eliade nu putea fi decât împotriva stângii. Prin urmare, Sebastian scria în jurnalul său în 1937, referitor la evoluția relației sale cu Eliade, că ,,suntem în plină disoluție a prieteniei noastre. Nu ne vedem zile de-a rândul, și, când ne vedem, nu mai avem ce să ne spu nem.” Când, în decembrie a acelui an, Sebastian citește dezamăgit un text semnat de Eliade într-o publicație care simpatiza cu mișcarea legionară, scrie că simte că pe cale să-și piardă toți prietenii, inclusiv pe ,,prietenul cel dintîi și cel din urmă, Mircea”. Frământările lui Mihail legate de faptul că întâlnirile dintre ei se răresc și de ceea ce ar trebui să facă în această privință sunt exprimate dureros tot în paginile jurnalului său: ,,Să las să se destrame mai departe singure lucrurile? Să le pun punct cu o explicație finală? (…) Dar, pe de altă parte, e o prietenie de ani de zile și poate că i-am fi datorat acestei prietenii un ceas sever de despărțire.” Cei doi s-au revăzut abia o jumătate de an mai târziu, pentru Sebastian a fost clar că ruptura dintre ei era definitivă. În toamna anului 1939, după ce începe cel de18

al Doilea Război Mondial, el l-a văzut pe Eliade ,,mai filogerman decât oricând, mai antifrancez și mai antisemit decât totdeauna.”, acesta devenindu-i ,,fostul meu prieten.” În vara anului 1942, Eliade s-a întors la București din Lisabona, dar a ales să nu se întâlnească cu Mihail Sebastian, gest pe care acesta l-a găsit acum firesc, înțelegând că, în eventualitatea unei revederi, nu mai avea nimic să-l întrebe sau să-i spună. Motivul pentru atitudinea lui Eliade poate fi înțeles din propriile sale mărturisiri din jurnal, în 1946: ,,Nu mă voi consola niciodată că nu l-am revăzut (pe Mihai) în august 1942. Mi-era, atunci, rușine de mine – consilier cultural la Lisabona –și de umilințele pe care le îndura el, pentru că se născuse și voise să rămână Iosif Hechter.” În 1972, Mircea Eliade a mărturisit, într-o scrisoare adresată unui profesor israelian, că, în vara 1942, evitase să-l revadă pe Sebastian deoarece se simțise urmărit de agenți Gestapo sau ai Siguranței Statului și nu voise să îi provoace astfel necazuri și lui Sebastian, ca prieten al său. Nostalgic, Mihai Sebastian își amintea în jurnal, în decembrie 1944, de momente ale prieteniei sale cu Mircea Eliade: ,,Plimbările noastre pe munți, verile la Breaza, jocurile în curtea Floriei, în Nerva Traian, anii noștri de prietenie frățească – și pe urmă anii de confuzie, de destrămare, până la ruptură, până la dușmănie, până al uitare. Totul e mort, dispărut, pentru totdeauna pierdut.” 19

În după-amiza zilei de 29 mai 1945, Mihai Sebastian se îndrepta spre Universitatea din București, unde avea să susțină primul său curs de literatură universală. În timp ce traversa strada, a fost lovit mortal de un camion. Avea 38 de ani. S-a speculat îndelung asupra accidentului care i-a curmat viața, sugerându-se chiar ipoteza unui asasinat, fără ca ea să poată fi susținută temeinic vreodată. Eliade a aflat despre moartea prietenului său la Lisabona şi există o notă în jurnalul său chiar din acea zi: ”Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de câine în aceşti ultimi cinci ani (…) Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul dintre cei doi trei oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am câștigat enorm din prietenia lui. (…) Mă simt și mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sunt acum dincolo… La revedere, Mihai!”.

„Nimic nu contează mai mult decât sinceritatea, acea certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc; că nu suntem singuri.” Mircea Eliade 20

Nichita Stănescu și Adam Puslojić, prietenia ca un mit nesemnat Nichita Stănescu este, după cum însuși mărturisește, „un mare iubitor de poezie”, de limbă română („Limba română este patria mea”, „Limba română este dumnezeiesc de frumoasă”), de icoane, ceasuri2, monede3 și de prieteni. S-a născut în primăvara anului 1933, la Ploiești, unde a urmat cursurile Liceului „Sfântul Petru și Pavel”, s-a înscris la Filologie, în București, și a publicat abia după moartea lui Nicolae Labiș, pe care îl admira și invidia în egală măsură. Primele volume, „Sensul iubirii” și „O viziune a sentimentelor” prevestesc un destin poetic extraordinar, iar timpul confirmă această prevestire, Nichita publicând volume extrem de prețioase pentru literatura noastră, dintre care amintim: „Dreptul la timp”, „11 Elegii”, „Necuvintele”, „Noduri și semne”… 2

Nichita Stănescu era un colecționar de ceasuri atipic: era în stare să le dăruiască sau să le arunce pe geam: „Într-una dintre vizitele mele la el, Nichita zice: Nu știu ce să-ți dau! Și a scos o scândură de un metru cu o sută de ceasuri. Și spune: Ține, bre!... Asta nu pot, am zis. A deschis fereastra și zvrrr!, le-a aruncat pe geam.” Adam Puslojić, https://pressone.ro/cinci-amintiri-cu-nichita-stanescu-ale-unui-vesel-poetclocotrist. 3

Manuscrisul celor „11 Elegii” a fost dat la schimb pentru o colecție de monede de argint, cu împărații romani.

Pentru prieteni, Nichita avea un adevărat cult, oferindu-le timp, atenție, grijă, poezie, vin… de toate. Dar unul dintre prietenii pe viață (și chiar mai mult!) ai lui Nichita Stănescu a fost Adam Puslojić.4 I-a legat multe. Înainte de toate, amândoi aveau sânge slav, așadar știau să trăiască boem, cu entuziasm și pasiune fiecare zi. Îi lega poezia. Amândoi o iubeau. Adam a învățat să scrie poezie în românește de dragul lui Nichita, iar Nichita cunoștea foarte bine limba sârbă. Nu de puține ori cei doi și-au tradus unul altuia poeziile. În plus, Nichita Stănescu împreună cu Adam Puslojić și alți trei poeți (români și sârbi) publică „Belgradul în cinci prieteni”, Acest volum colectiv, bilingv, în limba sârbă și în limba română, conceput în 1970, dar publicat în 1972, în îngrijirea lui Adam Puslojić, surprinde tocmai momentul unei prietenii: prietenia dintre cinci poeți: Nichita, Adam, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu și Srba

Scriitorul și traducătorul Adam Puslojić s-a născut la 11 martie 1943, la Cobișnița, lângă Negotin, în Serbia. Primele creații literare (poezie și traduceri) le publică în revista belgrădeană Vidici și în Razvitak din Zajekar, 1963-1964. Debutează editorial cu volumul „Postoji Zemlja” („Există pământul”, 1967). Adam Puslojic a tradus mult din poeți români contemporani (Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Geo Bogza, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu, Ioan Flora, etc.), moderni (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia) și clasici (Mihai Eminescu).

Ignjatovic. Nichita își prețuiește atât de mult prietenul, încât îi încredințează câteva manuscrise, pe care acesta le-a salvat dintr-un bombardament5, apoi le-a donat Academiei Române: „Belgradul în cinci prieteni”, „Oase plângând”, „Suspinul de piatră”, „Cimitirul vesel” (neterminat), „Dialog în trei” (scris de Nichita împreună cu Ioan Flora și cu Adam Puslojić) și „Negleduș” (volumul lui Adam Puslojić, tradus de Nichita și scris de mâna lui!6). Aceste volume, unite, formează, simbolic, Pasărea Phoenix. Adam Puslojić povestește tuturor celor ce vor să îl asculte despre începuturile prieteniei lui cu Nichita Stănescu: „Vezi, atunci am avut cu el mai multe începuturi de prietenie, niște noduri și semne… Cum spunea el, Nichita. Ea a fost o viață dintr-un sac: două ace și-o sfârlează, un vuiet predestinat și trăit total, până la os și țipăt. Începutul prieteniei noastre a fost atunci când i-am citit volumele lui din începuturi poetice: „Sensul Iubirii” și „Dreptul la timp”, cele două minuni și miracole de poezie tragică și luminoasă, densă, șocantă uneori. (…) Am debutat la 20 de ani. Și am apărut cu primele patru poeme într-o revistă studențească, Vidici / Orizonturi.

E vorba de bombardarea Belgradului, din 1999. Manuscrisele lui Nichita le-a salvat fiica lui Adam Puslojić, Maria. Au fost singurele bunuri pe care au putut să le ia din casă. 6 Un volum cu atât mai prețios cu cât este cunoscut faptul că lui Nichita nu-i plăcea să scrie, adesea dictându-și poeziile Dorei sau prietenilor, pe care îi avea mereu în preajmă: https://www.delicateseliterare.ro/nichita-stanescu.

Și ce s-a întâmplat? Nemaipomenit! Redactorului-șef i-a trecut prin cap o idee splendidă: a pus patru poeme deale mele și patru traduceri din Nichita făcute de mine, din „Sensul iubirii”7, prima lui carte. Eu nu-l cunoșteam atunci pe Nichita… Prin destin am ajuns la carte. Și ce s-a mai întâmplat? El a împărțit pagina cu un mare poet rus, Aleksandr Blok. Eu n-am propus asta. M-am întâlnit după câțiva ani cu Nichita. Și am crezut că o să se supere că poeziile lui au fost sub ale rusului. Dar el a sărutat de prima dată poemele acelea, apoi poemele lui, și a spus: „De propria mea mamă, Tatiana, pot să mai scap, dar de limba rusă în poezie, niciodată!” (…) A doua oară, întâlnirea noastră a fost în toamna anului 1967, după debutul meu serios, cum spunea el, în volum, din care el și-a ales niște poeme și le-a tradus în volumul meu din 1972, intitulat destul de nichitist (iar titlul îmi aparține mie!) – „Pasărea dezaripată”! Restul și șirul de ani… A fost un miracol incredibil… Este greu de explicat, de descuiat, de descris! Ce s-a ales din această prietenie? Mult, prea mult, tot… Și nimic! Tot ce am tradus din lirica clasică românească este un omagiu marelui poet și prieten, Nichita Hristea Stănescu! (…) Prietenia simplă și diamantină cu el m-a 7

În alte locuri, Adam Puslojić afirmă că cele patru poezii traduse făceau parte din volumul „Dreptul la timp”: https://evz.ro/adam-puslojic-nichita-stanescu-prieteniedincolo-de-moarte-ni.html.

obligat să devin și poet român. Pe lângă cele 30 de volume scrise-n limba sârbă, mai am încă vreo 15 scrise în românește, direct. Și iată miracolul de taină… Nichita nici nu știe! În timpul vieții lui, eu n-am publicat niciun poem scris în românește. Ca poet român am avut acest noroc tragic: m-am născut brusc, în Maramureș, unde Nichita fusese abia de două ori, după vizitele lui în Serbia. Îmi povestea unde se duce și ce va întâlni pe acolo! Înainte de viața reală, visele lui sunau real și incredibil de concret. De fapt, el vizita numai locuri deja văzute-n vise, alese de el, dinainte. Acolo, în Maramureș, el s-a întâlnit cu inima României și cu sufletul nemuritor al poporului său.”8

https://evz.ro/adam-puslojic-nichita-stanescu-prietenie-dincolo-de-moarte-ni.html.

Ipostaze ale prieteniei în literatură

Prietenia ca o lecție de viață… Schmuel nu avea decât nouă ani… doar nouă ani, dar în ei era condensată o viață întreagă… Trăia cum putea. Cunoștea lipsurile. Se obișnuise cu ele de parcă erau cel mai firesc lucru din lume. Părinții îl puteau înveli, seara, înainte de culcare, doar cu sufletul lor. Cunoștea teama mai bine decât oricine. Învățase să fie disciplinat. Și să tacă. Și să nu plângă… Și să gândească asemenea unui om mare. Schumel iubea să plece... să stea singur cu gândurile sale, departe de oameni, să își închipuie, poate, că într-o zi va avea încălțăminte și chiar și un zmeu pe care să îl ridice în soare… că poate va învăța să citească, că va avea o minge din piele și camarazi, cu care să joace fotbal. Fără să știe, Schmuel aștepta… Bruno nu avea decât nouă ani… doar nouă ani, dar în ei era condensată o viață întreagă… Trăia într-o vilă. Imensul lui spațiu de joacă. Avea balustrade din care improviza tobogane. Și delicii culinare. Și deserturi care îți lăsau gura apă… Se obișnuise cu ele de parcă erau cel mai firesc lucru din lume. Părinții îl înveleau, seara, înainte de culcare, cu pături catifelate. Era mândru. Și prea copil pentru a i se cere să fie disciplinat. Putea să vorbească. Din când în când. După ce își cântărea bine cuvintele. Dar putea să vorbească. Și să gândească asemenea unui copil. Bruno iubea să plece… să se joace cu prietenii lui. Să bată mingea, să facă năzdrăvănii, să își închipuie că 27

poate deveni orice îi trece prin cap… că va explora lumea alături de prietenii lui. Fără să știe, Bruno se pregătea… Fiindcă sunt vremuri în care drumurile se întâlnesc. În răscrucile vieții, furtunile viscolesc gândurile, iar apele sufletului devin tot mai tulburi… Ca și cum s-ar întâmpla un botez cu foc, un botez care-l schimbă pe om, indiferent ce vârstă ar avea, până în străfundurile cele mai adânci ale ființei.

Și într-o zi „punctul devine o pată, pata devine un strop, stropul devine o siluetă, silueta devine un băiat (…) care așteaptă să fie descoperit”, de un explorator (așa cum a așteptat și America să fie descoperită). Și atunci începe furtuna… și cerul e de un cenușiu ireal, împrumutat din chipul băiatului cu ochi de culoarea caramelelor cu cacao. Câte deosebiri între cei doi, câte stranii coincidențe totuși… născuți în aceeași zi, dar în lumi diferite… pășind pe drumuri diferite înspre aceeași destinație… Prietenia se naște în momentul descoperirii unui ceva comun, cu formă de za, și crește cu fiecare zi care trece, hrănită cu sentimente transformate în gânduri și 28

gânduri transformate în cuvinte, cu împărtășirea bunelor și relelor, julită la genunchi de greșeli stupide, care într-o zi dor, pentru ca-n alta să fie date uitării, cu sacrificii și bucurii luate laolaltă, cu convingerea că a explora lumea, împreună cu cineva asemenea ție, e cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui om, că acest plan nu poate fi dus la bun sfârșit decât dacă amândoi prietenii își înarmează sufletele cu curaj ca și cu un scut pentru furtunile iscate la răscrucile vieții. Recomandăm pentru lectură: „Băiatul cu pijamale în dungi”, de John Boyne

Vocația prieteniei… Motto: „Ieși din cort, prietene, să stăm față în față, privindu-ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne în sine celălalt dacă e, și cum pe sine însuși se simte. Joc de-a rostogolul, cu pietrele, de undeva stârnite, spre altundeva.” (Nichita Stănescu, Enghidu)

Firește, una dintre marile prietenii întâlnite în literatură este aceea dintre Ghilgameș și Enkhidu. Povestea prieteniei lor datează de prin mileniul III î. HR, „Epopeea lui Ghiglameș” fiind considerată cea mai veche scriere a umanității. Prietenia lor are un început interesant. Departe de a fi un rege model, Ghilgameș își asuprește supușii, drept pentru care aceștia cer ajutor zeilor, iar zeii îl trimit în Cetatea Uruk pe Enkidu, un sălbatic uriaș care trebuia să lupte cu Ghilgameș, regele cetății. Nu a fost foarte clar cine a câștigat acea luptă de pomină, dar e cert că cei doi s-au admirat și respectat reciproc, devenind prieteni nedespărțiți. Era de așteptat, dacă luăm în considerare că prietenia are ca fundament tocmai aceste două trăsături: admirația și respectul. Ghilgameș și 30

Enkidu au devenit nedespărțiți, își erau un soi de oglindă unul altuia, mânați amândoi de dorul de ducă și de gustul aventurii. Au călătorit mult, au avut parte de tot felul de peripeții în drumul lor, și-au demonstrat curajul, luptând cu creaturi fantastice, au evoluat. Și viața lor putea să (de)curgă la fel de frumos, dacă prietenia lor nu ar fi stârnit invidia zeiței Urukului. Planul ei era să îi despartă, mergând pe ideea „dezbină și cucerește”, dar cei doi nu au luat-o în seamă, astfel că aceasta a aplicat planul de rezervă: l-a ucis pe Enkidu. Ce face Ghilgameș, prieten de nădejde al lui Enkidu, în această situație: pleacă în căutarea nemuririi… fiindcă trebuie să își învie prietenul, fiindcă simte că în același timp cu Enkidu a mai murit ceva/cineva: o parte din el însuși… E irelevant dacă a reușit sau nu să găsească nemurirea, Ghilgameș rămâne un punct de reper în ceea ce privește prietenia… și asta de vreo 5000 de ani. Nici nu e de mirare de ce Nichita Stănescu, pentru care „a avea un prieten era mai vital decât a avea un înger”, a fost atât de fascinat de prietenia dintre cei doi. Recomandăm pentru lectură: Poezia „Enghidu”, de Nichita Stănescu „Epopeea lui Ghilgameș” 31

Straniile drumuri ale prieteniei Câteodată, prieteniile se nasc într-un mod straniu. Începutul lor poate fi considerat orice altceva decât începutul unei prietenii… nimic nu se potrivește: nici vârsta, nici firea, nici pasiunile, nici interesele, nici drumurile: pur și simplu nimic… Fiecare se folosește de celălalt, fără să îi pese, și atât. Când, dintr-o dată, se întâmplă ceva. Aparent nesemnificativ. Și destinele se schimbă complet. Așa a fost și povestea dintre Cititor și Hanna Schmitz. El, tânăr și imatur. Ea, trecută prin viață, cu sufletul plin de cicatrici. La început nu le păsa unul de altul, dar, într-o zi banală, ea a aflat că el nu acordă importanța cuvenită școlii, că nu citește. Se înfurie și îi refuză prezența. Atâta vreme cât el nu își îndeplinește îndatoririle, nu o mai poate vedea. Lui nu îi rămâne altceva de făcut decât să se pună pe studiu. Iar ea îl asculta. Mereu cu atenție și răbdare…. Nu i-ar fi trecut niciodată prin gând că ea nu știe să citească. Nu s-a gândit la asta nici pentru o singură clipă. Considera acest lucru un moft. Îi citea și toate îi mergeau bine. La o altă răscruce a vieții, ea a fost arestată. Și închisă. Și atunci toate cicatricile i s-au deschis. Aproape 32

toate secretele i-au fost date în vileag. Fiindcă, putea să fie achitată, dacă recunoștea un singur și simplu lucru: că nu știa să scrie și să citească. Acest aspect cântărea enorm în cadrul procesului. Ar fi schimbat cu totul hotărârea judecătorului. Dar era orgolioasă. Și acel lucru nu trebuia să iasă la iveală, chiar dacă prețul era însăși libertatea… Mingea era la el. Aflase lucruri de neînchipuit, greu de iertat. Simțea însă că mai e ceva. A cercetat, a observat, a intuit și a aflat ce secret ascundea femeia care îl obligase, cu câțiva ani în urmă, să învețe. Ea în închisoare, el afară. Ea condamnată de societate, el în plină ascensiune profesională. Nimic nu se potrivea. Dar lui i-a venit o idee. A avut nevoie de curaj pentru a o pune în practică. A reînceput să citească. Își înregistra lecturile și i le trimitea ei, în închisoare… „Odiseea” era, poate nu întâmplător, cea cu care a început. Sute de pagini din toată literatura omenirii. Ea le asculta. Unele îi plăceau, altele nu. Pe unele le înțelegea, pe altele nu… După o vreme, ea i-a scris. Faptul că scrisul ei era stângaci și putea fi cu ușurință întrecut de scrisul unui copil de clasa I era irelevant. Ce mai conta caligrafia, când știa literele și putea să le lege în cuvinte și cuvintele în propoziții? Când el a obligat-o, tacit, firește, să învețe să scrie și să citească? Angajații închisorii i-au mărturisit: „Cu dumneavoastră a învățat să citească. Și-a împrumutat de la bibliotecă cărțile înregistrate pe casete și a urmărit cuvânt cu cuvânt, frază cu frază ceea ce auzea.” Nici el, nici ea nu au îndrăznit vreodată să dea statut de prietenie ciudatei lor relații. Totuși, nu există 33

nume mai potrivit decât acesta… fiindcă, dincolo de toate obstacolele, s-au influențat în bine unul pe altul, au fost atenți unul cu altul, s-au încurajat în felul lor, fără prea multe vorbe… Au depășit barierele create de prejudecăți, și și-au dedicat timpul unul altuia, fără să ceară nimic în schimb. Recomandăm pentru lectură: „Cititorul”, de Bernhard Schlink

Sancho Panza, de la scutier la prieten sau lecția despre noblețe… De Alonso Quixano prea puțini au auzit. Dar dacă spunem Don Quijote lucrurile se schimbă cu desăvârșire. „Don Quijote de La Mancha”, cea mai tradusă carte din lume, cu ecranizări pentru adulți, cu desene animate pentru copii, cu cele mai multe interpretări vorbește, printre altele, de prietenia, nici pe departe perfectă (dar ce e perfect pe lumea aceasta?) dintre un cavaler și scutierul lui. Nobilul Alonso Quixano, devenit Don Quijote, este un hidalgo („hidalgo”, în spaniolă, provine de la hijo și algo, fiul cuiva care a fost cineva, de spiță nobilă) sărac, trecut de prima tinerețe, mare amator de romane cavalerești. Deoarece lumea reală devine plictisitoare, ia masca unui cavaler și pornește la drum. Calul său de poveste e o mârțoagă, armele lui sunt din carton, iar luptele pe care le poartă sunt cu morile de vânt. Desigur, încasează și bătăi adevărate, alături de scutierul său, Sancho Panza: „Am văzut după o mie de semne că stăpânul ăsta al meu e nebun de legat, ba nici eu nu-s mai breaz, căci sunt mai tâmpit decât el, deoarece îl urmez și-l slujesc, dacă e adevărat proverbul care zice: Spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești!” Cei doi dezvoltă o prietenie adevărată, în drumul lor deloc ușor: întâlnesc hangii (care îi bat uneori, deoarece Quijote consideră că un cavaler rătăcitor e deasupra datoriilor), păstori, soldați, preoți, condamnați care au evadat, pe Dulcineea del Toboso… 35

Visător incurabil, nu e un prieten comod pentru Sancho Panza, țăran pragmatic și realist, ceea ce îl face pe cel din urmă să îl păcălească la un moment dat, prezentându-i drept Dulcineea pe altcineva.

Cei doi sunt antagonici, dar își echilibrează reciproc excesele: unul e idealist convins, altul plat și bine ancorat în realitate, dar se completează în așa măsură încât ajung să își schimbe rolurile, Don Quijote devenind lucid, iar Sancho pierzându-se în marea fantezie trăită de stăpânul său, ajungând să își dorească să repete aventura trăită, Sancho îi cână în strună lui Don Quijote, lăsându-l să creadă în iluzii, dar poate că nu vrea să îl lase să înfrunte o realitate capabilă să îi ruineze toate convingerile. Poate că vrea să îl salveze de la un sfârșit banal, mediocru. Poate că vede în Quijote ceea ce vrea el 36

însuși să fie. Poate că, în final, când procesul de transfer al sinelui este complet, cel care pierde este Don Quijote, deoarece renunță la amintiri, la planuri, la visuri, iar cel care câștigă (și l-ar vrea pe caveler de partea lui!) este Sancho, care a învățat, vrând-nevrând, că lumea e mai mult decât se poate vedea cu ochiul liber: „Vai, răspunse Sancho plângând, nu muri, Înălțimea Ta și stăpâne drag, ci ascultă-mi sfatul și trăiește ani îndelungați, fiindcă cea mai mare nebunie pe care o poate face cineva în viața asta e să se lase să moară nitam-nisam, fără ca nimeni săl ucidă decât propria melancolie. Hai, scoală-te din pat și să plecăm la câmp în straie de păstori, așa cum ne-am înțeles; poate că după vreo tufă, avem să o găsim pe Dulcineea dezvrăjită, cum nici nu s-a mai văzut de frumoasă. Dacă mori de necaz că te-ai văzut învins, dă vina pe mine (…), cu atât mai mult cu cât e lucru obișnuit ca unii cavaleri să fie doborâți de alții și cine azi este învins, e învingător mâine!” Recomandăm pentru lectură: „Don Quijote de La Mancha”, de Miguel Cervantes

Prietenii, prietenii9…

Materiale pregătite de: Bercea Florin, Covaci Fabian, Gyenge Sebastian, Leric Adrian, Macavei Alexandru, Moisă Darius, Moș Bogdan, Roman Daniel, Trif Alexandru, elevi în clasa a XI-a L, Liceul Special „Sfânta Maria” Arad

Cezar Ivănescu și Marin Preda s-au împrietenit la Palatul Mogoșoaia, iar relația lor a devenit una extrem de strânsă. La 16 ani după moartea lui Marin Preda, Ivănescu a scris o carte despre singurătatea și tristețea rămase în urmă, exprimându-și recunoștința față de prietenul său, Marin Preda, care l-a ajutat să devină scriitor.

Doamnei și lui Cezar Ivănescu, care au stat lângă mine la bine și la rău, la Mogoșoaia, pe timpul cât am scris această trilogie. Cu veche afecțiune și prietenie, Marin Preda, 3.III.80

Între Ioan Slavici, scriitorul din Arad, Ion Luca Caragiale și George Coșbuc s-a născut o prietenie extrem de strânsă, creată în jurul revistei „Vatra”.

Dintre prieteniile celebre ale scriitorilor români, cea mai cunoscută este cea dintre Eminescu și Creangă. Cei doi au fost diferiți atât ca fire, cât și ca pregătire, dar acest lucru nu a fost o problemă. Se completau reciproc, se respectau și admirau în aceeași măsură.

„Quo Vadis”, romanul lui Sienkiewicz nu e doar o poveste de dragoste desfășurată pe fundalul guvernării lui Nero și a prigonirii creștinilor, ci și povestea prieteniei dintre Marcus Vinicius și Petronius. Petronius își folosește constant puterea și banii pentru a-l ajuta pe nepotul lui, Marcus Vinicius, să o salveze pe Ligia. În copilărie, Cireşarii, copiii de pe strada Cireșului, (personajele romanului „Cireșarii” de Constantin Chiriță) erau definiţia prieteniei: mergeau împreună în cele mai fantastice aventuri, făceau lucruri pe care orice copil visa să le facă. Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile dacă grupul ăsta n-ar fi fost legat de o mare prietenie.

Tom Sawyer și Huckleberry Finn: marile prietenii se pot lega între cei mai diferiți oameni, iar Tom și Huck sunt poate cele mai bune exemple. Medii diferite de viață, vârsta și personalitatea, totul îi desparte și, de fapt, nimic nu-i apropie mai mult. Iar aceasta este chiar definiția prieteniei: de a fi alături de cineva, să nu ții cont de ceea ce se spune despre acea persoană și a-i fi aproape în ciuda a tot şi toate.

Perspective10

Materialele aparțin următorilor elevi: Jula Denis, Kelemen Ana, Pero Ariana (clasa a VIII-a), Kugelmann Nikolett (clasa a IX-a E)

Prietenii la nevoie se cunosc…

Ariana Pero (coordonator, prof. Carina A. Baba) Prietenia reprezintă o legătură foarte frumoasă între doi sau mai mulți oameni, conținând o mulțime de sentimente: iubire, compasiune, bucurie, fericire, uneori tristețe. Oamenii au puțini prieteni adevărați, doi-trei, adică persoanele pe care le poți suna oricând, persoanele dispuse să te ajute în orice situație. Sunt aproape de tine când ai nevoie de un sfat sau de o vorbă bună. Prieteni îți sunt aceia care își petrec timpul cu tine, timp de bucurie, de râs, de uitare de probleme. Prieteni îți sunt aceia cu care împarți pasiuni asemănătoare. Prietenii mei iubesc, ca și mine, atletismul, înotul, cățăratul. Prieteni sunt aceia la care te uiți ca într-o oglindă, fiindcă ei sunt oglinda noastră… suntem ca ei și ei ca noi, din acest motiv lumea ne judecă după anturaj. Și, da, anturajul poate să fie bun sau rău, putem să fim influențați să facem lucruri bune sau rele. Din acest motiv, trebuie să avem grijă cui dăm șansa să ne devină prieten. Pentru mine, momente minunate petrecute în preajma prietenilor sunt acelea trăite afară, jucându-ne tot feluri de jocuri, multe dintre ele învățate de la părinții noștri. Toate aceste momente ne rămân gravate în suflete. 44

Prietenii noștri sunt acei oameni cu care ne înțelegem bine, în fața cărora nu trebuie să ne măsurăm prea tare cuvintele, deoarece ei înțeleg dincolo de cuvintele noastre. Avem impresia că tot timpul e al nostru, că toată viața ne-o vom petrece alături de acești oameni, dar lucrurile se schimbă. Drumurile se despart, oamenii o iau pe drumul care li se potrivește, astfel prieteniile se pierd, se transformă, sunt puse în fața unor teste foarte grele. Unele rezistă, altele nu, fără ca să fie cineva vinovat.

Pero Ariana, Climb Again

Prietenia Denis Jula (coordonator, prof. Tatiana Pătru) Ce este prietenia? De obicei, prietenia este vazută ca fiind acea relație caldă și placută care ne dă încredere în noi, ne dă curajul să acționăm în unele momente mai dificile. Prietenia este acea oază pe care o căutam când suntem lipsiți de putere și speranță. Este acea lumină care ne încălzește, când în sufletul nostru e prea multă iarnă. Prietenia este ceva profund și nu ar trebui să spunem oricui că ne este prieten, că îi suntem prieten. Dar avem nevoie de prieteni, cum avem nevoie de aer, de apă, de hrană… În primul rând, oamenii nu au fost concepuți sub forma unor ființe izolate. Fiecare dintre noi are nevoie să socializeze cu cei din jurul său. Nu fără motiv se spune că singurătatea poate deveni nesănătoasă chiar și din punct de vedere fizic. Avem nevoie să împărțim cu cei din jur păreri, experiențe și, nu în ultimul rând, avem nevoie de empatie. Sentimentul că cineva înțelege lucrurile prin care trecem este necesar, motiv pentru care mulți oameni recurg la rețelele de socializare, deschizându-și sufletul acolo poate chiar mai mult decât este cazul. În al doilea rând, această socializare te ajută să îți creezi relații de prietenie poate chiar destul de mari, de

profunde, și îți deschide calea spre cunoașterea a diferiți oameni, care au, în general, aceleași pasiuni. Prietenia este o cale de a te putea elibera de diferite probleme pe care le ai, de a te detașa sau de a-ți petrce timpul într-un mod plăcut. Practicarea unor sporturi, discutatul pe anumite teme și atâtea altele. Toate sunt în funcție de preferințele fiecăruia. Poate unii prieteni chiar își fac temele împreună. În concluzie, prietenia este foarte importantă și benefică în viața noastră, deoarece ne ajută să socializăm, să interacționăm, să ne bucurăm împreună.

Jula Denis (și colegii și profesorii de la Liceul Special „Sfânta Maria” Arad), Climb Again

Daniela – o prietenă de o viață Ana Kelemen (coordonator, prof. Luminița Olar) Cea mai bună prietenă a mea este Daniela. Daniela are 11 ani. Este o fată drăguță. Are ochii căprui, părul lung, negru și fața ovală. Este foarte înaltă. Ea locuiește cu familia ei în Arad. O cunosc de când s-a născut. Atunci am fost cu părinții în vizită la ea, dar abia când a mai crescut am început să mă înțeleg cu ea. Într-o zi a venit la mine acasă și a mâncat câteva vișine din vișinată. Ce credeți că s-a întâmplat? A venit fratele meu mai mare și a văzut că mâncăm vișine și ne-a dus afară și ne-a spus să mergem pe linie. Dar noi nu puteam. Ne duceam când într-o parte, când într-alta. Fratele meu le-a spus părinților că suntem cam vesele. Au râs de noi, dar au ascuns vișinata, să nu mai mâncăm vișine din ea. Altă dată am fugit de acasă să ne jucăm. Nu am mai știut să ne întoarcem acasă. Am stat pe drum, sperând să dăm de vreun indiciu care să ne arate încotro să o luăm. Am avut noroc că ne-a văzut un vecin și ne-a dus acasă. De multe ori o ajut la teme, dar cel mai mult ne place să ne facem părul. Îmi place să petrecem timp împreună. Mai uit de griji. Mi-ar plăcea să rămânem prietene mult și bine. 48

Povestea unei prietenii Nikolett Kugelmann A fost odată ca niciodată o fată atât de frumoasă, blonduță, cu ochii albaștri ca cerul, pe nume Tania. Fata trăi într-o casă mai sărăcăcioasă, având o viață mult mai tristă decât își putea închipui vreodată cineva. După un timp, părinții Taniei hotărâseră să o mute la o școală cu condiți mai bune. Tania era supărată de vestea că trebuie să își părăsească familia pentru un timp destul de lung. Se duse în camera sa rece, plânse, apoi își puse valiza pe pat și a început să o umple cu câteva haine, cu o poză cu tatăl și mama sa într-o ramă mai uzată. A venit și noaptea, fata se puse în pat să doarmă. O adiere de vânt care intrea prin crăpătura geamului, îi usca lacrimile, care refuzau să se oprească. A doua zi, fata se trezi cu o mângâiere ușoară care venea de la mama sa, își deschise ochii și îi zâmbi spunând: „Mamă ești îngerul meu păzitor, un înger atât de minunat încât îmi pui zâmbetul pe față chiar și în cele mai grele momente!” Mama o pupă pe frunte și o luă în brațe. Tatăl Taniei intră în cameră pentru a-i spune că e timpul pentru micul dejun, după ce termină de mâncat, urmează să plece la noua școală. Tania se îmbrăcă și merse în bucătărie, se puse la masa, iar tatăl ei o întrebă: „Draga mea fată, aștepți să îți faci prieteni noi, ca ori care copilă?”

Tania, cu lacrimi în ochi, își întreabă părinții: „Mamă, tată, credeți că ați făcut alegerea potrivită? Credeți că o să vă fie mai bine așa? Nu o să vă fi dor de mine?” Mama spune: „Tania, nu vorbi prostii, știi bine că noi vrem să îți fie bine, oriunde ești noi tot te iubim, micușa mea.” Tania și-a luat părinții în brațe, ca un semn de mulțumire pentru a le arăta că iubirea din familie e una minunată. Apoi a mers în cameră pentru a își lua valiza cu haine, și, ajungând în stația de autobuz, se pune pe o băncuță, așteptând autobuzul. Uitându-se pe geam la orașul minunat pe care până acum nu l-a văzut niciodată a adormit După o oră, autobuzul a ajuns la școală. Tania s-a trezit. Își simțea inima bătând cu putere. A coborât din autobuz. Se uită în jur și a văzut o mulțime de copii din școală, fericiți, bine îmbrăcați, cu mulți prieteni, diferiți de ea. Își aplecă capul și merse spre cămin ca să își despacheteze bagajele. În următoarea zi, stând în clasă, niște fete se adunară în jurul ei și o întreabară: „Ai vrea să stai cu noi? Dacă așa consideri, poți să îți faci niște prieteni!” Tania zâmbi, merse cu ele în curte și începuse să simtă ceva ce nu a mai simțit niciodată. Că aparține cuiva. Că se acomodeză. Că nu e singură pe lume. Dar după trei luni de școală, lucrurile începeau să se schimbe, copiii nu prea mai doreau să stea cu ea. Tania se întrista foarte tare și nu putea să înțeleagă din ce cauză fac lucrul acesta. Luă decizia să plece acasă la părinți, în vizită. Ajungând acasă, deschise ușa și o strigă pe mama sa, Cu 50

pași ușori mama venise la ea. Tania, atât de fericită că o revede, fugi la mama sa în brațe își puse capul pe umărul ei și începuse să plângă, spunând: „Mamă, mie cu voi îmi e bine, eu nu vreau să vă mai părăsesc niciodată, oricât de mică ar fi casa asta, oricum e viața aici… mie aici îmi e bine!” Mama o strânse în brațe și o sărută pe față. Tania și-a dat seama că nu l-a văzut pe tatăl ei și ăși întrebă mama: „Unde e tata?” Aceasta, plângând, îi răspunse: „A decis să ne părăsească, situația era prea grea și dorea… nu știu ce dorea, dar a plecat.” Fata a simțit că ceva s-a rupt în ea când a auzit aceste cuvinte de la mama ei. Nu a mai putut să spună nimic. A fugit în camera ei și a început să plângă. Lacrimile îi curgeau pe față, iar în gând îi curgeau amintiri… își amintea momentul în care tatăl ei se juca cu ea, acela în care îi citea cele mai frumoase povești. Într-o seară, mama Taniei începu să tușească întrun hal îngrozitor, Tania o îngriji cum putea, la fel cum a îngrijit-o și pe ea, mai demult, mama. După trei luni mama sa se simțea din ce în ce mai rău, Tania era într-o stare groaznică. După șapte luni veni vremea ca mama să cadă întrun somn adânc… și Tania simțea cum sufletul ei s-a făcut scrum, cum prietena ei cea mai bună a dispărut, cum nu mai are pe nimeni, simțea ce însemnă cu adevărat singurătea…

Prietenul de Grigore Vieru Un prieten – ştiţi voi oare? – E comoara cea mai mare! Omul fără de prieteni E ca bradul fără cetini. Ca ogorul fără apă, Ca o mână fără altă. Un prieten, ia aminte, Nu se cumpără, nici vinde!

Gustul dulce-aromat al prieteniei11

Fursecurile și trandafirii din foietaj sunt pregătiți de copiii din clasele a IX-a E, a XI-a E, a XII-a Liceu

Trandafiri din foietaj Alexandra, Ionela, Adina, clasa a XI-a E

Fursecuri…

Clasa a IX-a E: Gabi, Nikolett, Cipri, Petronela, Giorgiana, Ana, Iosif, Lucian Clasa a XI-a E: Alexandra, Adina, Daniel Clasa a XII-a Liceu: Larisa, Cristi, Dacian, Rareș

Gabriel Băcanu

Petronela & Giorgiana Damian

Ciprian Păntălie Ana Sigismund

Lucian Boți, Iosif Rostaș

Larisa Alda, Cristian Muscăliță, Rareș Jecan, Dacian Timiș

Alexandra Ardelean și Adina Jurcă

În loc de concluzii Micul prinț – Antoine de Saint Exupery

Chiar atunci sosi şi vulpea: - Bună ziua! zise vulpea. - Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni. - Sunt aici! zise glasul – sub măr… - Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă… - Sunt o vulpe! zise vulpea - Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist… - Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită. - Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ. Însă, după un răstimp de gândire, adăugă: - Ce înseamnă „a îmblânzi”? - Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici? - Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”? 65

- Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini? - Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”? - E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături!”… - A-ţi crea legături? - Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume… - Încep să înţeleg! zise micul prinţ. E undeva o floare… mi se pare că m-a îmblânzit… - Se prea poate! zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri… - O! dar nu e pe Pământ! zise micul prinţ. Vulpea se arătă foarte nedumerită: - Pe altă planetă? - Da. - Pe planeta aceea sunt vânători? - Nu. - Interesant! Dar găini? - Nici. - Nimic nu e desăvârşit! suspină vulpea. 66

Vulpea însă se întoarse la gândurile sale: - Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamănă între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de al altora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte! Vezi tu, acolo, lanurile de grâu? Eu nu mănânc pâine. Mie grâul nu mi-i de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc aminte de nimic. Şi asta-i trist! Tu ai însă părul de culoarea grâului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Și-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu… Vulpea tăcu şi se uită îndelung la micul prinţ: - Te rog… îmblânzeşte-mă! zise apoi. - Bucuros aş vrea! răspunse micul prinţ - numai că nu prea am timp. Am de căutat prieteni şi o mulţime de lucruri de cunoscut. - Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără lucruri de-a gata, de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei să ai un prieten, îmblânzeşte-mă! - Ce trebuie să fac? zise micul prinţ. - Trebuie să ai foarte multă răbdare! răspunse vulpea. La început, te vei aşeza ceva mai departe de mine, uite-aşa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvânt. Graiul este izvor de neînţelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te aşezi din ce în ce mai aproape de mine. 67

A doua zi, micul prinţ veni din nou. - Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. Ne trebuie rituri. - Ce-i acela rit? zise micul prinţ. - E şi el ceva cu totul dat uitării! zise vulpea. E ceea ce face ca o zi să se deosebească de celelalte zile, o oră, de celelalte ore. Au un rit, spre pildă, vânătorii mei. Se duc să joace, joia, cu fetele din sat. Joia, prin urmare, e o zi minunată! Mă plimb şi eu, atunci, până la vie. Dacă vânătorii s-ar duce la joc la voia întâmplării, toate zilele ar fi la fel, iar eu n-aş mai avea vacanţă niciodată. Astfel micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când ora despărţirii fu aproape: - Vai! zise vulpea… Am să plâng… - Din vina ta – zise micul prinţ – eu nicidecum nuţi voiam răul, ci ai vrut să te îmblânzesc… - Aşa e! zise vulpea. - Dar ai să plângi! zise micul prinţ. - Aşa e! zise vulpea. - Atunci nu dobândeşti nimic din asta! - Ba dobândesc – zise vulpea – datorită culorii

grâului. 68