Personaje feminine din literatură - 2015 (Liceul Special „Sfânta Maria” Arad) by Carina Anqa

CUVÂNT ÎNAINTE Sfânta Fecioară Maria protectoarea școlii noastre Dir. Prof. Florentina Cirin Liceul Special „Sfânta Maria” Arad Mi-a fost ușor să decid ce personalitate feminină să prezint în această lucrare. Școala noastră poartă numele acelei persoane cu adevărat speciale, care, într-un fel sau altul, contribuie semnificativ în devenirea noastră, dar și a copiilor noștri. Fecioara Maria, știe oricine, este mama lui Iisus Hristos. Prin ea, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, fiind posibilă șansa noastră la viață. Biserica Ortodoxă pomenește viața Născătoarei de Dumnezeu prin mai multe Praznice: Nașterea Sfintei Fecioare, Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Bunavestire, Adormirea Maicii Domnului – acestea fiind doar câteva dintre sărbătorile închinate ei, anul liturgic începând și sfârșindu-se cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu. Întreaga Biserică Ortodoxă o numește Preasfânta. Acest nume i s-a dat Maicii Domnului pentru că ea este exemplul desăvârșit al colaborării între Dumnezeu și voința liberă a omului: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Uneori, Fecioara Maria mai este numită și „Noua Eva”, deoarece ascultarea ei desăvârșită de dorința lui Dumnezeu a constituit contraponderea neascultării Evei de Dumnezeu. Preacurata, Preabinecuvântata sau Teotokos sunt alte denumiri ale Maicii Domnului. Theotokos este un cuvânt din limba greacă, care înseamnă Purtătoare de Dumnezeu sau Cea

care I-a dat naștere lui Dumnezeu (în română termenul este tradus ca: Născătoare de Dumnezeu sau Maica Domnului). Marile creaţii literare sunt rodul întâlnirilor cu Dumnezeu în Iubire, cu Acela Care este Creatorul a toate, întâlniri din care ţâşnesc apoi, prin Cuvânt şi cuvinte, iluminări, insuflări sau idei creatoare. Indiferent cum le-am numi, este evident faptul că ele vin de la Dumnezeu şi că ele n-ar fi posibile fără întâlnirea cu El, ca dar şi har, în Lumină şi Iubire. Creaţia poetică devine în acest fel har divin, vibraţie de-o extremă sensibilitate, stare de iluminare, dar al Creatorului. Poezia religioasă este o formă concretă de comunicare, dintotdeauna, a omului cu Dumnezeu. Poeziile de inspirație creștină reuşesc să transfigureze sufletul omului, ele au menirea să îl ridice pe poet, dar și pe cititor la rangul de împreună lucrător cu Dumnezeu la frumuseţea lumii. Despre Sfânta Maria s-a scris mult. Atât din perspectivă teologică, cât și din perspectivă beletristică. Iar folclorul românesc păstrează adevărate bijuterii în versuri închinate ei, ca de pildă: " Pe cărarea câmpului / Merge Maica Domnului, / Florile îi râd frumos / Îngerul cântă duios / Soarele o încunună / I se pleacă mândra lună / Păsărele i senchină / Cărarea-i numai lumină / Domnul din cer o priveşte / Şi cu drag îi zâmbeşte / Vino Eva de priveşte, / Tu Adame dănţuieşte / Că blestemul s-a sfârşit / Blândeţea l-a biruit / Fiul Tatălui iubit / Maicii sfinte dăruit / Cu-a lui dulce gând curat / Bucurie-a-nrâurat / Eva nu te tângui, / Paradisul nu-l jeli / Pe cărarea câmpului / Merge Maica Domnului, / Înspre poarta cerului, / Suie scara Raiului." Lirismul religios nu are prea mulți reprezentanţi de seamă în literatura română. Cu toate acestea aş putea să îi citez pe: Mihai Eminescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Militaru, Radu Gyr, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Voiculescu, Valeriu Anania, Nichifor Crainic – printre cei care scriu poezie religioasă.

În acest sens, două poezii reprezintă veritabile capodopere: Fecioara Maria de Bolintineanu şi Rugăciunea lui Eminescu, fără ca totuşi pe cei doi clasici să ne fie permis a-i trece printre poeţii religioşi. Mihai Eminescu este nu numai autorul imnurilor mariane, capodopere ale poeziei religioase româneşti: Rugăciune şi Răsai asupra mea, sau al unor poezii în care se celebrează marile sărbători ale creştinătăţii (Colinde, colinde, Învierea), ci şi „un poet al iubirii creştine”, poezia lui fiind învăluită de o aură de sacralitate. Autenticitatea sentimentului religios răzbate clar din poezia Rugăciune în care Eminescu dă dovada întregii sale convingeri în puterea rugăciunii către Maica Domnului, singura care poate să ne ridice peste mizeriile acestei lumi, cu aleasa ei dragoste şi mijlocire: „Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară, / O, Maica Preacurată / Şi Pururea Fecioară, / Marie!” Eminescu reuşeşte, prin aceste versuri, să exprime în cuvinte de mare forţă artistică şi perfecţiune a formei o trăire creştină autentică, o rugăciune sinceră, lăsând impresia copleşitoare a unui om care se roagă pentru mântuirea lumii întregi, el fiind un apostol al neamului care-şi spune ruga în comuniune şi unitate creştină. Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu afirmă că: „descifrăm în aceste versuri una dintre cele mai specifice doctrine ale Ortodoxiei, aceea a conlucării dintre Dumnezeu şi om (synergia) în vederea mântuirii acestuia din urmă. La fel de impresionantă este poezia Răsai asupra mea, în care Eminescu transcende mizeria vieţii într-o înţelegere desăvârşită a sfinţeniei şi harului Preasfintei Fecioare Maria, invocată de data aceasta în nume personal. „Maica Domnului e maica omenirii îndurerate. Dragostea ei maternă, veşnic înlăcrimată de soarta omului e întru totul

vrednică rugăciunilor ce i se ridică. Sub privirea ei înstelată de plâns îşi deschide Eminescu inima sfâşiată de drama lui spirituală. Sonetul, pe care i-l închină, e o rugăciune dogorâtă de setea virtuţilor pierdute. Un om de geniu îngenunchează în faţa Sfintei Fecioare. Considerată o capodoperă a liricii religioase de către Ion Negoiţescu, poezia Fecioara Maria, de Dimitrie Bolintineanu, e o transcriere descriptivă a icoanei ridicării Maicii Domnului la cer. Tonul stilistic dominant este uimirea entuziasmată, începând cu adresarea din primele versuri: „Vă uitaţi cât de frumoasă / Se înalţă în azur / Într-o ceaţă argintoasă / Cu flori d-aur împrejur”. Nu atât portretul Sfintei Fecioare stăruie în descrierea lui Bolintineanu, cât participarea cosmică la acest act divin. În concluzie, Fecioara Maria nu poate fi ignorată. Despre ea s-au scris mii de cărți, pe ea au pictat-o pictori celebri, dar și iconari retrași în singurătățile munților, ea este mereu prezentă în viața fiecărui creștin, în viața copiilor, a artiștilor, a tuturor, deoarece ea este... Teotokos, Purtătoarea de Dumnezeu...

Bibliografie: • XXX, Mari duhovnici români despre Maica Domnului, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2004. • Dimitrie Bolintineanu, Opere, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2011 • Monahia Semfora Gafton, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2005 • Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Erc Press, București, 2009 • Pr. Michel-Philippe Laroche, Theotokos. Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe, traducere din limba franceza de Dora Mezdrea, Ed. Sophia, București, 2004

Partea I Ipostaze ale feminităţii în literatură Prof. Daniela Andra Colegiul Tehnic “Aurel Vlaicu” Arad Considerată sursă a fericirii şi în acelaşi timp izvor de suferinţă „femeia” este cea care i-a inspirat pe marii creatori ai lumii încă din cele mai vechi timpuri. Căzuţi pradă frumuseţii şi farmecelor feminine, sculptori, pictori, muzicieni şi nu în ultimul rând maeştrii ai cuvântului au dat naştere unor minunate opere de artă. Astfel, în sculptură, femeia a inspirat opera „Venus din Milo”. Marii pictori ai lumii şi-au manifestat admiraţia faţă de femeie, importante înacest sens fiind: „Gioconda” lui Leonardo da Vinci, „Venus din Urbio” şi „Amor sacru şi amor profan” ale lui Tizziano, „Cele trei graţii” de Rubens, „Olimpia” lui Manet şi „Domnişoarele din Avignon”, pictură realizată de Pablo Picasso. În cele mai multe opere literare, femeia este percepută ca jumătatea unui întreg, de aceea, este necesar să amintesc modul în care au luat naştere cele două entităţi: femeia şi bărbatul. Mă voi referi în acest sens la cunoscutul Mit al Androginului („ANDROS” –bărbat şi „GYNE” – femeie). Acesta explică într-o formă alegorică atracţia erotică, împlinirea ideală a dragostei, când jumătăţile se regăsesc. Conform mitului, Androginul, fiul lui Hermes – mesager al O l i m p u l u i ş i a l Afroditei – zeiţa frumuseţii, tânăr de o frumuseţe rară, a iscat o pasiune uriaşă în sufletul nimfei lacului Salmakis. El a respins-o, motiv ce a determinat-o să-l cuprindă cu braţele refuzând a se desprinde de corpul celui îndrăgit. Aceasta a implorat s ă l i s e u n e a s c ă t r u p u r i l e

pe vecie, într -o imagine statutară. Dar noua f ă p t u r ă bisexuală, care reunea forţa bărbătească cu atracţia feminină, devenise o creatură perfectă, rivalizând cu zeii înşişi pe care a încercat să-i alunge din Olimp. Zeus a sancţionat -o, tăind-o în două cu f u l g e r u l s ă u ş i a n u l â n d u - i p u t e r e a ideală. Din acel moment, cele două jumătăţi devenite entităţi separate – bărbatul şifemeia – aleargă fără încetare prin lume căutându-se reciproc. Aici intervine ERO S care împreunează frânturile vechii naturi, cel care -şi dă osteneala să facă din două fiinţe una singură, să vindece suferinţa speţei umane. EROS este o eternă sursă de fericire şi suferinţă, idee ce revine obsesiv în operele celor mai mulţi scriitori din literatura română. Personaje feminine în nuvelistica românească Voi aminti câteva dintre cele mai de seamă nuvele, în care „femeia” îşi face resimţită prezenţa. Ca personaj al operelor în proză, „femeia” debutează în nuvelele lui Costache Negruzzi. Astfel, în 1837 apare nuvela melodramatică „Zoe” în care eroina este o f e m e i e pierdută, dar inocentă sufleteşte, în s t a r e d e p a s i u n i f u r i b u n d e , d e u n devotament fără margini. Căzută în mâinile unor curtezani cinici, ea sfârşeşte prin a se sinucide. Demnă de toată admiraţia este eroina nuvelei istorice, prima din literatura noastră, „Alexandru Lăpuşneanul”(1840). D o m n i ţ a R u x a n d r a este deţinătoarea unor calităţi morale deosebite: bunătate, blândeţe, la care se adaugă şi neasemuita frumuseţe „care făcea vestite pre femeile românce”. Acestora le urmează „Doamna Chiajna”, personajul principal al nuvelei o m o n i m e , d i n 1 8 6 0 ,

scrisă de Alexandru Odobescu. Continuator al l u i C o s t a c h e Negruzzi, Odobescu evocă domnia autoritară a Chiajnei, care deschide o întreagă serie tipologică în literatura română. C o n t i n u a t o r a l nuvelelor romantice s -a dovedit a fi şi Mihai E m i n e s c u p r i n „Cezara” (1876). Cezara, personaj feminin, este simbolul frumuseţii, al senzualităţii, c a r e poate seduce pe oricine, chiar şi pe călugărul Ieronim. Nuvela e s t e transpunerea în planul ficţiunii a idealului eminescian de iubire. Puterea de dăruire în dragoste îl ademeneşte treptat şi pe Ieronim. Barbu Ştefănescu Delavrancea scrie, în 1883, prima sa nuvelă intitulată „Sultănica”, în care descrie drama unei tinere de la ţară. Este surprins zbuciumul lăuntric al eroinei care suferă din cauza neîmplinirii în dragoste. Personaje feminine în romanele româneşti Primele romane din literatura română surprind şi ele sufletul feminin. Astfel, în1855, îşi face apariţia romanul „Manoil”, al lui Dimitrie Bolintineanu. Sunt surprinse aici două femei. Prima este cea necredincioasă care împinge bărbatul în prăpastia viciului, iar cea de-a doua întruchipează iubirea pură, salvatoare. Acelaşi autor publică în 1862 romanul „Elena”, o încercare originală de analiză a sufletului feminin, a sentimentului geloziei. Romancierul urmăreşte tortura la care se supune bărbatul chinuind -o în acelaşi timp cu oarba gelozie şi pe femeia iubită şi ura pe c a r e E l e n a o s i m t e l a rândul ei, în compensaţie faţă de Alexandru. În portretul fragilei Elena, care suferă discret din pricina unei căsătorii nepotrivite, apar trăsături ce vor reveni la eroinele lui Duiliu

Zamfirescu. Acestora le urmează „Ciocoii vechi şi noi” (1863), în care Nicolae Filimon realizează cu o sensibilitate aparte portretele a două femei total opuse, antitetice (cum va realiza mai târziu Camil Petrescu în „Patul lui Procust”). P r i m a e s t e C h e r a D u d u c a , f e m e i a c u r t e z a n ă , f e m e i a d i a b o l i c ă : „ Această Veneră orientală ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunii grece din Fanar precum odinioară strămoaşa sa zeiască din spumele vânturate ale mării avea o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin iscusit. Viaţa cea plină de răsfăţuri părinteşti ce petrecuse din primii ani ai copilăriei sale şi lipsa de educaţie făcuse să se dezvelească într-însa o mulţime de dorinţe nepotrivite cu poziţiunea ei socială . I u b e a l u x u l c u deosebire; îi plăcea foarte mult viaţa z g o m o t o a s ă , î n f i n e , t o a t ă fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici şi extravagante capriţii”. (Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi şi noi”, Ed. Minerva, 1977, pag. 54).C e a d e a d o u a e s t e M a r i a C . , f e m e i a i n g e n u ă , a n g e l i c ă , p u r ă : „ În mijlocul acestor femei şedea o copilă ca de patrusprezece ani şi cosea la ciur un simizet. Niciodată natura nu combinase mai multe nuanţe de frumuseţe într-o fiinţă umană, decât în această jună copilă: ochii negrii umbriţi de nişte gene şi sprâncene ca pana corbului, pieliţa albă şi colorată de purpură, buze ce se întreceau cu rozele, dinţi albi şi frumoşi, toate în fine armonizau de minune cu un trup de o formă minunată, cu nişte mâini delicate de nimfă (...)”.(Idem, pag. 23). Arta realizării personajului feminin atinge un nivel superior prin Sia Comănăşteanu, eroina romanului „Viaţa la ţară” de Duiliu Zamfirescu (1894). Ea estepersonificarea farmecului firesc şi calm, activ, al vieţii rurale, iar farmecul şi graţia sunt susţinute de o prezenţă discretă a eroinei. Tot în 1894 este publicat, în „Vatra”, romanul

„Mara” de Ioan Slavici. Eroina centrală este „Mara”, o precupeaţă văduvă, care se zbate să asigure o existenţă modestă celor doi copii ai săi. Dârză, abilă şi uneori egoistă, ea îşi foloseşte însuşirile pentru a depăşi obstacolele vieţii: „...când simte greul vieţii, Mara nu plânge ci sparge oale ori răstoarnă mese şi coşuri ”. În aceeaşi perioadă apare romanul liric şi simbolic al lui Alexandru Macedonski „Thalassa”. Avându -l ca model pe E m i n e s c u , e l î ş i i m a g i n e a z ă o poveste în care tânărul Thallassa, ajuns paznic al Insulei Şerpilor, îşi populează singurătatea cu cele mai fantastice închipuiri. Şi la ce se putea gândi mai întâi decât la o f e m e i e . . . Astfel, valurile aruncă pe ţărm o f e m e i e ( C a l i o p e ) , s i n g u r a supravieţuitoare a unui naufragiu. Cei doi cunosc toate ipostazele iubirii: voluptatea îmbrăţişărilor, ura şi rănile orgoliului (regăsite şi în „Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu), nostalgia iubirii absolute. Obsedat de ideea despărţirii, „El” o ucide pe „Ea” şi apoi se sinucide spre a se regăsi deplin şi a reface unitatea originară a sufletelor. O mare parte din etapele iubirii de aici le-am regăsit şi la Camil Petrescu. Seria romanelor de la începutul sec. XX, în care femeia deţine un rol esenţial, debutează cu „Ape adânci” (1919) al Hortensiei PapadatBengescu, continuă cu „ F e m e i a î n f a ţ a o g l i n z i i ” (1921) şi cu Ciclul Hallipilor” (1926 -1938), r o m a n a l aceleiaşi autoare, despre care Eugen Lovinescu afirma: „n i m e n i n-a proiectat î n literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”. Autoarea scrie o literatură fundamental feminină, iar personajele feminine sunt coborâte din înălţimea, de pe piedestalul pe care le urcau de nenumărate ori, opere scrise de veşnicul îndrăgostit de frumos – bărbatul. Personaje precum Sia sau Mika sunt rodul unor greşeli erotice, născute din păcat. Personajele sunt aduse în faţa cititorului prin ochii celorlalte personaje, tehnică întâlnită şi la

Camil Petrescu. Astfel, Lina văzută prin ochii unei prietene este scuzată de lipsa ei de frumuseţe: „forma ei de pămătuf simpatic, gâtul scurt şi gros, bustul scurt şi gros, pântecul rotunjor, faţa urâtă, desigur cu ochii mici şi miopi, fără culoare... ”. Aceeaşi Lina îl irită pe Lică: „Tocmai o proastă şi o urâtă îi făcuse acel dar ...”(i-o născuse pe Sia). Un alt personaj feminin al Hortensiei Papadat-Bengescu este Ada Razu pe c a r e a c e l a ş i Lică o vede ca pe „o ţigăncuşă uscată ca un d r a c , c u b u z e r o ş i i c a sângele închegat şi cu o pereche de ochi aprinşi, (...) o femeiuşcă pipărată”. LuiMarcian îi scăpa partea vulgară a firii ei, considerând-o „o femeie de treabă”. Soţul ei, Maxenţiu, o numeşte în gând „vrăjitoare” socotind-o vinovată de agravarea bolii sale. O trăsătură esenţială a femeilor din „Ciclul Hallipilor” este snobismul, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust. Aş aminti în acest sens că Elena Drăgănescu Hallipa, lipsită de cultură muzicală, organizează în propriul salon audiţii muzicale care atrag importante personalităţi ale vremii. Prin tot ceea ce face, ea întruchipează perfect snobismul epocii, adică arta de a trăi la suprafaţa lucrurilor, ignorând voit profunzimea lor. Ea se aseamănă într-o oarecare măsură cu Emilia Răchitaru din romanul lui Camil Petrescu. Importante sunt şi personajele feminine din romanele lui Liviu Rebreanu „Ion” (1920) şi „Pădurea spânzuraţilor” (1922). În primul este surprins destinul tragic al Anei „femeie urâtă dar bogată” c u c a r e I o n s e c ă s ă t o r e ş t e renunţând la dragostea lui adevărată, Florica „mai frumoasă ca oricând ”. „Stinsă”, cu „inima seacă şi goală”, Ana se spânzură. În cel de-al doilea, femeia ne apare ca fiinţă ideală prin vocea lui Apostol Bologa, care, a f l a t î n a i n t e a e x e c u ţ i e i , m ă r t u r i s e ş t e despre

mama sa şi despre soţia sa Ilona: „Amândouă mi-au sădit în inimă iubirea şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa călăuzitoare”. Femeia, personaj în opere dramatice Alături de femeia personaj de nuvelă sau roman, femeia există în literatura română şi ca personaj în opera dramatică: dramă sau comedie. Temelia dramaturgiei româneşti a constituit-o, după cum bine se ştie, seria de piese de teatru din ciclul „Chiriţelor” ce îl au ca autor pe Vasile Alecsandri. Chiriţa, personajul feminin, reprezintă prototipul micului proprietar ahtiat să parvină. Ea este o cucoană cu teribile fandoseli, care debitează un stupefiant jargon franţuzit. Piesele lui Alecsandri le vor anticipa pe cele ale lui Caragiale: „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”. Afinităţile lui Alecsandri sunt mai evidente în piesa „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Personajele feminine – Veta, Ziţa, Zoe Trahanache şi Miţa Baston – întruchipează tipul cochetei ambiţioase şi adulterine. U n a d i n t r e c e l e m a i r e m a r c a b i l e drame romantice este „Răzvan şi Vidra”( 1 8 6 7 ) a l u i B o g d a n P e t r i c e i c u Hasdeu. Eroina feminină, Vidra, este n e p o a t a vornicului Moţoc. Fire energică şi ambiţioasă, ea îl stimulează pe calea ambiţiei şi amăririi pe Răzvan. Prins în mrejele Vidrei acesta tinde tot mai mult spre putere, ceea ce-i aduce moartea. Prin iubirea ei, Vidra devine malefică. Dramaturgia românească se îmbogăţeşte, în 1909, cu drama „Apus de soare”, p r i m a p a r t e a t r i l o g i e i l u i B a r b u Ştefănescu Delavrancea, în care sunt create a l t e personaje feminine: Doamna Maria şi Oana, soţia şi respectiv fiica domnitorului Ş t e f a n c e l Mare. Iubitoare şi credincioase, ele

se încadrează în c a t e g o r i a personajelor pozitive din literatura română ce are temă istoria naţională. Comparabilă cu Vitoria Lipan din „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu, Anca, eroina centrală a dramei în două acte „Năpasta” (1890) de Ion L u c a C a r a g i a l e întruchipează o femeie ale cărei trăiri s-au concentrat într-un obsesiv sentiment: dorinţa de răzbunare, pedepsirea celui vinovat de moartea iubitului ei. În momentul în care vinovatul este pedepsit ea rosteşte: „năpastă pentru năpastă”. Bibliografie 1. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941. 2. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, eseu despre romanul românesc, Vol. II, Editura Minerva, 1981. 3. Streinu, Vladimir, Prozatori români, Editura Albatros, 2003.

Priviri caleidoscopice asupra personajelor feminine în literatură Prof. Carina A. Baba Liceul Special ”Sfânta Maria” Arad În viziunea scriitorilor români și nu numai, femeia este percepută, de obicei, ca obiect al admirației sau al adorației, ea metamorfozându-se în funcție de sentimentele confuze pe care le generează în sufletul bărbaților sau după determinările social-politice, etice și, deși ocupă locul central al ficțiunii, glasul ei nu răzbate până la noi, iar esența ei

rămâne o necunoscută, rezolvată (comod) prin expresii ca etern/mister feminin. Personajele feminine din romanele scriitorilor se pot clasifica în: femeia virilizată (Clara, Vidra, Mara, Vitoria Lipan), mama (Smaranda Creangă, Aglae Tulea), femeiamiraj (Sașa Comăneșteanu, Otilia, Adela, Rusoaica, Donna Alba, Ela, Dania, Maitreyi), intelectuala (Elena, doamna T, Ioana), femeia comună (Ana Baciu, Ana din nuvela Moara cu Noroc, Ruxanda Lăpușneanu, Ilisafta, Catrina Moromete), curtezana (Emilia, Georgeta, Nineta Romulus), adulterina (Zoe, Veta), înger și demon (Olguța, Monica, Matilda, Suzy). Feminitatea, în perspectiva scriitoarelor, capătă statutul de subiect cunoscător, manifestând deschidere către probleme noi ale genului: emancipare, victimizare, empatie, grijă. În ciuda tuturor acestor observații, feminitatea își găsește cea mai frumoasă reprezentare în personajul feminin care rezumă un set de calități intrinseci: vulnerabilitate, fragilitate, frumusețe, subiectivitate. Personajele feminine din romanele scriitoarelor se pot clasifica în: înger și demon (Ana Stravi, Marta); curtezana (Mika-Lé, Coca-Aimeé, Lenora); femeia virilizată (Voica, Profira Murgeanu, Catrina Cațian); intelectuala - cu varianta ei specifică, scriitoarea în literatura feminină – (Mirona, Ana Stravi, emancipata (Elena Drăgănescu, Cora Drăgescu, Bogdana); narcisista (Manuela); victima prejudecăților (Olga, Maria Măneanu, Diana Slavu). *** Peste tot în lume, peste toate epocile, în scrieri, muzici, picturi, științe - femeia și-a fluturat voalul misterios uimind și fermecând de fiecare dată, datorită felului ei (fascinant) de a fi. Eva, prototipul femeii, apare în scrieri sfinte, iertându-i-se că a dus omenirea în lumi pline de durere. Despre ea scriu mulți oameni de litere, dar Mark Twain

prezintă un inedit jurnal al Evei, care schițează mereu câte un surâs în colțul buzelor cititorilor. Am pierdut Grădina, spune ea, dar l-am găsit pe el şi sunt mulțumită. Mă iubește cât poate, iar eu îl iubesc cu toată forţa firii mele pline de pasiune (... ) Dacă mă întreb de ce îl iubesc, descopăr că nu ştiu şi, de fapt, nici nu prea mă sinchisesc să aflu… Jurnalul lui Adam şi al Evei este un text emoţionant şi plin de umor, deopotrivă, în care autorul, Mark Twain, împleteşte cuvintele cu un talent desăvârşit, într-o poveste tare savuroasă despre început şi despre frumuseţea iubirii. Eva acestui scriitor este o ființă ciudată, dar care reușește să cucerească orice inimă cu istețimea ei, cu bunătatea ei, cu inocența ei, cu personalitatea ei întreagă, plină de bune și... rele. *** Dacă ar fi să realizăm un top al celor mai complexe personaje feminine din toată lumea și din toate timpurile, pe podium s-ar afla cu siguranță Scarlett O'Hara, Katherina Minola și Mary Poppins. De ce? Pentru că... Scarlett O’Hara aşa egoistă, încăpăţânată, încrezută şi nesuferită cum era, a reuşit să schimbe regulile jocului într-o vreme în care femeile erau doar simple obiecte decorative în vitrina societăţii. Katherina Minola este femeia care îşi cunoaşte foarte bine locul în societate, care ştie diferenţa dintre comportamentul în public şi cel din viaţa privată şi care înţelege mai bine ca oricare alta că o căsătorie este, înainte de toate, un parteneriat. Mary Poppins a dat un alt înţeles noţiunii de guvernantă şi a dovedit că farmecul, optimismul, ironia fină şi nu bătaia dau cele mai bune rezultate atunci când vine vorba de educaţia copiilor.

*** ...nimic nu se face decât prin ea și pentru ea (A. France) Femeia! Elementul ce s-a ştiut face simţit oriunde, oricând şi cu toate ipostazele şi feţele ei. A fost slăvită în poezie, cântată în ode, reprodusă în picturi sau sculpturi, şi-a pus, de multe ori, amprenta asupra istoriei. A fost amintită în fiecare etapă a vieţii sale: fată, iubită, soţie, mamă; i s-au prezentat calităţile şi defectele, punctele tari şi punctele slabe, poate şi pentru că „nimic nu ţine loc de femeie. De aceea au un preţ atât de mare.” (Victor Duţă). „Două puteri sunt în lume mai mari decât toate: Dumnezeu în cer şi mama pe pământ. Un om este aşa cum vrea Dumnezeu şi cum îl creşte mama care l-a făcut” (G. G. Lovinescu). Şi pentru că „Dumnezeu nu poate fi peste tot, El le-a făcut pe mame” (proverb arab), care au devenit „numele lui Dumnezeu din sufletul şi de pe buzele copiilor mici” (W. M. Thackeray). *** Nobelul pentru literatură poate să fie câștigat și de către femei. Dovadă stau scriitoarele Selma Lagerlof, autoarea cărții Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, pentru care sa documentat trei ani, studiind natura, viața păsărilor și a animalelor. A fost prima femeie care a obținut acest premiu. Aceasta se întâmpla în anul 1909. Urmează, în 1926, să obțină acest premiu scriitoarea italiancă Grazia Deledda, ale cărei cărți sunt construite în jurul problemelor generale, cum sunt iubirea și moartea. Trilogia Kristin Lavransdatter i-a adus acest prestigios premiu scriitoarei Sigrid Undset, iar descrierile bogate ale vieții țăranilor din China i-au adus un Nobel scriitoarei Pearl S. Buck. Gabriela Mistral, Nelly Sachs, Nadine Gordimer, Toni Morrison, Wislawa Szumborska, Elfriede Jelinek, Doris

Lessin, Alice Munro, Herta Mȕller – sunt celelalte nume feminine care au obținut premiul Nobel în decursul timpului. Herta Mȕller este o scriitoare germană de origine română, în a cărei operă se regăsesc teme legate de abuzurile regimului comunist sau de deportarea minorităților în gulagurile sovietice. Leagănul respirației, Ținuturile joase, Călătorie într-un picior sunt doar câteva dintre cărțile sale. Bibliografie Mark Twain, Jurnalul lui Adam și al Evei, Editura Univers, București, 1983 Margaret Mittchell, Pe aripile vântului, Editura Adevărul, București, 2010 William Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei, Editura Adevărul, București, 2010 P.L.Travers, Mary Poppins, Editura RAO, București, 2005 Maxime și cugetări, Editura Epigraf, Chișinău, 2007

Miriam Prof. drd. diac. Lucian V. Baba Seminarul Teologic Ortodox Arad Femei înțelepte, femei războinice, regine sau curtezane, slujitoare a lui Dumnezeu, proorocițe. De la Eva (care apare în prima carte a Sfintei Scripturi – Geneza) și până la femeia îmbrăcată în soare (care apare în ultima carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa) – femeile menționate în Sfânta Scriptură nu încetează să fascineze pe fiecare dintre noi. Unele sunt cunoscute, altele sunt mai puțin cunoscute, dar toate, fără excepție, fac față într-o manieră extraordinară provocărilor care le apar înainte.

Dintre aceste femei excepționale nu putea lipsi sora profetului Moise și a lui Aaron, Miriam. Miriam este o îndrumătoare în ceea ce privește cântarea și jocul, reflectând una dintre cele mai frumoase personalități feminine din Sfânta Scriptură. Dar ea nu este pricepută doar în ale cântării, ci este și o aprigă protectoare a familiei sale. Acest lucru e lesne de observat în episodul care descrie modalitatea de salvare a frățiorului său. Pe de o parte îl salvează pe Moise de la moarte sigură, doarece se răzvrătește, împreună cu mama sa, împotriva decretului Faraonului, lăsând copilul în viață. Pe de altă parte, îl supraveghează pe Moise plutind într-un coșuleț pe apele Nilului. Copilul este văzut de fiica Faraonului, scos din fluviu și adoptat de către aceasta. Miriam îi "găsește" doică copilului pe însăși mama sa. Miriam este un avocat al familiei sale. Se spune că tatăl ei, Amram, a hotărât să divorțeze de mama ei, Ioșebed, deoarece se temea că Faraon îi va ucide băieții. Pilda lui e urmată de toți evreii... până când intervine Miriam, care își convinge tatăl să își schimbe decizia. Miriam este o proorociță și o poetă. Învățații evrei consideră că aceste îndeletniciri sunt inspirate din realitatea în care a trăit ea, astfel, multe femei ale timpului său puteau să aibă aceste ocupații. Dar Miriam este cu mult mai mult de atât. Este o persoană temerară, o curajoasă care are îndrăzneala de a spune ceea ce gândește. Profetul Miheia o consideră căpetenie a poporului evreu rătăcit prin pustiu. Era deasupra celorlalți și vorbea deschis – acestea sunt argumentele aduse de profet. Moise și Miriam se reîntâlnesc târziu, după ce acesta își părăsește locuința adoptivă, fiind trimis de Dumnezeu să îi elibereze pe evrei din sclavia egipteană. După separarea apelor Mării Roșii, Moise va cânta un cântec de slavă lui

Dumnezeu. Miriam va cânta împreună cu fratele ei, și, mai mult de atât, va fi urmată de către toate femeile din popor. Totuși, o greșeală tot face: o desconsideră pe soția lui Moise, deoarece face parte dintr-un alt popor. Pentru acest lucru va suferi de lepră: este știut că evreii consideră clevetirea un mare, mare păcat. Aproape mereu de frații săi, mereu aproape de Dumnezeu, Miriam a trăit frumos, îmbinând frumusețea muzicii și a dansului cu lupta pentru o viață liberă, în ascultare doar de Dumnezeu, dând dovadă că Femeia are o menire profundă și un caracter cu adevărat complex, care poate să înfrumuseze atât locul în care trăiește, cât și viețile celor alături de care trăiește. Potrivit unui text din Targum, Moise, Aron şi Miriam sunt „trei profeţi: Moise, pentru a învăţa tradiţia şi legile, Aron, pentru a impune reconcilierea asupra poporului şi Miriam, pentru a instrui femeile”. Miriam moare în Cadeș, cu puțin înainte de sfârșitul călătoriei spre Pământul Făgăduinței, dar viața ei rămâne însemnată în Scriptură, precum și în alte izvoare ale poporului evreu, aducând aminte de o femeie înțeleaptă, curajoasă, fascinantă...

Personaj în propria carte Prof. Florica R. Cândea Încă nu m-am devorat, de tot, dar, după prelungi zbateri, sper să mă descarc de întâmplările, parolele, parodiile interioare, să las pe cele exterioare să mă introducă într-o nouă lume și să mă pregătesc cu o altă intrare în scenă. Veți găsi o inflație de lucruri, nespuse, uneori am cam uitat de mine.

Alteori, m-am uitat pe fereastra biografiei existențiale și am despuiat povești. Cu o voce. Acum, i-am adus jertfă unei lăuntrice tăceri. Eu sunt o ființă critică doar cu mine, iar când scriu, am un anume stil, o anume forță, nemalefică. Cu rânduri vag melodice, autobiografice îmi chem la răspundere interfața, nu-mi joc de-a harababura personajul, îl conștietizez, coerent și-l croșetez pe toate fețele. Când cu un fir, pe orizontală, când cu două, vertical, ori, pe alocuri, mai și mă cârpesc. Fără hățișuri, însă. Nu scriu cu litere îngroșate, dar am să folosesc, drept scut, colajul. Zilele mele se aseamănă cu un ocean. Nu sunt identice. Nu mă macină nici nu mă cern. Nici ceartă. Mă supun doar timpului, cu abisul din el, cu povestea dintr-o altă povestire și-mi ucid paginile. Apoi le îmbălsămez, le plutesc, într-un scris... de mână, să nu mă inunde trupul. Răscolit. De argumente. Dacă țin Jurnale? E pură fantezie. Și poezia! Și lunga mea călătorie e fascinantă, non-absurdă, non-absconsă. Cum m-am răsărit? Ca dintr-o fântână, fără apă de izvor. Acum? Nu mai pot să mă răsar decât dacă prefac întoarcerea și o păcălesc, în somn. Nu am mai multe fețe. Doar diamantul… sau cameleonul… eu am o singură față ce se plimbă, doar în caleașca vieții. Ca o prințesă pierdută [ce presimțire!]. Orbitor de ciudată, intenționat mă pierd în ceață și-mi caut loc în creșterea îndepărtată. Cum, care creștere? Aceea deodată cu Luna de pe îndepărtatul Cer. Rotundă. Ca și Coroana. Cum, care coroană?

Cea în care se adăpoștește rodul Cum, care rod? Cel din stâlpul casei, la scara podului, la portița grădinii sau la cumpăna fântânii. Cum, care gustare? Gustarea ignoranței, a [ne]despuierii de false pudori, a vieții întrerupte de marele Stop, a minții înfundate cât lobul de la ureche [cum, care dare?] Darea din mână, zborul și drumul din doi în unul, apoi din doi în trei... cine mai știe [am lipsit la Lecția aceasta]. Cum, care bal? Acela de pe pajiștea cuvintelor, cu miez de caramel și nucă, cu miez de ardere continuă, cu dulcea supunere a mărgelei de pe șiragul tăcut al voalului [cum, care voal?]... doar mireasa vândută e-n mâna ta, Timpule! Cum, care Personaj, în propria carte? Doar am de toate… și dor… și dar… și apă… și pribegie… [dar nu am ham și nu am jug]! și mai am o Catedrală lângă un Parc unde se plimbă Îngerii și mă biciuie din aripe și mă visează nu am alte averi decât o Rugă și un Rug sau o Noapte sau un Film sau un Fiu… Cum, dacă mă petrec îngropată în ploi?... trepidând în descătușate emoții botezându-mă elegiac de la a la z va mirosi curând a… Nicăieri

și crinii vor lua locul miresei voi adormi îngropată în ieri… voi visa lacrime pe boabe de struguri iar în loc de garnitură voi alege smochinul ……………………….. Sufletul călătorește serpentinele se interpun fotografiile vor fi [ne]trucate dar nu se vor legăna decât în suferinți Cum, care Prezent? cel din Cutia poștală de la Mansarda de sub fereastră Acolo dansează Imperiul personajului meu din propria carte numai Ea, Clipa se deghizează ca un nor… trecător Știi? Când vei răsfoi aceste rânduri, vei înțelege de ce Potirul meu se umple mereu...

Pagini către cititori Prof. Florica R. Cândea Oricine, când este tânăr, cu o minte tânără, își antrenează memoria sau capacitățile, încercând mai în glumă sau mai în serios, diverse preocupări, care să îl atragă și de ce nu, să îl distragă de la una, de la alta. Am încercat și eu câteva, mulțumesc tuturor acelora care m-au susținut mai mult moral. Acum, trecând, cu o altă minte, chiar de viața m-a încercat și mă mai încearcă, drumul mi se luminează doar prin

culoare și poezie. Nici de simțuri, fie ele anorexice, nu mai doresc să vorbesc. Doar de o altă plăcere. Cea a scrierii. Pentru mine, e ca o Stea, care nu apune, dar, mărturisesc, prin plăcerea acestor ”încercări” nu doresc să deschid toate căile paradisului, vreau doar să vă îndemn să vedeți în mine acea femeie luptătoare, cu un mare act de voință, ca să îmi depășesc impasurile, să ies învingătoare printr-un act deliberator... versul... prin răcoare, prin strălucire, emoție, frison, teamă și multă iubire. Iubire? Pentru cine? Cred că îmi vor rămâne doar pasionații de... extreme... Juste pour rire... Nu mă întrebați cât am iertat, sau cât mă poate iubi pe mine cineva. Eu nu îmi iert mie, personal, că nu am avut, nici nu pot avea tăria, nici destul curaj să-mi fi făcut singură calea... Sufletul... mereu am negociat cu el, să-mi pună pe cântar, un cântar cu două talere, încrederea în mine și neîncrederea (altora) în mine. Dar sufletul n-a vrut. Căci el e inefabil, atât timp cât a știut să mă ridice la timp din... căzătură. Acum privesc în urmă... nu mă mai tem... tinerețea mea e un final de frumoasă aventură, într-un carnaval în care nimeni n-a mai intervenit la regie. Ce înălțătoare sunt, acum, pentru mine, cuvintele... și amară iubirea, amăgitoare chiar, în dulceața ei efemeră... Acum nici nu mă lamentez, nici nu mă tânguiesc... Am iubit, am sperat, am iertat... dar nu m-am schimbat. Câți oare s-au mai rugat și pentru mine? Sau pentru noi? Care noi? Noi, ce-ntindem mâna unor iluzii, cu lacrima necursă, cu speranțe sau cutezanțe de a trece peste încercări... Altele decât cele ce vi le propun în rândurile ce urmează... căci am ascultat de îndemnul glasului sufletului meu... Ca o pasăre... pe o sârmă ghimpată... Și cartea e o pasăre... care cântă liber și se luptă să nu-și piardă trilul...

În carte se întâlnesc mai multe lucruri. Vă invit, dragii mei, să le descoperiți. Cartea nu este o autoficțiune... sunt ”întâmplări” frumoase pe care le-am trăit... un exercițiu de sinceritate cu multe metafore, dar sunt și întâmplări ”inventate”, dorite sau spulberate, căci așa e o carte, un amalgam de realitate și ficțiune. Pentru care acum, în fața dv., depun mărturie... Poate, în acest fel, inima nu îmi va mai arde, mă va face mai lucidă, iar șirul de metafore, iluzii, invocații, interogații, dacă și-au cerut un loc în viața mea acum, și-au găsit locul în carte. Iar refrenele, câte le găsiți, să le îngânați cu mine. Cât despre galben-movul brândușelor – la fel, vă invit să le simțiți parfumul, petală cu petală, din această carte a paginilor trăite.... Căci viața, prin florile ei, (încă) mai palpită. Cât despre speciile literare propuse în acest volum, nu îndrăznesc a le numi nici rondeluri, nici sonete, nici pasteluri, nici lirică meditativă, ci, pur și simplu, ”însemnări dintr-o viață” transpusă în încercări... nu numai lirice, ci și temute ”viori” la o vârstă (de tot) temută-trăită, căci știu... această Antologie lirică e mult mai veche, versurile sunt atât scrise, cât și trăite și adunate, nu după curgerea anilor, ci după unele ”evenimente” petrecute într-un răstimp emoțional, vreme de peste treizeci de ani...

Marguerite Duras Prof. Luminița Costescu Liceul Special ”Sfânta Maria” Arad Marguerite Duras, numele la naştere Marguerite Donnadieu, (n. 4 aprilie 1914, Gia Dinh, aproape de Saigon în fosta Indochina Franceză – d. 3 martie 1996, Paris) a fost o romancieră şi regizoare de film franceză, care s-a născut în Vietnamul de azi, dar a trăit şi a activat toată viaţa în Franţa. Marguerite Duras a revenit în Franţa în 1927 unde, după ce a studiat matematica, ştiinţele politice şi dreptul, a cunoscut o prodigioasă carieră de romancieră (fiind considerată a fi parte a aşa numitului curent literar nouveau roman), scenaristă şi cineastă. Ulterior, după ce a scris scenariul larg recunoscutului film a lui Alain Resnais, Hiroshima, mon amour, a continuat alte două cariere, cea de realizatoare de scenarii de film şi, ulterior, cea de regizor de film. În 1943 îi apare primul roman: „Les impudents”, dar a devenit cunoscută în anii '50, mai ales după ce a scris scenariul filmului Hiroshima mon amour (realizat în 1959), în regia lui Alain Resnais). Biografia sa a fost extrem de spectaculoasă. A fost, printre altele secretar al Ministerului Coloniilor, membră a Rezistenţei Franceze, a lucrat ca jurnalist pentru revista Observateur. În 1950, romanul „Un barrage contre le Pacifique” este nominalizat la Premiul Goncourt, pe care totuşi îl ratează din cauză că simpatiza cu Partidul Comunist. Un alt roman, „Moderato cantabile”,(1958) a fost ecranizat în regia lui Peter Brook, cu Jean-Paul Belmondo şi Jeanne Moreau, care a primit la

Cannes premiul pentru cea mai bună actriţă. In 1984 primeşte Premiul Goncourt pentru romanul „Amantul”. A publicat zeci de volume de romane şi nuvele. Opera ei cuprinde un univers romanesc sintetic, abstract, static, ce îşi extrage substanţa din încordarea cu care personajele aşteaptă patetic un eveniment exterior, susceptibil de a conferi sens şi coerenţă unei existenţe ambigui. Încercările lor de a se sustrage singuratăţii, pe căile dragostei absolute, ale crimei sau ale nebuniei, sunt menite a certifica efemeritatea dialogului veritabil, dacă nu conştiinţa imposibilităţii comunicării şi fatalitatea tăcerii. Limbajul cotidian, sobru, lipsit de artificii, permite dezvaluirea surselor discrete de poezie ale acestui spaţiu al tacerii. A scris numeroase scenarii de film; scenariul filmului ,,Hiroshima, mon amour’’, regizat de Alain Resnais, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu. S-a stins din viaţă în 1996. Romane 1943 — Les impudents, (Impudenţii/Neruşinaţii) 1950 — Un barrage contre le Pacifique (tradusă în limba română ca Baraj la Pacific, Editura pentru Literatură Universală, 1967) 1953 — Les petits chevaux de Tarquinia (Caii pitici din Tarcvinia) 1958 — Moderato cantabile 1966 — Le Vice-Consul (Vice consulul) 1967 — L'Amante anglaise (Amantul englez) 1971 — L'Amour (Dragostea) 1983 — La Maladie de la mort (Boala mortului) 1984 — L'Amant (Amantul) – Premiul Goncourt pentru anul 1984 Scenarii de film 1959 - Hiroshima, mon amour (Hiroshima, dragostea mea) 1961 - Une aussi longue absence (O absenţă atât de lungă) 1977 - Le Camion (Camionul)

Bibliografie: Wikipedia – Enciclopedia liberă Scriitori francezi - Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

O călătorie-exil pereche – sacrificiul doamnei Maria Rosetti Prof. drd. Dana Dughi Liceul Special ” Sfânta Maria ” Arad “ Libiei, (Libertatea ) născută la 18 iunie 1848, în ziua când izbucni revoluția munteană.” Revoluția din 6/18 iunie 1848 din Muntenia o găsește pe doamna Rosetti în durerile nașterii primului copil. Rosetti era implicat în organizarea revoluției, însă momentele prin care soția s-a trecea îl rețineau. Rosetti pleacă, iar în ziua de 22 iunie este transmisă vestea arestării lui. Soția lui era în pat după naștere, însă la aflarea veștii nu schiță nici un gest, știindu-și casa cu spioni. Revoluția izbucnea la București în 23 iunie chiar în ajunul zilei când cea de la Paris era înăbușită. Rosetti era eliberat de către popor, în drum spre casă oferi ajutor lui Vodă Bibescu și ministrului prințului. Mulțimea deveni furioasă întrebându-se cine i-a salvat, Rosetti având o puternică tărie de caracter ieși în fața mulțimii spunând: „ <Cine l-a scăpat?...Eu!> Deocamdată toți tăcură. Apoi, un sunet de aplauze se ridică de pe piață, poporul era recunoscător că își găsise în șeful său adevărata-i gândire și voința cea bună întunecată pentru un moment de răzbunare și mânie” De

această dată Rosetti reuși să ajungă să-și vadă soția și copilul cu bine.1 Trădarea nu întârzie să apară, poporul nu putea înțelege că într-o zi poate pierde tot; speranțe, legi noi și oameni iubiți, așa că vor lua armele pentru a răsturna reacțiunea rusească. Era 12 iulie, doamna Rosetti nu putea să-și urmeze soțul, dar asculta plină de grijă și neliniște zgomotele ce umpleau orașul. Când auzi strigătele de biruință ale poporului trimise să i se aducă o birjă, luă copilul în brațe și plecă în mijlocul mulțimii. La balcon Brătianu ținea o cuvântare, trăsura în care se afla doamna și copilul era aproape strivită. Doamna Rosetti cere o pereche de foarfeci și taie pentru toată mulțimea “ prețioasa eșarfă tricoloră pe care bărbatul său o purtase în cele dintâi zile ale revoluției și pe care până atunci o pusese bine, păstrând-o pentru copiii săi. Moment sublim de eroică fraternitate, de o veselie gravă și nu fără umbră… Se întrevedea viitorul. Această femee care își aducea copilul Patriei, voia să dea arme și nu avea decât un drapel de dat, un drapel era tăiat între toți, distribuia bucăți cum se aruncă flori martirilor…”2 Rusia era foarte bine informată de ceea ce se întâmpla, în acele momente poporul era o forță, iar rușii nu își permiteau să intre ei în țară ca inamic, așa că trimiseră armata turcească care veni ca prietenă la negocieri, însă cel care conducea această armată era “ generalul rus Duhamel, tiranul de curând al României.” Românii erau plini de încredere, îi priveau pe turci ca pe niște apărători. Cererea turcilor era de a-i vedea mai aproape pe capii poporului, pe Rosetti “ și ceilalți ca împreună să vadă ce ar fi de făcut; îi rugă deci să vină la câmp. Ei se duc, dar în loc de frățească primire se văd înconjurați de un întreit rând de baionete. Șederea rusului lângă Pașă îi făcu să 1 2

Cornelia Bodea, Op. cit., p. 370 Cornelia, Bodea, Op. cit., p. 371

înțeleagă destul de lămurit că erau prinși în îngrozitoarea pânză a păianjenului de la nord. În acel moment, d-na Rosetti, cu Liby a ei în brațe, era în mijlocul câmpului, împreună cu alte dame din oraș împărțind pâine la țărani. ” 3 Mulțimea era adunată, sub cerul liber suferind de foame și frig, în 25 septembrie în câmpia Dunării, însă nimic nu-i mișca de acolo așteptau libertatea, dar în schimb au primit trădare. Doamna Rosetti voi să se întoarcă să dea alarma, însă un turc o opri, turcii erau deja peste tot. Merse acasă să-și lase copilul și voia să alerge la palatul guvernului, dar un prieten o oprește „Unde alergi? Chiar membrii guvernului cari mai rămăseseră au oprit poporul de a combate, de a se împotrivi?... Cu toate acestea, corpul pompierilor nu voi să se predea. Un ceas întreg 150 de oameni ținură piept contra a 12000, uciseră o mulțime de turci și pierind și ei; sfințiră cu sânge tânărul lor drapel.” 4 A doua zi un om intră în locuința doamnei Rosetti și îi spuse: “Doamnă aveți încredere în noi, avem îngropate arme și steaguri; suntem 2000 de oameni hotărâți, vom cădea pe câmpul de luptă, dar îi vom scăpa.” În același timp, prin consulul englez, se află că vor fi eliberați în trei zile. Lucrurile nu vor sta însă așa, Rusia îi oprise încă o dată pe turci a-și ține cuvântul. Doamna Rosetti merse a doua zi dimineața, găsi câmpul gol, “O singură sentinelă turcească, fără să zică nimic, arătă cu vârful baionetei drumul către Turcia, spre miază-zi și nicidecum spre răsărit. Ca un fulger înțelese îndată că nu-i duce spre frontiera ungurească, ci spre Dunăre, că Rusia oprise pe turci de a se ține de cuvânt.” 5 Doamna Rosetti în aceeași zi hotărî să vândă “chiar tot ce avea mai scump, primește daruri și lacrimile prietenilor 3

Cornelia Bodea, Op.cit., p. 372 Idem, p. 372 5 Idem, p.373 4

și-și părăsește pentru totdeauna casa-i iubită, acel focar al familiei, care fusese și acela al libertăților unui popor. Pleacă seara, neluându-și alt nimic decât hainele de pe ea și un mantal pentru a înveli copilul; multă vreme în urmărirea scumpilor săi prizonieri avea să nu mai locuiască sub acoperământ de casă. Mica Liby nu avu drept casă, drept leagăn, decât haina mumei sale.” 6 Pornește în urmărirea prizonierilor, însoțită fiind o parte din drum de „un proscris care era căutat pretutindeni, omul al cărui spirit rar la aceste rase, voință fixă, nestrămutată era temută, acela în al cărui cap întunecat, sub pădurea de păr negru, clocea totdeauna tăcut, hotărârea nestrămutată, flacăra nestinsă, martor viu a originelor romane a acestui popor. Era cel mai mare dintre Brătieni. El o părăsi îndată, prevăzând cât ar putea mări primejdia, capul său așa de cunoscut și amarnic urmărit.”7 Singură, prin furtună și prin noapte, ea mergea înainte prin câmpiile inundate, ploaia protejându-i călătoria. În noapte se auzeau țipetele copilului înfometat, a cărui mamă nu mai avea cu ce-l hrăni din cauza oboselii, a frigului și a emoțiilor prin care-i fu dat să treacă. La o baracă unde se schimbă caii întâlni în plină noapte o țărancă care îi alăptă copilul. “Ce dulce mângâiere de a găsi în pustiu în această noapte de gheață inimă de mamă. În sfârșit, dimineața văzu Dunărea, inima n-o înșelase. În mijlocul ei, văzu o ghimie ce ancora și 6

Ibidem Ibidem * Această corabie conținea guvernul, literatura, sufletul și cugetarea sa și să sperăm viitorul său!... oameni politici, literați, istorici, profesori, magistrați, poeți, economiști ca: Aristia, Bălcescu, Boliac, Bolintineanu, Ion Brătianu, trei Golești, Grădișteanu, Ionescu, Ipîtescu, Snagoveanu, Rosetti, Voinescu, Zane. (Cf. Cornelia Bodea 1848 la români, p. 373) 7

în care erau prizonieri*. Pe țărm era un om; doamna Rosetti i se adresă; era din fericire doctorul căpeteniei turcești din orașul vecin. Prin-trânsul dânsa ceru să împărtășească captivitatea bărbatului său, lucru care i se refuză spre binele tuturora, căci închisă cu prizonierii nu i-ar fi putut servi. Se mulțumi să-i vadă numai. Cum o barcă cu 7 turci era la țărm, d-na Rosetti strânse copilul la sân și se urcă într-însa cu toată teama și neîncrederea ce avea în ei, dar nu întâlni decât cel mai mare respect. Era în sfârșit pe punte. Își vedea prietenii; dădu copilul în brațele tatălui, dădu și celorlalți proscriși noutăți de pe la ai lor. Nimic mai mizerabil decât starea în care se găseau prizonierii. Hrăniți cu câteva cepe uscate și pesmeți de mare, se culcau pe ghiulele, foarte rău adăpostiți în contra frigului, aproape dezbrăcați (erau astfel cum trădarea îi găsise pe câmp), mulți dintre ei s-au îmbolnăvit.”** Ostaticii erau duși spre Orșova, primul oraș din Imperiul austriac, unde trebuiau să fie eliberați, în 36 de ore urma să fie liberi. Doamna Rosetti a ajuns înainte și îi aștepta. Așteptarea însă i-a fost lungă și sfâșietoare“ De unde trebuia să facă numai 36 de ceasuri pentru a ajunge, au făcut trei săptămâni.” 8 În timpul acestei așteptări doamna Rosetti a avut alături un devotat prieten, un ungur “ cu inima de română o ajunsese din urmă, un erou al prieteniei. Rosenthal, artist distins, care a improvizat la București Libertatea (statuia) căreia i se închină un popor întreg. < Fugară în simbolul ei cel mai emoționant, în Liby și mama ei, Libertatea a găsit în Rosenthal un tovarăș fidel.>”9 8

Cornelia Bodea, Op.cit., p. 374 Ibidem ** Unul dintre ei și din cei mai de regretat, Bălcescu, s-a prăpădit. Era un erudit de primul ordin și cu toate acestea un spirit practic, foarte curat, foarte luminos. Ar fi fost cel mai mare istoric al țării sale și fără îndoială unul din șefii cei mai înțelepți. <Nu cunosc 9

Într-o zi stând pe o piatră pe malul Dunării el se adresă prietenei sale, dusă pe gânduri: „Ce ai să faci? – Îi voi urma pretutindeni, împărtășind soarta lor; Dar cum? O așa călătorie pentru o femee slabă care alăptează, prin niște țări barbare și primejdioase?... Dar toate motivele prin care ar fi putut să-i nimicească hotărârea o găsiră nestrămutată. Gândeam ca și d-ta zise el, dar am voit să te încerc numai; și eu te voi însoți pretutindeni.”10 “Ce curată și rară prietenie! Într-un asemenea devotament cine va putea despărți în viitor pe acești frați, uniți cu inima?”* Nu mai așteaptă, închiriază o mică barcă și pleacă, află vești curând despre prizonieri care fuseseră văzuți trecând aproape de Vidin. Vor trece mai apoi pe la Porțile de Fier mergând la Sem, iar acolo cu siguranță vor putea să-i vadă. Doamna Rosetti își procură pe barcă, câteva haine țărănești care o apărau de frigul din luna octombrie și totodată îi permiteau o mai ușoară apropiere. Cu toate că se afla la o distanță de fortăreață, observă prizonierii cum sunt urcați în nimic mai bun, până acum, asupra acestui subiect, nimic mai instructiv decât broșura s-a intitulată Question economique des Principautes Danubiennes, Chez Charpentier, Palais Royal (Galerie d’Orleans). Această cărticică a fost scrisă în 1850, și în ipoteza în care țara nu se putea elibera decât cu ajutorul Porții. Problema este abordată din profil, dar cu o rară acuratețe. (Cf. Cornelia Bodea, 1848 la români, p. 374) 10 Cornelia Bodea, Op. cit., p. 374 *“ Nefericitul și-a scăpat prietenii pentru ca mai târziu să cadă el însuși în mâinile Austriei. El s-a omorât, ori l-au omorât. <Acest ungur, acest valah,…ah, să spunem și acest francez, este un doliu comun pentru trei popoare. De la el rămâne un excelent tablou, de o tinerețe, de un farmec incredibil; el reprezintă România pe Câmpul Libertății, unde o sută de mii de oameni înconjurau tribuna!>” (Cf. Cornelia Bodea, 1848 la români, p. 374)

fort. Fortărețele turcești sunt mizerabile, doamna caută mijloace de pătruns și reușește. Prizonierii află de vizita ei, vizită care pentru ei părea că le-ar fi schimbat soarta; “Cât soare și senin nu văzură ei, când acest înger de speranță se așeză între ei. Scena era mișcătoare! Chiar nepăsarea turcilor de santinelă fu nimicită; și ei împărtășeau bucuria lor, unul plânse chiar. Întunecoasa fortăreață umedă, unde creștea iarbă prin mijlocul odăilor, parcă luase acum aer de sărbătoare pentru a primi o asemenea femeie. < Cum te-ai putut înțelege cu turcii și cu toată lumea țărilor prin care ai trecut? – o întreabă prietenii. Nu știu, le vorbeam limba pe care Dumnezeu mi-o inspira, și eram totdeauna înțeleasă, răspunse ea> Atât de bine a știut să se facă stăpână pe situație, încât turcii îi ofereau mâncarea lor, o serveau mergând să-i caute lapte pentru copil, îl legănau și Liby adormea pe brațele lor. Acești bătrâni soldați sălbatici, iată-i schimbați în doici.” 11 Evadarea – octombrie 1848 Gândul la libertate al proscrișilor începea să scadă. Unul dintre paznici care le era acum prieten îi șopti doamnei Rosetti cuvântul Bosnia. Aceasta înțelese îndată că îndelunga nehotărâre a Porții luase sfârșit, iar prizonierii trebuiau închiși într-un port din Bosnia, conform ordinelor Rusiei. Nu mai era timp de zăbovit, trebuia găsită modalitatea de evadare cât mai repede. Hotărâră că peste două zile când vor trece prin Orșova, oraș român din Austria, prizonierii să sară pe țărm în momentul în care bărcile se vor apropia și să ceară ajutorul populației române de acolo. Planul nu le reuși nici de această dată. Doamna Rosetti plecă înainte și află că guvernul austriac e devotat rușilor. Acum trebuia să găsească modalitatea prin care să-i înștiințeze de schimbarea planului. “D-na Rosetti găsi mijlocul cu o admirabilă prezență de spirit, când îi văzu 11

Cornelia Bodea, Op.cit., p. 375

pe toți pe punțile ghimiilor gata să sară, întinde pe mica Liby tatălui său zicându-le: <N-o luați până ce nu v-o dau> Ei înțeleseră și nu se scoborâră.”12 Într-un oraș precum Orșova tentativa lor de evadare nu avea sorți de izbândă. Doamna Rosetti reuși să obțină acceptul ca prizonierii să călătorească pe vase austriece, iar dânsa îi urma pe pământ. Era urmărită permanent de un agent care îi împiedica comunicarea cu prizonierii. Cu toate acestea cu un tact desăvârșit reuși să obțină permisiunea de a mânca la prânz cu proscrișii, și să-și câștige un sat întreg de țărani pentru a susține cauza prizonierilor. În timp ce erau la masă un ofițer turc veni cu ordin de a se întoarce înapoi la fort. Prizonierii se opuseră având susținerea unui întreg sat de țărani; „fără a pierde vremea își iau haina pe umăr și se pun a merge cu pasul omului care aleargă după libertate. Turcii neavând ce face mai bine se silesc să-i urmeze.”13 Spre seară au ajuns la Sfenița, doamna Rosetti a ajuns cu trăsura înaintea lor și le-a pregătit o masă bună, vin, lichioruri, iar turcii nemairezistând oboselii și băuturii de peste zi adorm. În acea liniște “D-na Rosetti aduse pe primar, pe preot și o mulțime de locuitori: <Unde vă sunt pașaporturile? îi întreabă primarul. Cum ați îndrăznit să intrați cu arme pe pământurile M.S.Împăratul?> Bieții turci nu știură ce să răspundă. Rolurile se schimbară; acum ei sunt prizonieri și stăruiesc să li se dea libertatea.” 14 Prizonierii erau acum fugari” în căruțe, trec prin sate distruse, prin primejdii care îi pășteau la tot pasul, ajung în Banat unde era să fie prinși într-o încăierare dintre sârbi și unguri. Doamna Rosetti insistă să fie primiți de general, care fu foarte ospitalier, le semnă pașapoartele și putură să pornească mai departe. Aproape de Semlin se despărțiră deoarece erau prea mulți și asta ar putea 12

Cornelia Bodea, Op. cit., p. 376 Cornelia Bodea, Op. cit., p.378 14 Idem, p.378 13

atrage atenția asupra lor. Cei mai mulți se urcară pe vapor, iar, ceea ce era ciudat, proscrișii erau cu gândul la ideile lor, nu la primejdia în care se aflau. Intrând în Zagreb ei sperau să găsească o oarecare siguranță însă “ceea ce-i izbi, fu arestarea mai multor ofițeri croați sau sârbi… intrarea în Viena fu și mai tristă. Era a doua zi după bombardare. Austria învingătoare prin discordia nesăbuită a celor trei popoare, își restabilise pentru câtva timp tronul slăbiciunii sale, pe acele dărâmături și ruine inegale și gata să cadă” 15

Jules Michelet, Principautes Danubiennes – Madame Rosetti, 1848, p.380 15

Paradigme ale corpului. Nuanţe literare Prof. dr. Florica Faur Colegiul Național ”Preparandia Dimitrie Țichindeal” Interesul pentru reacţiile individului şi reacţiile sale faţă de mediu, pentru emoţii şi viaţa sa interioară, se manifestă încă din secolul al XVIII-lea. Amintim aici scrierile lui Diderot, Rousseau, abatele Prévost, Bernardin de Saint-Pierre, Choderlos de Laclos, marchizul de Sade, în Franţa, apoi, în Anglia, Richardson, Fielding, Lawrence Sterne, şi lista poate continua. Romancierii pun accentul pe eroul aventurii, iar epicul se construieşte din universul intim al emoţiilor şi gândurilor. Suferinţele tânărului Werther, cartea apărută în 1774, în Germania, tratează fondul pasional al individului. La începutul secolului al XIX-lea, romancierii francezi extrag o stare conflictuală exasperată a unor fiinţe damnate la care tensiunea sufletească e mai presus de mecanismul psihologic. Scriitorii timpului (Balzac, Stendhal, Flaubert, Dickens etc.) sunt interesaţi de viaţa interioară a personajului, dar reflectată în viaţa colectivităţii istorice. Această modalitate de a vedea viaţa între concret şi abstract, de a situa personajul prin rolul său social-moral, atrage un semnal şi stârneşte reacţii printre cei care căutau respectarea legilor obiectivităţii prin reflectarea realităţii. În continuarea secolului al XIX-lea, romanul de analiză câştigă teren prin proza franceză, engleză şi rusă avându-i ca reprezentanţi pe Balzac, Flaubert, Stendhal, Thomas Hardy, George Eliot, Jane Austen, Thackeray, Dickens, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski. Acesta din urmă a fost cel care a dat tonul „realismului psihologic” prin noua modalitate de realizare a personajului. Întâlnirea dintre două suflete provoacă modificări lente, dar iremediabile, urmate de procese de conştiinţă, de tulburări şi prăbuşiri interioare. Eroii dostoievskieni suferă de 35

forţa inteligenţei şi de tumultul pasiunii. Promotorii realismului psihologic au preluat de la scriitorul rus obiceiul de a muta conflictele în plan psihologic, transformând trăirea concretă în reflecţie. Eroul dostoievskian nu poate fi judecat doar etic pentru că el psihologizează dilema morală ştergând graniţa dintre bine şi rău. Cei mai mulţi reprezentanţi ai realismului psihologic care urmează în occident la începutul secolului XX (Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf) posedă o conştiinţă estetică deosebită. Ei îşi eliberează creaţia de rigorile analizei şi o structurează în dimensiunile lumii interioare, a profunzimii vitale, a complexităţii spiritului. Evenimentul epic din noul roman psihologic lasă impresia că este inexistent, că nu se întâmplă nimic acolo. Nu-l solicită pe erou să-şi facă vizibilă structura interioară spre exterior, ci îl îndrumă spre revelarea sinelui, spre rememorarea spontană a unor momente uitate, care, raportate la clipa prezentă, primesc un nou rol în stările psihice. Noul roman este chemat să redea spectacolul stărilor intime evolutive. În acest sens, un rol important l-a avut filozofia lui Henry Bergson în Essai sur les données immédiates (1889) prin interpretarea originală a faptelor psihologice. Principiul sincronismului promovat de Eugen Lovinescu vine în sprijinul celor care îşi doreau alinierea la valorile literaturii occidentale. Schimbările în plan economic, social şi cultural sunt factori decisivi pentru schimbarea de fond şi punerea accentului pe autenticitate şi intimitate. Spaţiul literar în perioada interbelică a fost văzut ca un spaţiu al libertăţii de expresie, iar scriitori precum Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, M. Blecher, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi alţii, reuşesc să stârnească reacţii critice la adresa limbajului şi a scenelor licenţioase din scrierile lor. Dar puritanismul nu se manifesta doar în ţările cu o literatură tânără, ci şi în Franţa, ţara libertăţii de expresie. Astfel, în anul 1922, scriitorul Victor Marguerite este exclus din ordinul de onoare pe motiv că a descris iubirile succesive, chiar homosexuale, ale unei tinere femei, în La Garçonne, Guillaume Apollinaire publică pe ascuns Les Onze Mille 36

Verges, iar D. H. Lawrence provoacă un adevărat scandal cu Amantul doamnei Chatterley (1928), scandal cu ecouri şi în rândurile scriitorilor români. Camil Petrescu, alături de Felix Aderca se numără printre cei care critică limbajul romanului. O privire generală, fie ea cât de puţin organizată, nu se poate să nu ne facă să admitem că perioada interbelică a fost una dintre cele mai prolifice în spaţiul prozei şi al criticii, iar Camil Petrescu a fost unul dintre creatorii romanului modern de analiză psihologică. El afirma că „literatura unei epoci este în corelaţie cu psihologia acelei epoci, şi dacă stăruim să arătăm că psihologia însăşi este în funcţie de explicaţia filozofică a timpului, ne reîntoarcem cu şi mai multă îndreptăţire la afirmaţia că o literatură trebuie să fie sincronică structural, filozofiei, ştiinţei ei…”1 Modernitatea interbelică a fost, desigur, influenţată de conceptele marilor filozofi ai vremii: supraomul nietzchean, intuiţionismul bergsonian şi fenomenologia husserliană. Henry Bergson, unul dintre filosofii preferaţi ai lui Camil Petrescu, într-una dintre ultimele sale cărţi face o referire la corp ca fiind un limitator al spiritului „corpul mereu orientat spre acţiune, are drept funcţie esenţială limitarea vieţii spiritului în vederea acţiunii. […] Nu ar putea nici să genereze, nici să ocazioneze o stare intelectuală”2. Relaţia dintre corp şi spirit este determinată de timp, de durată, corpul fiind un spaţiu al libertăţii. Pentru Bergson, motorul percepţiei este acţiunea şi nu senzaţia, iar percepţia se datorează corpului, ca „centru de acţiune”. Momentul literar 1930-1933, când apar cele două romane ale lui Camil Petrescu: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, s-a remarcat şi prin modul de percepţie al intimităţii literare, nu fără ecou. Nicolae Iorga, un puritan recunoscut, notează despre scrisul lui Camil Petrescu, în Istoria literaturii româneşti: „ […] alteori 1

Camil Petrescu, „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, în Teze şi antiteze, op. cit., p. 4 2 Henry Bergson, Materie şi memorie, trad. de Cora Chiriac, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 156

coborându-se până la scene care se pot îndrepta numai către cei mai puţin respectabili dintre cititori”3 Dar critica nu este fondată pentru că scriitorul în cauză are un adevărat cult al cuvântului, o „curăţenie” stilistică greu de egalat. Se cunoaşte grija pentru limba literară la Camil Petrescu şi oroarea de „a spune frumos ceea ce toţi gândesc la fel”. În Teze şi antiteze, el îşi exprimă crezul limbii făcând trimitere la impresionismul lui Anatole France, unul dintre scriitorii săi preferaţi: „totdeauna precis informat, totdeauna schimbând unghiul de privire cotidian, impresionism înapoia căruia se ascund, abia mascate, o bogată lectură, o cunoaştere rară a culturii clasice şi filozofice şi o incomparabilă experienţă, e cu totul altceva decât naivele jocuri de cuvinte din ce în ce mai puţin originale cari ni se servesc în ultimul timp.”4 Corpul, şi trupul în sine, în opera lui Camil Petrescu, nu mai rămân un subiect tabu, ele devin un subiect de dezbatere, alături de suflet. Bogăţia propriului corp îi atrage fiinţei atenţia pe întreaga durată a vieţii. Corpurile par să evolueze în permanenţă, însă ele înregistrează şi o involuţie, unele sunt goale, altele pline, parafrazându-l pe Edmond Jabès, „în centrul evidenţei, sălăşluieşte vidul”. Corpul este perceput ca un teritoriu pe care individul se desăvârşeşte sau se ruinează. Bibliografie: Bergson, Henry Materie şi memorie, trad. de Cora Chiriac, Ed. Polirom, Iaşi, 1996. Iorga, Nicolae, „În căutarea fondului”, în Istoria literaturii româneşti, vol. II, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934. Petrescu, Camil, „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, în Teze şi antiteze, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1933.

Nicolae Iorga, „În căutarea fondului”, în Istoria literaturii româneşti, vol. II, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934, p. 301 4 Camil Petrescu, „Delimitări critice – Limba literară”, în Teze şi antiteze, op. cit., p. 93

”Jane Eyre”- de Charlotte Brontë Prof. Alina Lucia Grapini Liceul Special ”Sfânta Maria” Arad Considerat unul din cele mai bune romane ale literaturii engleze, ”Jane Eyre” a apărut pentru prima oară în 1847. Cartea e tradusă azi în 30 de limbi, fiind citită, ecranizată și apreciată peste tot. ”Jane Eyre” rămâne capodopera sa, citită și iubită în întreaga lume. Acțiunea romanului se petrece într-un castel retras și vechi, situat într-un peisaj frumos, dar singuratic, departe de lume, într-un cadru romantic. Totul e povestit la persoana întâi de către Jane, personajul principal, care trece prin cinci perioade din viață, pline de întâmplări deosebite. Prim etapă e copilăria, petrecută la familia Reed, unde orfana Jane are parte de un tratament cât se poate de urât din partea mătușii și a verilor ei. Ca și Charlotte Brontë, Jane Eyre este trimisă la o școală îngrozitoare, numită Lowood School, unde suferă din cauza privațiunilor și a umilințelor la care sunt supuse elevele. Totuși, aici reușește să descopere prietenia, acest lucru evidențiind caracterul bun și puternic al fetei. După absolvirea școlii, Jane obține o slujbă ca guvernantă la domeniul Thornfield Hall. Aici petrece clipe minunate, atât ca educatoare a Adelei, o micuță franțuzoaică orfană aflată în grija domnului Edward Fairfax Rochester, stăpânul domeniului, cât mai ales datorită poveștii de dragoste care se înfiripă între Jane și Mr. Rochester. Urmează aflarea adevărului exact în ziua nunții dintre Jane și Rochester, anume că mirele e de fapt căsătorit cu o femeie nebună, Bertha Mason, din coloniile engleze și ținută în taină la castel, pentru a nu fi închisă într-o casă de nebuni. Totul culminează cu fuga disperată a lui Jane, care ajunge bolnavă și sleită de puteri la familia Rivers, cu care se înrudea. Clericul serios St. John Rivers și surorile drăguțe ale acestuia o îngrijesc atent. Jane refuză cererea în căsătorie a lui Rivers, întorcându-se la Thornfield Hall, unde îl găsește pe Mr. Rochester orb, în urma incendiului provocat de nebuna lui soție. Moartea Berthei îl 39

lasă liber, ceea ce permite căsătoria dintre Jane și Rochester. Finalul e optimist: Rochester își recapătă parțial vederea, iar Jane, alături de iubitul său soț și copilul lor, trăiesc în pace laThornfield Hall. Ceea ce impresionează este reîntâlnirea dintre aceste două suflete blânde, nobile și calde, care trec peste greutăți și piedici, regăsindu-se în final. Personajul principal, Jane Eyre, e cel mai realist personaj din roman, fiindcă seamănă cu autoarea, unii critici considerând că romanul este unul autobiografic. Ca și autoarea, Jane vrea să fie independentă, să lucreze și să se realizeze prin propria valoare. Dorește să se căsătorească, dar să fie iubită și respectată de soțul ei. Cele două, scriitoarea și personajul Jane, au tărie de caracter, sunt sincere și directe și au un curaj rar întâlnit la femeile din epoca aceea. Ambele sunt împotriva diferențelor impuse de clasă socială și avere, lucru care dovedește emanciparea femeii. Îmi place foarte mult personajul Jane deoarece e inteligentă, blândă, are un suflet mare, e curajoasă și hotărâtă să lupte pentru fericirea ei. Ea se îndrăgostește la prima întâlnire de Rochester. Jane e marcată de această iubire care devine tot mai puternică, cu fiecare zi petrecută la castel. Jane e tipul de femeie care dorește să îmbine fericirea familiei cu bucuria de-a avea o ocupație care să-i aducă împlinire. Nu se bazează pe frumusețea fizică, subliniind de mai multe ori că nu e la fel de dăruită ca alte fete, dar are trăsături care compensează atât acest mic neajuns, cât și lipsa averii. Pe lângă profesia de educatoare, ea vorbește mai multe limbi, cântă la pian și desenează excepțional, impresionându-l pe Rochester. Spre finalul cărții dobândește chiar și avere, tânărul cleric Rivers reușind să îi redea acesteia dreptul la o moștenire lăsată de un unchi din Madeira, lucru pe care oribila sa mătușă Reed încercase să i-l ascundă. Jane e iertătoare, considerând că a menține ura nu e în folosul nimănui, dar asta nu înseamnă că se lasă dominată de oameni necinstiți, dimpotrivă. Fiind sinceră și directă, le pretinde și celorlați să fie la fel. De aceea, ea nu-l poate ierta imediat pe Rochester că nu i-a dezvăluit taina sa legată de acea nefericită căsătorie din tinerețea petrecută în coloniile engleze. Jane dorește o fericire bazată pe 40

valorile personale, pe adevăr și respect reciproc între soți. Nu suportă să fie dominată și respectă, la rândul ei, pe cel care merită acest lucru. Dorește împlinirea sufletească, refuzând să stea necăsătorită lângă domnul Rochester, dar și alături de Rivers, pastorul rigid, care ar fi dus-o ca soție misionară în India, scăpând-o de greutățile materiale. Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit în acest roman nu este neapărat povestea în sine, care e foarte interesantă și plină de neprevăzut, ci felul în care apar elementele de mister care stârnesc interesul. Atmosfera de groază de la școala unde e trimisă Jane, în care elevele sunt înfometate, bătute, pedepsite extrem de aspru pentru greșeli nesemnificative și ținute în frig, te face să te gândești la chinurile pe care le îndurau sfinții. Te revoltă gândul că se întâmpla așa ceva, dar e de apreciat că unii aveau curajul să scrie despre acest lucru. Cea mai bună prietenă a lui Jane moare bolnavă, în frig, foame și umilință, în această teribilă Lowood School. Apoi e castelul singuratic din care se aud în întunericul tăcut al nopții sunete stranii, ca și cum cineva ar umbla furișat pe coridoare, dar și strigătele aproape inumane, pe care Jane le aude de mai multe ori. Chiar cu o noapte înainte de căsătoria sa cu Mr. Rochester, Jane e vizitată de agresiva nebună din castel, care îi sfâșie voalul de mireasă și despre care încă nu știam nimic. Incendiul din camera domnului Rochester, pus de femeia misterioasă, străinul înjunghiat și pansat în taină de Jane, la rugămintea stăpânului, toate sunt semne de întrebare care se explică pe măsură ce citești cartea. Și toate sunt în strânsă legătură cu prima soție a lui Rochester, pe care acesta o tinea într-o cămăruță la etajul al treilea al castelului, păzită de o servitoare puternică, Grace Poole, singura care reușea să o potolească atunci când avea crize de nebunie agresivă. Mi-a plăcut blândețea și stăpânirea de care Jane dă dovadă, trăsături care o arată ca pe o femeie demnă, sigură pe sine, independentă și pe care nu o sperie perspectiva de a munci. Ceea ce este într-adevăr cotropitor în femeia asta este felul în care vede şi înţelege tot: e nevoie să pierzi câte ceva în viaţă ca să câştigi altceva. E nevoie să pierzi totul ca să o iei de la capăt şi răsplata ta va fi pe masură. Pentru că a renunţat 41

la o “dragoste” destul de greoaie, a primit în dar o familie despre a cărei existenţă nici nu ştia, iar pentru că a trecut chinuri groaznice şi umilinţe infricoșătoare atunci când i-a fost dat să cerşească un colţ de pâine a primit o avere considerabilă, care desăvarsesşte ţinuta ei de FEMEIE. Titlul cărţii e însuși numele personajului principal și cred că autoarea a considerat că are un impact suficient de puternic asupra cititorului. Cred că Jane Eyre e un simbol al femeii emancipate din acele vremuri, reprezentând mai mult decât două nume scurte și fiind chiar ceea ce și-ar fi dorit autoarea să devină și, într-o oarecare măsură, a și reușit.

Iubire și sacrificiu în „Crimă și pedeapsă” Prof. Adina Ignat Școala Gimnazială ”Alexandru Mocioni” Birchiș Cum poate fi reabilitat un criminal? Cum ar putea să i se liniștească sufletul chinuit, conștiința zbuciumată și mintea torturată de imaginea care i se derulează în fața ochilor zi și noapte? Cum va mai putea el să își privească mâinile fără ca să le vadă de fiecare dată pline de sânge? Dostoievski ne oferă răspunsuri la aceste întrebări prin personajul feminin central al romanului ”Crimă și pedeapsă”, Sonia. O femeie pe care circumstanțele vieții și răutatea celor din jur au aruncat-o în stradă, au obligat-o să meargă pe o cale condamnată de societate și de biserică și au forțat-o să cadă pe cea mai de jos treaptă morală, prostituția. Și totuși, autorul prin geniul său care pătrunde adânc în sufletele personajelor sale și în profunzimea condiției umane, ne deschide ochii asupra unui fapt foarte important. Această femeie este o sfântă. Ea își vinde trupul, da, pentru a-și hrăni frații și familia, dar sufletul ei a rămas neatins de aceste păcate, a rămas curat și înzestrat cu o capacitate uriașă de a iubi. 42

Reacția ei la destăinuirile unui criminal este dumnezeiască. Ea se roagă pentru Raskolnikov, nu renunță la speranța că nu este totul pierdut pentru el, renunță la tot și îl urmează până în cel mai îndepărtat colț al Siberiei. Se înarmează cu răbdare și cu perseverență rar întâlnite și îl iubește mereu. Cu vorba, cu fapta și cu prezența sa. Zi și noapte. Forța iubirii ei nu slăbește și după o lungă așteptare eforturile ei sunt răsplătite. Raskolnikov este răscumpărat prin iubire. Voi cita momentul acestei vindecări sufletești de care au parte atât unul cât și celălalt : ”Au vrut să vorbească, dar nu au putut. Ochii le erau plini de lacrimi. Amândoi erau palizi și slabi ; dar pe aceste fețe bolnave și palide deja străluceau zorii viitorului celui nou, plin de înviere într-o viață nouă. Iubirea îi înviase, inima unuia conținea în sine izvoare infinite ale vieții pentru inima celuilalt”. (F.M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă, 2011, p. 615) Ce ușor este să condamnăm păcatele și greșelile altora. O facem de cele mai multe ori fără să ținem cont de motivele care i-au determinat să ajungă acolo și fără să înțelegem complexitatea fiecărei povești și a fiecărei vieți. Nu realizăm așa cum ar trebui ce valoare mare are un suflet. Învățăm din povestea Soniei că nu suntem chemați la a judeca nici la a condamna, ci la a iubi. Căci dacă nu vom învăța să iubim, atunci cuvintele Mântuitorului din Evanghelia după Matei, capitolul 21 cu versetul 31 sună pentru noi : ”Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu”. Putem înțelege mai bine ceea ce a vrut să spună Isus după ce facem cunoștință cu acest personaj feminin extraordinar, Sonya Semyonovna Marmeladov.

Diamantul din spatele nostru Stud. Geanina Iovănescu Universitatea de Vest – Timișoara Dincolo de perspectivele care reies din conținutul fiecărui gând care privește femeia, se ilustrează mereu o teorie a adevăratei iubiri, a sacrificiului și mai ales a înțelegerii supreme. Însă conceptul de femeie are la bazele sale diverse trimiteri către ființele dragi: mama, soția, iubita, partenera toate aceste lucruri înconjoară aceeași ființă: femeia. Ea, indiferent cum am numi-o rămâne ființa prețuită și diamantul insuficient șlefuit. Viața ne prezintă diferite iposteze ale femeii, literatura ne oferă modele și exemple larg de dezbătut, iar Biblia oferă cele mai adevărate gânduri ce înmiresmează ideea de femeie. Ea își ascunde “tăria și farmecul” în hainele sale, iar “gura și-o deschide cu înțelepciune și sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei”(Pilde 31, 31, 26), însă cartea sfântă precum și viața ne avertizează că nu există ființa perfectă iar femeia trebuie “să se bucure de rodul mâinilor sale, și la porțile cetății hărnicia ei să fie dată ca pildă” (Pilde 31, 31, 31), însă ea este cea care are cele mai pure sentimente, iar gesturile sale răsună în sufletele oamenilor indiferent de vârstă, femeia rămâne un stâlp de nestăvilit și o forță impresionantă care mereu luptă pentru ceea ce iubește. Femeia înglobează o serie de sentimente nu doar frumoase, ci încărcate de măreție, ea este izvorul de viață, este lăstarul ce aduce în lume zâmbetul, adevărul și virtutea. În spatele oricărei femei stă un suflet plin de iubire, iar puritatea acestor sentimente sunt încărcate de bunătatea cu care face fiecare lucru, femeia este un adevărat univers al cunoașterii care ascunde de fiecare dată încă un mister ce pare că ține lumea sub tăcere. Fiecare personaj, fiecare om este nuanțat în funcție de anumite elemente, iar crearea unui univers în care personajele joacă viața propriu-zisă este desprinsă din operele dramatice 44

ale lui Titus Maccius Plautus, unul dintre cei mai reprezentativi autori de comedie din literature latină, care nu doar caricaturizează lumea în care trăiește, dar aduce un surplus de zâmbet prin opera sa. Pentru mine, Plaut rămâne zona cea mai colorată a comediei latine. La Plaut, femeile sunt aspru atacate, criticate, însă personajele plautiene denotă o societate atât de aproape de cea contemporană, totul primește o coloratură zugrăvită de cele mai amuzante scene care cu siguranță ar atrage și astăzi cititorul. Aici descoperim femeia: deșteaptă (docta), glumeață (faceta), abilă (callida), dar și rea (mala), care caută cele mai depreciative lucruri. Însă femeia la Plaut poate să atingă și cele mai înalte coline ale supremației feminine, unde Alcumena, matroana din Amphitryo, este caracterizată de cele mai frumoase epitete ale feminității. Însă ea nu cedează obsesiei lui Jupiter, decât atunci când zeul devine conștient de noblețea Alcumenei și se deghizează în soțul acesteia, astfel ea cade în capcana zeului. Cu toate acestea, ea rămâne pură și superioară deoarece zeul a atras-o în capcană prin șiretenie. Femeia plautiană întruchipează două limite ale feminității, însă Alcumena rămâne superioară prin demnitatea, cinstea și cumpătarea ei, iar Plaut aduce prin Alcumena o adevărată perspectivă care redă puterea și valoarea femeii care nu se lasă învinsă și nu cade pradă înșelăciunii, însă de multe ori apar obstacole ce nu se pot depăși. Dintr-o altă perspectivă, lucrurile pot fi privite într-o nuanță diferită, Aurelius Augustinus nu doar în timpul vieții, ci și în opera sa și-a divinizat mama. Pentru el, mama sa Monica, era un adevărat model de viață și spiritualitate, el redă o serie de episoade din viața mamei sale însă unul pentru mine este ilustrativ, în Confesiuni, el arată câtă bunătate avea în suflet suportând toate criticile soacrei ale, însă Monica a rămas la fel de cumpătată și nu a părăsit nici o clipă calea pe care a ales să meargă, încercând din răsputeri să-și aducă și fiul pe aceeași cale. Prin puterea ei, Augustin ajunge să caute de-a lungul vieții credința pe care Sfânta Monica i-a insuflat-o și se luptă să-l aducă pe calea cea dreaptă, scoțându-l din întunericul în care a căzut datorită anturajului pe care l-a avut 45

și datorită nesiguranței care îl înconjura. Augustin, datorită mamei sale și sfaturilor pe care le-a primit, a ajuns să cunoască adevărul, care l-a căutat cu multă trudă. Mama sa, Monica, a reprezentat stâlpul formării unui viitor cap al bisericii catolice. Femeia, un cuvânt complex prin însuși natura sa, dăinuie precum un luceafăr pe pământ, iar ea nu își ia strălucirea de la soare, ci de la ființele dragi care o înconjoară și care îi oferă puterea necesară pentru a merge mai departe. Femeia trăiește pentru a oferi, ea muncește pentru a construi și dăruiește viață pentru mântuire. Femeia este harul care nimicește gândul rău și talismanul de viață ce poate sfărâma cu iubirea sa orice obstacol pentru a ajunge acolo unde dorește. Ea rămâne ființa supremă prin natura ce a primit-o și cu care a fost zămislită. Femeia este ochiul din mijlocul oceanului, pe care nici apa infinită nu-l poate îneca.

Emanciparea feminină în literatura victoriană Prof. Maria Juncu Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu” Arad Apariţia simultană (iniţial, sub pseudonime masculine – „Currer Bell“ şi „Ellis Bell“), în 1847, a celebrelor romane victoriene, Jane Eyre/Jane Eyre şi Wuthering Heights/La răscruce de vînturi, aparţinînd surorilor Charlotte şi, respectiv, Emily Brontë a creat o oarecare confuzie în istoria literară a Albionului. La data publicării, Emily, deşi extrem de tînără (nu împlinise treizeci de ani), era bolnavă (terminal) de tuberculoză. Avea să se stingă peste un an, în 1848, şi, în afara remarcabilei La răscruce de vînturi, nu mai scrisese aproape nimic (lucrase doar, împreună surorile ei, Charlotte şi Anne, la proiectul liric colectiv, finalizat şi tipărit în 1846, cu titlul Poems by Currer, Ellis and Acton Bell/Poeme de Currer, Ellis şi Acton Bell). De aceea, pentru mulţi critici englezi (mai tîrziu, şi americani), redactarea unei capodopere (singulare), în astfel de condiţii, era, de departe, „suspectă“. Bănuielile nu 46

au încetat să se ivească, într-un secol şi jumătate de hermeneutică literară, mergîndu-se pînă la ipoteza că autoarea reală a romanului (lui Emily) ar fi de fapt Charlotte care, deprimată de boala surorii mai mici, ar fi ales această cale pentru a investi cu sens scurta ei existenţă. O speculaţie care, să recunoaştem, împrumută, pe faţă, ceva din melodramatismul cărţilor analizate. Ipoteza nu rezistă totuşi, fie şi la simpla evaluare istoriografică. Cealaltă soră - autoare (în familia Brontë, au fost, în total, şase copii, iar, pe lîngă cele trei prozatoare consacrate, fratele mai mic, Branwell, a scris de asemenea literatură, dovedindu-se un poet înzestrat înainte de moartea lui prematură din cauza alcoolismului!), Anne, publică şi ea, tot în 1847, un roman fulminant, Agnes Grey/Agnes Grey. Ulterior (în 1849), Anne Brontë se stinge, la rîndul ei, de tuberculoză, la douăzeci şi nouă de ani. Charlotte nu ar fi putut face un gest similar şi faţă de a doua sa soră mai mică, întrucît, strict intelectual vorbind, faptul ar fi depăşit posibilităţile creatoare ale momentului (să nu uităm că, şi pentru ea, Jane Eyre reprezintă romanul de debut, implicînd o presiune creatoare semnificativă: dovada o constituie romanele redactate pînă la moartea sa din 1855, Shirley/Shirley, Villette/Un pension de domnişoare şi The Professor/Profesorul – acesta din urmă neterminat –, nici unul la nivelul debutului!). În plus, Anne şi-a confirmat propriul talent epic, în 1848, cînd îşi publică cel de-al doilea roman, The Tenant of Wildfell Hall/Chiriaşa de la Wildfell Hall (la noi, volumul a fost tradus drept Necunoscuta de la Wildfell Hall, n.m.). La o privire atentă, ipoteza unei paternităţi ambigui a romanului La răscruce de vînturi nu stă în picioare nici măcar din unghi pur exegetic. Există un număr imens de deosebiri stilistice, de construcţie sau de simbolistică între creaţia lui Emily şi cea a lui Charlotte. Aceste diferenţe apar mai ales în raport cu Jane Eyre, cartea scrisă – măcar prezumtiv – în acelaşi interval de timp cu tulburătoarea poveste a lui Heathcliff. Dacă vom urmări, pas cu pas, conturarea psihologică a protagonistelor din Jane Eyre şi La răscruce de 47

vînturi (în condiţiile în care personajul feminin este, atît pentru Charlotte, cît şi pentru Emily Brontë, adevărata miză estetică a scrisului!), în speţă Jane Eyre însăşi şi contradictoria Catherine Earnshaw, vom descoperi două profiluri morale fundamental opuse, profiluri ce nu ar fi putut ieşi (repet, ca „miză“ estetică şi chiar tipologică a romanelor în discuţie) decît de sub peniţele a două autoare diferite. Perspectivele etice şi psihologice deschise de cele două naraţiuni merg, evident, spre finalităţi distincte, sugerînd chiar, la nivel subliminal, experienţe auctoriale diferite (lucrul nu ar trebui să surprindă: se ştie că, în timp ce Emily a fost educată preponderent acasă, Charlotte a călătorit, urmînd cursurile de limbă franceză ale unui pension din Bruxelles). În prefaţa la ediţia a doua a romanului Jane Eyre, Charlotte Brontë – iritată de reacţiile critice ale unor puritani victorieni, care văzuseră în natura revoltată a eroinei demitizarea unui tabu, cel al femeii supuse şi marginale – constată că moralitatea unei epoci nu trebuie confundată cu convenţiile sale. Cea dintîi (redusă, ultimativ, la separarea binelui de rău) e eternă, pe cînd cea de-a doua se supune mutaţiilor (fiecare generaţie îşi impune valorile sociale şi, implict, convenţiile). În fond, deşi autoarea nu ajunge atît de departe în scurtul ei manifest literar, am putea vedea aici o linie de demarcaţie între natural şi social. Dacă primul include şi afirmă o anumită „eternitate“, „imuabilitate“ a condiţiei umane în istorie, cel din urmă se referă exact la argumentele ce separă o promoţie de o alta, un veac de alt veac. În fibra lui naturală, intimă, profundă, individul este, tehnic vorbind, acelaşi, de la începutul lumii pînă azi. În dimensiunea sa socială, dimpotrivă, el trăieşte cu obsesia schimbării. Se înţelege însă că „natura“ constituie aici fondul, iar „societatea“ forma. Dacă ultima poate suporta orice modificare, fiind doar „aparenţă“, prima trebuie să rămînă constantă, întrucît este „reală“ şi transformarea sa ar induce deteriorarea a însuşi conceptului de umanitate. Charlotte Brontë pretinde criticilor ei să o perceapă pe Jane Eyre în semnificaţia sa „eternă“, „umană“ (nemediată), „naturală“ şi nu în cea „perisabilă“, „convenţională“ 48

(stereotipică), „socială“. Avem aici, dacă vreţi, şi puţin freudianism avant la lettre. În termeni „psihanalitici“, Jane Eyre reprezintă un caz (destul de rar, să admitem) unde id-ul (se-ul) nu a fost „alterat“ de ego/supra-ego (eu/supra-eu). Ea îşi este suficientă sieşi, cum ar veni. Nu trece prin mutaţii de nici un fel, alege, altfel spus, riscant, să nu-şi asume lumea, ci să fie asumată de către aceasta. Nu trebuie să deducem că ar avea conştiinţa propriei perfecţiuni. În nici un caz. O apasă lipsa de frumuseţe şi pare conştientă de orgoliul său exacerbat. Totuşi, crede în adevăr şi, ca atare, refuză violent compromisul, chiar dacă, prin atitudinea ei rebelă, se pune, foarte frecvent, în pericol. Din clipa cînd, copil fiind, îşi înfruntă mătuşa nevropată şi egoistă, preferînd să plece la orfelinat, şi pînă la maturitate, cînd refuză legătura adulterină cu Rochester (pe care-l iubeşte cu fervoare) sau căsătoria convenţională cu St. John (de care nu se simte atrasă), ajungînd, în consecinţă, o fiinţă periferică, Jane rămîne onestă naturii sale şi nu prejudecăţilor societăţii în care a fost obligată să trăiască. Prin contrast, Catherine Earnshaw, protagonista din La răscruce de vînturi, are o problemă de identitate încă din debutul romanului. Acolo, Lockwood (unul dintre naratori) descoperă micul ei jurnal (redactat pe paginile unei Biblii străvechi), jurnal unde se semnează în trei feluri distincte: Catherine Earneshaw, Catherine Heathcliff şi Catherine Linton. Dacă Earnshaw este numele tatălui său, Heathcliff şi Linton sînt cei doi bărbaţi între care Catherine pendulează pînă la dezintegrarea propriei personalităţi. Aici apare de fapt o confuzie comună printre comentatori. Se crede, în general, că dragostea lui Cathy pentru Heathcliff are ceva transcendent (probabil şi datorită finalului de factură melodramaticficţională, unde iubiţii sînt reuniţi post-mortem şi, totodată, in aeternum), pe cînd legătura cu Linton păstrează mai mult aerul plat al convieţuirii domestice. În realitate, construcţia personajului de-a lungul textului nu lasă loc pentru o astfel de concluzie. Catherine este, în egală măsură, anihilată volitiv atît de Heathcliff, cît şi de Edgar Linton, devenind nu numai o „dispută“ erotică, ci şi o „anexă“ a identităţilor celor doi. Se 49

poate observa că şi id-ul (se-ul), şi ego-ul/supra-ego-ul (eul/supraeul) lui Cathy intră, din perspectiva deschisă de Emily Brontë, într-o perfectă disoluţie. O privire fugitivă asupra personajelor masculine lămureşte, pe deplin, misterul. Mai mulţi critici (Margaret Homans, Philip K. Wion ş.a.) au menţionat originea obscură a lui Heathcliff. Teoretic, el este doar un copil de ţigan, găsit de domnul Earnshaw, într-una dintre călătoriile sale, pe străzile din Liverpool şi adus, din compasiune, în familia proprie, pentru a creşte alături de copiii săi, Hindley şi Catherine. Practic, la nivel meta-textual, sîntem invitaţi să înţelegem altceva. Heathcliff e fiul nelegitim al lui Earnshaw (născut pesemne din legătura pasională cu o sclavă creolă sau negresă, din Liverpool, ştiut fiind că faimosul port englez a constituit decenii întregi, oficial şi, apoi, neoficial, un centru de vînzare a sclavilor către proprietarii nord - şi sud-americani). Nici nu ar putea fi altcineva, judecînd tratamentul prefenţial pe care stăpînul casei îl acordă micului intrus, chiar în defavoarea fiului de drept, Hindley. Ca şi bastardul shakespearean, Edmund din King Lear/Regele Lear, care stimulează mai intens sentimentele paterne ale bătrînului Gloucester decît fratele lui legitim, Edgar, Heathcliff activează impulsurile adînci ale personajelor şi îndeosebi pe cele ale lui Cathy, răvăşită de insolita apariţie în existenţa sa. El vine dinspre instinctele primare şi ajunge, în fond, să le personifice. Heathcliff se suprapune (şi imagistic: iese mereu din furtună, întorcîndu-se apoi, furibund, în ea) cu natura dezlănţuită, reprezintă – tot într-o lectură pre-freudiană a romanului – id-ul (se-ul) prin excelenţă. Linton, aristocratul fin şi temperat (pe care Catherine îl descoperă după Heathcliff, fiind fascinată şi de el!), dimpotrivă, sugerează stabilitatea lumii civilizate, societatea echilibrată, menită să dea siguranţă şi încredere individului. Simbolic vorbind, conform aceluaişi registru psihanalitic, el devine egoul/supraego-ul (eul/supraeul) freudian. E exact reprezentarea antinomică a lui Heathcliff. Aşadar, Cathy nu oscilează propriu-zis între două iubiri la fel de puternice, cît între două personalităţi, între doi poli tipologici pe care nu şi-i poate 50

asuma integral nici în teorie. Identitatea ei se disipează în acest perpetuu „balans“ psihologic (moartea timpurie a protagonistei nu constituie un accident, ci o necesitate epică!), ajungînd irelevantă (nu întîmplător, unii critici îl consideră – eronat – pe Heathcliff adevăratul protagonist, pierzîndu-se hermeneutic în „capriciile“ comportamentale ale lui Cathy). Jocul „numelor“ de la începutul romanului sugerează de aceea o întreagă construcţie psihologică, derulată ulterior după legile unei tragedii clasice (unde eroul nu reuşeşte să-şi depăşească limita!). Prin urmare, Jane şi Catherine nu se referă doar la două eroine diferite, ci la două principii tipologice disjuncte, care, în ultimă instanţă, însumează două viziuni estetice antagonice. Jane Eyre este un personaj de melodramă (unilateral, nesupus schimbării, egal cu sine, cu propriul id/se, cu propria „natură“), pe cînd Catherine Earnshaw rămîne un personaj de tragedie (complex, labil şi chiar diform sufleteşte, din cauza mutaţiilor, disproporţionat în raport cu tensiunile dintre id/se şi ego/eu-supraego/supraeu şi, implict, cu cele dintre „natural“ şi „social“). Ambele sînt femei victoriene, dar feminitatea lor implică falii opuse din istoria psihologică a secolului al XIX-lea. Mai mult, Charlotte şi Emily se confruntă, în realitate, în interiorul acestei ecuaţii estetice. Charlotte – autoarea educată, cu experienţa lumii şi a alterităţii, care, în romanele de mai tîrziu (în primul rînd, în Shirley) va deveni un mesager al emancipării şi Emily – scriitoarea de geniu (ca şi Austen), rămasă captivă în imaginarul pur, neintersectat cu viaţa ca atare, nemodificat de grilele experienţei. Jane Eyre este „efectul“ unui principiu, pe cînd La răscruce de vînturi ajunge însăşi „cauza“ lui. Faptul că, în fiecare dintre situaţii, ne aflăm în faţa unei capodopere confirmă o axioma că literatura nu ţine atît de legi, cît de instincte. Bibliografie -Blamires, Harry (1983) A Guide to twentieth century literature in English Routledge, p. 307, ISBN 978-0-416-36450-7. -Boynton, Victoria and Malin, Jo (2005) Encyclopedia of Women's Autobiography: K-Z Greenwood Press p. 580.

Portretul unei scriitoare: Hortensia Papadat-Bengescu Prof. Loredana Lupuțiu Liceul Special ”Sfânta Maria” Arad Deși a căpătat, în secolul al XX-lea, o importanță tot mai mare, o dată cu emanciparea femeii și a schimbărilor de mentalitate, literatura feminină a stat multă vreme aruncată la marginea canonului „masculin“. Prilej de ironii și de comentarii acide, proza și poezia femeilor au fost privite cu îngăduintă, tolerate și abia foarte târziu acceptate fără prejudecăți. În ciuda mentalităţilor patriarhale, epoca interbelică a reprezentat, şi în spaţiul românesc, momentul unui început de afirmare a femeii în viaţa publică, al pătrunderii femeiiscriitoare în Cetatea Literelor. După acumulările primelor două decenii ale secolului XX şi mai cu seamă după anii ce au urmat încheierii războiului, ,,literatura feminină” se conturează tot mai vizibil ca fenomen social, în sensul că femeia scriitoare nu mai este un ,,caz” izolat, o excepţie de la regula scrisului ca ocupaţie prin excelenţă masculină, ci o prezenţă al cărei firesc începe să fie acceptat. Intelectualizantă, și citadină, literatura cunoaște o înflorire fără precedent în România anilor ʽ20-ʽ30, închegându-se un tip aparte de literatură: sentimentală și rafinată, erudită și speculativă, analitică și obsesivă, prin debutul și afirmarea unei familii de scriitoare, constituită întrun fel de breaslă, cu un destin comun. Contestată sau întâmpinată cu simpatie, ,,literatura feminină”, în jurul căreia critica interbelică a glosat obsesiv, devine, între cele două războaie, una dintre temele importante ale dezbaterilor din cîmpul literar. Anii ’30 marchează ,,triumful” Scriitoarei (descris de contestatari ca o consecinţă a ,,feminizării” literaturii române a momentului), are loc

legitimarea prezenţei Scriitoarei în spaţiul literar românesc. Sunt anii de vârf ai ,,literaturii feminine”. O figură feminină marcantă a acestei perioade este Hortensia Papadat-Bengescu, singura scriitoare care s-a afirmat în vârful literaturii române interbelice, şi al cărei loc central în canonul critic beneficiază de o abordare ,,privilegiată”. Scriitoarea s-a bucurat de o primire favorabilă din partea a doi critici de autoritate ai perioadei antebelice şi interbelice: G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu. O parte a criticii a rămas, însă, reticentă la cărţile ei, iar publicul cititor s-a format greu, datorită noutăţii şi inovaţiilor remarcabile: citadinismul, analiza psihologică, mobilitatea perspectivelor narative. Hortensia Papadat-Bengescu este, în ciuda unei biografii care i-a deservit constant preocupările literare şi nevoia contactelor cu marea literatură europeană, perfect sincronizată cu spiritul interbelic, poate mai mult decât au fost suratele sale mai privilegiate, dar cu nimic superioare ei, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Ana de Noailles. Contemporană cu Virginia Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu, nu a modificat radical evoluția romanului european modern, dar este o mare reformatoare în literatura română, o fondatoare strălucită și încă neegalată a prozei analitice. Hortensia Papadat-Bengescu semnează, prin rotaţie cu alte scriitoare, articole despre condiţia femeii în contemporaneitate, despre personalităţi feminine ori despre cărţi scrise de femei. Pentru aceea care i-a dat viaţă feministei Nory, feminismul presupune un anumit tip de solidaritate feminină care nu se mai limitează la sfera lucrului casnic și a intimităţii confidenţelor, ci trece în spaţiul public, transformare considerată o adaptare la epocă şi o colaborare cu ritmurile ei. Definiţia pe care autoarea o dă feminismului este în mare măsură una negativă, și anume căfeminismul nu înseamnă izolare ci revendicarea unor privilegii, feminismul este „o evoluţie dictată de realităţi“. Scriitoarea nu este o militantă feministă în adevăratul înţeles al cuvântului, cum sunt Adela Xenopol, Aida Vrioni 53

sau Mărgărita Miller-Verghi (feministe cu care întreţine relaţii cordiale), dar şi în proza sa şi în anumite texte publicistice răzbate discret un soi de simpatie pentru „cauza“ feminismului. Fiind de natură contemplativă, scriitoarea nu are vocaţie de activistă. Scriitoarea a cochetat cu anumite cercuri feministe, chiar dacă nu s-a implicat suficient de vizibil în acţiunile acestora. Colaborarea sa cu Revista Scriitoarei este un fapt. La fel şi luările sale de poziţie, suficient de numeroase şi deloc defavorabile, în chestiunea feminismului găzduite de publicaţii precum Adevărul, Lumea, Viaţa literară şi, în anii ´40, Vremea sau Naţiunea. Considerată de critica literară drept cea mai importantă prozatoare a literaturii române de început de secol XX, receptată ca autoare a unui roman total diferit de ceea ce reprezentase şi adusese în scenă proza românească de până la ea sau condamnată pentru „excesele” de lirism, Hortensia Papadat-Bengescu este singura creatoare, care s-a impus la noi, în canonul literar, exigent al criticii interbelice, fiind numită în cercul de la ,,Sburătorul”, unde s-a și consacrat, ,,Marea europeană”. Scriitoarea reușește să surprindă critica anilor ʽ20, obișnuită cu experiențele literare cuminți ale scriitoarelor de la începutul secolului, care aparțineau ideologiei și modului de viață tradiționalist. Glosând pe marginea prozelor Hortensiei Papadat-Bengescu, criticii s-au văzut constrânși să mediteze la condiția scrisului feminin, și chiar să teoretizeze în jurul unui incipient concept de literatură feminină. Trăsăturile generale ale prozei feminine (sentimentalism, senzualitate, pudoare, lirism, subiectivitate), acopereau doar parțial această proză originală. Fenomenul romanesc bengescian a adăpostit în conul său de umbră creații ai căror autori și-au dobândit cu timpul personalitatea literară, tributul plătit permițând talentelor autentice să-și configureze o proză autonomă. Opera bengesciană, una din culmile creației epice moderne, a creat o anumită stare de spirit, o atmosferă caracteristică perioadei interbelice, extrem de favorabilă debutului și afirmării unui număr mare de tineri scriitori.

Jane Eyre Prof. Florina Negrilă Liceul Special ”Sfânta Maria” Arad „Jane Eyre” este titlul unei lucrări, mai bine zis a unei autobiografii a cunoscutei scriitoare Charlotte Bronte, care publică lucrarea sub pseudonimul de „Currer Bell”. Este o poveste de dragoste în plan secundar ilustrată prin maturizarea micuței Jane Eyre spre adolescenta și femeia Jane Eyre. Această poveste a cultivat independența și optimismul femeii din acea vreme și din prezent, fiindcă Jane Eyre este un exemplu de femeie. Jane Eyre este o tânără de optsprezece ani, o orfană micuță și destul de urâțică. Ea este crescută de niște rude care se comportă foarte urât cu ea și apoi este trimisă la o școală de fete pentru a fi îndepărtată de casă. Ea este educată să devină profesoară pentru copiii aristocraților și are și principii solide, este independentă și incoruptibilă. Ea este un personaj feminin individualist, pasionat și complex. Deși suferă foarte mult, întotdeauna se bazează pe ea însăşi pentru a reveni din nou cu picioarele pe pământ. China Miéville spunea: „eroina lui Charlotte Brontë se ridică deasupra celor din jurul ei, moral, intelectual și estetic; e absolut admirabilă și convingătoare. Niciodată nu cedează, în ciuda barbarismului ce o înconjoară…”. Prima slujbă a lui Jane este aceea de institutoare a micuței Adele, fiica unui nobil, Eduard Rochester. Acesta are 35 ani și pe Adele o are dintr-o aventură de-o noapte. Jane estă o femeie simplă, nu foarte frumoasă, fără posibilități financiare, dar totodată foarte complexă. În spatele imaginii unei simple guvernante, se ascunde o inimă mare, capabilă de iubire și sacrificiu, care luptă până la capăt. Viața și educația severă din școala din Lowood fac din Jane o persoană modestă, religioasă și educată care își cunoaște locul în lume. În sufletul lui Jane apar sentimente puternice față de dl Rochester, însă ea trebuie să și le ascundă pentru că i se 55

pare că iubirea dintre o guvernantă și stapânul ei, dintre un om sărac și unul bogat este o piedică de netrecut. Ea nici nu se consideră vrednică de iubirea lui, dar acesta începe și el să o iubească în taină. El o analizează, îi încearcă răbdarea și află astfel cât de puternică și înțeleaptă îi este firea. Ea îl ascultă, îl încurajează, îi vorbește sincer, ascunzând din ea doar acea parte din inimă pe care ea o consideră nedemnă de a fi rostită. Ea este femeia care reușește să trezească sentimente contradictorii intr-un bărbat. Deși pare o guvernantă “bizară și neexperimentată “, în vârstă de doar 18 ani, care nu pare a fi o confidentă potrivită pentru unele devăluiri, Rochester totuși îi încredințează povestea fiicei sale, iar Jane acceptă povestea ca pe un omagiu adus discreției sale. Deși nici unul din ei nu este foarte frumos, ca aspect exterior, ei se îndrăgostesc unul de celălalt, dând dovadă că nu întotdeauna contează doar frumusețea exterioară. Ea îi oferă surpriză unor raționamente care îl fac să se îndrăgostească de ea. Este singura care îi dă replica astfel încât să-i spună ce gândește, dar și să nu îndrăznească prea mult, având în vedere că e stapânul ei. Jane este o ființă calmă și melancolică, conștientă de binele pe care îl poate face pentru cei din jur, astfel că după ce moștenește o avere la care nici nu a visat, ea o împarte cu verișorii ei. Povestea lui Jane Eyre este una a simplității exterioare, e povestea reîntâlnirii cu Dumnezeu și a iubirii care nu se stinge niciodată. Jane este o precursoare a feminismului, un personaj atipic pentru epoca în care a fost creat. Este o femeie mândră cu principii de oțel, pentru care își smulge inima și trăiește consolându-se că nu-i va fi niciodată rușine să țină capul sus în lume: „Pot trăi singură, dacă demnitatea și împrejurările îmi cer s-o fac. Nu trebuie sămi vând sufletul pentru a cumpăra fericire. Am o comoară interioară, cu care m-am născut, care poate să mă țină în viață când toate placerile din afară îmi sunt refuzate sau oferite la un preț pe care nu-l pot plăti.”

„În toate aceste dureri și frământări ale inimii, în efortul îndârjit de a-mi respecta principiile, mi-era silă de mine. Nu mă mulțumea, nici nu mă alina faptul că-mi dădeam dreptate și că-mi păstrasem respectul pentru mine însămi; căci îmi jignisem, îmi rănisem și-mi părăsisem stăpânul. Eram vrednică de ură în proprii mei ochi. Și totuși, nu mă puteam întoarce, nu puteam da înapoi, nici măcar un pas.” Ea află de soția lui Rochester și pentru a nu deveni amantă, pleacă din casă. După un timp, însă, se întoarce și găsește casa arsă, iar pe Eduard orb și neputincios. Iubirea pentru el, bunătatea și sufletul nobil pe care îl are, o face însă să îi rămână alături. Jane este un model de femeie, curajoasă, deșteaptă, care dovedește că nu frumusețea exterioară este cel mai important lucru, și care luptă pentru ce-și dorește în viață. Femeile sunt adevărate eroine, care luptă pentru scopurile lor, care trec prin viaţă cu fruntea sus și care adoră să fie respectate şi iubite.

Ipostaze feminine ale literaturii româneşti contemporane: Ileana Vulpescu şi Alice Năstase Buciuta Prof. Mira Odagiu Colegiul Economic Arad După o reală penurie de literatură feminină în peisajul literar românesc, în contemporaneitate, femeia scriitor devine din ce în ce mai prezentă, mai dezinvoltă, mai vocală şi mai citită. De aceea mă voi referi la două romanciere foarte iubite şi citite ale zilelor noastre : Ileana Vulpescu şi Alice Năstase Buciuta. “Arta conversaţiei” de Ileana Vulpescu este o carte reprezentativă pentru peisajul literar contemporan pentru că este o carte de suflet, onestă, curată şi sinceră despre principii de viaţă precum: verticalitate, demnitate, suferinţă. 57

Deşi personajul principal este doctoriţa Sânziana Hanganu, adevăratul„ Personaj” este „Mama” acesteia, Smaranda Hanganu, fiica de ţărani, absolventă de greacă şi latină la Sorbona, intelectual care ştie că bunurile cele mai de preţ al omului sunt: cultura -„ceea ce ai în cap nu-ţi poate lua nimeni” şi iubirea de ţară -„ sunt primul om cu carte din neamul meu de 2000 de ani, nu pot pleca din ţara mea pentru că ar însemna că străbunii mei s-au sacrificat degeaba” („Bătrânii au adunat printre plăvani/ Sudoarea muncii sutelor de ani”, T. Arghezi, „Testament”). Romanul, aşa cum îl vad eu, este un „Elogiu adus Mamei” (scris cu majusculă), (nevitrege), femeie cu o personalitate copleşitoare, fără a fi acaparatoare şi dominatoare, ea este prin propriul exemplu, exponentul educației temeinice, solide, meticuloase, a desăvârşirii prin cultură, fie ea muzicală, estetică, literară, istorică, a sacrificiului personal dus până la anularea sinelui, a andurantei fizice şi psihice fără urmă de slăbiciune. Profesoară cu vocaţie, fără a putea să-şi exercite meseria din cauza contextului istoric ingrat, ea îşi anulează eșecul providenţial vărsându-şi preaplinul sufletului şi al minţii asupra propriei fiice şi chiar asupra unei fete orfane din vecini, desăvârşindu-i formarea nu numai cu „ştiinta/cultura sa enciclopedică” ci şi cu sfâşietoare lecții de viață trăită. Rezultatul, un produs uman ireproșabil, vertical, puternic, demn, tolerant, fermecător, dar cu un destin marcat de neşansă. O carte cu sfaturi de educat frumos şi adevărat copiii, o carte a valorilor universale: ”Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul, şi gândul că suntem trecători în lume. Bagă de samă ce faci cu viaţa, că nu e veșnică!” Scriitura sensibilă, feminină, savuroasă, împleteşte fluid ca-ntr-un vals planurile narative şi „conversaţiile”, dar remarcabilă este arta construcţiei personajelor, romanul părând a fi o enormă galerie a personajelor foarte riguros şi veridic construite, ceea ce demonstrează că autoarea are un fin spirit de observație şi cunoaște magistral psihologia umană. 58

Romanul este o carte a ”rezistenței prin Cultură” a adevăraţilor intelectuali români din perioada comunismului, o carte despre iubirea de ţară, de părinţi, o carte despre calitatea de a fi OM în condiţii de sărăcie şi prigonire extreme, indiferent de religie şi clasă, o carte despre iubire, frumuseţe, prietenie adevarată, adevăr, datorie, siguratate, durere, frică, fericire... “Arta conversaţiei” a Ileanei Vulpescu este în mod categoric o lectură obligatorie a adolescenţei, o carte formatoare pentru că... este... o carte-document a vieţii trăite… O altă scriitoare de succes a contemporaneităţii noastre literare, bună prietenă cu Ileana Vulpescu, este Alice Năstase Buciuta. „Dincolo de bine, dincoace de rău - Despre iubire” şi „Splendida banalitate” sunt doar două dintre romanele Alicei Năstase Buciuta, o scriitoare tânără, proaspătă şi aparent foarte „en vogue” chiar „glossy” în peisajul literar feminin şi feminist al ultimilor ani, unde s-a remarcat prin felul foarte sincer, onest şi dezinvolt de-a scrie despre eterna căutare a iubirii... Ambele cărţi cuprind articole-eseu cu tematică cotidiană, dar care trădează dorinţa arzătoare de a trăi Dragostea definitiv şi adevărat... Scriitura Alicei, prin Ţara iubirilor..., este când un „tango” ropotitor şi pasional, când un blouse sfâşietor şi melancolic, când o polcă şturlubatică ori şăgalnică, când un vals aerat ca o primăvară mult visată... Felul firesc şi frenetic în care-ţi vorbeşte Alice despre viaţa ei îţi creează impresia de „deja-vu, deja-vecu”, pentru că orice femeie, într-un exerciţiu de sinceritate, se va regăsi printre meandrele experienţelor ei, iar latura inspirativă trezeşte, uneori, nevoia de a te scrie şi descrie într-un răvăşitor proces psihanalitic şi ispăşitor de păcate... mai mult sau mai puţin... capitale... Tehnica sa literară este rezultatul experienţei, al exerciţiului cu frumosul, cu sensibilitatea cu metafora îndelung căutată: „poveşti zvârcolite pline de ţipăt şi

dor”, „constelaţii de gusturi sublime”,„miresme de fruct spintecat”,etc. Se remarcă în mod deosebit articole precum : „E toamnă. E frig. E frumos.”, „Logodnă cu inel de ceapă”, „Dragoste blândă şi ananas crud”, „Cadouri adevărate, visate, promise”(„Dincolo de bine, dincoace de rău - Despre iubire”), „Două fete şi un băiat”, „Surpriza de sub bradul de Crăciun”, „O rochie nouă” („Splendida banalitate”). Da, Alice Năstase Buciuta te înrobeşte, citind-o, pentru că îşi asumă libertatea de a vorbi franc, la lumina zilei şi a lumii despre trăiri intime de buduar, despre experienţe compromiţătoare, despre amintiri psihanalizabile, despre vise şi speranţe năruite, despre suferinţele şi complexele tinerei naive, ale femeii înşelate, ale mamei singure în luptă cu societatea misogină. Ce au în comun cele două scriitoare, în afară de frumoasa prietenie care le leagă?... Curaj, dezinvoltură, demnitate, sensibilitate, frumuseţe şi muuult talent...

Ipostaze ale feminităţii în epopeile greco-latine Prof. dr. Laura Orban Liceul Tehnologic „Iuliu Maniu” Arad Eneida, considerată epopeea națională a romanilor, este un poem epic aparținând scriitorului latin Vergilius. Alcătuită din 12 cărți, grupate în două părți, corespunzătoare celor două epopei ale lui Homer, marele model literar al poetului latin. Primele șase cărți prezintă călătoria lui Aeneas de la plecarea din Troia până la sosirea în Latium. Asemănătoare cu Odiseea, această parte din epopee înfățișează evenimentele care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Aeneas este aruncată de furtună pe țărmurile Africii, regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni și organizează în cinstea lor un banchet. Ultimele șase cărți prezintă luptele dintre troieni și populațiile din Latium, conduse de Turnus, regele rutuliilor. După ce pleacă din Cartagina, Aeneas debarcă la gurile Tibrului, unde domnea Latinus; fiica acestuia, Lavinia, urma să devină soția lui Aeneas; Turnus, logodnicul Laviniei, pregătește războiul împotriva lui Aeneas. Din această luptă, eroul troian iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice. Aeneas, erou troian, fiul lui Anchises (regele dardanilor) şi al Afroditei, este un personaj complex, ale cărui acţiuni au implicaţii în câmpul istoriei, religiei şi mitologiei și sunt descrise adeseori în paginile poeţilor şi istoricilor greci şi latini. Principalele izvoare care înfăţişează pe Aeneas şi evenimentele al căror martor şi participant a fost sunt clasificate în succesiunea lor cronologică: tradiţia homerică, tradiţia posthomerică și tradiţia vergiliană. Din paginile Iliadei reiese că Aeneas n-a luat parte de la început la război cu toate că va fi repede considerat ca cel mai viteaz troian după Hector. În epoca posthomerică sunt numeroase legendele despre Aeneas cu deosebiri în privinţa numelui soţiei, numărul copiilor, precum şi a locurilor pe 61

unde a pribegit după înfrângerea troienilor. Naevius, Ennius, Cato, Fabius Pictor, Cicero au fost printre autorii latini care au răspândit legenda lui Aeneas. În Italia, Vergilius a fost cel care, punând pecetea geniului său pe întreaga tradiţie anterioară despre Aeneas, a creat prin Eneida o epopee a poporului roman. În paginile epopeii se narează etapele călătoriei parcurse de Aeneas şi troienii care i s-au alăturat sunt următoarele: Tracia, Macedonia, apoi după un răgaz, la Samothrace, Creta, Delos, Laconia şi Arcadia. În sudul Italiei s-a lovit de prezenţa numeroaselor colonii greceşti. A înconjurat Sicilia, în timpul popasului de la Drepanon murind tatăl său Anchises. La reluarea călătoriei o furtună l-a abătut pe coasta cartagineză. După idila cu Didona şi părăsirea Cartaginei, căci zeii nu-l vor lăsa pe Aeneas să se stabilească în oraşul care va deveni rival al Romei, în versiunea vergiliană, Aeneas o va vizita pe Sybilla şi va coborî în Infern. Reluând călătoria de-a lungul coastei Italiei, Aeneas şi tovarăşii săi vor ajunge la gurile Tibrului unde au purtat lupte împotriva rutulilor. Au urcat pe Tibru până la oraşul Pallante, situat pe locul unde se va ridica mai târziu Roma (Palatinul), au solicitat şi au primit alianţa şi ajutorul regelui Evandros, cândva ostil troienilor. După unele schimbări nefavorabile în desfăşurarea bătăliei, rutulii au fost învinşi, Aeneas fiind cel care l-a omorât pe Turnus, regele acestora. Titus Livius afirmă însă că Aeneas s-a căsătorit cu Lavinia, a fondat oraşul Lavinium unde s-a născut fiul său Ascanius şi a luptat cu diferite populaţii din Italia. Ascanius va fonda Alba Longa, iar unul dintre descendenţii săi, Romulus, oraşul Roma. După moarte, Aeneas a fost înălţat la cer, fiind adorat sub înfăţişarea lui Iupiter Indiges. Unele tradiţii obscure îi atribuie lui Aeneas titlul de fondator direct al Romei, altele, patru copii, printre care Romulus şi Remus. Legenda lui Aeneas a încercat să dea Romei un titlu de nobleţe coborând neamul fondatorilor ei între troieni, atribuindu-i prin Aeneas strămoşi divini şi o veşnicie prezisă de divinitate. Spre deosebire de Homer, care înfățișează o lume primitivă, Vergilius propune – în paginile epopeii sale – o 62

lume civilizată, rafinată, guvernată de influența covârșitoare a fatum-ului. Ca o privire generală, femeile epopeii vergiliene au câteva caracteristici comune: sunt purtătoare de idei fundamentale, sunt înzestrate cu simțul acut al responsabilității, datoriei, sacrificiului și pietății, promovează valori precum căminul sau gloria cetății. Ele sunt individualizate, trecând în centrul atenției autorului prin complexitatea naturii propuse și reliefate prin analiza psihologică. Femeile sunt „produse” ale unei epoci evoluate față de cea homerică, sunt responsabile, puternice, implicate în arena publică. Se reliefează trei ipostaze feminine fundamentale în Eneida: femeia afroditică, femeia demetrică și femininul artemic. Ipostaza afroditică a femeii e reliefată prin portretele Elenei și Laviniei, plasate într-o opoziție evidentă. Elena, cea vestită prin frumusețea sa în epopeile homerice, este disprețuită de Aeneas, considerată trădătoare, manipulatoare. Feminitatea sa este una malefică, căci singura sa preocupare constantă este de a-și pune la adăpst propria persoană. Ea devine un contraexemplu al vituții afișate de Lavinia. Cea din urmă este prea puțin conturată în epopee, ea este un prototip veneric, importantă prin repercusiunile în timp ale unirii celor două popoare: Astfel pe fildeșul alb o roșață de purpură pune Maistrul zugrav; ori întocmai pe câmpul de crini ca zăpada Roșii lucesc trandafiri – așa e și chipul fecioarei1. Ipostaza demetrică este cea care o conturează cu adevărat pe Lavinia, căci ea devine o miză politică în confruntarea lui Aeneas cu Turnus. Mama sa, Amata (soția lui Latinus) se teme pentru soarta fiicei sale, pe care o aseamănă cu cea a Elenei. Din această cauză, ea acționează instinctiv și o ascunde. Deoarece planul său eșuează, nu găsește altă cale de ieșire din dilemă și se spânzură, recunoscându-și înfrângerea, asemeni Iocastei: Vai, și deodată de-amar i se tulbură-ntregul ei suflet! 1

Vergilius, Eneida, Editura Gramar, București, 2010, p. 305

Dânsa, și-al relelor cap și temeiul peririi e dânsa!2. Hecuba, Creusa și Andromaca reprezintă alte ipostaze ale femeii demetrice. Creusa întruchipează femeia demetrică generoasă, devenită simbol al sacrificiului necesar. Tocmai din această cauză, ea va fi luată de Cybele, mama zeilor, căci devine o umbă a trecutului. Sub chipul Andromacăi se ascunde imaginea devoțiunii, ea este fidelitatea exclusivistă, căci e prinsă în trecutul din care nu poate evolua. Chiar dacă devine pradă de război, credința față de soțul pierdut rămâne principala sa trăsătură, care o unicizează. Ipostaza femininului artemic cunoaște două întruchipări literare: Dido – amazoana civilă și Camilla – amazoana propriu-zisă: Însă de-a lungul prin șiruri s-azvârle-amazoana Camilla, Tolbă purtând, și cu piept dezvălit în aprinderea luptei. Suliți cu stânga, ca ploaia de dese, răvarsă pretutindeni, Fără de-astâmpăr cu dreapta turbată răpede toporul, Arc aurit îi tresaltă pe umeri, și arma Dianei3. Dido este o Diană aflată la conducerea cetății. Chiar dacă va fi exilată, ea reușește să fugă din Tyr și devine puternică, responsabilă, având funcția de conducere a poporului său. Personajul e plasat în situații problematice, care reliefează complexitatea sa psihologică: Dar pe regina răzbită de mult de văpaia iubirii, Crunta-i durere sporind, o topesc tăinuitele flăcări4. Cele trei elemente care o guvernează sunt pudor, amor și furor, elemente care sunt marcate de apelativele pulcherrima, infelix sau optima Dido. Eșuând în împlinirea iubirii alături de Aeneas, singura cale de a ieși nepătată din povestea de dragoste este sacrificiul suprem, fapt care înnobilează imaginea Didonei și îi readuce aura pierdută:

Vergilius, Eneida, Editura Gramar, București, 2010, p. 321 Idem,ibidem, p. 296 4 Idem,ibidem, p. 89 3

Annei nici gând nu i-a dat, că în chipul jertfirii-și ascunde/Dido perirea5. Camilla este o altă fațetă a ipostazei femininului artemic. Ea impresionează prin fastul regesc, fiind descrise tolba și sulița sa cu detalii minuțioase. Deși moartea sa nu este una pe măsura caracterului personajului – e atrasă de armele scumpe ale lui Chloren – ea își îndreaptă gândurile cu luciditate războinică spre tovarășul său Turnus, lăsându-i Accăi sfaturi pentru acesta cu ultimele puteri: Du-te curând, și vestește-i lui Turnus cuvântul din urmă: Grabnic să vie, și-n sârg de troieni să-și păzească cetatea!6. În concluzie, femeile epopeii Eneida de Vergilius sunt puternic individualizate, dominate de idei majore. Pentru o mai convingătoare pledoarie, autorul recurge la conturarea unor portrete în antiteză, precum Lavinia – Elena sau Iunona, cea dominată de ură: Simte că nu i s-a stins în suflet mânia și-amarul, Tot supărat-a rămas, și-o zbuciumă până-n adâncuri7 – Venus, plină de iubire, căci este „Aeneadum genitrix”: Spune-mi: Aeneas al meu ce rău a putut el să-ți facă/ Marentr-atât?8. Iliada este epopeea homerică despre Ilion (Troia), un adevărat monument literar și mitologic fundamental în literatura și mitologia greacă. Compusă în hexametri, cca. 15700 versuri, a fost divizată mai târziu de gramaticii atenieni în 24 de cânturi. Eroul principal e Achile, care, jignit de căpetenia aheilor, Agamemnon, refuză participarea la războiul troian. Zeus promite mamei eroului că grecii vor suferi atât timp înfrângeri militare, până când ofensa adusă de Agamemnon nu se va recompensa. Pânza narațiunii este războiul troian, de la stârnirea lui prin răpirea frumoasei Elena 5

Idem,ibidem, p. 105 Idem,ibidem, p. 301 7 Vergilius, Eneida, Editura Gramar, București, 2010, p. 12 8 Idem,ibidem, p. 19 6

de către Paris, până la moartea lui Hector pe câmpul de luptă. Întrucât la război participă zeii olimpieni, epopeea devine prima sursă de cunoaștere a mitologiei Elladei, precedând opera lui Hesiod. Victoria aheilor se asigură, după un lung asediu de 10 ani, prin viclenia introducerii în cetatea troienilor a calului troian, în care sunt ascunși aheii. „Iliada are un plan epic riguros; acesta ne interesează nu numai din unghi estetic (criteriu care depășește sfera lexicografiei mitologice), căci miturile sunt vehiculate într-un mod organizat, conform teologiei epocii hellenice timpurii și inventarului panteonului fundamental”9. În sine, războiul troian nu este un mit, căci el s-a desfășurat istoric în secolul XIII a.Ch., arheologii descoperind 12 cetăți suprapuse, din care Troia VII coincide parțial cu descrierea homerică a Ilionului. Iliada propune o lume războinică, în care femeia este subtext, promovând valorile exteriorității. În centrul atenției se află o singură femeie, Elena, înconjurată de o armată de bărbați, în opoziție cu Odiseea, în care un singur bărbat este înconjurat de numeroase femei. Epopeea surprinde o lume simplă, lipsită de nuanțe, conturată în alb și negru. Aici femeile stau la baza intrigii, fără a fi însă prezente în mod direct. Sunt reliefate trei ipostaze feminine: femeia demetrică, cea afroditică și cea amazonică. Femeia demetrică are rolul de a-l asista pe erou și poate fi regăsită sub înfățișările Andromacăi, Elenei, Casandrei sau Hecubei. Femininul demetric este cel care repară ravagiile femininului afroditic. În mitologia greacă, Andromaca este soția lui Hector, fiica lui Eetion și sora lui Podes. A fost născută și crescută în cetatea Teba din Misia, unde tatăl ei era rege. Numele ei ar putea însemna „lupta unui om", deoarece s-a format prin contopirea cuvintelor ανδρος (andros), al unui om și μαχη (machē), bătălie, luptă. Înainte de cel de-al nouălea an al războiului troian, cetatea natală a Andromacăi a fost devastată de Ahile, iar tatăl și cei șapte frați ai săi au fost masacrați. Împreună cu Hector, Andromaca a avut doar un copil, Astianax. În timpul 9

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995, p. 260

războiului împotriva Troiei, ea își va pierde atât soțul, ucis de Ahile într-o luptă eroică, cât și fiul, aruncat de pe zidurile Troiei de Neoptolemus. Femeia este surprinsă și sub chipul trofeului de război - Elena, având statutul de roabă – Briseis, Hriseis, fiind astfel o sursă de desfătare, supunere și devotament. În mitologia greacă, Casandra este fiica lui Priam și a Hecubei, sora geamănă a lui Helenos. Zeul Apollo, îndrăgostit de ea, i-a promis să îi ofere darul de a prezice viitorul cu condiția de a accepta să i se dăruiască. Casandra a acceptat și a primit lecțiile zeului, dar odată instruită nu și-a mai ținut promisiunea. Atunci Apollo a blestemat-o ca nimeni să nu creadă profețiile ei. Profețiile Casandrei sunt menționate în fiecare din momentele importante ale întâmplărilor de la Troia: la venirea lui Paris, ea a prezis că acel tânăr avea să aducă ruina cetății. Mai târziu, când Paris s-a întors cu Elena, ea a prezis că acea răpire va duce la distrugerea Troiei. Ea a fost prima care a știut că, după moartea lui Hector și solia lui Priam se va întoarce cu trupul fiului său. S-a opus din toate puterile, fiind susținută de prezicătorul Laocoon, ideii de a introduce în cetate calul de lemn lăsat de greci pe plajă, cunoscut sub numele de calul troian. I se mai atribuie și alte profeții, privind soarta troienilor făcuți prizonieri după cucerirea cetății și destinul viitor al neamului lui Enea. La fiecare din prezicerile ei, nu a fost crezută. În timpul devastării Troiei, ea însăși s-a refugiat în templul Athenei, dar a fost urmărită de Aiax, fiul lui Oileu. Casandra a îmbrățișat statuia zeiței, dar Aiax a smuls-o, zdruncinând statuia din soclu. În fața acestui sacrilegiu, grecii au vrut să-l ucidă pe Aiax, dar acesta și-a găsit refugiul în templul pe care tocmai îl insultase. Femeia afroditică provoacă lupta. Elena este cea care declanșează războiul troian, relația ei cu Paris fiind supusă criticii, căci ea se culcă cu Paris în timpul zilei. Fiica lui Zeus și a Ledei, Elena e considerată „cea mai frumoasă dintre muritoare”. În timpul războiului, care durează zece ani, Paris moare, iar Elena se căsătorește cu unul dintre frații lui, Deiphobos, iar mai târziu se împacă cu Menelau redevenindui soție. Revine în Sparta, dar după moartea lui Menelau este 67

izgonită de fiii acestuia și moare la Rhodos. „După o altă versiune, Elena s-ar fi căsătorit cu Ahile, învingătorul Troiei și s-ar fi retras alături de el pe o insulă albă, Leuke, de la marginea lumii”10. Femininul amazonic poate fi regăsit în Pentesileea. Ea este fiica zeului Ares și a Otrerei, regina amazoanelor. Amazoanele erau un popor mitic de femei războinice, considerate de origine caucaziană şi stabilite în Asia Mică, pe malul râului Termodon, unde au întemeiat cetatea Temiscira. Erau cârmuite de o regină şi obişnuite încă de mici cu războiul, vânătoarea şi activităţile militare. În copilărie, amazoanelor li se tăia sînul drept, ca să poată manevra arcul cu mai multă uşurinţă (Diodor). De aici, probabil, originea numelui lor, care, potrivit etimologiei tradiţionale, înseamnă „fără mamelă”. Bărbaţii nu erau admişi în societatea lor. Pentru a-şi perpetua stirpea, se deplasau anual la un popor învecinat, iar copiii născuţi din această unire trecătoare se întorceau la gargarei dacă erau de sex bărbătesc, în timp ce fetele erau crescute după obiceiurile amazoanelor. Zeităţile pe care le venerau erau în primul rând Ares şi Artemis, iar principalele lor activităţi, vânătoarea şi războiul. Pentesileea a participat la războiul troian venind în ajutorul lui Priam, dar a fost ucisă de Achile. Se spune că, văzând-o murind, atât de tânără și frumoasă, Achile s-ar fi îndrăgostit de ea. Figura Pentesileei a inspirat poemul ciclic (pierdut) Etiopida. Odiseea este o epopee greacă arhaică, atribuită lui Homer, povestind în hexametri peripețiile lui Odiseu. Opera literară este una din sursele principale de informație asupra credințelor religioase și mitologiei din Ellada timpurie. Ulise este personajul central al epopeii homerice, rege al Ithacăi, fiul lui Laertes, tatăl lui Telemah și soțul Penelopei. Remarcabil prin inteligență, dar și prin viclenie, după cum afirmă Atena: Nu este zeu care să te întreacă prin viclenie. În Iliada este numit cel pe care mintea îl ridică până la Zeus, căci el va născoci stratagema calului troian. Homer îl numește 10

Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă si romană, Editura Științifică, București, 1966, p. 175

polytropos (cel cu multe înfățișări), adică adaptabil oricărei situații. Odiseu intră într-un complicat șir de aventuri: abătut de o furtună pe țărmul tracic, poposind în țările Lotofagilor și Ciclopilor, de unde scapă orbindu-l pe Polifem, primește în dar de la Aiolos burduful vânturilor pe care din greșeală îl dezleagă, strârnind un uragan, scapă cu greu de Lestrogonii canibali, face apoi un popas la vrăjitoarea Circe ce care are un fiu, Telegonos. După un an, pleacă mai departe, izbutind să scape de ademenirile Sirenelor, trece cu dificultate prin strâmtoarea dintre Scylla și Charybda și ajunge cu corabia sa, sfărâmată de alt uragn, la Calypso, cu care petrece 7 ani. Naufragiind la feaci, e găsit de Nausica, care îl aduce la palatul părintesc al regelui Alcinou, izbutind abia apoi să ajungă în Ithaca, unde va avea de alungat mulțimea de pețitori care îi dădeau târcoale Penelopei. „Dincolo de numeroasele interpolări (unele pline de inadvertențe flagrante), în textul homeric primar au circulat (în funcție de copiști) adaosuri, câteva ajungând la grotesc și, se pare, cele mai multe având ca sursă Telegonia lui Eugamonos din Kyrene, un poem pierdut, în care autorul se ambiționase se continue Odiseea, prezentându-l pe Odiseu căsătorit cu regina tesprotă Kalidike, dar ucis, după întoarcerea în Ithaca, de fiul său, Telegonos”11. Epopeea propune stabilitatea, este ambiguă și complexă, centripetă și metafizică. Lucrarea pare că izvorăște din țesăturile femeilor, care surprind puterea feminină: Calypso, Circe, Nausica și Penelopa sunt eroine care torc sau țes pânza, asemeni parcelor țesând destine umane. Regăsim și aici trei ipostaze feminine: femeia demetrică, femininul afroditic și femeia amazonică. Femeia demetrică e asociată cu dăruirea, abundeța, renașterea, putând fi în ipostaza de femeie-mamă sau femeie-soție. Femininul virginal, cast care sugerează o promisiune e conturat de Nausica, iar femininul conjugal care sugerează stabilitatea e regăsit la Penelopa, Hecuba, Andromaca. În mitologia greacă, Penelopa „cea care

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995, p. 460

destramă firul”12 este soția lui Ulise. Originară din Sparta, Penelopa era fiica lui Icarius și nepoata lui Tindar, Leucip și Afareu. Mama ei era o naiadă numită Periboea. Împreună cu Ulise, Penelopa are un fiu, Telemah, care s-a născut înainte ca tatăl său să mergă la războiul troian. Dragostea pentru soție și fiu îl face pe Ulise să simuleze nebunia când Palamede vine să îl cheme la război, însă planul lui este descoperit, regele Itacăi find nevoit să își părăsească familia. În lipsa lui Ulise, Penelopa rămâne singura stăpână a bunurilor regelui. Se spune că ea a așteptat cu fidelitate timp de douăzeci de ani întoarcerea soțului ei de la război și în tot acest timp a refuzat să se mărite cu unul din mulții pețitori care i-au făcut curte. Printre acești pețitori se numărau și Antinous, Agelaus, Amphinomus, Ctessippus, Demoptolemus, Elatus, Euriades, Eurimachus, Irus și Peisandros. Deoarece insistența pețitorilor nu o impresionează cu nimic pe regină, aceștia se instalează chiar în palat încercând să o exaspereze prin risipirea bunurilor și averilor lui Ulise. Penelopa se folosește de un vicleșug pentru a obține un răgaz. Ea le promite pețitorilor că va alege pe cineva de soț imediat ce va termina de țesut lințoliul lui Laerte (cunoscut și sub numele de pânza Penelopei), însă lucrul făcut în timpul zilei era desfăcut în timpul nopții. După trei ani însă, Penelopa este dată în vileag de o servitoare. Atunci când Ulise se întoarce acasă el nu vrea să fie recunoscut de Penelopa și se deghizează. După venirea lui Ulise, Penelopa hotărăște să organizeze o întrecere cu arcul pentru a alege pe unul din pețitori, întrecere care este de fapt o nouă metodă de amânare a eroinei. La această competiție participă și Ulise și câștigă, apoi îi ucide pe pețitori, dezvăluindu-și adevărata identitate. Penelopei nu îi vine să creadă și bănuiește că este vizitată de un zeu care a luat înfățișarea lui Ulise. Pentru a-l testa, Penelopa îi cere servitoarei ei, Euriclea, să mute patul nupțial în camera lor de nuntă. Ulise spune că acest lucru nu este posibil, deoarece el a făurit patul, iar unul din picioarele lui este un măslin viu. 12

Homer, Odiseea, Editura pentru Literatură, București, 1963, p.XV

Penelopa se convinge astfel că cel dinaintea ei este Ulise. Se spune că zeița Atena a lungit durata acelei nopții următoare pentru ca Ulise și Penelopa să-și povestească unul altuia aventurile prin care au trecut. După distrugerea Troiei, Hecuba a revenit drept pradă de război lui Odiseu. Copleșită de durerea de a-și fi văzut rând pe rând copiii uciși, înainte de a pleca în captivitate, e nevoită să asiste neputincioasă la sacrificiul fiicei ei, Polixena. Urcându-se pe corabie, vede trupul neînsuflețit al fiului ei Polydorus, aruncat de valuri la țărm. Polydorus fusese ucis de către regele Polymnestor spre a fi jefuit. Înainte de plecare, împreună cu celelalte femei troiene, Hecuba găsește totuși răgazul și puterea necesară ca să răzbune moartea fiului ei. Îmbarcându-se apoi din nou, Hecuba scapă de urmărirea însoțitorilor lui Polymnestor care vor să o pedepsească, și-și găsește refugiul și moartea în valurile mării. După o altă versiune, ea ar fi fost metamorfozată într-o cățea. Ea este simbolul durerii și al refuzului de a accepta fatalitatea. Femeia afroditică, ca iubită, are două variante: cea pozitivă, intens sexualizată apare în imaginea nimfei Calypso, o dragoste-seducție, iar varianta negativă, diabolizată, în care dragostea este un drog, apare sub chipul Circei. Îndrăgostindu-se de Odiseu, Calypso i-a făgăduit nemurirea, cerându-i în schimb să rămână pururi lângă ea. Mânat de dorul de a se întoarce neîntârziat în Itaca, Odiseu refuză însă să se învoiască. El e reținut totuși timp de șapte ani (după o altă variantă, timp de zece ani) de către Calypso care, în cele din urmă, la porunca lui Zeus, îi dă drumul, lăsându-l să-și continue călătoria. În Odiseea lui Homer, Circe locuia într-un palat strălucitor aflat în mijlocul unei păduri din insula Aeaea. În jurul palatului mișunau lei și lupi, victime preschimbate de farmecele ei. Când o parte din echipajul lui Ulise a debarcat pe insulă pentru a o inspecta, Circe i-a invitat pe greci în palat și a organizat un ospăț. Doar Euriloh a hotărât să păstreze o atitudine prudentă și a rămas afară. Circe le-a servit navigatorilor bucate vrăjite și i-a transformat pe toți în porci cu ajutorul unei baghete magice, apoi i-a mânat pe toți spre grajdurile palatului pline de animale asemănătoare. Euriloh a 71

văzut toate acestea, s-a întors la Ulise și la restul echipajului și le-a povestit cele întâmplate. Ulise a hotărât să pornească el însuși la vrăjitoare pentru a-și salva camarazii. Mergând prin pădure, el îl întâlnește pe zeul Hermes care îi dezvăluie că dacă va amesteca băutura primită de la Circe cu o plantă numită moly, nu va fi transformat în animal. Hermes chiar îi dă eroului o plantă de acest fel, iar când Ulise ajunge la palatul Circei și mănâncă din aceleași bucate fermecate, nu devine animal, spre surprinderea vrăjitoarei. Ulise își scoate atunci sabia și amenințând-o pe Circe cu moartea, o convinge să redea forma umană însoțitorilor săi. După aceasta, Ulise petrece alături de ea un an întreg și cei doi devin chiar iubiți. Femeia amazonică reprezintă contradicția dintre gen și sex, care amintește de obsesia androginatului. Ea este o îmbinare între frumusețea fizică și puterea masculină. „Femeile declanșează o forță uriașă de care nu par conștiente, declanșează orgoliul bărbătesc, pe care apoi nu mai pot să îl stăpânescă. Eroii se amăgesc punând multe pe seama zeilor și a destinului, dar dacă privim textul dintr-o perspectivă strict realistă, dacă epurăm Iliada de intervenția divină, miza înfruntării rămâne una teribil de disproporționată față de amploarea ei. Războiul Iliadei se arată a fi și un război al sexelor, iar medierea dintre femei și bărbați o va aduce Odiseea, poemul antirăzboinic, al unei anti-Elene, al femininului care nu dezbină, ci catalizează”13. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Balaci, Anca, Mic dicționar de mitologie greacă și romană, Editura Științifică, București, 1966. Bodiștean, Florica, Eroica și Erotica. Eseu despre imaginile feminității în eposul eroic, Editura PRO Universitaria, București, 2013.

Florica Bodiștean, Eroica și Erotica. Eseu despre imaginile feminității în eposul eroic, Editura PRO Universitaria, București, 2013, pg. 33

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1995. Kun, N. A., Legendele și miturile Greciei Antice, Editura Lider, București, 2003. Lăzărescu, George, Dicționar de mitologie, Casa Editorială Odeon, București, 1992. IZVOARE Vergilius, Eneida, în românește de G. Coșbuc, Editura Gramar, București, 2010. Homer, Iliada, în românește de G. Murnu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1955. Homer, Odiseea, în românește de E. Lovinescu, Editura pentru Literatură, București, 1963.

Lorelei Prof. drd. Nataşa Valentina Roman Școala Gimnazială ”Alexandru Mocioni” Birchiș Romanul Lorelei începe chiar cu descrierea lui Luli, prezentându-i-se trăsăturile fizice cât şi cele morale. Luli râdea cu dinţii ei proaspeţi, având pe cap o pălărie de paie împletită în Ardeal. Purta o rochie de pânză puţin motolită şi în picioare avea sandale. Părul lui Luli este rebel şi plin de viaţă potrivit descrierilor făcute de Ionel Teodoreanu: „Negru, des şi creţ, părul îi împrejmuia compact tîmplele şi ceafa, umflîndu-se tumultuos, c-un fel de mişunare sălbatică şi ageră, ca hoardele barbare, călări venite şi cu suliţi, în jurul unei însorite cetăţi cu portocali în floare. Căci fruntea, obrajii şi gîtul erau în ceasul cel mai luminos fraged al tinereţii”. Trăsăturile viitoarei Lorelei sunt redate cu ajutorul metaforelor de către Ionel Teodoreanu, acesta reuşind astfel să redea frumuseţea neobişnuită a celei ce este protagonista romanului. Autorul personifică părul acestei frumoase 73

adolesecente dându-i o viaţă proprie deoarece Luli nu avea nevoie să-şi potrivească părul cu mâinile deoarece acesta se pieptăna singur. Totuşi, Ionel Teodoreanu atrage atenţia asupra deosebirii dintre gâtul adolescentin şi atitudinea meditativă, gravă surprinsă cu multă delicateţe: „Şi avea gîtul acesta zvîntat, galeş şi mlădiu, înduioşător de pur, al adolescenţilor decapitaţi în vechimea timpurilor, care-au devenit apoi mucenici tineri în moarte pe icoanele bisericilor. Şi ca şi aceştia, rămaşi la fereastra creştină a veşniciei lor – , cu tot copilărescul colorit al obrajilor umeziţi de lacrimile picurate după cireşe, Luli avea o gravitate meditativă, ca şi cum ar fi ascultat zvonuri şi coruri într-o depărtare a sufletului şi a vremii”. Culoarea obrajilor este singurul detaliu care mai aminteşte de copila zvăpăiată care a fost ea în urmă cu câţiva ani deoarece atitudinea meditativă sugerează faptul că Luli devine conştientă de faptul că a intrat într-o nouă etapă a vieţii sale – adolescenţa, însă chiar şi această atitudine gravă, aproape matură îi conferă un farmec aparte. O preocupare specifică adolescenţei este dorinţa de a exprima în scris, prin intermediul vestimentaţiei sau a muzicii ascultate propria personalitate, cele mai intime gânduri care sălăşluiesc în sufletul unui adolescent. La optsprezece ani Luli începe să scrie proză într-un mod cu totul original impresionându-şi astfel prietena când aceasta îi descoperă secretul. Apropiindu-se de acel loc după plecarea lui Luli, Gabriela obervă uimită ceea ce a scris prietena ei: „Scrisul lui Luli apărea în orbirea dănţuitoare a verii, subt ochii Gabrielei. Două rînduri. Scrise pe iarbă, nervos, cuvintele străpungeau foaia, cu corniţe parcă, într-un fel de zvâcnire dezordonată, nevoind să accepte captivitatea pe foaia îngustă şi plată. «Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sînt începutul unui mare cîntec şi tremurul mîinii care-l caută». Prin aceste două rânduri, cuvintele scrise de Luli sugerează o profunzime a gândirii şi un talent literar nebănuit până atunci. Toate gesturile lui Luli exprimă puritate, suavitate, sfială, o oarecare nervozitate, dar şi o dorinţă intrinsecă de a dezvălui tot ceea ce se află ascuns în sufletul ei. Chiar Luli îi mărturiseşte prietenei ei că scrie două – trei 74

vorbe sau o frază şi pe urmă rupe foaia pe care a scris. Impresionată de talentul literar al prietenei ei şi măgulită de faptul că este primul ei cititor, Gabriela o numeşte Lorelei după balada lui Heinrich Heine. Prin tot ceea ce descrie Ionel Teodoreanu pot fi observate cu uşurinţă toate metaforele care apar şi exprimă cu uşurinţă sensibilitatea cu care sunt înzestrate personajele feminine din acest roman plin de candoare, astfel încât autorul surprinde forme noi care pot fi observate doar de un cititor care se opreşte şi admiră originalitatea romanului. Autorul îl determină pe cititor să îşi amintească emoţii pierdute în cutele sufletului şi să facă numeroase asocieri între ceea ce i se spune lui, cititorului, şi ceea ce ştia deja cititorul sau ceea ce ar fi putut şti cândva într-o altă ipostază. Indiferent de vârsta la care apare, prima iubire rămâne unică prin tot ceea ce reprezintă ea pentru persoana care trăito. Fiecare sentiment poate fi definit printr-o culoare distinctă datorită intensităţii emoţiilor trăite. Adolescentul care iubeşte pentru prima dată este fericit, pluteşte, zâmbeşte tuturor şi o nouă lume i se arată. În ciuda diferenţei mari de vârstă, Luli şi profesorul universitar Catul Bogdan se îndrăgostesc la prima vedere unul de celălalt. Chiar motto-ul părţii a doua a romanului Lorelei prevesteşte faptul că ei doi se vor îndrăgosti la prima vedere unul de celălalt: „Trupul şi sufletul meu sînt începutul unui mare cîntec...”Chiar epitetul „mare cîntec”sugerează faptul că sentimentele de iubire ale celor doi vor fi foarte puternice şi iubirea însăşi este comparată de către Ionel Teodoreanu cu un cântec „mare”. Catul Bogdan, un bărbat care pare mult mai în vârstă decât în realitate din cauza părului său alb, care era în contrast cu ochii lui veniţi parcă din Orient, se îndrăgosteşte de adolescenta de optsprezece ani, Lucica Novleanu. Prima dată când Luli i-a văzut în compartimentul de tren ochii negri ea a observat contrastul dintre părul lui alb şi tinereţea lui. Încă de când se văd pentru prima dată, Luli şi Catul Bogdan încep un joc interesant deoarece fiecare din compartimentul său îl studiază pe celălalt şi îi analizează cu multă atenţie fiecare gest pe care îl surprinde la celălalt. Ambii îşi zâmbesc şi 75

aşteaptă cu nerăbdare să surprindă reacţiile celuilalt. Deşi nu ştie nimic despre Catul Bogdan, Luli simte că îl cunoaşte, că el are ceva „presimţit”, ceva ştiut dar în acelaşi timp şi greu de definit. Fără să îşi dea măcar seama, Luli se îndrăgosteşte de el. Odată ajuns la Galaţi, Catul Bogdan caută prezenţa lui Luli în fiecare obiect din jurul său şi devine conştient de faptul că este un om complet schimbat din clipa în care a cunoscut-o pe Luli şi s-a îndrăgostit de ea. Catul Bogdan şi Luli se întâlnesc atunci când Luli susţine proba scrisă la limba şi literatura română, spre surprinderea amândurora. Catul Bogdan supraveghează susţinearea examenului şi atunci află numele adevărat al lui Luli: Lucica Novleanu. La sfârşitul examenului a urmat-o pe Luli în tăcere până la ea acasă. El a supravegheat examenul la limba latină şi după susţinerea examenului cei doi se plimbă cu trăsura. În ciuda timpului scurt care a trecut de când ei s-au cunoscut, Catul Bogdan îi spune ei că doreşte să vorbească cu părinţii ei pentru a-i cere mâna. Ajungând acasă, ea îi povesteşte tatălui despre Catul Bogdan şi după ce acesta îi spune că îi aşteaptă pe amândoi la ora unu la Palatul de Justiţie pentru a-i „judeca” el, ea îi trimite un bilet care exprimă inocenţa ei adolescentină: „Bună dimineaţa. Bună dimineaţa. Bună dimineaţa. Papa te aşteaptă la unu la Palatul de Justitţie. Şi eu voi fi acolo. Luli”. Nu au avut nevoie să discute mult cu tatăl lui Luli deoarece au stabilit foarte repede că nunta va alea loc la via lui Luli. Iubirea profundă pe care o simte Catul Bogdan pentru adolescenta Luli îl transformă într-un mod surprinzător astfel că el devine un cu totul al om. Dacă înainte ar fi avut de ales între viaţa prietenului său, Nathan, şi pierderea unui manuscris nepublicat, el l-ar fi sacrificat pe Nathan. Însă acum, îndrăgostit fiind şi ameţit de acest sentiment neaşteptat, Catul Bogdan alege să dea foc cu bricheta manuscrisului început la Iaşi şi îl aruncă pe fereastră în stradă. Iubirea pentru Luli îl determină pe Catul Bogdan să aprecieze valoarea adevărată a prieteniei lui cu Nathan, cel care l-a susţinut întotdeauna. La un an de la căsătorie, în luna octombrie, Luli şi Catul Bogdan se intorc în ţară după ce au fost plecaţi în străinătate vizitând ţări ca Turcia, Anglia şi Spania. Amândoi 76

sunt mult mai îndrăgostiţi decât atunci când s-au cunocut. Luli îşi revarsă iubirea asupra soţului ei prin alintări neobişnuite precum „Sultanul de Argint” şi „Tuli”. Treptat, simte că această mare iubire pentru Luli ia ceva din el, îi ia inspiraţia deoarece el se simte incapabil să mai scrie, scriitorul Catul Bogdan este înlocuit cu iubitul, soţul Catul Bogdan. Începe să devină conştient de faptul că ceva din personalitatea lui puternică se pierde şi devine un om mai slab din punct de vedere intelectual şi creativ. Îi spune tinerei lui soţii că ea a devenit „zidul înflorit al captivităţii lui”, însă Luli îl contrazice spunându-i că nu doreşte ca el să îşi limiteze existenţa la persoana ei şi nu îi cere niciun sacrificiu, dimpotrivă, îi lasă toată libertatea posibilă pentru ca el să poată fi aceeaşi persoană care a fost înainte de a o cunoaşte pe ea. Într-o zi, un conflict apare din cauza divergenţelor de opinie dintre Catul şi Luli. Terminând romanul început, el i-l arată încântat soţiei sale, iar ea îl critică spunându-i că i se pare neverosimil, comentariu ce răneşte adânc orgoliul de scriitor al acestuia. Pentru că el recunoaşte că are nevoie de admiraţia femeilor, fie ele chiar şi inferioare din punct de vedere intelectual, Luli începe un joc interesant pentru a-i măguli orgoliul masculin: cu ajutorul prietenei sale, Gabriela, trimite epistole soţului ei semnându-le L. sau Lorelei. Ea redactează epistolele, le trimite la Braşov Gabrielei, aceasta le transcrie şi le trimite lui Catul Bogdan. Primindu-le şi fiind fericit de conţinutul lor, Catul se îndrăgosteşte de cealaltă ipostază a soţiei lui, înzestrată şi ea cu talent literar. Deşi după ce a citit prima scrisoare primită de la admiratoarea secretă Catul Bogdan a suspectat-o că ea ar fi cea care i-a trimis-o, aceasta neagă din orgoliu, însă acesta ar fi trebuit să bănuiască cine este adevărata expeditoare chiar după iniţiala L. sau după numele de Lorelei cu care aceasta s-a semnat: „Totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul. Ţi-aduci aminte? Ca să-l cunoască pe Cesar, Cleopatra, însoţită de un singur credincios, a trecut marea cu barca, înfruntând-o, s-a lăsat înfăşurată într-un sac ordinar şi dusă pe umeri în palatul lui

Cesar, fără ca nimeni să-şi închipuie că într-un ţol purtat pe umeri regina Egiptului vine să-l vadă pe Cesar.” Între timp, Luli îşi invită prietena, pe Gabriela, la ei de Paşte. Atunci când, înşelat de scrisul epistolelor primite de la admiratoarea secretă Catul Bogdan crede că Gabriela este Lorelei, Luli tace şi preferă să ascundă adevărul din orgoliu, dar şi pentru că ştie că nu s-ar mai schimba nimic. Dacă înainte Nathan a observat cât de mult s-a schimbat Luli şi chiar este îngrijorat că aceasta ar putea fi bolnavă, înainte ca Gabriela să sosească acasă la Luli şi la Catul Bogdan de Paşte, Luli se simte rău. El cheamă urgent un medic, însă acesta, deşi o operează de urgenţă, nu mai o poate opera pe Luli, aceasta murind din cauza unui acces de apendicită acută. Luli, dorind să-i arate soţului ei talentul literar, îi face o farsă, însă el îi înţelege adevărata valoare abia după ce află că ea i-a scris acele epistole semnate Lorelei. Lorelei unul dintre personajele adolescentine feminine reprezentative din literatura românească, ea evoluând frumos de-a lungul timpului prin prisma relevării epistolelor pline de candoare şi sensibilitate cu care ajunge să îşi fascineze soţul.

Scarlett O`Hara Cons. ed. Diana Sărac Liceul Special ”Sfânta Maria” Arad

Scarlett O'Hara este protagonista romanului Pe aripile vântului, scris de Margaret Mitchell. Scarlett O'Hara este considerată o femeie ambițioasă și încrezătoare în sine. De-a lungul paginilor, Scarlett dă dovadă de o tărie de caracter și de o personalite unică, însușiri atât de nepotrivite pentru Epoca Victoriană. Protagonista se află într-un continuu conflict interior, educația rigidă primită de la mama ei, Ellen O'Hara, fiică a vechii nobilimi franceze, spiritul onoarei și demnitatea morală 78

cedând, însă, în fața trăsăturilor mai aspre moștenite de la tatăl acesteia, irlandezul Gerald O'Hara. Acțiunea se petrece în timpul Războiului American de Secesiune (1861–1865), suferințele și neajunsuirile provocate astfel fiind maniera prin care caracterul de excepție al eroinei este evidențiat, astfel încât complexitatea personajului este foarte bine conturată. Trăindu-și copilăria pe plantația de bumbac Tara, înconjurată de eleganță și răsfăț, ea suferă, alături de generația ei, privind cum civilizația armonioasă, elegantă a plantatorilor de bumbac dispare pe aripile vântului. Astfel, natura ei distinctă este motivul pentru care ea iese din mizeria războiului, călcându-și principiile - odată legi de neîncălcat. Căsătorindu-se de trei ori, dansând, văduvă fiind, declarându-și dragostea unui bărbat aproape căsătorit, dăruindu-se cu trup și suflet pentru bani, făcând afaceri cu lemn ca un bărbat și împușcând un soldat, Scarlett O'Hara șochează necontenit societatea scandalizată, călcându-și pe onoare de nenumărate ori, spunându-și după fiecare faptă frapantă "Mă voi gândi la asta mai târziu." Scarlett a interpretat un rol pozitiv, salvându-și familia, dar și unul negativ "călcând peste cadavre". Pe parcursul romanului, când este căsătorită cu cel de-al treilea bărbat, ea are o fetiță superbă, dar care moare în urma unui accident de călărie, când cade de pe poneiul ei. Scarlet mai rămâne însărcinată, dar, în urma unei certe cu soțul ei, cade pe scări și pierde copilul. Toată dovada ei de iubire pentru soțul surorii lui nu înseamnă nimic când ea realizează că îl iubește pe ultimul său soț. Cu o ultimă înflăcărare și cu un curaj incredibil, ea își recunoaște iubirea față de el. Dar, fiind prea târziu, acesta o părăsește. Cu lacrimi în ochi și cu sufletul sfâșiat de cea mai cruntă și nemiloasă dezamăgire se hotărăște să se întoarcă în țară. Egoismul și acea obsesie pentru a strânge bani nu o ajută la nimic, îi creează doar un fel de ironie și un conflict interior cu care se menține până la sfârșitul romanului.

Rut Prof. diac. dr. Ovidiu Florin Toderici Seminarul Teologic Ortodox Arad Povestea lui Rut ne arată un exemplu de comportament al femeilor văduve din vremurile biblice. Rut, numită și femeia puternică, este una dintre cele cinci femei (inclusiv Maria) menționate în genealogia Mântuitorului din Evanghelia lui Matei și una dintre femeile foarte admirate de comentatorii biblici. Cartea lui Rut prezintă iubirea lui Rut, o tânără văduvă de origine moabită, pentru Naomi, mama soțului ei decedat, și integrarea ei în societatea iudaică. Elimelec (Elimeleh în ebraică: Dumnezeu este împărat) și Naomi (în ebraică: Plăcută, în unele versiuni românești Noemina) părăsesc Betleemul (în ebraică: Casa Pâinii) din pricina foametei și merg în Țara Moabului. Moartea soțului și după zece ani, a celor doi fii Mahlon și Kilyon o determină pe Naomi să se reîntoarcă. Deși una din nurori, Orpa, rămâne în Moab, cealaltă, Rut, văduva lui Mahlon, se hotărăște să o urmeze pe soacra ei. Amândouă lucrează pe câmpurile unui bărbat înstărit, Boaz (în ebraică: În El este putere, în unele versiuni românești Booz), care s-a dovedit a fi rudă cu Naomi. Acesta, văzând condiția umilă a tinerei Rut, dorește răscumpărarea acesteia și o ia de soție. Copilul acestora, Oved, va fi bunicul regelui David, suveran al întregului popor evreu. Cartea Rut se distinge mai ales prin motivele ei literare. Firul povestirii este însoțit de o tensiune permanentă, care nu se rezolvă decât la sfârșit. La început familia e într-o stare nefericită. Când Naomi se întoarce la Betleem, concetățenii o primesc cu anumită satisfacție răutăcioasă și exclamă: „Oare aceasta este Naomi?” Mai apoi, când Rut îl întâlnește pe Boaz, lucrurile par a se aranja, însă Boaz nu îi dă un răspuns limpede în ceea ce privește viitorul, deoarece mai exista problema rudei care avea, după lege, întâietate în drepturi față de moștenirea soțului lui Rut. Dar, la urmă, 80

povestirea are un deznodământ fericit, și Rut se poate mărita cu Boaz și li se naște un fiu, Oved. Legământul lui Rut față de Naomi e renumit: ”Unde te vei duce tu, acolo voi merge și eu și unde vei trăi tu, voi trăi și eu, poporul tău va fi și poporul meu și Dumnezeul tău va fi și Dumnezeul meu.” (Rut 1,16) Comentariul rabinic Ruth Rabba spune că plecarea lui Rut de la Moab a fost asemenea unei lumini mari care s-a stins, ca atunci când Iacov a părăsit-o pe Beerșeba. Comparând-o pe Rut cu ultimul Patriarh, înțelepții arată cât de importantă o considerau: suficient de importantă pentru a face parte din genealogia lui Mesia.

Partea a II-a ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ALEXANDRU MOCIONI” BIRCHIȘ Cenușăreasa Antal Lorena Înv. coord. Florescu Domnica Povesta care îmi place cel mai mult este Cenușăreasa. Personajul meu preferat este frumoasa Cenușăreasa. Eu am îndrăgit foarte mult acest personaj deoarece este tot la fel, o fată simplă de la țară, însă cu țeluri înalte și vise mărețe ca și mine. Totodată Cenușăreasa are foarte multe calități. Oricine citește sau ascultă povestea acestei fete rămâne melancolic, dar și fermecat de șirul întâmplărilor și greutăților la care este sortită Cenușăreasa, însă cărora le ține piept. Cenușăreasa este o fată foarte necăjită deoarece este rămasă orfană de mamă, însă prin bunătate și credință în Dumnezeu, ea devine puternică în fața obstacolelor venite din partea mamei și a surorilor vitrege. Cenușăreasa dă dovadă de multă iubire în relația cu mama și surorile. Chiar dacă ele se comportă josnic și foarte urât cu sora lor, Cenușăreasa este iubitoare față de ele și ascultătoare, lăsând capul plecat cu ochii înlăcrimați la insultele lor. Cenușăreasa este harnică și cuminte, iar Dumnezeu a mai înzestrat-o și cu o frumusețe uluitoare, de care prințul este fermecat din prima clipă cand o zărește la bal. Frumoasa Cenușăreasa este iubită și de viețuitoarele naturii, deoarece ea este foarte blândă și bună cu oricine, iar

prin bunătatea, generozitatea și simplitatea de care dă dovadă primește fericirea de mult visată. Dorința ei cea mare îi este împlinită de zâna cea bună. Iar pentru că ea respectă sfatul zânei ajunge să aibă parte numai de noroc și tot ce e mai frumos în viață. Lacrimile Cenușăresei și suferința nu-i mai împăienjenesc sufletul și inimioara, deoarece ea este aleasa prințului, mireasa cea mai frumoasă de pe acele meleaguri. Și au trăit fericiți până la adânci batrânețe. Pentru aceste calități, de care dă dovadă Cenușăreasa, eu, ca fetiță, cred că este un model demn de urmat pentru toate fetele.

Sofia Florescu Adela Înv.coord. Florescu Domnica Sofia este o fetiță veselă și bună. Ea poate să vorbească cu animalele, datorită amuletei. Trifoi este iepurașul Sofiei. Ea vorbește toată ziua cu el. Și păsările Robin și Mia se joacă cu Sofia. Ea are multe treburi de făcut. Sofia face repetiții de zbor ca să intre în echipă cu Minimus, căluțul ei zburător. Când dă de necaz, amuleta Sofiei cheamă o prințesă în ajutor. Ea are multe aventuri cu mătușa Dili. Sofia are un frate pe nume Gamoș și o soră pe nume Amber. Beluic este majordomul castelului, iar Cedric este vrăjitorul regal. Sofia a vorbit cu D. B. cu ajutorul amuletei. Sofia a ajutat o sirenă pe nume Ona, care are o surioară pe nume Cora. Bucurați-vă căci clipa a sosit Sunt episoade noi

Prietenii-s cu ea în fiecare zi La joacă, la nevoie, împreună orice ar fi Sofia și prietenii. Să sărbătorim sâmbăta în zori Cu episoade noi...

Ileana cea Șireată Mage Andrei Clasa a V-a Prof. coord. Ignat Adina Somnul cel dulce Cu un gând o aduce Trei zile și trei nopți Veni voinicul pe la porți. Flori să-ți crească în cale, Spini să-ți rămînă pe urmă, Spini să-ți crească în cale, Flori să-ți rămână pe urmă. De trei ori câte trei zile Stau c-un dor la tine, De trei ori câte trei nopți Fără care tu nu poți. Să-mi dai însă o sărutare Până-n ziua următoare Să-mi fie calea mai ușoară În zori ca odinioară. A cui floare se va vesteji Inapoi va înflori A cui păsărică se va întrista Eu cu tine voi rămânea.

Voinicul și Ileana Mage Andrei Clasa a V-a Prof. coord. Ignat Adina Ce voinic frumos Și tare drăgăstos Cu fata de-mpărat Pe Ileana a fermecat. Am pornit către soare Să-ți fur o floare Să-i fur o rază Transformată-n vrajă. De ți-ar fi năravul, cum îți este vorba, De ți-ar fi sufletul, cum îți este fața, Mândre și frumoase, Blânde și drăgăstoase. Te-aș chema în casă, Te-aș chema la masă, Și te-aș ospăta Și te-aș săruta. Feciorul de împărat împunsese, Iar inima Ileanei se-ascunsese. Mii de lacrimi aprinse Voinicul veni și le stinse.

Degețica Udrescu Denisa Clasa a V-a Prof. coord. Ignat Adina Când soarele răsare Pe un câmp cu flori Deodată ne apare Un personaj ce dă fiori. Se cheamă Degețica Și o căsuță ea avea În mijlocul lalelei Unde se odihnea. Din multă bunătate Spre palat se îndrepta Pentru-a cere ajutorul Fiului de împărat. Dar drumul lung era, Fetița obosește Și vrea a se culca Din nou într-o lalea. Dar vine vrăjitoarea, Cu răutate o răpește Și la o altă mamă De-ndată nimerește. Degețica cea micuță La drum a pornit

Dar broscoiul cel urât Pe fetiță a răpit Degețica fuge iarăși Sar în ajutorul ei Peștișorii fermecați O ajută a fugi. Fluturele, rândunica, Vântul cel prietenos O ajută pe Degețica Să ajungă iarăși jos. Tot în ajutorul ei Vine-acum și șoricica Care vrea să o mărite Cu un amic al ei. Dar din nou ea evadează Ajutată de amici Și la prinț ea se întoarce Să trăiască fericiți !

Heidi, fetița munților Udrescu Denisa Clasa a V-a Prof. coord. Ignat Adina O fetiță minunată , Colo sus în munți uitată, Cu bunicul ei plăpând Ce-l credea lumea nătâng.

Heidi e-o fetiță blândă, Frumușică și plăpândă Veselă, îmbujorată O vedea chiar lumea toată. Peter, ciobănașul vesel, Sta la stână zi de zi, Dar de-acolo nu lipsește Prietena lui: Heidi! Peter avea o mămică, Dar avea și o bunică Toți trei stăteau împreună Ca și o familie bună. Dar bunica lui, săraca, Era oarbă, gata-gata, Dar ea mult se bucura Pe copii de-i auzea. Veselă că o vedea Pe micuța Fulg-de-Nea, Dar și pe Heidi o credea O prințesă ca o stea. Fericirea ei e mare, Când o vede-n așteptare, Chiar venind la ea mereu Drăgălașă și frumoasă Foarte, foarte bucuroasă .

Sarea în bucate Ursa Valerica Clasa a V-a Prof. coord. Ignat Adina Fata de împărat era isteață Era deșteaptă și frumoasă, Dar împăratul fără minte A dat-o afară din împărăție. Ea căuta acum adăpostire Să meargă la o altă-mpărăție Și a găsit la chelăreasă Unde lumea era frumoasă. Regina însă o iubea Și ea mult o înțelegea Căci era ca fata sa Și toată lumea o iubea. Regele avea un prinț El avea foarte mult bun simț Era atent și chiar frumos, Era perfect să-i fie soț. Într-o zi el a venit cu răni Și fata i-a dat apă în multe căni, A avut grijă de el zi și noapte Și îi vorbea mereu în șoapte.

Și a venit ziua aleasă, Când prințesa deveni mireasă, S-a măritat cu acel prinț Și porțile sunau ”ring”, ”ring”. A venit și tatăl ei La masa îmbelșugată Și toți mâncau cu mare poftă Dar el nu lua nicio bucată. Și fata-i zise că nu pusese Niciun pic de sare în mâncare Și îi mai spuse fata cu credință, Cu suflet bun, plin de bunăvoință Că fără sare în mâncare Aceasta nu ar avea gust bun defel Și tatăl acum înțelese totul Și o primi din nou acasă lângă el.

Tomoni Loredana Clasa a VIII-a Prof. coord. Roman Nataşa Otilia Otilia este fiica vitregă a lui Moş Costache, o fetişcană de optsprezece-nouăsprezece ani care, aparent, nu ştia ce îşi doreşte de la viaţă. Datorită frumuseţii cu care a fost înzestrată, Otilia putea cuceri orice băiat îşi dorea. Datorită minţii sale viclene, Otilia este considerată o ştrengăriţă,

această idee fiind evidenţiată şi de replica lui Pascalopol: „E o mare ştrengăriţă.” Naratorul o caracterizează direct pe Otilia într-un mod care mi-a atras atenţia: „un cap prelung şi tânăr de fată încărcat cu bucle căzând până la umeri”. Otilia nu este o persoană hotărâtă, acest lucru fiind prezentat în mod repetat: „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”. Din autocaracterizarea făcută, ne putem da seama că ea îşi dorea să fie iubită şi protejată, ea fiind nespus de afectuoasă şi sensibilă: „Oricât de independentă aş fi, simt nevoia unei ocrotiri”. Matură, frumoasa Otilia este conştientă de faptul că Felix nu este persoana care să îi ofere independenţa şi ocrotirea aşteptată, atrăgându-i astfel atenţia lui că este lipsit de experienţă, iar în viaţa lor este necesară prezenţa unui prieten în vârstă precum este Pascalopol, care să le fie sprinjin. Energică, slăbuţă, cu o personalitate puternică, interesanta adolescentă consuma cu plăcere doar ciocolata: „Otilia, de obicei, aproape nu mânca nimic şi privea bucatele ca pe nişte ciudate invenţii nepotrivite omului (numai ciocolata îi plăcea)”. Naratorul ironizează în mod repetat dezordinea din viaţa Otiliei, făcând astfel legătura cu dezordinea din camera sa: „[…] o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită, bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii. [...] Patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite în grabă. Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade, şi-n ele se vedeau, ca

nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de colonie destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte. Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi, cele mai multe nemţeşti, dar şi romane franţuzeşti[...].” Titlul acestui roman – Enigma Otiliei – este unul foarte bine ales deoarece, în opinia mea, la prima lectură, comportamentul Otiliei este unul inexplicabil. Ea pare că ar avea anumite sentimente puternice pentru Felix, însă alege să se căsătorească cu Pascalopol în ciuda faptului că între cei doi este o diferenţă de vârstă foarte mare. Intuieşte capacitatea lui Felix de a deveni un foarte bun medic şi, renunţând la posibilitatea de a avea o relaţie cu ea, acesta nu doar că devine un doctor universitar strălucit, ci se şi căsătoreşte cu fiica unui diplomat. Ea alege să se căsătorească cu Pascalopol deoarece este conştientă de faptul că o femeie frumoasă trăieşte doar cinci-şase ani, iar acesta o poate apăra de ostilităţile familiei ei, cunoscându-i dorinţa de libertate şi de trăire intensă a vieţii. Chiar şi Pascalopol, întâlnindu-l pe Felix peste câţiva ani, îi mărturiseşte acestuia că pentru el Otilia a fost o enigmă, arătându-i o fotografie în care ea părea „actriţă întreţinută”, fiind căsătorită cu un conte argentinian: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”

Şeherezada Trif Andreea Clasa a VIII-a Prof. coord. Roman Nataşa Regele persan Shahryar, în urma descoperirii că soţia sa, pe care o iubea nespus de mult, l-a înşelat, s-a înfuriat şi porunceşte ca aceasta să fie omorâtă. Convins că toate femeile sfârşesc prin a fi infidele, ordonă apoi marelui său vizir să-i aducă în fiecare zi câte o fecioară cu care să se căsătorească şi petrece câte o noapte decapitând-o a doua zi. După 3 ani, marele vizir, nemaigăsind fecioare pentru şahul său, îi împărtăşeşte problema frumoasei şi inteligentei sale fiice, Şeherezada. Aceasta se oferă să devină următoarea soţie a şahului. Tatăl ei se opune iniţial, dar la insistenţele fiicei acceptă resemnat. În tot acest timp Şeherezada îi naşte regelui 3 fii şi îl convinge de fidelitatea ei, acesta păstrând-o de soţie deoarece în noaptea nunţii, Şeherezada, la cererea surorii ei, Duniyazad, care nu-şi mai găsea somnul, începe să-i spună proaspătului soţ o poveste pe care nu o termină, întrerupând-o chiar în momentul culminant, la răsăritul soarelui, şahul fiind astfel nevoit să o ţină în viaţă încă o zi pentru a afla deznodământul povestirii, ţinând-o aşa de 1001 de ori. Poveştile fascinante narate de Şeherezada reuşesc să îmbânzească mânia sultanului. Acesta nu doar că ascultă fascinat fiecare povestire în ramă, dar se şi îndrăgosteşte de ea, întâmplările relatate de către Şeherezada având rolul de a-i schimba mentalitatea şahului potrivit căreia toate femeile din lume sunt infidele. Frumoasa fată a vizirului ştie că singura modalitate de a rămâne în viaţă este să găsească o rezolvare eficientă pentru

a nu mai fi decapitată nicio fecioară şi totodată şi ea să rămână în viaţă de îndată ce devine soţia şahului. Acest lucru îi reuşeşte de minune deoarece este o naratoare înzestrată cu talent, capabilă să stârnească interesul şahului la nesfârşit. El acceptă amânarea decapitării şi în acelaşi timp se îndrăgosteşte de frumoasa Şeherezada, fiind purtat de către aceasta într-o lume plină de mister şi de aventură. Palpitanta călătorie parcursă de şah îl determină să vadă cât de mult a greşit atunci când, rând pe rând, a decapitat fecioarele pentru că a crezut că femeile sunt infidele. Şeherezada, femeia care schimbă atât destinul ei cât şi al şahului, nu este doar frumoasă, ci are şi capacitatea de a nara într-un mod atât de fascinant încât şahul se îndrăgosteşte de ea, iar iubirea lor creşte în fiecare noapte în care îi descoperă soţului ei un univers fascinant al aventurii.

Simina Ordace Nuţa Clasa a VIII-a Prof. coord. Roman Nataşa Simina este personajul principal din nuvela „Pădureanca” de Ioan Slavici şi are calităţile fundamentale ale unei fete simple, cuminţi şi cu frica lui Dumnezeu. Simina este o copilă de optsprezece ani cu ochi ca două petale albastre şi cu un zâmbet alb ca lacrima. Este o fată frumoasă cu faţa senină şi obraji ca doi bujori roşii, harnică şi educată. Rămasă cu tatăl său, Simina a învăţat să se descurce în viaţa care fusese prea cruntă pentru ea. Portretul ei moral reiese din faptele, gândurile şi vorbele ei, naratorul construind portretul fetei ideale. Din

simplitatea şi vorbele frumoase cu care Simina descrie căsuţa modestă din munţii în care ea copilărise şi din cuvintele dulci cu care îl descrie pe tatăl său, Neacşu, pe care îl consideră un idol, reiese că Simina era o fată cuminte, la locul ei. Gândurile fetei erau mereu pozitive, deşi viaţa o încerca necontenit. Era o fire ambiţioasă, tenace şi puternică, luptând din toate puterile cu destinul vieţii ei. Simina este o fată credincioasă, care ştia ce înseamnă suferinţa, o copilă tăcută şi sensibilă, care lasă durerea să o macine doar pe ea. Ea plânge des, acesta fiind modul în care ea îşi descarcă sufletul, care era năpădit de tristeţe şi amărăciune. Fata începe să plângă din ce în ce mai des de când l-a cunoscut pe Iorgovan, feciorul care i-a furat inima frumoasei pădurence. De când l-a cunoscut pe Iorgovan, viaţa fetei capătă culoare. Din punctul ei de vedere, viaţa era pentru ea „ca un nor negru care o urmărea pretutindeni”, dar viaţa devine pentru ea o ambianţă de culori. Deşi în viaţa Siminei răsare o rază de lumină, ea este mereu tristă ştie prea bine că dragostea lor este imposibilă. Amândoi îşi jură iubire veşnică, însă Iorgovan şi Simina nu au timp să îşi trăiască frumoasa lor poveste de dragoste. Ceea ce ei trăiesc pare a fi o iubire interzisă, care pe Simina o distruge cu fiecare zi care trece tot mai mult. Obrajii Siminei ajung să fie mereu scufundaţi în lacrimi, care împietresc ochii albaştri care seamănă cu un ocean de sticlă. Inima Siminei este sfâşiată în bucăţi de dorul lui Iorgovan. Cei doi tineri nu apucă să îşi trăiască povestea lor de dragoste deoarece Iorgovan moare. Simina este un personaj puternic care a crescut şi a trăit în durere, iar odată cu moartea lui Iorgovan această nuvelă ia sfârşit deoarece inima Siminei este sfâşiată de durere, povestea lor de dragoste fiind îngropată în aceeaşi groapă de lacrimi şi durere.

COLEGIUL NAȚIONAL „PREPARANDIA - DIMITRIE ȚICHINDEAL” ARAD Femeia în literatură Femeie, amintește-ți cine ești pe lume! Avram Melania Olimpia Clasa a XI-a Prof. coord. Faur Florica Ce este femeia? Te-ai gândit vreodată că aceasta este modelul oricărui sculptor, pictor sau scriitor, întrucât ea poate inspira extaz, agonie, tristețe, fericire, împlinire, orânduire, simbol, rușine, adevăr sau plăcere? Doamne, ce ființă este femeia! Dacă ar ști ea înseși cât este de prețioasă! Însă, cu toate acestea, e mai bine ca în final, ea să rămână o taină a lui, a Creatorului, printre noi, oamenii. Viața femeii, precum și etapele prin care aceasta trece, fascinează nu doar în literatură, ci și în realitatea zilelor noastre. Astfel, de la nașterea unei copile firave și gingașe, la o adolescentă sensibilă și senzuală care visează la ziua în care va deveni soție și mamă, apare femeia, cea care rămâne cu același spirit rafinat, frumos și puternic, în pofida timpului nemilos care-și așterne mantaua peste chipul ei. De pildă, Otilia, personajul feminin din romanul lui George Călinescu, se diferențiază de celelalte personaje feminine din literatura română, dat fiind că o tânără ca ea, la doar optsprezece ani, se află într-un proces evolutiv continuu. Portretul ei fizic se remarcă prin farmec și candoare, inocență și maturitate, tinerețe și eleganță, evidențându-i-se

firea încărcată de exuberanță juvenilă ce ne trimite cu gândul către un univers spiritual feminin. Apoi, în romanul lui Mircea Eliade, personajul feminin Maytrei este mai profund și plin de erotism, reprezentând o îmbinare perfectă de nevinovăție și rafinament, de iubire pătimașă. Cu toate acestea, asemenănările dintre Otilia și Maytrei sunt mari, întrucât amândouă personajele atrag, nu printr-o frumuseșe de zeiță, ci prin tinerețe, feminitate și delicatețe. Sunt artiste, sunt femei superioare din punctul de vedere al evoluției lor. Se spune că nu te naști, ci devii femeie. Să fie așadar o chestiune de educație? Cert este că standardele culturale sau epoca la care ne raportăm fac să varieze foarte mult perspectivele fiecăruia dintre noi. Dar ce definește o femeie, în esență? Ce evocă feminitatea? Ar putea fi o ținută diafană care să inspire nu doar scriitorii, ci și creatorii de modă. Un zâmbet cald. O mireasmă. O fotografie din perioada interbelică înfățișând noua femeie emancipată a anilor 1920, cu eleganța specifică epocii și poate chiar o mamă care-și ține copilul de mână să fie o expresie sublimă a feminității.Vestimentația și accesoriile rămân atribute clare ale feminității, la fel și gingășia sau naturalețea. Însă dincolo de aceste repere fizice, identitatea unei femei presupune sensibilitate, mister, afecțiune, blândețe, empatie și o doză de fragilitate, care poate fi asociată cu acea personalitate supusă, ștearsă, un șablon cu care puține femei aleg să se mai identifice. Putem să ne întrebăm ce s-a pierdut pe drum, dat fiind că nu ne mai identificăm, noi, ca femei, cu idealurile personajelor din literatură sau chiar ale mamelor sau bunicilor din generațiile trecute; sau ce am câștigat adaptându-ne la ritmul alert al unei societăți în continuă schimbare. Chiar dacă literatura ne oferă exemple clare și

frumos creionate cu privire la feminitate și chiar dacă găsim răspuns la întrebarea “Ce este femeia?”, ea va rămâne, indiferent de timp, „cea mai dezgolită dintre cărnurile vii și cea care strălucește cu cea mai dulce scânteiere” (Antoine de Saint Exupery).

Femeia în literatură Tăutu Florina Clasa a XI-a Prof. coord. Faur Florica Ce este femeia de fapt? Fiecare dintre noi avem o viziune diferită asupra acestei minunate fiinţe. Unii dintre noi o vedem ca şi o mamă, alţii ca şi o muză pentru artişti, unii ca însuşi “fericirea”, în timp ce alţii o văd ca şi darul zeilor oferit muritorilor. Dar, totuşi, unde s-a pierdut graţia femeii de altădată care o făcea respectată şi admirată? Aşa cum a spus şi Jane Austen în una dintre celebrele sale opere: “…nimeni nu poate fi considerat desăvârşit, dacă nu depăşeşte cu mult calităţile întâlnite în mod frecvent. O femeie trebuie să aibă vaste cunoştinţe de muzică, pictură, să ştie să cânte şi să danseze şi să cunoască limbi străine, pentru a merita un asemenea atribut; în plus, ar trebui să aibă un anumit “ceva” în felul în care merge, în tonul vocii şi în maniera de exprimare, altminteri nu merită nici pe jumătate să fie considerată astfel.” Consider că femeile au început să se schimbe treptat odată cu lupta acestora pentru a le dovedi bărbaţilor faptul că nu le sunt inferioare, ci au dreptul de a le fi egale atât în drepturi cât şi în viaţa cotidiană. Totuşi, odată cu această luptă, femeile au devenit mai puternice, mai curajoase, luând

aceste caracteristici specifice bărbaţilor acelor vremuri pentru a putea izbândi în lupta acestora pentru egalitate. Consider că femeile sunt nişte firi foarte puternice, care ar putea să îndure orice pentru familia şi mai ales pentru copiii săi. Această caracteristică este specifică femeii de mulţi ani încoace, dar cel mai mai bun exemplu la care m-am putut gândi este Donna, personajul principal din romanul Golful francezului de Daphne Du Maurier. Acest personaj m-a impresionat prin firea ei libertină, prin faptul că deşi îl iubea pe piratul Jean se întoarce alături de soţul său de care nu o mai lega nici un sentiment, pentru binele copiilor ei. Alege suferinţa în locul fericirii, dar consideră că aşa îi este sortit („...şi acest trecut de care inima mi se agaţă cu sălbăticie este calvarul care vine odată cu iubirea, sunt chinurile, patimile şi agonia ce-mi sfâşie sufletul şi nu le pot îndura, fiindcă aşa ne este hărazit, ca după dragoste şi bucurii să vină suferinţă şi tristeţi.”) Dar, oare câte dintre noi, femeile din ziua de azi, mai avem puterea de a sta alături de un bărbat de care nu ne mai leagă nimic sentimental, la fel ca şi Donna? Răspunsul meu? Puţine, foarte puţine. Ne căutăm fericirea, iar dacă asta ar însemna să o luăm de la început cu totul am face-o, ne-am lua copiii şi am pleca pentru a ne căuta propriul nostru „colţ de rai”. Un alt personaj care m-a impresionat prin felul în care a reuşit să răzbată prin greutăţile vieţii este Vitoria Lipan din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Lucrul care m-a impresionat foarte mult la acest personaj este dragostea nemuritoare pe care i-o poartă soţului ei, Nechifor Lipan („era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani. Aşa-i fusese drag în tinereţă Lipan, aşa-i era drag şi acuma, câand aveau copii mari cât dânşii”). O altă caracteristică care m-a impresionat la acest personaj este hotărârea cu care pleacă în căutarea soţului său alături de fiul lor Gheorghiţă. („N-am să mai am

100

hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”). Timpurile s-au schimbat, caracteristicile femeilor s-au schimbat şi vor continua să se schimbe, dar cele mai importante mereu vor rămâne cum ar fi: gingăşia din vocea unei mame, spiritul protectiv al unei mame când vine vorba de copilul său, graţia cu care reuşeşte să ducă la bun sfârşit fiecare întrebuinţare, şi încă multe altele. Ar trebui să fim mândre că suntem femei, poeţii şi scriitori au scris despre noi, pictorii au pictat frumuseţea noastră, iar muzicienii au compus muzică despre noi. Dar în cele din urmă, ar trebui să fim mândre pentru faptul că suntem puternice, pentru faptul că suntem conştiente că am îndura orice când vine vorba de familia noastră şi am lupta pentru ea cu toate forţele noastre. Consider că acesta este răspunsul meu l-a prima întrebare adresată în acest eseu. Femeia este cea mai puternică fiinţă când vine vorba de a îndura ceva pentru familia sa, dar şi cea mai „feroce felină” pentru a-şi proteja copiii de orice răutate. Bibliografie: Baltagul, Mihail Sadoveanu Golful francezului, Daphne Du Maurier

101

Femeia Popovici Denisa Clasa a XI-a Prof. coord. Faur Florica “Femeia e o fiinţă slabă, victimă a fiziologicului ei, orientabilă după bărbat, care trebuie să o ocrotească şi să-i împrumute personalitatea lui.“ Radu F. Constantinescu Aceasta să fie femeia din zilele noastre? Şi-a dorit drepturi egale cu bărbatul şi s-a trezit cu o traistă de responsabilităţi, fiind la pachet, aşa că multe au acum vieţi identice cu ale unui bărbat, atât din punct de vedere profesional cât şi din punct de vedere sentimental, oare e bine? Din privinţa mea, femeia trebuie să-şi păstreze feminitatea mult dincolo de simplul act la îmbrăcării unei rochii. O feminitate care include gingăşie, dorinţă de stabilitate şi o doză rezonabilă de nevoie de a fi protejată şi de a fi iubită. Cum spunea Marilyn Monroe: „Femeilor care caută să fie egale cu bărbaţii le lipseşte ambiţia”. Femeile din lumea aceasta mare sunt atât de frumoase încât le-am putea compara cu seninul înstelat, se deosebesc doar prin înfăţişare, brună cu ochii de jăratec sau blondă cu surâs sălbatic, cu ochii negri de foc sau cu ochii verzi ca marea, toate formează un întreg în creaţia lui Dumnezeu. Sunt o cheie a vieţii care deschide calea spre formarea unui nou univers, fără de ea lumea ar fi un simplu labirint fără cale de ieşire. O femeie este mai puternică decât o stâncă, a învăţat să depăşească obstacolele în fiecare secundă, inteligenţa multora stând ascunsă în profunzimea diferitelor situaţii la

102

care sunt supuse. Îşi folosesc această inteligenţă pentru a găsi motive care să le susţină intuiţia. Aceste creaţii ale divinităţii se încadrează în două categorii: femeia-mamă şi femeia-iubită. Dacă le comparăm cu anotimpurile, femeia-mamă este ca toamna, anotimpul ploilor, îţi dă hrană, îţi înlătură toate lipsurile, te potoleşte şi te completează prin sacrificile sale proprii. Femeia-iubită este exact opusul, se aseamănă cu primăvara, cu un mister nedestăinuit, cu farmece dulci şi o nelinişte care trezeşte la viaţă orice aspect din viaţa de zi cu zi fiind o revelaţie. Unul din apectele fascinante ale femeii este simplitatea cu care domină eleganţa, fiind de fapt oglinda sufletului ei pur şi inocent. Simplitatea trezeşte sufletul la viaţă şi îi dă culoare în fiecare colţişor creând o ambianţă cromatică. O femeie simplă e cea care se stresează şi are de dus poveri grele. Ea zâmbeşte când îi vine să ţipe, cântă când îi vine să plângă, plânge când este fericită şi râde când se teme de ceva. Iubeşte necondiţionat şi oferă tot ce are mai bun. Atitudinea ei faţă de iubire este universală punând întreaga deplinătate a fiinţei ei şi leagă toate speranţele sale în iubire. E un mister deoarece involuntar mereu cercetează reacţii şi reţineri bizare, repulsii, prejudecăţi şi aluzii întâmplătoare la trecut. Fiecare gest reprezintă un preludiu al cunoaşterii, iar femeia este o enigmă, în permanenţă caută să descopere originalul care atinge perfecţiunea. Ea nu e relativă în dragoste, ea e absolut aceeaşi femeie care ziua este veselă, spontană şi plină de viaţă, noaptea ascunde în ea o furtună de sentimente care îi răvăşesc fiecare parte din existenţa sa. Mereu se trezeşte din rutină şi din amorţeala sufletului şi îşi evaluează viaţa cu tot ceea ce reprezintă ea: realizări, eşecuri, fericire, tristeţe, acordându-şi un moment de sinceritate în care

103

încetează să se mai amăgească, luptând pentru un nou început care să îi asigure o reuşită. În concluzie, femeia e o fiinţă extrem de puternică, un simbol al nobleței prin puterea sa de sacrificiu, este o fire senină, tăcută şi răbdătoare. Datorită seninătăţii şi delicateţii ei, femeia poate împlini viaţa bărbatului aşa cum nimic altceva nu ar putea-o face. Ea îl poate înconjura pe acesta întro atmosferă plăcută şi feerică. Femeia e cea care poate da naştere vieţii, natura alegând-o pe ea pentru a perpetua specia. “Femeia este un trandafir ceresc în viaţa pământeană...“ (Friederich Schiller). Bibliografie: Osho - Cartea despre femei Irina Binder - Fluturi

Femeia antică vs. Femeia modernă Matei Adina Clasa a XI-a D Prof. coord. Faur Florica Pe parcursul istoriei, puține lucruri au mai rămas ca în trecut, multe dintre ele suferind o mare transformare din toate punctele de vedere. Unul dintre aceste lucruri, este statutul femeii în societate. Femeia a fost considerată mult timp mai slabă prin natură decât bărbatul și incapabilă să realizeze munci care necesitau putere fizică și o capacitate intelectuală dezvoltată. Dar cea mai critică situație au avut-o femeile din antichitate, care trăiau doar pentru procreație și treburile gospodăriei. Sau poate ele se simțeau bine așa. Nu știu dacă e dreptul nostru să

104

judecăm atâta vreme cât nu există documente care să demonstreze că ele erau nemulțumite. Din antichitate ne-au rămas puține scrieri ale unor femei, astfel încât informații despre ele găsim în documentele iconografice și în scrierile bărbaților și aflăm, de fapt, cum bărbații autori percep unele practici sociale capitale pentru viața femeilor. Documentele literare și epigrafice rămase au evidentă tenta moralizatoare, expresie a unei subiectivități ce poate arunca îndoiala asupra valorii lor testimoniale. O sursă constituie și inscripțiile funerare dacă ținem cont de faptul ca exista tendința de idealizare a celui defunct. Studiindu-le împreună, realizăm că redau sensibilitatea vremii față de problematica feminină. Dacă femeia zilelor noastre nu se gândește neaparat la căsătorie și pune cariera pe primul plan, femeia antichității nu concepea să nu fie căsătorită pentru că pe vremea aceea căsătoria era o componentă importantă a sistemului economic și social. Căsătorită puțin după vârsta pubertății, femeia se dedica treburilor casnice si creșterii copiilor, pe care-i puteau urmări cum cresc, cum se manifestă, îi puteau educa după bunul lor plac, pentru că, pe vremea aceea, nu erau instituții specializate ca în zilele noastre, care oricât de mult li se face reclamă, grija și dragostea maternă nu o vor înlocui niciodată. Viața era grea pentru toată lumea, și cum moartea pândea la fiecare colt, femeia năștea mulți copii pe care-i hrănea, le confecționa îmbrăcămintea și-i învăța, după posibilitățile sale. Dacă avea norocul să facă parte dintr-o familie înstărită, avea sclavi sau servitori pentru muncă, dar tot ea îi supraveghea, astfel că în timp ce bărbatul se ocupa de treburile administrative și politice ale obștii, ea era un bun administrator al gospodăriei. Tot ea se îngrijea de bătrâni și bolnavi pentru că societatea antică, contrar societății moderne, punea mare preț

105

pe nevoile grupului, care sunt mai presus decât drepturile individului. Femeia lucra și ea în câmp alături de bărbatul ei, pentru că agricultura era afacere de familie. O femeie singură își putea găsi de lucru ca menajeră într-o casă sau putea lucra într-un templu. În civilizațiile trecute situația femeilor era foarte diferită. Ele erau considerate ca proprietatea soțului care avea dreptul de a lua decizii în ceea ce privea viața lor, erau supuse și încercau să facă totul cât mai bine pentru a nu-și dezamăgi bărbatul, dar și pentru a nu fi agresată fizic de către acesta. După cum se poate observa cu foarte multă ușurință fetele tinere din ziua de astăzi nu mai seamănă deloc cu mamele lor. Dacă în trecut femeile se căsătoreau între vârsta de 18-20 ani și la scurt timp făceau și un copil, astfel devenind niște femei cu responsabilități foarte mari de la o vârstă foarte fragedă, acum lucrurile stau altfel. În trecut femeile erau concentrate pe ideea îngrijirii familiei, de a crește copii și de a avea grijă de gospodărie, fiind supuse în totalitate bărbatului. Familiile decideau cu cine să se mărite, iar ele nu aveau aproape nici un drept asupra propriei vieți. Însă, în prezent, situația este cu totul diferită. Astăzi, femeia modernă este cu totul diferită. Ea încearcă să-și îmbunătățească în mod constant poziția în societate, este preocupată de aspectul fizic și, ceea ce este foarte important, încearcă să aibă o viață normală fără a fi constrânsă de nimeni și nimic. Are dreptul să își exprime părerea fără a-i fi teamă că cineva o va lovi. Deoarece trăiește într-o lume schimbătoare, ea poate să aleagă lângă cine trăiește, decide dacă se implică într-o relație sau nu. Femeia modernă își dorește întâi o carieră, un mod de viață care să îi permită să aibă un copil și să se poată descurca singură în cazul în care nu găsește bărbatul potrivit care să o sprijine.

106

În concluzie, după cum se poate observa, există mari diferențe între cele două tipuri de femei, această mare schimbare fiind datorată în primul rând contextului social, a societății în continuă schimbare care ne face să învățăm să devenim niște oameni independenți.

Femeia in literatură Ciudan Olivia Clasa a XI-a Prof. coord. Faur Florica G. Călinescu, în tălmăcirea substratului ideatic al păstorului Tyrso din "La Galatea" precizează că: "Frumusețea are atâta putere asupra sufletelor noastre, incât filozofii antici atrași de splendoarea cerurilor înstelate și de rotunditatea pămantului au început să intuiască structura universului. Ceea ce i-a uimit mai mult a fost însă făptura atât de desăvârșită a omului, încât l-au numit lume prescurtată. Într-adevăr, în nimic din natură nu se descoperă mai multe din însușirile distribuite în toate celelalte părți ale firii decât în trupul și mai ales în chipul omului. Frumusețea stârnește iubirea, adică în fond dorința ca această organizație a materiei sa se întindă cât mai mult în univers și de aceea, chipul femeilor fiiind mai frumos decît al barbaților, femeile sunt cele mai iubite." Prin aceasta, Călinescu reliefează conceptul de frumos ca fiind criteriul unei dihotomii ontologice a ființării omului, respectiv latura mundană și cea transcendentală, cu specificarea faptului că ascensiunea se realiză doar prin forța motrică a iubirii. Astfel că femeia, fiind cea care înglobează frumosul genuin în gradul cel mai înalt de desăvârșire, reprezintă idealul masculinității spre transfigurare. Cu acest

107

ideal în minte se avântă orice cavaler in luptă, înfruntă vitregele situații ce-i sunt potrivnice, închinându-i iubitei biruința sa, căci psihologia lui este aceasta: pentru fiecare clipă de iubire tributul trebuie plătit, astfel că, dacă în amalgamul durerii, acel unic moment de iubire este câștigat, întreaga suferință este instantaneu anulată. Datorită acestui motiv, Eminescu se mulțumea cu o singură zi de dragoste: "De câte ori am așteptat / O șoaptă de răspuns! / O zi din viață să-mi fi dat ,/ O zi, mi-era de-ajuns./ Cu toate acestea, femeia, care este un personaj aproape mistic, a rămas pentru bărbat un mister desăvârșit, o enigmă. Această dilemă își are sorgintea în faptul că, pentru a putea pătrunde tainele nepătrunsului feminin, trebuie înțeleasă, întru început, țesatura delicată din care e croită femeia. Astfel că, printr-o analiză a structurii acesteia la nivel epidermic, ea pare a fi o figurină de porțelan, într-atât de casantă la atingere, încât cea mai infimă reverberație ar putea-o spulbera. În pofida acestui fapt, trebuie să ne sustragem din fața oricărei posibile superficialități, fără a ne lăsa seduși de mirajele inoculate la o primă analiză, căci, în urma unei radiografii minuțioase, descoperim cu consternație aliajul titanic care-i fundamentează ființa. Trăsăturile-i, care apar a fi contradictorii, nu reprezintă o dovadă a iraționalității de care este acuzată cu atâta nesăbuință de vulg, ci e însăși strucura sa ancestrală. Ea ni se înfațișează ca o făptură ezoterică și în aceasta constă întreagă sa transcendență spre care ascede orice bărbat. Astfel că, întreaga istorie dansează în jurul aceluiași ideal: înlăturarea vălului enigmatic ce împresoară feminitatea pentru atingerea comuniunii cosmice spre care aspiră spiritului atavic prin însăși necesitatea inițierii întru tainele acesteia. În altă ordine de idei, o nouă ipostază a femininului derivă din structura "Eternul feminin ne înalţă în tării", în

108

opera lui Goethe, "Faust". Aici latura călăuzitoare a femeii este proclamată ca formulă arhetipală, identificabilă în întregul climat literar, ce se extinde din epoca medievală până în perioada renascentistă. În acest sens stă drept mărturie imaginea emblematică a Beatricei, reprezentantă a voinței divine, a cărei chip serafic înnobilează spiritul dantesc. Ea-l îndrumă pe cărările alegorice ale Paradisului unde îi este revelată potența iubirii de a mișca sorii si stelele "l’amor che muove il sole e l’altre stelle". De-altminteri, nici importanța paroxistică a Laurei nu trebuie alterată, căci ea este farul iluminator sub care ființează sonetele lui Petrarca. "Canţonierul", definit de marele critic Natalino Sapegno ca fiind „monumentul cel mai măreţ şi mai bogat în lirică psihologică din istoria literaturii universale“ nu ar fi putut lua naștere fără prezența metafizică a tinerei, consacrată ca muză a artistului. Astfel, putem trage concluzia că frumosul atemopral se metamorfozează în timp sub aspectul feminității, impulsionând cu al său elan vital artistul spre creația desăvarșită. Bibliografie: http://cultural.bzi.ro/cei-mai-mari-scriitori-ai-lumiifrancesco-petrarca-1059 https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://g1b2i3.wordpress.com/2008/04/06/francesco-si-laura/ http://www.observatorcultural.ro/Cantonierul-luiFrancesco-Petrarca*articleID_26733-articles_details.html

109

COLEGIUL ECONOMIC ARAD Două femei... aceeaşi pasiune... suspansul Kamp Claudiu Prof. coord. Odagiu Mira Literatura ca punct comun de interes care apropie oamenii din culturi diferite, nu ține cont de vârstă, sex sau religie, ci ea există, fascinează, crează lianturi şi metamorfozează personalităţi. În prezenta lucrare voi prezenta două scriitoare care mi-au animat adolescența şi mi-au format gustul pentru lectură, două Doamne ale literaturii pe care eu le consider „Femei Model” pentru generaţii întregi de tineri. Este vorba despre Rodica Ojog-Brașoveanu, în spaţiul literar românesc, şi despre Aghata Christie, în spaţiul literar britanic ţi universal. Rodica Ojog-Brașoveanu a fost o scriitoare de romane polițiste și istorice de origine română. S-a remarcat prin autenticitatea și verosimilitatea romanelor ei, fiind supranumită „Agatha Christie a României". La celălalt capăt al Europei, în Regatul Unit, o scriitoarea britanică, pe nume Agatha Christie, s-a remarcat prin romanele polițiste, povestiri scurte și piese de teatru polițiste excepționale, toate romanele ei fiind unice datorită stilului ei propriu. A fost renumită, printre alți scriitori, ca fiind „cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor”. Ambele scriitoare s-au născut în familii bune cu posibilități financiare apreciabile. Totuși Rodica OjogBrașoveanu a reușit cu greu să urmeze studii superioare datorită sfârșitului democrației care a găsit-o într-o sărăcie

110

lucie, iar la scurt timp a fost exmatriculată (1956) pentru „atitudini dușmănoase împotriva regimului". Într-un final primește drept de reînscriere la facultate pe care o va absolvi mult mai târziu (1967) cu mari eforturi. Cu toate că a absolvit o facultate de drept, se decide după mai mult timp să se lase de avocatură și să se dedice scrisului. În schimb, Agatha Christie a fost educată acasă de o guvernantă și trimisă să termine școala la Paris abia la vârsta de 16 ani, unde a studiat cantoul și pianul. Poveştile vieților celor două scriitoare au multe asemănări: s-au născut în familii bune, și-au continuat studiile, au lucrat pentru o perioadă în domeniul medicinei, prima lor căsnicie s-a finalizat printr-un divorț, și-au descoperit pasiunea pentru scris și au lăsat opere autentice în urma lor, chiar dacă au trăit în două ţări diferite, cu culturi diferite. Cele două scriitoare nu par să fi avut o „viață roz", dar, acest fapt le-a făcut să-și descopere pasiunea pentru creație. Romanele Rodicăi Ojog-Brașoveanu au reprezentat evadările sale din lumea comunistă, iar romanele Aghatei Christie au reprezentat evadările sale din viața sa tumultoasă și schimbătoare. O oarecare coincidență a făcut ca ambele scriitoare să aibă parte de fericire în viață pe la sfârșitul vieții, căci o vedem pe Rodica Ojog-Brașoveanu ca o femeie singură, trăind viața din plin, iar banii câştigaţi din cărţi îi risipise fiind o fire cheltuitoare, care nu a strâns nimic, având concepția “Păi nu duc dincolo nimic cu mine” (Autobiografie). Într-o autobiografie a scriitoarei Aghata Christie descoperim tainele fericirii ei: „M-am bucurat enorm de secunda în care am înflorit pur şi simplu când am terminat cu emoţiile şi relaţiile personale; brusc, la vârsta de 50 de ani, am descoperit că mi se deschide o nouă viaţă înainte, plină cu lucruri la care mă pot gândi, le pot studia sau despre care pot citi măcar. Este ca

111

şi cum ideile şi gândurile prind să crească înlăuntru, ridicându-se la lumină” (Autobiografie, 1977). Referitor la opera literară a celor două scriitoare observăm că atât Rodica Ojog-Brașoveanu, cât și Aghata Christie, folosesc o structură narativă asemănătoare, astfel pe parcursul lecturii întâlnim mici detalii care permit cititorului să dezlege puzzle-ul final, pentru a găsi cheia enigmei înainte de a fi deslușită de către scriitor. Personajele ambelor scriitoare sunt inspirate din realitate, astfel personajele Rodicăi Ojog-Brașoveanu sunt inspirate de persoanele care fac parte din viața ei, de altfel, a și precizat că unele cunoștiințe s-au supărat văzându-se reflectate în romane, iar personajele doamnei Agatha Christie sunt inspirate din lumea bună engleză, pecare o frecventa. O curiozitate este faptul că doamna Brașoveanu mergea în cluburi în căutare de ,,material" pentru viitoarele ei scrieri, unde observa comportamentul celor din club și îl integra în paginile de roman. Cele două scriitoare au preponderent personaje simbolice care apar în mai multe opere, Melania Lupu și Minerva Tutovan în cazul Rodicăi Ojog-Brașoveanu, iar în cazul Aghatei Christie avem ca personaje simbolice precum Hercule Poirot și Miss Marple. Melania Lupu este personajul preferat al multor cititori, este un amestec de trăsături aparținând mai multor persoane întâlnite de scriitoare de-a lungul vieții. Minerva Tutovan este inspirată tot de o persoană reală, autoarea declarând: „Seamănă cu o persoană pe care am cunoscut-o. Era tot profesoară de matematică”. Hercule Poirot, excentricul detectiv belgian, cu celebra sa mustață și capul în formă de ou a fost inspirat de unul dintre refugiații belgieni din timpul Primului Război Mondial. Unii critici spun că prin intermediul personajului, Agatha Christie ironizează obiceiurile conservatoare ale englezilor și frica lor

112

de străini. Astfel, în multe romane, Poirot evită ceaiul, neînțelegând acest obicei englezesc. De asemenea, personajele englezești își exprimă de mai multe ori neîncrederea în străini. Miss Marple, simpatica bătrânică a cărei pasiune este rezolvarea misterelor are și ea un corespondent în realitate. Faptul că literatura anglo-saxonă abundă în domnișoare bătrâne este aproape un clișeu. Se pare că sursa de inspirație în crearea personajului Miss Marple a fost una dintre mătușile autoarei. Personajele celor două scriitoare par a fi din lumi diferite, așa se face că singura trăsătură în comun este verosimilitatea. Cu toate că cele două doamne ale literaturii de suspans, au multe aspecte comune, ele se deosebesc prin faptul că scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu se axează pe personaje realiste și dă viață peisajelor nefiindu-i frică să folosească procedee artistice, spre deosebire de Agatha Christie care se axează mai mult pe procedeele tehnice ale vieții de detectiv. În cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu ştim de la început la ce să ne aşteptăm, plăcerea găsindu-se în duelurile verbale dintre personaje, în ingenuozitatea minţii şi în şiretenie. Rodica Ojog-Brașoveanu prezintă latura umană a criminalilor, care sunt portretizaţi ca nişte oameni jucaţi pe degete de destin şi deseori constrânşi de situaţie, fiind prinşi într-o vâltoare de evenimente asupra cărora nu au nici o putere. În cărţile Agathei suntem ţinuţi în suspans în mod tradiţional, criminalul fiind dezvăluit doar în final, la pachet cu metodele utilizate şi motivul său. Agatha Christie era maestră în presărarea unor informații aparent minore, dar de mare importanță pentru urmărirea firului logic pe piste complicate. Romanele scriitoarei Rodica Ojog-Brașoveanu au mai multă acțiune și dinamism în comparație cu romanele scriitoarei Agatha Christie, a căror caracteristică definitorie

113

este simplitatea în ceea ce privește acțiunea. Comparativ cu romanele scrise de Aghata Christie, romanele Rodicăi OjogBrașoveanu au în structura lor mai mut umor, mai ales seria Melania Lupu, fapt ce a fost declarat de însăși scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu. În concluzie, deși provin din culturi și țări diferite, au stiluri narative diferite, pe cele două scriitoare, Agatha Cristie şi Rodica Ojog-Brașoveanu, le leagă foarte multe similitudini. Ele au în comun dragostea pentru literatură, pentru suspans şi mister, dar, înainte de toate ele reprezintă două icon-uri pentru literatura poliţistă în ţara lor de origine dar şi două femei puternice şi talentate care au avut un crez pentru care au luptat... şi au câştigat. Ele au demostrat cercurilor literare preponderent masculine că talentul şi succesul nu ţin cont de sex, ci de ambiţie, determinare, muncă si încredere în propriile valori.

114

COLEGIUL TEHNIC „AUREL VLAICU” ARAD Omagiu adus femeii Gheorgheş Roxana Gianina Prof. coord. Andra Daniela Dacă aş fi întrebată ce mi-aş dori cel mai mult să fiu, aş răspunde că nu mi-aş dori să fiu decât ceea ce sunt; adică om… mai precis femeie. De ce? Simplu… toate comorile ascunse şi nevăzute ale acestui univers nu le găseşti decât întrun suflet de femeie… Mamă a celor trei universuri, femeia îţi dăruieşte nu numai sufletul ci chiar şi viaţa ei. Femeia a fost întotdeauna un simbol al frumuseţii, al gingăşiei şi delicateţii. Cu sentimente discrete şi suferinţe abia ghicite, ascunse bine în spatele unui zâmbet înşelător, dar cu sensibilităţi adânci şi profunzimi sufleteşti nebănuite, moştenitoarele Evei au inspirat prin frumuseţe o mulţime de artişti de-a lungul timpului. Femeia a fost cântată, pictată, a fost elogiată în versuri şi proză, a fost muză şi zeiţă pentru bărbaţi, a fost izvor de inspiraţie şi creativitate, dar şi mare adâncă în care mulţi Adami şi-au înecat suferinţa. Mamă, iubită, prietenă devotată, femeii i s-a atribuit o imagine poate exagerată, poate prea fragilă de-a lungul istoriei. După Grigore Vieru, femeia este al cincilea anotimp… poetic, romantic şi atotcuprinzător… Paradoxal, definiţia aceasta surprinde exact complexitatea femeii. E ceva de care nu avem habar, nu ştim dacă îl dorim, dar cu siguranţă ne place să-l ştim în viaţa noastră. În fiecare anotimp. De-a lungul vremii, femeia a fost în centrul vieţii sociale şi nu numai, dincolo de rolul de mamă sau soţie,

115

femeile având realizări în diverse domenii, iar unele dintre ele ajungând nu doar celebre ci şi foarte influente. Poate tocmai această capacitate a femeii de a surprinde, în general, şi faptul că rolul ei în societate a devenit din ce în ce mai important, i-a făcut pe mulţi bărbaţi să minimizeze calităţile femeii şi să-i exacerbeze părţile slabe. În ultima sută de ani, femeile au reuşit să răstoarne tabloul. Regăsim în literatură şi artă, dar şi în viaţa de zi cu zi femeia muncitoare, mama eroină cu foarte mulţi copii, care ţine în spate o moşie întreagă, care munceşte la câmp şi hrăneşte familia, femeia scriitoare, medic sau filosof care îşi revendică tenace locul ocupat până nu demult doar de bărbaţi. Femeia este mereu sensibilă, este dulce, frumoasă, plăcută ochiului, este puternică, este cea care dă viaţă, este emotivă, ispititoare, soţie, prietenă, amantă. Femeia stă în spatele oricărui om de succes. O femeie este sufletul unei relaţii, ea este fantezia, floarea, lumânarea, vinul, muzica romantică, plăcerea unirii într-o singură fiinţă cu cel de lângă ea şi mirosul dulce al naturii. Femeia este cea după care un bărbat tânjeşte. Femeia este cea pentru care un bărbat luptă împotriva oricui. Femeia este cea pentru care un bărbat este în stare să se schimbe. Femeia este cea care educă un bărbat. Femeia este cea care înduioşează un bărbat. Femeia completează bărbatul. Femeia este fiinţa de care un bărbat are nevoie cel mai mult pe lume. Femeia, prin frumuseţea ei fizică şi morală, este marele stimulent al vieţii pentru omul normal, pictor, sculptor, muzician, poet, filosof şi om de ştiinţă, ca şi când în fiinţa ei şi-ar fi dat mâna toate cele nouă muze, fiice ale lui Zeus. “Ce e FEMEIA?” Este punctul culminant, ultima, grandioasă operă a lui Dumnezeu; reprezintă ultima trăsătură de condei a Sa. Plină de taine, captivantă, frumoasă, dătătoare

116

de viaţă, cunună a Creaţiei, senzuală… Cum ar arăta lumea noastră fără ea, Femeia? În absenţa ei, orice bal îşi pierde frumuseţea. E fiinţa cea mai gingaşă şi totuşi cea mai puternică. Pe lângă cele 7 minuni ale lumii ar trebui adăugată a 8 a… FEMEIA… un zâmbet, o rază de soare, o pată de culoare. Femeia se descrie prin sentiment, se defineşte prin raţiunea de a găsi optimul, se împlineşte prin răspunsul la provocările drumului. Nu spune totdeauna ceea ce vrei tu să auzi, nu are totdeauna dreptate, dar de fiecare dată ştie să îmbrace lucrurile în haina potrivită şi să ajungă la echilibru. Când te uiţi la ea… ţi se pare că vezi raiul. Plină de mistere, capabilă să meargă enorm de departe pentru sentimentele ei, cu acel zâmbet fermecător pe care îl împarte tuturor, doreşte mereu să fie iubită necondiţionat. Te surprinde în mod plăcut cum poate o fiinţă să fie atât de complexă. Când e nervoasă însă, se aprind scântei în ochii ei. Şi când pentru prima oară ţine în braţe copilul ei iubit, când este mamă, este ca o leoaică pregătită de atac. Are de jucat un rol crucial, de împlinit un destin doar al ei… Şi totuşi, nicio definiţie din lume nu o poate descrie complet. Oare, ce este FEMEIA?

117

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX ARAD Maica Domnului Stepan Ramona Adela Prof. coord. Baba Lucian Credința adevărată în Dumnezeu este strâns legată de întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a născut în chip supranatural din Fecioara Maria: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a nostră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”1. De aceea cea mai mare cinstire după Dumnezeu i se aduce Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care se numește supravenerare sau preacinstire. Sfânta Fecioară Maria este cea care a fost aleasă să fie zămislită de către Duhul Sfânt și să nască pe Răscumpărătorul așa cum i-a vestit arhistrategul Gavriil: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul Care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Bunavestire, este momentul în care Maica Domnului acceptă pogorârea în pântecele ei preacurat a Fiului lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului fie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Iubirea Fecioarei Maria față de Dumnezeu și viața trăită după poruncile Lui, au făcut ca ea să fie aleasă dintre femei. Maica Domnului s-a născut cu păcatul strămoșesc, ca orice om, dar, prin fapte bune săvârșite cu ajutorul harului divin, a ajuns să fie cea „plină de har”(Luca 1, 28). Sfânta Fecioară Maria este pururea rugătoare pentru noi creștinii, care îi cerem sprijinul și ajutorul. Maica 1

Mărturisirea de credință sau crezul

118

Domnului a făcut numeroase minuni celor care cred cu adevărat. Ea a fost cea care L-a rugat pe Fiul său să ajute familia rămasă fără vin, la nunta din Cana Galileii, unde a făcut Mântuitorul prima Sa minune (Ioan 2, 1-11). Nu doar prin sfintele slujbe o preacinstim pe Maica Domnului, ci și marii noștrii poeți români îi aduc imn de laudă acesteia, prin poeziile lor uimitoare relevate din gândirea lor angelică, dăruită de către Dumnezeu: „Rugămune-ndurărilor / Luceafărului mărilor / Din valul ce ne bântuie / Înalță-ne, ne mântuie / Privirea-ți adorată / Asupră-ne coboară / O, Maică, preacurată / Și pururea Fecioară / Marie”2 Deci, Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu și este cea care totdeauna se roagă pentru noi și pentru a noastră mântuire, precum soarele își revarsă razele sale peste întreaga lume, așa și Maica Domnului își revarsă iubirea sa peste întreg universul. Fecioara Maria s-a născut în oraşul antic Nazaret, situat la o depărtare de aproximativ 100 km de Ierusalim. Cea mai mare parte a locuitorilor aşezării erau păgâni, motiv pentru care iudeii nu aveau o părere prea bună despre ei şi vorbeau adeseori cu dispreţ despre această aşezare, spunând: „Din Nazaret poate fi ceva bun?”3. Dar acestui neînsemnat şi vestit oraş i-a fost menit de soartă să devină loc sfânt pentru toţi creştinii, după marea întâmplare săvârşită în el. Cu mulţi ani înainte de naşterea lui Hristos, trăiau în Nazaret drepţii Ioachim şi Ana, o familie binecuvântată de

Mihai Eminescu, Rugăciune, vloumul Poezii, Editura Institutului de Arte Grafice Minerva, București, 1902 3 Florian Dudaş, Maria-Felicia Dudaş, Revistă de actualităţi şi restituire literare, politice, istorice, artistice şi religioase, Editura Lumina, Oradea, 1991, Nr. 2, pag.1 2

119

Dumnezeu. Ioachim se trăgea din seminţia lui Iuda şi avea ca strămoş pe regele David, iar Ana era fiica mai tânără a preotului Matan din seminţia lui Aaron. Soţii evlavioşi, trăind în chipul acesta după poruncile lui Dumnezeu şi bucurându-se de pacea sufletului, păreau deplin fericiţi, însă, în realitate, această fericire era înşelătoare, căci ei nu aveau copii. Din acest motiv amândoi erau întristaţi, iar mai târziu deveniră melancolici şi neliniştiţi cu atât mai mult cu cât la vechii evrei lipsa de copii era considerată o mare nenorocire pentru familie. Soţii fără copii pierdeau unele drepturi cetăţeneşti, erau dispreţuiţi şi batjocoriţi aievea unor dezmoşteniţi de Însuşi Dumnezeu şi lipsiţi de binefacerile Lui. Ioachim şi Ana se rugau cu mult zel lui Dumnezeu, ca să le dăruiască copii. Întrucât trăiau de cincizeci de ani împreună, grea li se părea viaţa fără sprijin şi mângâiere la bătrâneţe, fără nădejdea de a vedea urmaşi ai neamului lor vechi, renumit, cu atât mai mult cu cât urmaşilor lui David era dată făgăduinţa că din ei se va naşte Mântuitorul lumii. La o sărbătoare, Ioachim, voind să împlinească la timpul hotărât legea lui Dumnezeu, a intrat în templul din Ierusalim cu dorinţa cucernică de a aduce jertfă lui Dumnezeu. Preotul însă nu primi darul lui Ioachim, zicându-i: „Tu nu eşti vrednic a aduce jertfă lui Dumnezeu, fiind bărbat care nu are copii binecuvântaţi de Dumnezeu; negreşit, eşti pedepsit cu aceasta pentru anume păcate ascunse ale tale”4. Această mustrare îl întristă pe dreptul Ioachim şi mai mult, i se părea că a greşit atât de tare, încât Dumnezeu pe bună dreptate îl pedepseşte cu lipsa de urmaşi. Gândul acesta îl descurajă şi întristă atât de mult încât părăsind Ierusalimul nu se mai întoarse acasă, la Nazaret, şi plecă în pustiul 4

Ibidem, pag. 5

120

îndepărtat, pe un munte, unde, păscând turmele sale, a petrecut departe de oameni, patruzeci de zile în post şi rugăciune, cerând îndurarea lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi să-l scape de dispreţul oamenilor şi să-l binecuvânteze cu un fiu la bătrâneţe, precum l-a binecuvântat pe Avraam, săi dea putinţa de a se numi tată măcar la vârsta înaintată şi a nu fi dezmoştenit de Tatăl Ceresc şi de oameni. În timpul acesta, Ana aflând despre fapta bărbatului ei, se întristă la rându-i şi după umilinţa ei, se simţea vinovată. În răstimpul cât a stat astfel, departe de Ioachim, vărsă multe lacrimi, postind şi rugându-se lui Dumnezeu ca să se îndure de ea şi să o binecuvânteze la bătrâneţe precum a binecuvântat-o pe Ana, mama proorocului Samuel. Aflându-se într-o asemenea stare sufletească, Ana intră odată în gradină, cu gândul de a se ruga, şi ridicând ochii la cer, văzuse printre ramurile unui laur două păsări mici, puţin împănate. Vederea puilor o întristă şi mai mult. „Vai mie, rămasă singură, dezmoştenită de Dumnezeu şi dispreţuită de toţi!”5 zise ea. „Cui sunt asemenea? Totul în natură naşte şi creşte, toţi se bucură de copilaşi, numai eu nu cunosc această bucurie. Nu mă pot asemăna nici cu păsările cerului, nici cu animalele sălbatice; atât unele cât şi altele aduc fructul lor Ţie, Doamne, numai eu rămân fără fruct! Eu nu mă pot asemăna nici cu copacul, nici chiar cu pământul, deoarece şi ele aduc fructul lor lui Dumnezeu. Numai eu sunt fără rod, ca pustiul fără apă, fără viaţă şi fără plante”6. Abia rosti Ana ultimele cuvinte, când numai ce a apărut înaintea ei îngerul Domnului şi a zis: „Ana! Rugăciunea ta a fost auzită de Dumnezeu. Tu vei zămisli şi vei naşte o copilă binecuvântată, mai aleasă decât toate 5 6

Ibidem, pag. 5 Ibidem, pag. 6

121

fecioarele pământului; prin ea se vor binecuvânta toate neamurile şi se va mântui întreaga lume şi ea se va chema Maria!” 7 Ana, auzind aceste cuvinte, se închină solului ceresc şi repetă înaintea lui făgăduinţa sa, de a închina pruncul ce avea să se nască Bisericii Domnului, spre a sluji Lui zi şi noapte, lăudând astfel numele Lui în toată viaţa sa. După aceasta, Ana grăbi cu bucurie cucernică spre templul din Ierusalim, pentru a se ruga şi a da mulţumire lui Dumnezeu. În acest timp, după ce i-a binevestit Anei, îngerul Domnului se arătă şi lui Ioachim în pustiu, şi-i zise: „Dumnezeu a primit rugăciunile tale şi îţi arată îndurarea Sa; femeia ta, Ana, va naşte o fiică, iar naşterea ei va aduce bucurie mare întregii lumi. Și iată semnul adevărului cuvintelor mele; du-te la Ierusalim, în templul Domnului şi acolo, înaintea porţilor de aur, te vei întâlni cu femeia ta căreia i-am cuvântat vestea bună”8. Când Ioachim auzise acestea, o bucurie cucernică cuprinse inima sa şi începuse a mulţumi lui Dumnezeu pentru îndurarea arătată faţă de el, apoi se îndreptase în grabă, spre Ierusalim, unde, într-adevăr, o întâlnise pe Ana în templu, rugându-se lui Dumnezeu. Aici, înaintea porţilor de aur, îşi împărtăşiră unul altuia amănuntele arătării cereşti şi aduseră jertfă Domnului, după care s-au întors cu nespusă bucurie sufletească spre casă, deplin convinşi că vor primi cele făgăduite de Dumnezeu. În ziua bunei vestiri a îngerului Domnului, Ana zămisli, iar, după trecerea timpului cuvenit, a născut o fiică, căreia i-a dat numele Maria. Bucuria părinţilor era mare. Drept mulţumire lui Dumnezeu, Ioachim a adus jertfă în templu, primită cu plăcere de către preoţi, însuşi arhiereul 7 8

Ibidem, pag. 6 Ibidem, pag. 6

122

binecuvântându-l ca pe un bărbat vrednic de binefacerile Domnului. Copila a fost crescută de către Ioachim şi Ana cu gingăşie şi adevărată iubire părintească, ocrotind-o ca pe o comoară, dăruită lor de Însuşi Dumnezeu. Fecioara Maria, Maica noastră a creştinilor la vârsta de 15 ani a primit cea mai mare bucurie pentru ea, dar mai ales pentru întreaga omenire, deoarece îngerul Gavriil a vestit acesteia că a fost zămislită de către Duhul Sfânt şi că va naşte pe Cel care va salva lumea, Cel care îşi va întinde mâinile pe cruce şi se va da spre junghiere „Ca un miel spre junghiere Sa adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7), aceasta este cea care a zdrobit capul şarpelui. „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului meu. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu, te mărim” 9

Sfânta Maria Egipteanca Orbeanu Daniela Prof. coord. Baba Lucian Sfânta Maria Egipteanca și-a început viața ca o tânără care-și urmează pasiunile trupești fugind în Alexandria, departe de părinții ei, la vârsta de 12 ani. Acolo a trăit o viață desfrânată timp de 17 ani, însă într-o zi a întâlnit un grup de bărbați care doreau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sf. Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, Pr. Ioan Gaghiu, Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1973, pag. 16 9

123

seducându-i pe rând de dragul distracției. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la Biserică, Maria a fost oprită să intre în aceasta de o forță nevăzută. După trei încercări nereușite, ea a mers afară, în curtea bisericii, unde a văzut o icoană a Maicii Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sf. Cruce; după aceea, a promis că va renunța la toate dorințele lumești și va merge oriunde îi va spune Maica Domnului. După această convertire din inimă, de la porțile bisericii, ea a mers în deșertul de lângă Iordan, unde a început să ducă o viață de pustnică. După 47 de ani de pustnicie, în singurătate, ea l-a întâlnit pe preotul Zosima, care a convins-o să îi povestească viața sa. Sf. Maria Egipteanca i-a povestit cu multă smerenie povestea ei, în timpul acesta arătându-i preotului că are darul înainte vederii; ea știa cine a fost și cine era Zosima cu toate că niciodată nu se mai întâlniseră. La sfârșit, ea i-a cerut lui Zosima să se întâlnească iarăși anul următor la apusul soarelui în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, pe malurile Iordanului, pentru a se împărtăși. Zosima a făcut exact cum i s-a cerut, cu toate că avea dubii legate de această experiență, mai ales că soarele apusese deja. Apoi, Maria a apărut pe malul opus al Iordanului, trecând singură, ea a mers pe apă în mod miraculos și l-a întâlnit pe Zosima. Când el a încercat să îi facă o metanie, ea s-a tras înapoi, spunându-i că un preot este mult superior și că, pe lângă aceasta, el are cu el Sfintele Taine. Mari a a primit Sf. Împărtășanie și a trecut înapoi Iordanul, după ce l-a instruit pe Zosima referitor la mănăstirea sa și după ce i-a dat iarăși întâlnire în locul unde s-au întâlnit prima dată. După un an, Zosima a găsit trupul Mariei împreună cu un mesaj scris 124

pe nisip, care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie, în anul trecut. Astfel Zosima, uimit, a început să sape, dar a obosit curând; atunci s-a apropiat un leu care a început să îl ajute, după ce lui Zosima i-a trecut frica de această creatură. Astfel, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. Zosima s-a reîntors la mănăstire , le-a povestit tuturor ceea ce văzuse și le-a dat multe sfaturi bune călugărilor. El a murit la aproape 100 de ani în aceeași mănăstire. Viața Sf. Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul și este prăznuită în fiecare an în data de 1 aprilie.

125

LICEUL SPECIAL „SFÂNTA MARIA” ARAD Carmen Tănase Olărașu Alina ADS Prof. coord. Baba Carina Carmen Tănase s-a născut în data de 18. 01. 1961, la Ploiești. Căsătorită cu Victor Parhon între 1989-2000, are un fiu pe nume Tudor, care este regizor. Carmen Tănase este o actriță de teatru, de film și de televiziune din România. Actrița a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografie din București, secția Actorie, între 1980-1984. Ca studentă, a jucat în Demonii, dramatizare după romanul omonim, scris de F. M. Dostoievski. A debutat pe scenă ca o profesionistă. Între 19841990 a fost actriță la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. În 1990, Carmen Tănase este actriță la Teatrul Odeon din București. A jucat în piese de teatru precum: Hotel California, Pescărușul, Veronica se hotătăște să moară, Gaițele, Domnișoara Anastasia, Steaua fără nume, O noapte furtunoasă, Jocul vieții. A jucat și în filme precum: Inimă de țigan, Vacanța la Nyssa, Pariu cu viața, Moștenirea, Iubire ca în filme, Lacrimi de iubire.

126

Din punctul meu de vedere, actrița Carmen Tănase este ceea mai bună actriță din România. Își face meseria cu mult drag și pune foarte mult suflet în tot ce face. Și chiar dacă a trecut prin greutăți și a fost pusă de multe ori la încercări grele, ea tot a avut puterea să meargă mai departe. Elena Farago Nicolai Mariana ADS Prof. coord. Baba Carina Elena Farago s-a născut acum multă vreme. A fost înzestrată cu un dar incredibil de frumos – acela de a scrie poezii deosebit de sensibile pentru copii. A fost greu încercată de viață, rămânând singură încă din tinerețe, dar are o putere deosebită, cu ajutorul căreia reușește să treacă peste tot greul vieții și să ajungă o femeie importantă în literatură și în viața socială a Bucureștiului. Poeziile pentru copii, pe care le-a scris cu multă dragoste, emană sensibilitate și trădează educația aleasă pe care a avut-o. Mă regăsesc în poeziile sale, îmi amintesc cu nostalgie de copilărie, perioadă în care totul e posibil, perioadă în care ne formăm personalitățile, în care știm să visăm, să credem, să luptăm, să ajungem noi înșine...

127

LICEUL TEORETIC SEBIȘ Ipostazele femeii în literatură Bacer Ana Clasa a XI-a Prof. coord. Sgârcea Silviu Încă din cele mai vechi timpuri, femeia este cea care i-a inspirat pe marii creatori de literatură. Datorită frumuseţii şi comportamentului său seducător, femeia a constituit muza sculptorilor, pictorilor, muzicienilor şi nu în ultimul rând maeştrilor cuvântului. A fost prezentată în toate ipostazele vieţii sale, de la copilă la iubită, amantă, soţie, mamă şi bunică, fiindu-i puse în lumină atât calităţile şi punctele tari, cât şi defectele şi punctele slabe. În paralel, trei dintre personajele feminine realiste ale unor romane de renume din literatura română prezintă trei tipuri diferite de femeie, deşi romanele se încadrează în aceeaşi perioadă şi anume perioada interbelică. Aşada, în romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Ela Gheorghidiu este personajul feminin principal, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu toată energia Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii. Ela nu este o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, deoarece se află în permanentă dependenţă de bărbatul ei. Trăsăturile fizice ale tinerei sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea ei, care este descrisă in mod direct de personajulnarator: “ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar”; ,,Ela era cea mai frumoasă studentă de la Litere”. La început, tânăra profund îndrăgostită de Ştefan, este capabilă de

128

sacrificiu şi de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul. Trăsăturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin răsfrângerea lor în afara conştiinţei bărbatului iubit. Cu timpul, Ela devine subjugată de problemele pragmatice, datorită faptului că viaţa modernă capătă pentru ea o importanţă primordială. Comportându-se ca o cochetă şi devenind din ce în ce mai superficială, fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării de către Ştefan. Intelectualul lucid, interiorizat şi analitic, Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea acestei concepţii, sugestiv este şi faptul că numele femeii apare o singură dată, în rest ea este numită “ femeia mea”, “nevastă-mea”, “fata asta”, “ea”. Ela se transformă treptat dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, banală, semănând cu oricare alta. Ela Gheorghidiu este un personaj feminin modern, puternic individualizat în literatura română prin faptul că nu apare ca personalitate distinctă, cititorul fictiv perceptând-o prin mijlocirea personajului-narator subiectiv, care nu-i acordă femeii nicio şansă de a se dezvinovăţi ori dezvălui. În comparaţie cu romanul lui Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu o prezintă în opera sa, ,,Baltagul”, pe Vitoria Lipan, ca personaj principal feminin, tradiţional şi “rotund” (E. M. Foster), eroină de factură mitică, o figură reprezentativă de erou popular, întrunind calităţile fundamentale ale femeii simple de la ţară, “ea nu este o individualitate, ci un exponent al speţei”. (George Călinescu). Trăsătura dominantă a acestei femei este respectarea tradiţiilor strămoşeşti, a legilor nescrise, moştenite de ea din vremuri imemoriale. Vitoria acţionează în funcţie de tradiţiile româneşti ancestrale întotdeauna.

129

Simbolizând femeia inteligentă, dârză şi cu o voinţă puternică, Vitoria este dominată de frământări, care constituie un adevărat labirint interior, de la nelinişte la bănuială. Înzestrarea cu spirit justiţiar, inteligenţă, luciditate, stăpânire de sine, devotament şi neclintire în împlinirea tradiţiilor şi datinilor străvechi o definesc pe Vitoria ca personaj reprezentativ pentru tradiţionalismul literar, fiind ţăranca aprigă, hotărâtă şi credincioasă, întrunind esenţa spiritualităţii rurale româneşti. O altfel de femeie, este prezentată în ,,Enigma Otiliei”, scrisă de George Călinescu. Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică”, ,,tipizarea mea în ipostază feminină”, işi mărturisea George Călinescu afirmaţiile cu acest personaj. Otilia este personajul principal feminin şi “rotund” (E. M. Foster), reprezentativ pentru modernitatea romanului, reprezentând enigmatica dramă a feminităţii. Fascinantă şi imprevizibilă, Otilia se diferenţează de alte personaje din literatura română prin aceea că ea se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire. Portretul fizic, relatat prin ochii lui Felix şi construit prin tehnica detaliului, sugerează trăsăturile morale proprii feminităţii: delicateţe, farmec, cochetărie, distincţie şi ingenuitate. Ca eroină a romanului realist modern, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistică, atracţie către lux şi călătorii în străinătate, ceea ce ar constitui o componentă importantă a femeii enigmatice dintotdeauna. Ea este un personaj tipic de feminitate misterioasă şi controversată, o îmbinare fericită între puritatea şi farmecul natural al vârstei cu o maturitate surprinzătoare, Otilia fiind o tulburătoare seriozitate ori zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce dă o fascinaţie cuceritoare eroinei.

130

Personaj bovaric, Otilia este un personaj complex, dinamic şi ,,rotund”, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare, deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact. Aşadar, este un personaj realist modern, construit prin complexitate şi relativism, ilustrând eternul feminin plin de mister, imprevizibil şi cuceritor, care fascinează prin amestecul de sensibilitate candidă şi profundă maturitate.

Femeia ca personaj și spiritul feminin Sălceanu Ovidiu Clasa: a X-a Prof. coord. Călin Oana În ciuda faptului că există deja numeroase studii pe această temă, ne-am propus încă de la început să ne concentrăm atenția pe două tipuri feminine din literatura română, mai ales că femeia este privită mereu în comparație cu imaginea masculină. În realizarea acestei lucrări am decis să pornim de la următorul citat al lui Simone de Beauvoir din Al doilea sex, conform căruia ,,Nu te naşti femeie, ci devii”. Din acest punct de vedere, femeia este perceputã ca alteritate, ca Celălalt esenţial, asemenea categoriilor marginalizate. Pornind de la psihanaliză, care consideră manifestări feminine - luna, apa, oglinda, părul, s-a putut afirma chiar feminitatea limbii, aşa cum se întâmpla cu reprezentantele feminismului. În ciuda acestei determinări, termenul se defineşte ca un ansamblu de reguli care ghidează comportamentul şi latura fizicã femininã, subordonate sacrificiului de sine, eticii grijii şi conformării la

131

un model masculin de atractivitate. Așadar, dacă feminismul s-a manifestat vehement și a revendicat drepturi considerate vitale, apelând la studii din numeroase domenii ( discutând aici despre mitologie și chiar psihanaliză și sociologie), feminitatea a fost acceptată ca o temă literară, capabilă să dea culoare vieții și să o înfrumusețeze, redând femeii farmecul și vitalitatea. Viziunea asupra femeii a fost în permanență influențată de ideologii și de statutul pe care aceasta l-a avut în societatea vremii, astfel că ideile feministe au pătruns și în literatură, dar factorul estetic a primat, atenuându-le virulența, astfel că ele nu au mai reprezentat un scop în sine. Trebuie întâi făcută o deosebire între termenii de ,,feminism”, respectiv ,,feminitate”. Acestea sunt două concepte distincte, care își dispută domeniile ideologiei și literaturii, dar se armonizează grație preocupării comune de a conferi femeii o nouă identitate și un statut vizibil modificat, îmbunătățit. În ceea ce privește viziunea masculină, femeia este percepută ca obiect al admirației sau al adorației, ea se metamorfozează în funcție de sentimentele confuze pe care le generează în sufletul bărbaților sau după determinările socialpolitice, etice și, deși ocupă locul central al ficțiunii, glasul ei nu răzbate până la noi, iar esența ei rămâne o necunoscută, rezolvată comod prin expresii ca ,,etern”/,,mister feminin”. Plecând așadar de la diferite idei, am gândit o clasificare a personajelor feminine din romanele scriitorilor în opt categorii astfel: femeia virilizată (Clara, Vidra, Mara, Vitoria Lipan), mama (Smaranda Creangă, Aglae Tulea), femeia-miraj (Sașa Comăneșteanu, Otilia, Adela, Rusoaica, Donna Alba, Ela, Dania, Maitreyi), intelectuala (Elena, doamna T, Ioana), femeia comună (Ana Baciu, Ana din nuvela Moara cu noroc, Ruxanda Lăpușneanu, Ilisafta, Catrina Moromete), curtezana (Emilia, Georgeta, Nineta

132

Romulus), adulterina (Zoe, Veta), înger și demon (Olguța, Monica, Matilda, Suzy). În continuare, ne vom opri asupra a două personaje feminine din literatura română pe care am dori să le prezentăm din diferite perspective: Otilia din romanul obiectiv Enigma Otiliei de George Călinescu și Ela din romanul subiectiv Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu. Otilia Mărculescu, fascinantă și imprevizibilă, se diferențiază de celelalte personaje feminine din literatura română prin aceea că se află permanent într-un proces dinamic, în continuă devenire. Portretul fizic, relatat direct, prin ochii lui Felix sugerează, indirect, trăsăturile sale morale de tinerețe, delicatețe, farmec, cochetărie, distincție, inocență, chiar și maturitate: „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată întro rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare al mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat...”. Prin intermediul faptelor, al acțiunilor, gesturilor, vorbelor și al gândurilor, Otilia este caracterizată în mod indirect, rezultând astfel un personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoții puternice, pentru a trece apoi cu o ușurință debordantă de la o stare la alta, împrăștiată și visătoare uneori, dovedind alteori, în mod surprinzător, luciditate și tact, tânăra devine un amestec ciudat de copilărie și maturitate în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân, stă ca un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este extrem de serioasă când îi explică lui Felix motivele pentru care cei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaștere desăvârșită a propriei firi: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

133

Ela Gheorghidiu, personajul feminin din unul dintre romanele lui Petrescu, simbolizează idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: „Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.” Trăsăturile fizice sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei care este descrisă în mod direct de naratorul-personaj: ,,ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar”. Trăsăturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin răsfrângerea lor în afara conștiinței bărbatului iubit, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipează iubirea ideală. Este, așadar, mai mult decât evident faptul că Gheorghidiu trăieşte doar iluzia iubirii, nu sentimentul acesta atât de profund, de pur și de răscolitor, de aceea nici nu consimte la sacrificiu în numele dragostei. Iubirea ca experiment are efecte dramatice: incertitudine, neîncredere, dezamăgire, despărţire temporară, disoluţia cuplului. Emanciparea femeii i se pare o insultă adusă bărbatului. Ela intervine într-o discuţie de familie „cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum”. Vrea să fie singurul stăpân al unui obiect delicat, dorit şi de alţii. În aspiraţia sa către absolut, Gheorghidiu nu urmăreşte adevărul despre Ela. Eroina nici nu poate fi percepută în mod obiectiv, de vreme ce coordonatele personalităţii ei sunt fixate exclusiv din perspectiva bărbatului. Chiar şi „numele Ela nu este deloc întâmplător, fiind forma articulată a pronumelui el”. Faptul conferă personajului un statut aparte. Ela este o emanaţie a conştiinţei lui Ştefan. Se mişcă şi gândeşte în spaţiul ordonat al conştiinţei acetuia. De aici rezultă și lipsa la eroină a capacităţii de deliberare.

134

Am încercat, prin aceste rânduri, să prezentăm câteva idei ce conturează portretul personajului feminin din două opera literare, considerăm noi, reprezentative pentru literatura română atât prin modul de organizare a textului, cât și prin felul de construire a personajelor feminine. Dacă am pornit în realizarea acestei lucrări de la un citat, considerăm potrivit a o încheia tot în acest mod, de data aceasta cu o cugetare aparținând lui Gabriel Liiceanu: ,,Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extraordinarul să pătrundă în lume”.

Ipostaza feminității în literatura română – Otilia Mărculescu Lef Ioana Andreea Prof. coord. Oancea-Fereștean Monica Titlul acestei opere literare călinesciene stârnește mare interes cititorilor, deoarece o enigmă feminină este întotdeauna greu de descifrat. Otilia, protagonista romanului Enigma Otiliei, reprezenta o enigmă pentru cei doi bărbați care s-au îndragostit de ea, Pascalopol si Felix. Ca aspect fizic Otilia era caracterizată ca fiind o fată cu ten măsliniu, nasul turtit si ochii albaștri. Ea era o tânără de optsprezece-nouăsprezece ani, care nu prea știa ce își dorea de la viață. Prin prisma atributelor ei fizice ea putea ademeni orice bărbat. Otilia avea aspirații mari și își dorea să își îndeplinească visele. Otilia era “pupila” bătrânului Costache Giurgiuveanu, cel cu care locuia pentru că ea era orfană. Întro zi la ușa lor apăru un tânăr, pe nume Felix Sima, care venise la facultate să locuiască alături de unchiul său, adică Costache

135

Giurgiuveanu. La început s-au creat câteva divergențe și neîntelegeri, dar în cele din urmă totul s-a rezolvat. Otilia era într-un așa-zis conflict cu familia Tulea, în special cu Aglae si fiica acesteia, care nu o plăceau pe Otilia, datorită farmecului și feminității pe care le emana Otilia. Felix a avut ocazia să cunoască această familie chiar din prima zi când a ajuns în casa familiei Giurgiuveanu, de asemenea a putut să îl cunoască și în aceași zi și pe Leonida Pascalopol, un bărbat matur, intelectual, care îi va stârni gelozia tânarului Felix prin afecțiunea pe care o nutrește față de Otilia. Evoluția relației dintre Felix și Otilia este una interesantă, țelul lui Felix fiind acela de a se împlini pe plan profesional și sentimental, pe când Otilia își dorește eliberarea dintr-o lume în care se simte captivă. Relația lor era una pusă pe seama vârstei și a statutului de orfani, fiecare găsesc în sine și în celălalt atitudini părintești. Felix vede in Otilia o afecțiune maternă de care a fost privat în copilărie. Încetul cu încetul această afecțiune parentală lasă locul unei pasiuni fără precedent în viața celor doi, care se bazează indirect pe incongruența caracterologică, derivată din modul diferit al acestora de a înțelege viața. Pentru Felix evoluția relației cu Otilia este evoluția propriului eu. Când acesta intră în camera Otiliei este atras de dezordinea din jur, conducându-l către un univers spiritual, “al ascunzișului feminin”. Întoarcerea în spațiul labirintic al Otiliei marchează începutul unui traseu afectiv, la capătul căruia cei doi se redescoperă-Felix matur, Otilia independentă. Atracția față de Otilia îl dezamăgește, deoarece nu reușește să o înțeleagă, fata având bruște schimbări de atitudine.

136

Otilia manifesta fără vreun interes material o atracție pentru Pascalopol, care contravine iubirii ingénue pentru Felix. Pentru Pascalopol, Otilia reprezenta feminitatea înseși, o femeie matură, dezinvoltă, idealul de care un bărbat de vârsta lui avea nevoie. Și ea se considera o femeie ideală pentru Pascalopol. În cele din urmă ea va pleca la Paris alături de Pascalopol și se căsătoresc, după o vreme Otilia incepuse să se plictisească, iar Pascalopol îmbătrânii și acesta a constatat că ar fi mai bine să o lase să își trăiască viața, mărturisind chiar el lui Felix următoarele: “eram prea bătrân, vedeam că se plictisește, era o chestiune de umanitate să o las să-și petreacă liberă anii cei mai frumoși. S-a căsătorit bine șimi scrie, uneori, pe dumneata te-a iubit foarte mult și mi-a spus că dacă ar ști că suferi, nu s-ar da înapoi de a mă înșela cu dumneata. Mi-a spus aceasca, dar n-a făcut-o. A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine o enigmă.”

Personajul feminin în opera literară ”Baltagul” de Mihail Sadoveanu Costoiu Larisa Clasa a XII-a Prof. coord. Oancea-Fereştean Monica Mihail Sadoveanu, scriitor însemnat în literatura noastră, a trăit între anii 1880 şi 1961. Acesta a lăsat o creaţie literară ce cuprinde cele mai variate aspecte ale vieţii poporului român din prezent şi trecut, acestea fiind prezentate într-o perspectivă epico-mitologică (povestiri, romane - Valea Frumoasei, Hanu-Ancuţei, Fraţii Jderi).

137

Prin romanul Baltagul, publicat în anul 1930, Sadoveanu dezvăluie bogăţia sufletească a omului simplu din popor, realizând o adevărată enciclopedie a datinilor şi credinţelor străvechi ale neamului nostru. Acţiunea romanului este plasată în “ţara de sus” a muntenilor şi urmăreşte drumul anevoios al Vitoriei Lipan, ţărancă de prin părţile Tarcăului. Aceasta se află în căutarea soţului, Nechifor Lipan (“purtător de victorie”), care nu a ajuns la timp acasă. Romanul urmareşte tot drumul parcurs de Vitoria din momentul îngrijorării pentru soţul ei până la aflarea şi pedepsirea vinovaţilor pentru moartea acestuia. Vitoria Lipan este eroina romanului Baltagul şi este tipul reprezentativ al femeii românce de la munte, păstrătoare a vechilor tradiţii şi datini, animată de dragoste pentru adevăr şi dreptate. Aparţinând lumii arhaice, Vitoria le imprimă şi copiilor săi respectul pentru datini şi tradiţie, refuzând cu orice chip să accepte noutaţile civilizaţiei “În tren eşti olog, mut şi chior.” Ca mamă, îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie şi contribuie prin călătorie la maturizarea lui Gheorghiţă. Vitoria (“Victoria”) este o femeie puternică, hotărâtă, curajoasă, lucidă, determinată să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu soţul ei. Faptul că soţul ei nu ajunge acasă la timp o nelinişteşte pe Vitoria, ca urmare porneşte în căutarea acestuia. Cu cât se apropie mai mult de sfârşitul drumului, Vitoria înţelege semnele unei morţi premature a soţului ei. Primele semene care o fac pe femeie conştientă de posibila moarte sunt visele, prevestitoare parcă ale stingerii, pe care le are cu Nechifor Lipan. Pe drum semnele naturii (glasul şi direcţia vântului, înfăţişarea brazilor, “ţipete de paseri”) sunt puse de asemenea ca deschizătoare de porţi înspre aflarea dramaticului sfârşit a lui Nechifor.

138

Din momentul în care moartea lui Nechifor devine o certitudine, Vitoria nu are linişte până când ucigaşii nu sunt descoperiţi şi pedepsiţi. În tot ce va face de aici Vitoria, este dragoste, inteligentţă nativă şi spirit de observaţie, tărie morală şi respect pentru adevăr. În urma faptelor sale, Vitoria este caracterizată de G. Călinescu ca “un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi când dovada s-a făcut dă drumul răzbunării.” Pentru ea, prinderea şi pedepsirea vinovaţilor este o datorie morală. Odată încheiată răzbunarea celui asasinat, Vitoria se poate întoarce la pregătirea înmormântării şi la sentimentele sale de iubire pentru familie şi de durere pentru pierderea suferită. Caracterul său puternic este păstrat în spatele unui chip frumos măcinat de tristeţe (îşi însemnă zilele cu broboadă neagră şi cu post). Vitoria este descrisă de scriitor ca fiind o femeie frumoasă:”Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe neobişnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe.” Caracterul puternic al femeii a fost însoţit de o frumuseţe ieşită din comun. Poate chiar acest caracter puternic îi imprimă frumuseţea şi pe chipul trecut de tinereţe. În imaginea acestei femei totul era frumos şi deosebit deoarece nu s-a îndepărtat niciodată de ţelul şi principiile ei. Prin romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu reuşeşte să prezinte femeia într-un mod unic şi deosebit. Dacă în alte romane de tip realist din acea perioadă femeia este prezentată ca dependentă de bărbat şi fără curajul de a se opune împrejurărilor, în romanul Baltagul Vitoria reuşeşte să depăşească orice limită şi să lupte împotriva bărbaţilor. Pentru Vitoria, împrejurările în care se află sunt cele care îi dau puterea de a merge înainte şi de a lupta pentru

139

dreptatea şi cinstea familiei sale. Puterea şi determinarea ei o ajută în descoperirea adevărului tulburător din spatele lipsei lui Nechifor Lipan. Vitoria era atât de hotărâtă să facă dreptate încât nu a putut să îşi topească răzbunarea nici în momentul decoperirii osemintelor soţului ei. Lacrimile şi durerea morţii aveau să mai aştepte până când răzbunarea avea să se sfârşească. Puterea de caracter de care a dat dovadă eroina pe tot parcursul romanului a fost învelită în dragostea pentru casă şi familia ei. Chiar dacă ar fi dorit să renunţe la răzbunare, iubirea şi protejarea familiei nu îi permiteau să dea înapoi. În fiecare pas, pe care l-a făcut spre adevăr şi dreptate, era ascunsă o fărâmă din dragostea şi loialitatea Vitoriei pentru familia ei. Chiar dacă viaţa la ţară poate fi obositoare şi grea pentru o femeie, pentru protagonista romanului Baltagul, locul unde se afla era cel mai bun loc şi a acceptat soarta care îi fusese hărăzită fără să se împotrivească. Vitoria a înţeles încă de la început că are un rol important în fericirea familiei sale şi nu a încercat niciodată să se depărteze de aceasta. Femeia a fost şi este desconsiderată în multe culturi deoarece există ideea că aceasta este prea slabă şi incapabilă să realizeze lucruri deosebite sau importante. Vitoria Lipan răstoarnă aceste concepte prin acţiunile sale curajoase şi prin puterea de a-şi stăpâni sentimentele. Totuşi, Vitoria este şi femeia iubitoare care păstrează bunăstarea familiei. Această femeie reuşeşte să îmbine: sentimentele cu stăpânirea de sine, dragostea cu răzbunarea pentru Nechifor, preocuparea pentru familie cu determinarea de a descoperi adevărul. În concluzie, Mihail Sadoveanu reuşeşte să contureze portretul unei femei care iese din tiparele fireşti. Această femeie este dragoste şi răzbunare, adevăr şi dreptate, speranţă şi determinare. Vitoria Lipan a reuşit să uimească prin întreaga ei existenţă de-a lungul celor şaisprezece capitole ale romanului realist Baltagul.

140