Sãgetãtorul Nr. 711 29 martie 2011 Pagini culturale ale cotidianului „Argeºul“
Is t oria, sociologia şi har ul scriit oricesc A
u trecut câteva luni de când am promis unui ilustru om de litere ºi universitar cã mã voi învrednici sã lecturez ºi sã prezint un volum apãrut atunci, dedicat unora din scrierile sale. O fac acum, cu un apãsãtor sentiment de culpabilitate, chiar dacã relaþiile reciproce afective, care s-au statornicit între noi de multã vreme, îi pot atenua întrucâtva presiunea. N-am avut nicio clipã intenþia ca onorarea promisiunii sã fie amânatã; s-a sãvârºit, fãrã de voie, în însãºi efortul pãtrunderii ºi tãlmãcirii unor adâncuri ale istoriei neamului, care au dobândit forþa adevãrurilor consacrate prin ºtiinþa ºi conºtiinþa profesorului Mihail Diaconescu, personalitate exemplarã a culturii noastre contemporane. De fapt, impresionanta sa operã literarã este o construcþie polifonicã în care îºi dau întâlnire ºi incitã la reflecþie deschideri noi din varii domenii: lingvisticã, filosofie, istorie, sociologie, psihologie, politologie, drãmuite cu o rafinatã ºtiinþã a proporþiilor ºi mânuite mãiestru în fluidul scrierilor sale, care dau viaþã, culoare de epocã ºi autenticitate personajelor ºi evenimentelor. Aceastã perspectivã, parcã de necuprins, asediatã de grave interogaþii care vizeazã trecutul nostru îndepãrtat, dar ºi prezentul ucis de venetici fãrã de credinþã, moralitate ºi respect faþã de þarã, este tulburãtoare. Eroi, fapte ºi fãpturi, puþin cunoscuþi ºi cunoscute în prezent, configureazã o altã viziune asupra potenþialului ºi forþei creatoare ale vechilor români ºi urmaºilor lor, asupra mentalitãþilor ºi circulaþiei ideilor, a viziunii lor europene înainte ca geopolitica spaþiului continental sã-ºi fi demonstrat virtuþile ºi sevituþile în perimetrul cunoaºterii ºtiinþifice. ntreaga operã a scriitorului ºi profesorului Mihail Diaconescu – ºi am în vedere nu numai scrierile cercetate de un
Î
alt eminent reprezentant al ºtiinþei ºi culturii româneºti din zilele noastre, profesorul universitar Ilie Bãdescu, în volumul Drama istoricã a omului creºtin în literatura lui Mihail Diaconescu. De la sociologia literaturii la fenomenologia narativã. Contribuþii antropologice1 - ci ºi altele, presãrate pe parcursul a aproape o jumãtate de veac de trudã, este, cum afirmam, o construcþie impresionantã, ale cãrei „ridicãri de planuri” se realizeazã dupã o „inginerie” îndelung gânditã ºi aplicatã numai în condiþiile în care studiile aprofundate asupra „rezistenþei materialelor” utilizate (oameni, evenimente, întâmplãri, procese ºi fenomene sociale, politice, constructe ideologice, mentalitãþi, demersuri rezultate din acestea) erau ºi sunt considerate complete ºi relevante. cest edificiu, ameninþat încã de la începuturile ridicãrii sale (1963) de imbecilitatea cenzurii comuniste, trebuie studiat ºi cu atât mai vârtos
A
înþelese rosturile sale profunde într-o lume româneascã de astãzi îndepãrtatã tot mai mult de propriile valori ºi virtuþi ºi prãbuºitã parcã într-un nefiresc „somn al raþiunii”. Scrierile prozatorului Mihail Diaconescu ºi ne referim în primul rând la romanele sale istorice reprezintã sentinþe aspre la adresa imobilismului sau superficialitãþii care s-au instalat ºi se manifestã la diverse niveluri ale societãþii româneºti faþã de propriul nostru patrimoniu spiritual, cultural ºi ºtiinþific; ele sunt, deopotrivã, ºi expresii vii ale modului în care intelectualii pot ºi trebuie sã-ºi analizeze propria poziþie socio-profesionalã ºi deopotrivã sã rãspundã la chemãrile unei patrii care agonizeazã. Acesta este ºi motivul pentru care am cercetat cu destoinicie lucrarea profesorului Ilie Bãdescu, reputatul nostru sociolog ºi om de culturã, ºi am purces, concomitent, la completarea propriilor cunoºtinþe cu lecturi noi având sau nu contingenþã cu scrierile lui Mihail Diaconescu. ntreprinderea, chiar dacã ne-a devorat puþinãtatea timpului disponibil ºi ne-a supus unui travaliu suplimentar, ºi-a dovedit peste aºteptãri importanþa. S-au relevat, în plinãtatea lor, valoarea ºi importanþa operei prozatorului ºi universitarului Mihail Diaconescu ºi deopotrivã impozanta sa personalitate de creator epic, care ne motiveazã efortul de a identifica rãspunsuri la provocãrile timpului istoric ºi întãresc convingerea cã unitatea spiritului ºi faptei româneºti au condus ºi vor conduce la împliniri durabile.
Î
(continuare în pagina 10)
Rememorãri
C ONS TANTIN D. ARICESCU (III) 1823-1886 „Sã jurãm cã România nu va mai rãbda sclavia pânã când noi vom trãi. Sã jurãm cã înfrãþirea, cã dreptatea, cã Unirea deviza noastrã va fi !“ - C.D. Aricescu -
C. D. Aricescu în istoria literarã
I
nclus în capitolul „Poezia mãruntã dupã 1840. Patrioþi ºi unioniºti” al monumentalei sale „Istorii a literaturii române” – alãturi de Cezar Boliac, Ion Catina, Andrei Mureºanu ºi alþii – George Cãlinescu îl considera pe C. D. Aricescu „un om interesant în felul lui, poet exaltat ºi trivial – „le poéte martyr” – care ºi-a narat, în versuri ºi
prozã, viaþa lui agitatã, pe care ºi-o închipuia ca pe a unui erou publicist în luptã cu tirania”. Sentenþios peste mãsurã, fãrã a discerne ºi luminile din opera scriitorului muscelean, istoricul literar Nicolae Manolescu observa tranºant: „N-avea nici o umbrã de talent literar C.D. Aricescu, merituos doar ca istoric al Câmpulungului natal”, apreciind cã „versurile sale sunt ridicole”… Mai puþin obsedat de formularea unor verdicte irevocabile, George Cãlinescu decela, în opera liricã a acestuia, „singurele versuri emoþionante ale lui Aricescu”: „Patruzeci de secoli trec pe dinainte / ªi fieºtecare îºi recheamã-n minte / Imperii, popoare, care nu mai sânt, / Care gem uitate în negrul pãmânt; / Sau care lãsarã numai al lor nume / Din zgomotul mare ce fãcurã-n lume! / Unde este Roma, unde e Atena? / Unde e Palmira, unde Cartagena? /
Dacă ar învia Şişeşti... Recent s-au împlinit 125 de ani de la naºterea celui mai mare agronom al secolului XX – Gheorghe Ionescu-ªiºeºti, care ºi-a consacrat întreaga viaþã propãºirii agriculturii.
Ce minte luminatã, ce om ales de soartã S-aducã þãrii sale ºi faimã, ºi folos! El a iubit pãmântul strãbun cu înfocare, El a iubit þãranul ca pe Iisus Christos. Tot ce-a-nvãþat cu sete la ºcolile înalte L-a pus cu dãrnicie mereu în slujba lor; A fost semãnãtorul de ºtiinþã pe ogoare, A fost deschizãtorul de drum spre viitor. A fost ºi-un mare dascãl, atâtea generaþii De agronomi destoinici a plãmãdit cu har ªi mai presus de toate a ctitorit mãiestru Cetatea cercetãrii, slujind-o ca-n altar. Dar noi, noi epigonii, cum i-am urmat îndemnul ªi cum am stat de veghe la moºtenirea sa? Ce i-am putea rãspunde savantului ilustru Dacã printr-o minune o clipã-ar învia? I-am arãta, nevolnici, cum lâncezesc pârloagã Imense suprafeþe, rodind doar bãlãrii, Cum am distrus reþeaua de mândre irigaþii ªi cum lãsarãm munþii fãrã pãduri, pustii; Cum se alese praful de zestrea cercetãrii Cãci de la statul nostru n-a mai primit un ban ªi-n staþiuni dã iama în haite prãdãtorii ªi furã din terenuri în fiecare an; Cum fãrã cercetare ºi fãrã niciun sprijin Sãrmana-agriculturã nu are strop de spor; Cândva puteam da hranã ºi altora din lume, Acum, cu mâna-ntinsã, tot cerem ajutor. ................................................................. La toate cele spuse, savantu-ºi face cruce, Se-ntunecã la faþã cu sufletu-mpietrit! Atât mai poate spune: „Cum de surparãþi þara, Tot ce-am visat prin vreme ºi tot ce am zidit?” ªi cu durere mare, cu silã ºi mâhnire, Ar mai privi o datã al þãrii trist pãmânt ªi s-ar întoarce iute sub lespedea cea rece Sã doarmã mai departe în veºnicul mormânt...
În afara acestor stihuri „emoþionante” din creaþia sa literarã, emoþionantã este, însã, atitudinea fermã de respingere a tiraniei sub orice formã s-ar manifesta ea, emoþionant este tributul plãtit libertãþii de exprimare, îndemnul la revoltã împotriva opresiunii exprimat fãþiº de un poet cãruia epitetul de „martir” îi înnobileazã memoria în veac; emoþionant este îndemnul sãu patetic: „Te scoalã, Românie / Din greaua letargie !”
P
Unde este Tirul, unde e Sidonul? / Unde Ecbatana, unde Babilonul? / Unde este Cezar ºi Napoleon? / Unde este Brutus, unde e Caton? / Unde e Platone, unde e Socrat? / Unde Epaminonda, unde Ipocrat?”
Gelu OPROIU
Florian TÃNÃSESCU
Repere de viaþã
Constantin D. Aricescu
Gheorghe Ionescuªiºeºti
ersonalitate a vieþii culturale româneºti din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, Constantin D. Aricescu va înregistra traiectorii de viaþã diverse, preocupãrile sale de scriitor ºi istoric – agrementate de mariajul cu poeta ºi publicista Iulia Ciocârdia Matilda – derulându-se în contextul unor posturi administrative extrem de importante: coordonator al lucrãrilor de construcþie a ºoselei PloieºtiBuzãu, copist la Ministerul de
Finanþe – post în care a fost numit datoritã intervenþiei renumitului sãu pedagog, Petrache Poenaru; director al Arhivelor Statului [1869-1870; 1871-1876]; director al Domeniilor Statului [1870-1871]; director al Imprimeriei Statului [1876] ºi, ulterior, revizor ºcolar în Ilfov, Vlaºca ºi Bucureºti. Se stinge din viaþã în capitalã, la 18 februarie 1886, cu convingerea cã locul sãu în istoria naþionalã nu a fost exclusiv conjunctural. În cimitirul de pe Dealul Flãmânda din Câmpulung, sub monumentalul bust al lui C.D. Aricescu – creaþie a sculptorului Carol Storck – sunt dãltuite versurile-epitaf ale cãrturarului patriot român: „Amorul de patrie ºi de omenire / fost-a-n astã lume a mea fericire! / Iar sacra virtute a fost al meu cultu, / singurul meu sprijin ºi puternic scutu ! / A ta creastã Flãmânda cu flori profumãtoare, / cu al pãsãrilor cânt, / doresc Parnasu, iubite, doresc cu înfocare / sã fie al meu mormânt !” Grigore CONSTANTINESCU
Tipografia ARGEªUL imprimã în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cãrþi ■ cataloage ■ calendare ■ afiºe ■ pliante ■ postere ■
ARGEªUL
● săgetătorul
8
29 martie 2011
Literaturã
Lector
Dumitru Constantin Dulcan: „În căutarea sensului pierdut” „Îmi place sã citesc o carte a cãrei lecturã îmi oferã o idee generalã despre caracterul, sentimentele ºi obiceiurile autorului.” Reflecþia aparþine poetului-iluminist francez Francois Marie Arouet (Voltaire) ºi putem afirma cã o astfel de carte, pe lângã altele care au îmbogãþit tezaurul cultural românesc, poartã titlul „În cãutarea sensului pierdut”. Este o carte al cãrei conþinut ºtiinþific, filosofic ºi sociologic reflectã, într-adevãr, nu doar personalitatea ºtiinþificã ºi calitãþile profesionale ale autorului, nimeni altul decât prof. univ. dr. general Dumitru Constantin Dulcan, ci ºi pe ale OMULUI nãscut cu harul înþelepciunii, al demnitãþii, al iubirii faþã de oamenii în slujba cãrora s-a pregãtit ºi a trudit, apãrându-le sãnãtatea. Ne putem mândri cã îi suntem contemporani, cã a fost nãscut pe meleaguri argeºene (comuna Mârghia), mai târziu, ,,întâlnirea cu destinul” (acesta fiind ºi subtitlul primului volum al cãrþii) avea sã-i marcheze existenþa printr-o „impresionantã înºiruire de evenimente”. ªi nu putem, fiind vorba despre venirea pe lume a copilului cu o inteligenþã sclipitoare (faptele vorbesc), sã nu reproducem, mai întâi, imaginea mamei: ,,Mama mea era o femeie micã de staturã, cu un corp de mignonã, foarte frumos modelat. Avea ochi mari, cãprui spre negri ºi obraji întotdeauna îmbujoraþi, de-i zicea lumea cã îºi dã cu farduri pe faþã. Un pãr negru, bogat ºi lung îi încadra o faþã rotundã ºi o frunte frumos arcuitã. Era frumoasã ca o artistã ºi aºa a rãmas toatã viaþa. Era energicã, bine dispusã ºi foarte activã. Era rareori tristã. Se irita uºor, dar îi trecea la fel de uºor(...) Dacã mama avea o privire agerã, inteligentã, tata avea în ochi o luminã care emana înþelepciune”... Aºadar, cu agerimea, inteligenþa ºi înþelepciunea pãrinþilor a plecat în lume adolescentul, nu spre hazard, ci spre ceea ce i-a fost hãrãzit. Iar dacã uneori întâmplãri banale ne pot marca existenþa, destinul savantului a fost influenþat de o nestãpânitã sete de cunoaºtere. „Prin ce se obþine cunoaºterea?” – s-a întrebat viitorul medic neurolog ºi psihiatru Dumitru Constantin Dulcan, „rãtãcind pe cãile destinului”. I-a venit în minte „ideea de culturã ºi profesionalism”, conºtient cã numai prin lectura cãrþilor din toate domeniile de cunoaºtere accesibile (literaturã, filosofie, istorie, artã etc.) îºi poate asigura forþa spiritualã necesarã transmiterii informaþiilor, conform dictonului „de la lume adunate ºi iarãºi la lume date” (din „Povestea vorbii” a lui Anton Pann, cel care a compus muzica actualului imn naþional „Deºteaptã-te, române!”, pe versurile poetului paºoptist Andrei Mureºanu, scrise sub titlul „Un rãsunet”). Dovadã ºi celebrul volum „Inteligenþa materiei”, în care sunt utilizate „elemente din toate domeniile, medicinei, biologiei, geneticii, chimiei, fizicii, astrofizicii, psihiatriei, neurologiei, filosofiei, psihologiei, botanicii, zoologiei, informaticii... fiecare de sine stãtãtor, dar într-o viziune integratoare” (prof. dr. Petre Brânzei). Excepþie fac lucrãrile de specialitate în premierã ºtiiþificã. Alte izbânzi ºtiinþifico-literare: „Somnul raþiunii” (2001), obþinând Premiul literar „George Florin Cozma”, „o lucrare lucidã, în care sunt abordate cu competenþã ºi curaj unele teme situate la confluenþa dintre ºtiinþã, artã, filosofie ºi teologie” (prof. Vasile Ghiþescu), „ La metaphisique dans l’ouevre de Maurice Careme”(2003), onoratã cu Premiul Belgiei, eseurile „ªtefan Odobleja”(2004), premiat de revista „Observatorul Militar”, „Conºtiinþã ºi cunoaºtere” publicat în volumul „Oglinda Conºtiinþei”(2003), „Instinct, inteligenþã ºi geniu în viziunea lui Lucian Blaga”(2004) publicat în lucrarea „Povestea aforismelor”, „Gândirea omului modern” etc. Premiul Academiei Române pentru filosofie „Vasile Conta” (1992) ºi Ordinul „Steaua României” în Grad de Cavaler” (2000), alte premii naþionale ºi internaþionale aduc strãlucire epoleþilor generalului Dumitru Constantin Dulcan, încununându-i opera ºi activitatea ºtiinþificã. Dacã primul volum al cãrþii în discuþie „reflectã - spune autorul - începuturile mele spirituale indisolubil legate de lumea satului în care m-am nãscut (...), de evenimentele ºi experienþele pe care le-am traversat acolo”, al doilea volum oglindeºte virtuþile profesionale ale medicului neurolog în cercetarea funcþiilor creierului uman, de unde pornesc gândirea, miºcãrile ºi sentimentele. Iarã noi aflând cã „omenirea se aflã la sfârºitul unui ciclu cosmic ºi la începutul unei ere, care va aduce o nouã spiritualitate ºi o nouã conºtiinþã, o erã în care omul îºi va regãsi adevãratul sens al existenþei, pierdut de omul actual”, continuãm traiectoria vieþii la braþ cu destinul, conºtienþi cã adevãratul ei sens înseamnã normalitate, armonie ºi moralitate creºtinã, cã echilibrul universal funcþioneazã doar în virtutea energiilor ºi sentimentelor pozitive.
Gheorghe MOHOR
Pe tarabă Pe taraba din Piaþa Mare, grãmezi de roºii. Douã alunecã încetiºor ºi se opresc una lângã alta în stinghia de la marginea tarabei. - Dã-te mai încolo, zice una, nu vezi cum arãþi? Îmi strici look-ul! - ªi ce look, mã rog, deosebit ai? Tot piele roºie, tot bucãlatã, cu moþ verde ca ºi mine! - Ca ºi tine, zice cu voce batjocoritoare prima. Nu vezi? Eu sunt mai delicatã, n-am gust puternic de tomatã primitivã ca tine, sunt ºi mai rezistentã la scurgerea timpului. Apropo, câþi ani îmi dai? Tãcere cu ridicare din umeri. Prima continuã: - Numai aici pe tarabã stau de douã sãptãmâni ºi mai pot rezista vreo lunã, douã tot aºa tare ca un mãr domnesc. Drãguþã, probabil nu ºtii cã eu sunt o aristocratã, sunt crescutã în serã, cu hranã selectatã dupã cele mai recente formule chimice, cu temperaturã constantã, cu aer condiþionat, asta e! Sunt superioarã, drãguþã, aºa cã þine-te deoparte! - Aºa crezi, surioarã, dar ia sã-mi spui, ºtii tu care-i gustul pãmântului reavãn, dulceaþa lui când e umezit de ploaie? Cunoºti vocea vântului ºi mângâierea lui rãcoritoare? Ai simþit tu cum þi se scurg prin vine razele de soare, ai simþit rãcoarea dimineþii ºi boabele de rouã alunecându-þi blânde pe obraz? ªtii tu ce-i ploaia, dar lipsa ei? ªtii tu ce-i fulgerul ºi tunetul ºi furia vântului!? Aristocrata ascultã miratã. Nu, n-a auzit niciodatã despre toate astea ºi e destul de maturã, dacã a ieºit pe piaþã!
Ce semeni aia răsare În fiecare primãvarã, vecina mea seamãnã ceapã ºi rãsare ceapã, seamãnã usturoi ºi rãsare usturoi, seamãnã dovlecei ºi rãsar dovlecei ºi niciodatã n-am vãzut-o supãratã cã în loc de ceapã n-au ieºit cãpºuni ºi-n loc
de usturoi, avocado, dar în fiecare zi o aud bodogãnindu-l pe fiul ei de zece aniºori: „Dacã ºtiam c-o sã ieºi urât ca mine ºi prost ca taicã-tãu, nici nu te mai fãceam!” ªi chiar n-o fi ºtiut?
Ştirile din curtea casei Cocoþaþi pe o râºniþã modernã, importatã de peste ocean, un cocoº frumos, etalând o linie finã, elegantã, ºi o gãinã porumbacã, cu penajul aranjat dupã ultima modã, se adreseazã ascultãtorilor cu zâmbete confecþionate în oglinda bãlþii.
El: Doamnelor ºi domnilor, vã prezentãm ºtirile. Astãzi, la prima orã, nemaisuportând viaþa în lunga perioadã de tranziþie, trei pui cu gâtul gol ºi-au pus gheara-n gât, sub o tufã de urzici uscate! Ea: Considerând cã ce este de furat se obþine mai uºor, un stol de ciori s-a mutat în teiul din curtea casei, ca-n parlament, înfruptându-se cu lãcomie din drãmuitul tain zilnic al rãbdãtoarelor orãtãnii. Pentru concurtenii de jos, aceastã situaþie nu e convenabilã deoarece, ajunse sus, harnicele cârâitoare nu numai cã îi lasã cu burta goalã, dar fac ºi atâta gãlãgie, încât îi zãpãcesc ºi ajung sã fâlfâie disperaþi, rãtãcind când de la stânga spre dreapta, când de la dreapta spre stânga!
El: Moº Toticã, omul cel mai cel din sat, e supãrat. Vrea sã aibã ºi el relaþii mai bune cu Uniunea Europeanã. Sã aibã ºi el oarece avantaje, dar uite cã nu poate! I se cere sã taie mai întâi purceii! Cã nu mai vor sã mãnânce tãrâþe! S-au învãþat cu mãlai griºat! ªi nu cã asta ar interesa în vreun fel U.E., dar de….! Dacã molima asta ar trece ºi în alte sate? Ea: Chiar dacã Moº Toticã ar vrea sã taie purceii, nu poate, fiindcã una e sã vrei ºi alta e sã poþi! ªi la urma urmei, ei, adicã purceii, dacã au mãlai grisat, de ce sã mãnânce tãrâþe!? El (cu o voce panicatã): Doamnelor ºi domnilor, astã-searã, înainte de intrarea în emisie, am primit o ºtire paranormalã! Ea (cu o voce sumbrã): Joiana din Obor, care ajunsese sã se mulþumeascã numai cu trei paie, visând la pajiºtile viitoare, dupã ce s-a lãsat stoarsã ºi de ultimele picãturi de lapte, s-a întors spre stãpânã, a dat cu piciorul, vãrsându-i ciubãrul în faþã, a clãtinat istovitã (ori ameninþãtoare?) din coarne ºi a vorbit cu glas omenesc: „Muuuult n-o sã mã mai muuuuulgi!!” El: O searã bunã tuturor ºi… stai sã vezi!
Aurelia CORBEANU
Gabriel Cazan, între romanul SF şi militantismul ecologic Krystall (Editura Juventus Press, 2010) este noua carte SF a lui Gabriel Cazan. O utopie sau poate o antiutopie. În timpul acþiunii imaginate de autor, „insomnia nu mai exista în psihicul omenirii, pentru cã au dispãrut cauzele care dãdeau oamenilor insomnii”, oamenii emigreazã pe staþii spaþiale, acolo fiind liniºte ºi neexistând catastrofe meteorologice, sau în oraºe subpãmântene din deºert, pe Lunã se circulã cotidian ºi acolo se locuieºte în hoteluri luxoase, ciobanii în munte îºi omoarã timpul citind cãrþi electronice… Romanul are personaje puþine, dar simpatice: naratorul, iubitor de munte, logodnica lui Maya, iubitoare de cãlãtorii pe Lunã, prietenul lui Joel, o familie Vasiliev, pãrinþi ºi doi copii simpatici, plus niºte câini ciobãneºti ºi un mic ºi certãreþ robot. Dacã iniþial acþiunea se petrece alternativ, când pe Lunã, când în muntele din România, în cele din urmã se mutã cu totul în piscul montan, între o peºterã ºi o
stânã. Cu ajutorul unor cristale expuse la soare, naratorul reuºeºte sã descopere un univers paralel de unde un ins le expune modul de viaþã de acolo, unul de întoarcere la naturã, unul manifest împotriva tehnologizãrii ºi robotizãrii: „Pãmântul este Raiul. Voi aºteptaþi sã mergeþi în Rai dupã moarte. Când de fapt sunteþi deja acolo în timpul vieþii. Dar nu vã daþi seama. Raiul ºi Iadul sunt deopotrivã în voi. Depinde ce reuºeºti sã scoþi la suprafaþã. Noi am scos Raiul. De aia ne simþim aºa de bine ºi ne place sã trãim cu adevãrat…” Cam acesta e mesajul cãrþii. Gabriel Cazan este, în fond, un moralist, prin aceasta se deosebeºte el de majoritatea autorilor de SF. Textura cãrþii este una rarefiatã, cu ochiuri mari, care se parcurge cu plãcere, naraþiunea fiind cursivã, alertã, cu dialoguri vii, cu puþine descrieri, cu umor mult. Dumitru Augustin DOMAN
Scriitori, publicişti şi folclorişti ai Argeşului Pro memoria
Florea I. Macău (n. 18 III 1939, Costeºti, Argeº) Absolvent al Facultãþii de Filologie, secþia Limba ºi literatura românã, Universitatea din Bucureºti (1973), cadru didactic I (1980), prof. de românã la ºcolile din Izvoru, Vulpeºti, Costeºti (1962-2001), director coordonator la Buzoeºti, Argeº (1967-1972, 1977-1983), ºef de cerc pedagogic, zona Costeºti (1974-2001), metodist al IªJ Argeº (1974-2001). A publicat eseuri, articole, studii critice ºi lucrãri de metodicã în presa judeþeanã. A obþinut numeroase titluri ºi diplome în perioada 1971-2001.
Maria Chirtoacă (n. 20 III 1956, Câmpulung, Argeº) Poetã, absolventã a Facultãþii de Limbi Strãine, Universitatea din Bucureºti (1973), prof. gradul I la Colegiul „Dinicu Golescu” Câmpulung, Argeº (din 1985). Volume reprezentative de versuri: „Daruri” (1988), „Musafirii de la miezul nopþii” (2000), „Caruselul de poezii cu întâmplãri de zi cu zi” (2005), „Iubiþi poezia” (2007). Numeroase premii literare (1980-1986). Colaborãri la revistele locale ºi din þarã. Membrã a Uniunii Scriitorilor din România.
Piele Gheorghe (n. 21 III 1944, Burluº, comuna Ciofrângeni, Argeº) Absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, Bucureºti (1968), prof. la ºcoli ºi licee din judeþele Ilfov (1968-1978) ºi Argeº (din 1978); dirijor, compozitor, etnofolclorist, muzicolog, publicist. Publicã poezii ºi eseuri în revistele „Amfiteatru” ºi „Orfeu” (Conservatorul „Ciprian Porumbescu”; membru în colectivul de redacþie „Orfeu”). Volume reprezentative: „Un geniu al Romantismului artistic – Richard Wagner”, studiu, 1999 (debut editorial); „În pleasmã” (epigrame, fabule, parodii, 2008); „Plesne, Þâfne ºi Sictiruri”, pamflete (2010). A publicat zeci de eseuri, articole ºi studii în presa localã, judeþeanã ºi naþionalã. Autor a peste 100 de lucrãri miniaturale muzicale, pe versuri personale sau ale poeþilor din literatura românã ºi universalã. Membru al Uniunii Ziariºtilor Profesioniºti din România.
Constantin Păun (n. 22 III 1936, Bradu de Jos, Argeº) Absolvent al Institutului Politehnic Bucureºti, Facultatea de Transporturi Feroviare (1963); inginer principal Regionala Cãi Ferate Craiove (din 1963). Este autor a 17 cãrþi cu poezii, epigrame, fabule, cronicã ritmatã, Haiku, prozã (1991-
2008); a publicat în peste 35 de culegeri ºi antologii de poezie, epigrame (1982-2009) ºi în 10 antologii naþionale de Haiku. Membru fondator al Cenaclului Umoriºtilor „CS Nicolãescu Plopºor”, Craiova, ºi al Uniunii Epigramiºtilor din România; membru titular al Societãþii Scriitorilor Olteni etc.
Marian Bănică (n. 24 III 1954, Piteºti, Argeº) Dr. în filozofie, cadru didactic (liceele din Costeºti, Piteºti, 1978-1991); director adjunct, Colegiul Naþional „IC Brãtianu”, 1996-1997; lector, 1998; ºeful Catedrei de ºtiinþe socio-umane, 2000, Universitatea din Piteºti, inspector ºcolar IªJ Argeº (19911994), publicist, traducãtor. Volume reprezentative: „Valoare ºi sistem” (1997); „Elemente de filozofie ºi axiologie româneascã” (2000). Colaboreazã la publicaþii din Bucureºti, Piteºti, Cluj, cu studii ºi articole de filozofie, istoria filozofiei, logicã, traduceri de specialitate din francezã ºi englezã.
Ion C. Negoi (n. 18 III 1948, Bradu de Sus, comuna Bradu, Argeº) Absolvent al Facultãþii de Istorie ºi Filozofie, Universitatae „Al. I. Cuza”, Iaºi (1975), al Facultãþii de Drept, Universitatea din Bucureºti (1981); prof. de istorie (din
Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■
ARGEªUL
● săgetătorul
9
29 martie 2011
Muzicã
O r emar cabilă pr est aţie ar tistică Joi, o zi obiºnuitã a sãptãmânii. Nici nu s-a mijit de ziuã ºi sunt la serviciu. E 6 dimineaþa ºi mai am cam o orã pentru a da startul matinalului, la Radio România Muzical. 7 ºi un sfert. Mai am doar de inserat în play-list ºtirile muzicale ºi, surprizã, dau peste o agendã extrem de ofertantã a zilei de 17 martie: Radioul e în plin Festival de Chitarã, apoi Liviu Prunaru, celebrul violonist român concert maestru al Concertgebouw, va cânta la Ateneu, Opera Naþionalã are chiar douã manifestãri în program... Arunc un ochi ºi peste concertele din þarã ºi chiar nu ºtiu pe care sã-l promovez mai întâi. Am numai la capitolul pianiºti trei nume mari: Dana Borºan, la Bacãu, Mirabela Dina, la Piteºti, Horia Maxim va concerta la Sibiu... Mirabela în ªostakovici... Rãmân o clipã la acest afiº al Filarmonicii Piteºti. Rar vine Mirabela Dina „acasã”. Odatã cu laurii concursului ,,Martha Argerich”, din 1999, cariera internaþionalã a tinerei pianiste craiovence stabilite în Germania a primit suprema confirmare. Nu pot sã ratez o asemenea performanþã, chiar dacã mã despart mai bine de o sutã de km de Piteºti, chiar dacã
dimineaþa o iau de la capãt cu matinalul... hmm... unde mai pui cã am ºi ºansa sã ascult, în sfârºit, ºi aceastã tânãrã filarmonicã a þãrii
pietoni, în jurul „pititei” Case de Culturã a Sindicatelor (doar eram în Piteºti, la ce mã puteam aºtepta?...). Oare nu m-am
Tiberiu Oprea si Mirabela...
condusã de o baghetã asupra cãreia am certe aprecieri ca pregãtire, muzicalitate. Tiberiu Oprea este discipol al lui Ludovic Bacs, maestrul de la care pare a fi moºtenit nu doar dãruirea de sine ºi modestia atunci când te apropii de muzicã, dar chiar ºi acel bun-simþ, muzical ºi uman, prin care Bacs reuºea subtil sã „subjuge” atât orchestra, cât ºi publicul. Cu 5 minute înainte de ora 19 încã rãtãceam cu maºina, pe o ploaie torenþialã, prin centrul Piteºtiului, învârtindu-mã, la sugestiile - de altfel, amabile - ale diverºilor
● Agendã culturalã ● u Joi, 31 martie, la ora 17,30, la Biblioteca Judeþeanã „Dinicu Golescu”, sub egida Fundaþiei literare „Liviu Rebreanu”, trupa de teatru Robertto, coordonatã de Robert Chelmuº, va prezenta spectacolul „Iubire ºi vicii”. u la ora 18,00, la Casa de Culturã a Studenþilor, în cadrul programului „Tineri în România”, se va dezbate tema „De la Nistru pân’ la Tisa”.
Concursul de poezie de dragoste „Leoaică tânără, iubirea…” - ediþia a XI-a, 31 martie 2011 Festivitatea de premiere a Concursului naþional de poezie de dragoste „Leoaicã tânãrã, iubirea…” va avea loc la Centrul Cultural Piteºti, la 31 martie 2011, ora 13. Premiile se acordã numai câºtigãtorilor prezenþi la festivitatea de decernare. Poeziile premiate vor fi publicate în revistele „Argeº” ºi „Cafeneaua literarã”. (Virgil DIACONU) 1975, ªcoala Alunu, Vâlcea, Sãpunari, Argeº, ªcoala Nr. 1 ºi ªcoala Nr. 2, Bradu, Argeº, director educativ, ºcolile din Bradu; director, ªcoala Nr. 2 Bradu, director coordonator al ºcolilor din Bradu), gradul didactic I. Volume reprezentative: „Bradurile – o aºezare argeºeanã”, monografie, în colaborare (2007).
Ioana Negreanu (n. 25 III 1944, Cioceºti, azi Bârla, Argeº) Asistentã medicalã, profil obstetricãginecologie, poetã, epigramistã. Debuteazã editorial cu vol. „Rondel în numele iubirii” (2007). În 2008 publicã vol. „Fabule, epigrame ºi catrene sau Lupii ºi oile în tranziþie”. Colaboreazã la publicaþii din Argeº ºi din þarã, la volumul omagial „Cenaclul literar «Liviu Rebreanu» la 55 de ani” (2004). Membrã a Fundaþiei literare „Liviu Rebreanu” ºi a Cenaclului literar de la Casa Sindicatelor, Piteºti.
Gheorghe Bănică (n. 26 III 1951, Godeni, Argeº) Absolvent al Facultãþii de Filologie, Institutul Pedagogic din Piteºti (1970) ºi al Facultãþii de Litere ºi Istorie, Universitatea din Craiova (1976); dr. în filologie (1999); prof. de ºcoli din Vâlcea, Olt, Argeº (1973-1978), cadru didactic universitar la Institutul de Învãþãmânt Superior/Universitatea din Piteºti (din 1979); inspector principal, Direcþia Relaþii Internaþionale din M.Î., responsabil, Secþia pentru studenþi strãini; director, Departamentul
hazardat?... Apuc ºi urc totuºi treptele înainte ca Tibi sã ridice bagheta ºi ocup grãbitã un loc în primul rând al sãlii. Solista serii se lasã asteptatã, aºa încât am timp sã mã îmbãrbãtez. Mã gândesc la întâlnirea care mã aºteaptã. Mirabela Dina. Arta, ca un zbor spre înalt! Arta „Doamnelor”, cum li se mai spune celor douã distinse profesoare care i-au cãlãuzit primii paºi în evoluþia de pianistã, Ana Pitiº ºi Ioana Minei, profesoarele cãrora dupã ani de cercetare în domeniul pedagogiei pianistice le-a fost revelatã... taina. Acel „mecanism” miraculos prin care o clapã, odatã atinsã, devine nu doar rezonanþa unei coarde, ci pune în vibraþie întreg Universul. O tainã pe care astãzi o împãrtãºesc întregii lumi elevi ai „doamnelor”, precum Mirabela Dina, Dan Atanasiu, Cristian Petrescu, Matei Varga. Am sã o redescopãr deci pe Mirabela în seara de la Piteºti într-un opus îndrãzneþ pentru un public „tânãr”, dramaticul ºi sarcasticul Concert nr. 1 în do minor de ªostakovici. Coardele ºi trompeta, într-un strâns dialog cu pianul solist, replici incisive, dar ºi plonjând în sublime pasaje melancolice, mergând chiar pânã la dezolare, în expresie. O partiturã în care pianista a demonstrat o
pentru Pregãtirea Personalului Didactic; director, Colegiul Universitar de Institutori din Piteºti etc. Volume reprezentative: „Limba românã pentru studenþi strãini” (1979, 1981); „Formarea cuvintelor în limba românã” (1999); „Toponimia zonei submontane dintre Olt ºi Dâmboviþa” (2000); „Satele judeþului Argeº. Etimologie ºi istorie” (2000). Colaboreazã cu studii ºi articole în revistele de specialitate din Craiova, Iaºi, Piteºti.
Maria Iftene Popa (n. 27 III 1955, Ilia, Hunedoara) Absolventã a Facultãþii de Limbi Romaine, Clasice ºi Orientale, Universitatea din Bucureºti (1980); cursuri de specialitate la Universitatea din Madrid (1991); cadru didactic, licee din Piteºti (1980-1990), Universitatea din Piteºti (din 1997). Publicã studii ºi articole la reviste din Piteºti. Vol. reprezentativ. „Universul adolescenþei în opera lui J.D. Salinger” (1993).
Constantin Ţibrian (n. 27 III 1950, Buzoeºti, Argeº) Absolvent al Institutului Pedagogic din Piteºti (1974) ºi al Facultãþii de Limba ºi Literatura Românã, Universitatea din Bucureºti (1977); doctorat (1999); cadru didactic la ªcoala din Ioneºti, comuna Buzoeºti (1974-1979; 1989-
afinitate specialã cu stilul sofisticat al compozitorului rus de secol XX, iar Tiberiu Oprea a intuit-o ºi a susþinut-o în fiecare gest de agogicã sau expresie. Poate cã am fi desluºit pe deplin ºi spectrul larg de nuanþe în care ªostakovici îºi poartã ansamblul de coarde, dacã orchestra Filamornicii Piteºti ar fi avut o salã cu o acusticã adecvatã. În lipsã, publicul a fost surprins de o singurã evidenþã, aceea a tonurilor nu de puþine ori disonante ale acestui concert, în accepþiunea melomanului de „clasic”. Dar dacã aplauzele n-au fost pe mãsura remarcabilei colaborãri ºi prestaþii a artiºtilor, dupã pauzã, intima apropiere, în plan muzical, a dirijorului cu distinsa sa invitatã a fost pe înþelesul ºi... delectarea tuturor. La pauzã, Tiberiu a schimbat bagheta cu vioara, iar Mirabela rolul de solistã cu cel de acompaniator. Gluck, moment de balet. Simplu ºi melodios. O vioarã plinã de sensibilitate. Un pian în surdinã, învãluitor. Aflãm acum ºi secretul comunicãrii pe care eu una o remarcasem în prima parte: cei doi fac muzicã de camerã împreunã încã din liceu. Iar noi am fost pãrtaºii acestei reîntâlniri pline de emoþie, de bucurie, de sens. Seara s-a încheiat radios cu vizita lui Ceaikovski la Roma, muzica romanticã, solarã, a Capriciului italian, opus 54. Într-un final... vin ºi aplauzele fulminate. Ovaþii. Gonesc pe autostrada Piteºti Bucureºti în miez de noapte. Din toatã aceastã searã minunatã mã urmãreºte o singurã imagine. Un copilaº de câþiva ani, maxim 4. Atât de mic încât în picioare, cu faþa cãtre public, nu ajunge cu capul la podiumul orchestrei. Fãcea pe dirijorul, gesticula afectat cu faþa cãtre public, în timp ce Tiberiu Oprea dirija. Un simplu joc pentru el, acum, poate chiar agasant pentru publicul din salã. Dar acest prichindel poate fi marele maestru al baghetei de mâine. ªi asta pentru cã la Piteºti, acolo unde el a copilãrit, existã o Filarmonicã... Ana VOINESCU, redactor Radio România Muzical
1990), la Institutul de Învãþãmânt Superior/Universitatea din Piteºti (1979-1984; 1990-1999); director, Departamentul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Studenþii Români de Pretutindeni; ºef al Catedrei de ªtiinþe Umaniste (1999-2000); redactor-ºef, Editura Universitãþii din Piteºti (1997) etc. Vol. importante: „Limba ºi literatura românã pentru studenþi strãini” (1981, 1982); „Limba românã. Sinopsis”, 1985, în colaborare; „Pronumele ºi adjectivele pronominale relative” (1995); „Structura morfologicã a verbului în graiurile munteneºti ºi olteneºti” (1999); „Hidronimia bazinului Argeº” (2000); „Satele judeþului Argeº. Studiu etimologic ºi istoric”, în colaborare, 2000: „Dicþionar de paronime”, 2001.
Nicolae Rotaru (n. 28 III 1950, Glâmbocata, Leordeni, Argeº) Absolvent al Facultãþii de Jurnalism ºi ªtiinþele Comunicãrii, Universitatea din Bucureeºti; locotenent comandant (1973-1975), ofiþer de transmisiuni, locotenent major (19761980), prozator, eseist, publicist, epigramist. Debut editorial; „Semne de armã”, culegere de prozã, 1986. Alte lucrãri: „Moarte de probã”, 1993; „Frate cu dracu”, 2002, romane; „Picãturi de mir”, aforisme ºi epigrame, 2002, º.a.
Poezie
Fereastră spre iubire O sã se stingã iarna în propria-i ninsoare când timpul va uita cã a mai trecut un an ºi vom ierta lumina când moare la hotare, iar iarba o vom ierta cã nu-i grâul din lan. Acolo creºte pâinea ºi suferã pãmântul, în lacrima sudorii pe-un câmp rãtãcitor ºi în scânteia minþii ce a închis cuvântul în pumnul ce mai strânge tãcerile ce dor. Fereastra lumii stã pe stropul de culoare, eu vãd cercul de foc cum arde depãrtarea ºi sper sã se întoarcã speranþe cãlãtoare, cãci ºi aici sunt munþi ce îºi sãrutã marea. Tristeþea o s-o sting în macul din poianã, când flãcãri de petale vor arde nostalgia, o sã mã bucur iar cã sunt la mine-n þarã ºi nu mi-am rãtãcit pe drum melancolia. Fereastra o deschid spre vremea de iubire, chiar dacã frigul muºcã obrajii primãverii, cu-un firicel de floare ºi dulcea ta privire o sã-înfloresc ºi iarba în dorul mângâierii.
Şi soarele ar plânge, de n-am zâmbi în doi… Mai trece un anotimp ce a cãzut pe gânduri cã-n pãrul împletit alt fulg s-a mai aprins, dar focul primãverii ce arde printre rânduri ca fulgul mã topeºte, chiar dacã iar a nins. Cãci braþele-ncãlzesc pe trup prima visare, iar pielea de zãpadã stã-n freamãtul privirii, când palmele fierbinþi strãbat prima cãrare, ne îmbrãþiºeazã clipa spre noaptea împlinirii. Pe trunchiu-þi rumenit de jarul aºteptãrii, am scris cuvântul vieþii nãscute pentru noi, tu-mi dãruieºti sãrutul cu patima rãbdãrii; ºi soarele ar plânge, de n-am zâmbi în doi. Marilena Rodica CHIREÞU
Hadrian Gh. Soare (n. 28 III 1970, Câmpulung, Argeº) Absolvent al Facultãþii de Chimie, Universitatea din Bucureºti (1993) ºi al Facultãþii de Litere, Universitatea din Piteºti (1988). Prof. de românã, CN. „Zinca Golescu”, Piteºti; prozator, eseist, critic literar. Vol. reprezentative: „Triumful lui Ares”, roman, 2000; „Literatura românã pentru examenul de bacalaureat ºi pentru admiterea în învãþãmântul superior” (2001, douã ediþii, în colaborare); „Limba ºi literatura românã pentru clasa a X-a. Îndrumãtor pentru manualele alternative” (2003).
Elvira Renata Alexe (n. 30 III 1949, Piteºti) Absolventã a Facultãþii de Limba ºi Literatura Românã, Universitatea din Bucureºti; publicistã, eseistã, critic literar; cadru didactic gradul I, ªcoala Nr. 11 Piteºti; redactorîndrumãtor, revista elevilor „Aripi” (fondatã în 1969, serie nouã – 1994, cu suplimentul „Arcade”), coordoneazã activitatea Cenaclului literar „Aripi”. Colaborãri: publicaþii din Argeº (Piteºti) ºi Bucureºti, cu eseuri, criticã literarã, articole didactice. Membrã a Fundaþiei literare „Liviu Rebreanu”, Piteºti. Margareta M. ONOFREI, Marian STOICA
NOTÃ: Recent, la Editura „Argeº Press“ din Piteºti a apãrut volumul „Scriitori, publiciºti ºi folcloriºti ai Argeºului (de la Neagoe Basarab pânã azi)“, dicþionar bibliografic de Marian Stoica (redactor coordonator) ºi Margareta M. Onofrei. Relaþii – la secretariatul cotidianului „Argeºul“.
Tipografia ARGEŞUL imprimă în policromie ■ ziare ■ reviste ■ cărţi ■ cataloage ■ calendare ■ afişe ■ pliante ■ postere ■
10
● săgetătorul
ARGEªUL 29 martie 2011
Is t oria, sociologia şi har ul scriit oricesc (urmare din pagina 7)
D
esfãºurarea de planuri, deºi spectaculoasã ca timp ºi spaþiu (într-o viziune asemãnãtoare cu cea a ªcolii „Analelor” iniþiatã de Bloch ºi Febvre ºi continuatã de Braudel ºi alþi istorici ºi sociologi francezi) este stãpânitã cu rigoarea unui profesionist desãvârºit, care nu se abate de la propriul ºi originalul sãu program de prozator dedicat romanelor istorice prin care aspirã sã realizeze „o fenomenologie epicã a spiritului românesc în dezvoltarea sa istoricã”. Mihail Diaconescu realizeazã, astfel, „o literaturã cu program, riguros ºi consecvent”, romanele sale ordonându-se „în jurul unor «idei-forþã»”, dupã cum se consemna, cu mulþi ani în urmã, în „Transilvania”, cunoscuta revistã de dincolo de munþi, când seria romanelor sale istorice nu cuprindea decât ºapte titluri, argumentând astfel: „Prozatorul, având o bunã intuiþie a mecanismului istoric, aspirã sã realizeze o «reducþie fenomenologicã», pentru a ajunge la sesizarea nuanþelor. Romanul istoric se constituie, în concepþia sa, ca reflectare a specificului nostru etnicspiritual. Fiecare roman din cele de pânã acum [...] devine, în ilustrarea epicã a autorului, o verigã, autonomã ºi totuºi imposibil de detaºat fãrã ca ampla construcþie sã nu fie frustratã de un indice de semnificaþie. Întreaga geografie – politicã, spiritualã a þãrii (Principatele sunt vãzute în interdependenþa relaþiilor lor) se cristalizeazã în imagini coerente ºi sugestive. Pentru acest laborios prozator, istoria este «un mod de privi ºi înþelege lumea», nu cu detaºarea actorialã, ci implicându-se, lucid ºi responsabil, în complicatul mecanism ce polarizeazã aria de interes a prozatorului. Istoria este memorie ºi, de aici, un pariu provocat de tensiuni sufleteºti ºi de sentimentul asumãrii conºtiente a unui destin comun cu al poporului cãruia îi aparþine”.2
*
V
olumul semnat de profesorul Ilie Bãdescu vine sã întregeascã în chip fericit imaginea asupra efortului exemplar al prozatorului Mihail Diaconescu întru evocarea istoricã a substratului cultural românesc, cu accent asupra aspectelor majore ale permanenþelor spirituale sau, altfel spus, dar având aceeaºi semnificaþie, întru demonstrarea ideii cã manifestarea majorã a spiritului românesc, din perspectivã fenomenologicã ºi literarã, s-a sãvârºit în istorie. u mijloacele ºi argumentele sociologului, dar ºi ale omului de mare culturã care este, profesorul Ilie Bãdescu realizeazã un tur de forþã asupra a trei din romanele lui Mihail Diaconescu „Depãrtarea ºi timpul”, „Marele cântec” ºi „Sacrificiul”, fiecare din acestea având personajele ºi acþiunile plasate în timpuri mai vechi sau mai noi. ªi pentru a accentua cã lucrarea pe care a publicat-o nu se vrea sã fie „o analizã de criticã literarã a scrierii cunoscutului romancier istoric”, enunþa de la început cã analiza celor trei romane se sãvârºeºte „din perspectiva antropologiei ºi
C
profesorul Ilie Bãdescu, motivând: sociologiei istorice”, deosebitã de „Ciclul dionisian a «rezolvat» o serie perspectivele ºi dimensiunile de tensiuni ale epocii în care a apãrut” filosoficã ºi moralã, cum este, ºi care erau într-un fel legate ºi de bunãoarã, cea a romanului „Depãrtarea ºi timpul”, tipãrit în mai „configuraþiile mentale” generate de creºtinism. multe ediþii. ersonajul central al romanului este teologul Dionisie Exiguul (c. 470 – c. 545), originar din Dobrogea (Tomis, de aici ºi cognomenul de Tomitanul), ca ºi altã mare personalitate ecleziasticã autohtonã, Ioan Cassian (c. 360c. 430), ambii canonizaþi ºi trecuþi în calendarul creºtin. ionisie s-a bucurat de un mare prestigiu încã din timpul vieþii sale pentru modestia, curãþenia sufleteascã, blândeþea sufletului ºi comportamentului, ºtiinþa ºi elocinþa sa pe care le-au apreciat mari personalitãþi ale epocii. Ilustrative, dar nu singulare, sunt aprecierile fostului prim-ministru al regelui Teodosie cel Mare, Casiodor, ºi coleg cu Dionisie la „Academia” din Vivarium (Calabria – Italia): „Naºte încã ºi astãzi Biserica universalã Ilie Bãdescu bãrbaþi iluºtri, strãlucind de podoabele dogmelor adevãrate [...]. Cãci a fost în zilele noastre ºi ensiunile, contradicþiile, cãlugãrul Dionisie [...]. Acesta a conflictele pe care le „rezolvã” predat dialectica cu mine ºi a în chip strãlucit Dionisie ºi care au ca petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu referenþiale timpul, spaþiul ºi spiritul foarte mulþi ani din viaþã în cadrul în perspectivã creºtinã îºi vor arãta învãþãmântului glorios. Mi-e ruºine roadele treptat, lucrând la zidirea unei sã spun despre un coleg ceea ce nu Europe creºtine unificate în temeiul gãsesc în mine, în el era mai multã recunoaºterii ºi generalizãrii datei simplitate unitã cu înþelepciune, pascale. De la Dionisie încoace, lumea smerenie unitã cu ºtiinþa, elocinþa europeanã i-a folosit calendarul, însoþitã de sobrietate, încât el nu se perpetuând spiritul care a stat la socotea superior nimãnui, sau unul întocmirea sa ºi deopotrivã „stilul dintre cei din urmã slujitori, deºi antropologic” din care „s-a înãlþat era vrednic, fãrã îndoialã, de pacea creºtinã de o mie de ani”, stil ce societatea regilor”3. „se continuã ºi în zilele noastre” (p. ortretul pe care îl face fostul 12). Se dovedea ºi dovedeºte astfel cã coleg de „academie” nu în spaþiul Daciei postromane a rodit epuizeazã paleta aprecierilor din un „laborator cultural” cu valoare epocã ºi de mai târziu la adresa lui europeanã, ceea ce submineazã Dionisie, dar oricât de elogioase ar fi poziþiile celor care se încrânceneazã în fost ele nu puteau sã redea în susþinerea existenþei „mileniului plinãtatea lor forþa intelectualã ºi negru” în istoria românilor. contribuþiile de excepþie ale fostului mportanþa faptei ºtiinþifice prelat tomitan, aºa cum au fãcut-o sãvârºite de Dionisie, profesorii Mihail Diaconescu ºi Ilie copleºitoare în esenþã, nu poate fi Bãdescu, primul în posturã de scriitor, apreciatã la adevãrata ei dimensiune dublat de un autentic cercetãtor decât în relaþie cu „originalitatea ºtiinþific pasionat ºi cu har, al doilea sintezei sufleteºti întrupate în cercetãtor de vocaþie ºi universitar experienþa” prelatului tomitan care apropiat lumii literelor nu numai prin conduce la tulburãtoarea idee cã în „amiciþii intelectuale” de duratã, ci ºi acel teribil mileniu în spaþiul prin studii care îi configureazã distinct românesc se putea vorbi de un tipar al personalitatea, alura cãrturãreascã ºi omului european, dincolo de disputele stilul inconfundabil. care au avut sau au loc asupra ecursul la istorie, de altfel stãrilor/tiparelor sufleteºti de pe scena inevitabil, are ºi valoarea lumii de atunci sau de mai târziu. reactualizãrii sau relevãrii unor contribuþii româneºti din trecut, mai puþin vehiculate astãzi sau „uitate”, într-o „epocã plinã de tensiuni, cum lanul acþiunii ºi timpul istoric este cea în care trãim, în care cãile se schimbã în romanul Marele sufleteºti sunt atât de clãtinate”, Cântec, care „îºi deruleazã firul epic epocã ce „invitã”, prin nemernicia ei, în Cetatea Albei ºi mai departe, în tot sã cercetãm viaþa exemplarã a arealul transilvãnean” (p. 47), dar ºi la Iaºi, Praga, Viena ºi Roma, la câþiva iluºtrilor înaintaºi pentru a lua ani dupã Pacea westfalicã, epocã aminte asupra a ceea ce ºi „cum sã încãrcatã de ambiþii ºi tensiuni se facã în vremurile de rãscruce” nestinse, ce pun din nou în cumpãnã (Ilie Bãdescu, p. 7). viitorul Europei. „Ardealul tocmai portul lui Dionisie Exiguul la ieºit din Pacea de la Wetfalia4 nu era întemeierea „noului stil pacificat, fiindcã Europa însãºi nu era antropologic care îºi slobozise pacificatã în adâncurile ei [...]. Acel promisiunile peste lume ni se pare Ardeal poate fi socotit o Europã micã dintre cele mai decisive”, apreciazã
P
D
T
P
I
R
*
P
A
ºi, pe cale de consecinþã, romanul lui Mihail Diaconescu poate fi considerat drept primul tablou pictat cu penelul realismului paneuropean, ceea ce face din Marele Cântec romanul PanEuropei. Sunt atât de multe strãluminãri în aceastã Europã micã pentru ceea ce-ar putea sã fie Pan-Europa pe care-o zideºte azi sistemul bruxellez [...] Care sunt problemele unei astfel de Europe ºi care pot fi soluþiile aflãm din romanul lui Mihail Diaconescu Marele Cântec” (p. 56-57). ersonajul cãruia i se conferã o importanþã ºi alurã deosebite este compozitorul umanist Ioan Cãianu-Valahus, distinsã personalitate muzicalã a veacului al XVII-lea, autor al unei impozante opere muzicale: Magnus Cantos Coelestis („Marele Cântec Divin”). arelui Cântec, ca ºi autorului sãu, un maestru de sublime armonii ce sparg întunecimea încremenitelor cetãþi medievale ºi a minþilor bolnave de preaputere ce sãlãºluia în ele, i se atribuie profunde sensuri ºi tâlcuiri, care depãºesc tristele vremuri de atunci, având reverberaþii actuale. Divinul melos întruchipeazã aspiraþia spre luminã, adevãr ºi dragoste întru Domnul a lumii transilvãnene ºi europene sfâºiate de tensiuni, dezastre, contradicþii, intrigi, pohte maladive de putere, duºmãnii ºi rivalitãþi de tot felul, care n-au încetat nici dupã un lung genocid – Rãzboiul de 30 de ani, încheiat cu Pacea de la Westfalia. Marele Cântec este chemarea spre descãtuºare a Europei de tirania domniilor oligarhice, a tiparelor ºi conduitelor tãinuite de ochii mulþimilor ºi deopotrivã spre zidirea unei pãci „înnoite ºi înnoitoare”, care sã împlineascã speranþa ºi sufletul oamenilor („pacea lãuntricã” ºi deopotrivã „pacea exterioarã”). entru împlinirea unor astfel de aspiraþii nu exista reþetã, cum nu existã nici astãzi. Era ºi este însã nevoie de adevãr, iubire ºi dreptate, puse într-o relaþie cu adânci rezonanþe sufleteºti de cãtre profesorul Ilie Bãdescu: „Calea spre adevãr este trãirea adevãrului, nu apãrarea lui, calea spre iubire este iubirea însãºi, nu apãrarea ei, calea spre dreptate este sã faci dreptatea nu s-o aperi, calea spre Dumnezeu este sã faci voia Domnului, deci e slujire, sã nu aperi dumnezeirea. Apãrãtorii reali ai valorilor sunt practicanþii, toþi ceilalþi sunt doar niºte «gardieni» ai unor ranguri dobândite în numele valorilor. Ei nu au «puterea» valorilor, ci privilegiul «apãrãrii» lor. O valoare nu trebuie «apãratã». Ea trebuie trãitã, practicatã” (Ilie Bãdescu, p. 54-55).
P
M
P
*
D
acã romanul Marele cântec este, potrivit aprecierii lui Ilie Bãdescu, „Romanul Pan-Europei”,
ultima din scrierile prozatorului Mihail Diaconescu prezentatã în „Drama istoricã a omului creºtin...”, romanul Speranþa, întruneºte toate condiþiile pentru ca sã fie considerat drept „Romanul Unirii”. Temeiul acestei consideraþii îl identificãm în chiar finalul studiului cu acelaºi titlu reprodus în volumul menþionat ºi publicat iniþial în „Astra”: „Romanul lui Mihail Diaconescu se dovedeºte a fi [...] o scriere care nu va putea lipsi de pe masa celor ce vor sã înþeleagã, din interior, mecanismul ºi miºcarea istoricã a Unirii Principatelor Române” (p. 85). Cei „invitaþi” sã înþeleagã procesul istoric al fãpturii României Mici în 1859 sunt nu mai istorici, ci ºi sociologi, politologi ºi economiºti. a sociolog, ºi unul de marcã, profesorul Ilie Bãdescu îºi asumã perspectiva sociologicã de analizã a romanului, renunþând la planul antropologic, luându-ºi libertatea de a examina „configuraþiile sociale, instituþiile, tiparele etc., sub aspectul veridicitãþii lor sociologice ºi istorice”, fiind conºtient cã deasupra „acesteia funcþioneazã un alt criteriu, acela al veridicitãþii artistice” (p. 79). erindu-se de capcana reducþionismului sociologist, autorul precizeazã: „Ne vom referi la o singurã chestiune a romanului Speranþa: modul în care este evocatã una din instituþiile epocii în conjunctura miºcãrii cãtre Unire, miºcare de amploare europeanã (prin arie de cuprindere ºi implicaþii). Este vorba de instituþia monarhicã” (p. 74), monarhul în cauzã fiind Grigore Alexandru al X-lea, a cãrui figurã constituie, dupã remarca profesorului Ilie Bãdescu, „pragul de sus al izbânzii epice a romanului lui Mihail Diaconescu”. De ce? Pentru cã, ne spune în continuare acelaºi autor, „Fenomenul continuitãþii ideologiei unioniste dupã 1848 pare a fi fost prilejuit de domnia protectoare a acestui prinþ luminat. Scriitorul ne convinge cã Alexandru Grigore Ghica al X-lea a creat cu bunã-ºtiinþã infrastructura Unirii în conjunctura de incredibilã presiune a imperiilor. Plasându-i pe unioniºti, oamenii Partidei Naþionale, în funcþii publice importante, a creat ºi «canalele», ºi perdeaua de protecþie a acþiunilor lor” (p. 75). omanul musteºte ºi de alte „provocãri”, cum sunt ºi chestiunea „axului franco-român” sau a „axului istoriei în secolul al XIX-lea”, reprezentat de douã forþe divergente – imperiile ºi naþiunile Europei centrale ºi rãsãritene – precum ºi de numeroase altele, care reclamã, potrivit aprecierilor profesorului Ilie Bãdescu, noi strãdanii pentru a le conferi dimensiunea realã a semnificaþiei lor istorice ºi actuale. Ne simþim, la rândul nostru, îndreptãþiþi sã apreciem cã cele consemnate pânã acum nu reprezintã decât o sumã de gânduri ºi aprecieri, departe însã de a epuiza reflecþiile noastre asupra unei lucrãri de excepþie.
C
F
R
1 Editura
Magic Print, [Bucureºti], 2010. Chifor, A re-scrie istoria, Relaþia culturã-istorie, 125 de ani de la constituirea „Astrei”, Colocvii de criticã ale revistei „Transilvania”, Editura a X-a, Sibiu, 1987, pp. 58-59. 3 www.creºtinortodox.ro 4 Încheiatã la 24 octombrie 1648. 2 Vasile
Manuscrisele se primesc la redacþia ziarului „Argeºul“, b-dul Republicii nr. 88, Piteºti. Tel. 0248/217704 ºi 0248/210060 e-mail: argesul@rdspt.ro www.ziarulargesul.ro
Sãgetãtorul Director coordonator - Mihai GOLESCU