Viata noastra cea de toate zilele

Page 1

Viaţa noastră cea de toate zilele Arh. Marcel BorŢun

Text

După pagina 356, ultima a cărţii lui Bill Bryson intitulată "ACASĂ – O istorie a vieţii private*", sentimentul dominant a fost urgenţa de a o recomanda/povesti/comenta, în fine, de a o citi împreună cu alţii, de a o împărtăși. Dincolo de plăcerea lecturii datorată unei frazări inteligente de tip jurnalistic și unui umor englezesc neaoș, rămâne cantitatea enormă a informaţiei de istorie premodernă – mai mult sau mai puţin privată, cu precădere a Angliei și a Statelor Unite, dar și a Europei de peste Canal. Ca nou proprietar al unei case parohiale anglicane dintr-un sat liniștit și neînsemnat din Norfolk, descoperă în podul casei o ușă secretă și un coridor îngust între frontoanele din faţă și din spatele casei… și care… avea efectul magic și neașteptat de a oferi cea mai minunată priveliște. După alte câteva observaţii și gânduri asupra casei, a împrejurimilor și a atâtor lucruri despre care nu știa îndeajuns sau… nimic, începând cu cele două rânduri de nasturi inutili de la mânecile sacourilor sale, i-a venit ideea să se plimbe din cameră în cameră și să înţeleagă rolul fiecăreia în evoluţia vieţii private. Nu mi-am propus să fac aici o recenzie, ci – așa cum sugeram la începutul acestor rânduri – doar să semnalez și să invit la lectură. De aceea mă voi opri, dintre cele 19 capitole ale cărţii, doar la cele intitulate după funcţiunile principale ale casei parohiale prin care ne plimbă domnul Bryson, iar la

146 — Numărul 08

fiecare dintre acestea voi extrage informaţii de tipul "știaţi că" și pasaje complementare, cu referire în special la viaţa privată legată de locuire – tema-cadru a acestei cercetări istorice. HOLUL — Pe vremuri, "holul"era cea mai importantă încăpere din casă… Multă vreme a fost însăși casa – de unde și "Hardwick Hall", "Toad Hall" etc. — Cuvântul "cameră" cu sensul de spaţiu distinct este înregistrat în limba engleză abia începând cu epoca Tudorilor. — Podelele, inclusiv în cele mai bune case, erau în general din pământ acoperit cu straturi de papură înlocuite de două ori pe an și constituiau un cuib enorm, foarte agreat de insecte și rozătoare, și un incubator perfect pentru ciumă. O podea înaltă era totuși un semn de prestigiu, iar francezii obișnuiau să spună despre cineva bogat că stătea în paie pînă la brîu. — Podelele de pământ gol au fost predominante în zonele rurale din Anglia și Irlanda până în secolul al XX-lea. Nu întâmplător parterul era numit "Ground floor", adică podea de pământ. — Podelele de lemn sau piatră au devenit obișnuite în casele claselor superioare în vremea lui Shakespeare, dar covoarele, mult prea preţioase, atunci când erau scoase din cufere se întindeau pe pereţi și pe mese. — Masa era servită pe scânduri sprijinite pe capre, iar vesela era aranjată pe poliţe care, în timp, au devenit dulapuri. Se ședea pe bănci simple, căci până la începutul secolului al XVII-lea scaunele erau foarte rare și erau concepute în primul rând pentru a da prestigiu – chiar dacă cuvântul însuși data de vreo 300 de ani. — Meniul medieval pare astăzi exotic: vulturi, bîtlani, vrăbii, ciocîrlii, cinteze, lebede și multe alte zburătoare erau consumate pe scară largă. Timp de o mie de ani carnea animalelor domestice a fost o raritate, acestea fiind prea valoroase pentru a fi ucise… O bună parte din perioada medievală, cea mai importantă sursă de proteine animale pentru majoritatea oamenilor a fost heringul afumat. — Până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cuvântul "pat" desemna salteaua.


— Până la coșul de fum apărut în secolul al XIV-lea, acesta din urma ieșea prin găurile lăsate în acoperiș, care lăsau să intre ploaia și vântul. Cărămida bine arsă a adus cu ea vatra cu coș și căminul, dar mai cu seamă un nou cat al locuinţei: Dintr-odată, era posibil să pui scînduri peste grinzi și să creezi o lume cu totul nouă la etaj. BUCĂTĂRIA — Până pe la 1800, aproape că nu era aliment să nu fie trucat de către cei care îl manipulau: Zahărul și alte ingrediente scumpe erau adesea înmulţite cu ipsos, ghips, nisip, praf și alte soiuri de "trăsnăi", cum erau cunoscuţi în general astfel de aditivi. Se spune că untul era umflat cu seu și slănină. Alţi aditivi erau nisipul, pământul și bălegarul de oaie măcinat – pentru ceai, acidul sulfuric – pentru oţet, ca să-i sporească tăria, arsenicul de cupru – pentru culoarea legumelor și jeleurilor, cromatul de plumb – la produsele de panificaţie, pentru o strălucire aurie, acetatul de plumb – ca îndulcitor în băuturi, sau miniul de plumb – să facă mai plăcută privirii brânza de Gloucester. — Pe la 1880, un cofetar londonez a fost amendat pentru "colorarea dulciurilor sale în galben cu un surplus de coloranţi rămași de la vopsirea căruciorului său". — Sub presiunea nevoii disperate de a păstra alimentele proaspete, sau măcar nealterate, chimistul german Justus Liebig a elaborat formula pentru un extras de carne cunoscut în epocă sub numele de "Oxo", iar francezul Appert a propus borcane ermetice (care nu erau întotdeauna ermetice), încălzite apoi lent, dar marea descoperire de la începutul anilor 1840, care avea să schimbe într-adevăr lucrurile, a fost… gheaţa. — În 1859, americanul John Landis Mason a preluat ideea francezului Appert și a patentat borcanul cu ghivent și capac metalic, iar în Anglia anilor 1880 noua industrie alimentară putea produce zilnic 1.500 de conserve extrem de greu de desfăcut (până în 1925, când s-a brevetat deschizătorul cu rotiţe, așa cum îl știm azi). — În 1851, bucătăria casei parohiale a lui Bill Bryson nu avea chiuvetă. Ca în mai toate casele clasei de mijloc din acea vreme, vasele se curăţau într-un spălător separat, de dincolo de coridor și asta în condiţiile în care victorienii

găteau mult și consumau extraordinar de multe feluri de mîncare. Un meniu propus – pentru o cină de șase persoane – conţine "supă de morcovi, calcan cu sos de crevete, pateuri de homar, rinichi înăbușiţi, spate de miel la cuptor, curcan fiert, ciolan de porc, piure de cartofi și chiftele de cartofi, ceapă înăbușită, budincă de pîine, blancmange cu frișcă și macaroane", așa cum aflăm dintr-o carte populară în epocă, scrisă de Charles Dickens. — Până la cartea din 1845 a poetei Eliza Acton, intitulată "Modern Cookery for Private Families" și care preciza măsuri și timpi de gătire exacţi, reţetele se rezumau la indicaţii precum niște făină ori suficient lapte. SPĂLĂTORUL DE VASE ȘI CĂMARA — Cei mai mulţi parohi din mediul rural ţineau cel puţin patru servitori. — Contele de Lonsdale, care era burlac și trăia singur, avea 49 de angajaţi care aveau grijă de el, Lordul Derby vreo două duzini numai pentru servitul mesei, iar… servitorii de exterior îngroșau și mai mult rîndurile, mai ales dacă proprietarii călăreau mult și vînau mult. — Într-o astfel de casă se puteau număra 600 de oale și tigăi din aramă și 600 de prosoape, la care se adăugau cantităţi similare de cearșafuri și albituri, dar și într-o casă mai modestă – precum cea parohială –, o cină de zece persoane presupunea 400 de farfurii, pahare și tacâmuri. — Aprovizionarea gospodăriilor cu alimente se făcea doar de două-trei ori pe an și se depozitau, prin urmare, în cantităţi mari, servitorii devenind astfel specialiști în depozitarea și păstrarea acestora pe perioade lungi. — Servitorii produceau o mare parte din cele trebuincioase gospodăriei, printre cele mai obișnuite fiind apretul, crema de lustruit cizmele și soluţiile de curăţare și spălare a oalelor și veselei. TABLOUL ELECTRIC — Ca să vă imaginaţi cât de întunecoasă era lumea noastră înainte de apariţia energiei electrice, trebuie să știţi că o lumânare produce a suta parte din lumina unui bec de 100 de waţi și că, la deschiderea frigiderului, veţi obţine mai multă lumină decît cea de care se bucurau majoritatea

Numărul 08 — 147


Gravură Gustave Doré – "Acasă: o istorie a vieţii private", Bill Bryson, trad. de Ciprian Siulea, Editura Polirom

148 — Numărul 08


gospodăriilor în secolul al XVIII-lea. În timpul nopţii, lumea a fost într-adevăr un loc foarte întunecat pentru o mare parte a istoriei. — Lămpile cu ulei au fost următoarea opţiune pentru iluminat, dar se murdăreau repede, iar uleiul era scump. — Cel mai bun ulei de lampă era cel de balenă, în special spermanţetul din capul de cașalot. Drept urmare, în marea epocă a vânătorii de balene dintre 1830 și 1870, au fost ucise 300.000 de exemplare. În 1846, America avea peste 650 de baleniere, aproximativ de trei ori mai multe decît totalul din întreaga lume. — Calculat în kilowaţi-oră pe cap de locuitor, consumul electric în Statele Unite a crescut de la 79 în 1902, la 960 în 1929 și la 13.000 astăzi. SUFRAGERIA — Prima consemnare în limba engleză a băuturii fierbinţi numită ceai apare în jurnalul lui Samuel Pepys, cu data de 25 septembrie 1660: Iar apoi am trimis după o ceașcă de ceai (o băutură chinezească), din care nu mai băusem până atunci. Până atunci, domnul Pepys băuse ca toţi cei din clasa lui – de câteva decenii – cafea. — La 1800, ceaiul era deja întipărit în mentalul britanic ca băutură naţională, iar importurile ajungeau la 10.000 de tone anual. — Sensul modern al noţiunii de sufragerie datează de la sfârșitul secolului al XVII-lea, iar încăperea ca atare nu a devenit obișnuită în case decît mai tîrziu și nu de dragul funcţiunii în sine, ci din dorinţa gospodinelor de a proteja minunatele noutăţi apărute în casele lor: tapiţeria mobilierului, covoarele și ţesăturile de tot felul. — Dacă până la 1850 în Marea Britanie toate felurile de mâncare erau puse pe masă de la început "à la française", noua manieră de a aduce felurile de mâncare pe rând, numită "service à la russe", a fost greu acceptată, din cauza duratei meselor, punînd la serioasă încercare rezistenţa multora la băutură și vezicile tuturor. — După sute de ani în care masa principală - dinner – se servea între orele 12 și 3 după-amiaza, aceasta a tot glisat spre orele de seară, în parte și datorită orelor de programare a spectacolelor de teatru, care s-au modificat

și ele odată cu apariţia ușilor închise. Când, sub influenţa reginei Victoria, a fost instituită cina ca masă principală, distanţa mare dintre aceasta și micul dejun a necesitat apariţia unei mese intermediare, mai puţin consistente, numită prânz – luncheon, care iniţial însemna bucată sau porţie. DORMITORUL — În spatele ușii dormitorului din perioada victoriană se instalase frica. Cuplurile dormeau în paturi separate atât pentru evitarea atingerilor accidentale, cât și pentru a reduce amestecarea impurităţilor personale. — Până în 1865, când au apărut saltelele cu arcuri, cele 10 materiale care confereau confortul – în ordine descrescătoare – erau: puful, penele (de gâscă), lâna, smocurile de lână, părul (de cal), bumbacul, așchiile de lemn, algele marine, rumegușul și paiele, toate fiind gazde bune pentru ploșniţe, purici și molii, dar și pentru șoareci și șobolani. — În casele în care copiii nu aveau camera lor, aceștia dormeau în paturi culisante, de obicei trase de sub patul părinţilor. — În dormitor se zace și se moare, iar în epoca victoriană se întâmplă des. Când nu se întâmpla din pricina bătrâneţii, cauzele cele mai frecvente erau variola, frigurile, tuberculoza și infecţiile în urma intervenţiilor chirurgicale. Cu atît de mulţi oameni care mureau, doliul a devenit o parte centrală a vieţii majorităţii oamenilor. Maeștrii doliului au fost, desigur, victorienii. BAIA — Dacă vechii greci asociau îmbăierea cu sănătatea și cu exerciţiile fizice, romanii au transformat acest obicei într-unul prelungit, asociat plăcerii, socializării, afacerilor sau politicii și destinat tuturor claselor sociale. Aflăm din "The Dirt on Clean" a Katherinei Ashenburg că era obișnuit ca, atunci cînd făceai cunoștinţă cu cineva, să îl întrebi unde face baie. — Băile publice romane aveau magazine și biblioteci, bărbieri și cosmeticieni, săli pentru exerciţii fizice și terenuri de tenis, bufeturi și bordeluri.

Numărul 08 — 149


— În timp, pe măsură ce Roma renunţă la rigoare și la înaltele ei principii etice, băile publice încep să devină locuri tot mai suspecte – cu precădere în ochii creștinilor timpurii, care considerau băile romane licenţioase și depravate… — Creștinismul a fost întotdeauna curios de reţinut faţă de curăţenie și a creat încă de timpuriu o tradiţie ciudată care echivala sfinţenia cu murdăria. — În Evul Mediu, ideea de igienă a avut de suferit din cauza răspândirii ciumei și a credinţei universal acceptate că deschiderea porilor epidermici prin îmbăiere facilitează pătrunderea bolii. Ca atare, timp de 600 de ani, infecţiile au făcut parte din cotidian. Furuncurile au devenit ceva obișnuit. Erupţiile și iritaţiile erau la ordinea zilei. Mai toată lumea avea mîncărimi aproape tot timpul. — Regina Elisabeta spunea, într-un citat amintit adesea, că făcea baie conștiincios o dată pe lună, "fie că avea nevoie sau nu"… În Franţa, regele Ludovic al XIII-lea a scăpat neînbăiat aproape pînă la cea de-a șaptea aniversare a sa, în 1608. — Lucrurile se schimbă în jurul anului 1700, când sunt puse în evidenţă calităţile terapeutice ale apei și, în mod particular, ale apei de mare. Apar primele staţiuni balneare. Pe măsură ce oamenii se adaptau ideii că se puteau uda în siguranţă din cînd în cînd, vechile teorii despre igiena personală au fost răsturnate brusc… Însă spălatul doar de dragul de a fi curat și de a mirosi frumos s-a încetăţenit remarcabil de lent. — Thomas Jefferson a montat la reședinţa sa, Monticello, probabil primele trei private interioare, iar în 1801, la Casa Președintelui – viitoarea Casă Albă –, printre primele toalete cu apă curentă din lume (alimentate de la rezervoare cu apă de ploaie, montate în mansardă). — Oala de noapte, folosită de câteva secole – atunci când nu se apela, conform unor mărturii directe, la vaze de flori, ceainice, ferestre deschise, coridoare (inclusiv cele de la Versailles, până în secolul al XVIII-lea) sau scări, a rămas un obiect indispensabil în majoritatea locuinţelor, de-a lungul secolului al XIX-lea. — Toaleta clasică, încă obișnuită în Marea Britanie de astăzi, a fost construită de Thomas Crapper, sub numele

150 — Numărul 08

de "Dispozitiv Marlboro de Eliminare Silenţioasă a Reziduurilor prin Apă", iar la Marea Expoziţie din 1851, peste 800.000 de vizitatori au testat toaletele cu apă curentă, încîntaţi de zgomotul și vîrtejul curăţător al apei… La mijlocul anilor 1850, aproximativ 200.000 de astfel de toalete erau în funcţiune în Londra. — La apariţia lor în case, băile aveau un rol strict utilitar și nu erau decorate mai mult decît am decora încăperea în care se află centrala termică. — Căzile de zinc, aramă sau fontă se urâţeau repede sub acţiunea apei calde, dar după anul 1910, când s-a inventat emailul de porţelan, acestea puteau arăta bine pentru multă vreme. Erau însă scumpe, o cadă costând în America anului 1910 până la 200 de dolari (ca în 1940 un set complet de baie – lavoar, cadă și toaletă – să coste doar 70 de dolari). — În Europa, baia a rămas multă vreme un lux, în primul rând din cauza dificultăţilor de amplasare în spaţiul casei. În Franţa anului 1954, doar o locuinţă din zece avea cadă sau duș. Nici Anglia nu o ducea mai bine… La finalul acestui periplu – care acoperă doar o mică parte din informaţia dintre copertele cărţii –, putem să înţelegem ceva greu de imaginat: că în cele câteva mii de ani care preced epoca modernă, marile războaie, marile descoperiri – inclusiv cele geografice, marea cultură sau marile iubiri care au ajuns până la noi au fost însoţite de frig în timpul iernii, de întuneric în timpul noptii, de boli fără leac și de epidemii devastatoare, de o igienă aproximativă și adesea de foame în înţelesul ei cel mai crud. Câtă forţă spirituală!

(*) "Acasă: o istorie a vieţii private", Bill Bryson, trad. de Ciprian Siulea – Iași: Polirom, 2012 Notă: în redactarea citatelor din textul cărţii, evidenţiate prin caracterul italic, s-au păstrat "î" din "i" și forma "sînt".


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.