ARTe nr. 1

Page 1

RT )

revista de arte si , culturi

Asociatia pentru Initiative Durabile - Alternative 1


Editorial

Mereu mi-am dorit să fiu artist! Mi-i imaginam pe aceşti oameni ca fiind fiinţe aparte, diferiţi de tot ceea ce înseamnă uman, clasic, normal. În cazul lor, regulile stabilite de oricare societate păleau. Mi-i imaginam undeva în camere obscure, întunecoase şi inundate de fumul gros de ţigară ce reflectă lumina înfundată a unei lămpi vechi de birou. Astăzi sunt înconjurată de artişti şi mitul încă nu s-a spulberat: sunt fiinţe aparte! Poveştile oamenilor care se înconjoară cu artă şi arte te fac să „creşti”, să zâmbeşti, să visezi, să te bucuri de o clipă. Cred sincer că nu am putea trăi fără artă, fără vise şi fără frumos. Şi dacă omul nu ar mai putea crea artă, natura o va face mereu!

Interior design

|

Webdesign |

Animation

Poveşti despre arte şi culturi vor fi dezvelite în aceste pagini de revistă. Ne vom înconjura de poveşti din cărţi, poveşti din filme, poveşti din alte culturi, din muzici, din picturi, din frumos! În fiecare număr vom fi mai buni! În fiecare număr vom aduce pe pagini electronice poveşti şi mai frumoase, poveşti care merită povestite, poveşti de ieri, de azi şi care vor trăi cu siguranţă şi mâine. Vom povesti cu cei mai calzi oameni, cu oamenii talentaţi, cu oamenii altfel pentru care cuvântul „banal” se defineşte DIFERIT. ARTe este un proiect de suflet al Asociaţiei pentru Iniţiative Durabile– Alternative, un proiect care va creşte în fiecare zi, pentru ca la întâia zi a fiecărei luni să vă ofere experienţe culturale semnificative şi plăcerea de a citi câteva rânduri cu poveşti. Sonia Maria Bercuci Preşedinte AIDA, Asociaţia pentru Iniţiative Durabile - Alternative

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881

2

3

0745-468 109

3


Cuprins editorial......................................... 3 cuprins şi echipa editoriala..............4 literatură ........................................5 muzică...........................................6 dans.............................................10 teatru...........................................12 fotografie.....................................15 eveniment .....................................18 culturi...........................................23 newmedia.....................................25 extrase.........................................27 pictură..........................................31 galerie..........................................31 cinematografie..............................35 in memoriam.................................37

Prins nu este neapărat romanul unei generaţii, cum de altfel a şi fost prezentat, este un roman care nu are generaţie, limită de vârstă, public vizat. Prins este un roman ce şi-a câştigat o poziţie în afara oricărei încadrări în timp sau spaţiu. Din punct de vedere critic, mai întâi de toate, Prins este un roman care a avut dublu rol pentru Petru Popescu, de trambulină şi de capcană, trambulină pentru că l-a propulsat pe acesta între marii literaturii române postbelice, şi capcană în conformitate cu fundalul social al vremii. Nu o să mă învârt prea mult în jurul vieţii prozatorului, ci doar cât să marchez câteva puncte de reper. În 1969 este publicat Prins, după câteva nuvele şi proze scurte; destul de repede după aceasta, Petru Popescu pleacă în SUA, şi întreaga sa operă de până atunci este interzisă de guvernul comunist, ceea ce diminuează succesul romanului pe de-o parte, dar pe de altă parte o accentuează, tocmai prin această întârziere. Activitatea literară ce urmează este una de exilat, de contrabandă, şi de aceea pot spune că acest „citit pe sub mână” i-a sporit farmecul şi poate asta sa fie singura diferenţă între cum este romanul receptat acum, şi atunci. După revoluţie, Petru Popescu s-a întors în ţară, în 1992, şi este încă prezent pe scena literaturii româneşti. Tema romanului Prins nu este neapărat una originală. Personajul principal este tipic pentru anii ’60, un om muncitor, pragmatic, dominat de real şi de ştiinţific şi de aici îi provine şi drama. Inginerul suferă de cancer, boala fiind anunţată printr-o durere persistentă de cap şi ameţeli. Cu toate acestea aflarea veştii că mai are de trăit maxim un an, dacă nu doar câteva luni, vine ca o lovitură necruţătoare. Personajul se află prins în banalitatea şi fatalitatea destinului său. Tocmai pentru că este un om ce trăieşte în material, nu îşi găseşte refugiul nici în credinţă, nici în artă, nici în filozofii. Singura sa religie este ştiinţa, iar aceasta nu îl poate ajuta cu nimic în situaţia în care se află. În fond nimic special la drama acestui roman, însă tocmai prin această aparentă banalitate, mie mi se pare că atât autorul cât şi romanul se remarcă drept capodoperă. Este vorba de un stil şi o abordare unică, la acest moştenitor al lui Călinescu şi Camil Petrescu. Câţi oameni de o spiritualitate accentuată nu au suferit tragedii în romane nenumărate, şi câţi oameni simpli, banali, profani, de ce nu, au făcut-o? Şi ce este mai uşor şi mai original de redat? Opera sa se remarcă printr-o proză tânără în fond şi bătrână în formă, trecerea de la metafore superbe la jargon se face într-un

mod care poate chiar frapează prin naturaleţea sa, iar contextul în care se desfăşoară tragedia inginerului, sau mai bine zis ,,Inginerului”,aduce insesizabil fie cititorul în lumea romanului, sau de ce nu, lumea romanului în jurul cititorului. Încă de la începutul carierei sale literare, Petru Popescu s-a auto-intitulat „zeu printre blocuri”. Un segment marcant din roman cuprinde descrieri citadine şi un adevarat cult al Bucureştiului. Vechi, nou, cu arhitectură de toate felurile, cu străzi aglomerate sau pustii, cu oameni cumsecade sau vulgari, autorul are cultul acestei metropole, cu bunele şi relele ei, şi orgoliul de a o cunoaşte intim. Tot ca şi caracteristici stilistice, se remarcă vitalismul agresiv şi erotismul tineresc, peste care planează permanent un sentiment de camaraderie bărbătească. Fie că se simte îndrăgostit, fie că o face ca pe un lucru fizic, animalic, fără vreun fel de ataşament, Inginerul practică sexul şi are o admiraţie faţă de femei, plină de virilitate şi masculinitate, dar şi o doză însemnată de brutalitate. Un plus de realism îi revine romanului de la relaţiile conturate, de camaraderie, precum cea cu Bibi, care mie mi se pare ca este deşertul, dulceaţa, un deliciu gratuit din partea prozatorului, de fraternitate, fie colective, cu prietenii vechi, fie de iubire. Este pregnant egoismul acela, specific bolnavilor, acest egocentrism şi sentiment de o frustrantă neînţelegere. O singurătate de ce nu impusă, şi o raceală indusă în mod automat. Personajul se ascunde de prieteni şi îşi ia la revedere de la ei într-o manieră proprie şi falsă. Este marcantă sinceritatea şi fluenţa lirismului, se remarcă oraşul, iubirea şi prietenia, şi împletirea lor ce pare cât se poate de naturală se încheie după părerea mea nesatisfăcător, dar într-un mod lipsit de sens după cum, mi se pare că miezul dramei este şi el, la fel, lipsit de logică. Sau oricum, lipsit de o logică satisfăcătoare. Ca o concluzie, după cum spune şi George Pruteanu: „Prins a surprins. Un Popescu, până atunci ca toţi Popeştii, a fost citit, deodată, cu sufletul la gură.” Ei bine, aşa am citit şi eu prima parte a cărţii, cu sufletul la gură, după care am început în mod voit să trag de timp, de ea, de cuvinte, să o savurez, pentru ca nu după multe pagini, să mă îndrăgostesc de ea. Cel mai probabil o să o citesc de mai multe ori de acum încolo, aşa ... din când în când ... ca la un prieten vechi ... tot mai vechi, la care te întorci cu nerăbdare.

Lasă-te Prins de Petru Popescu

Echipa editorială: Redactor şef si corector Andra Simina Tureac - simina.tureac@initiativedurabile.ro Redactori Sonia Maria Bercuci - sonia.bercuci@initiativedurabile.ro Aniela Ceauşescu - aniela.ceausescu@initiativedurabile.ro Silviana Maria Ciurea Ilcuş - silviana.ciureailcus@initiativedurabile.ro Irina Diana Cristea - diana.cristea@initiativedurabile.ro Ioana - Bogdana Radu - ioana.radu@initiativedurabile.ro Laura Raicu - laura.raicu@initiativedurabile.ro Layout designer Zelenyak Zoltan - zoly@6sense.ro Alexandru Vintiloiu - alexandru.vintiloiu@initiativedurabile.ro Imagine copertă Raluca Illin 4

4

Prins - în afara timpului, între viaţă şi moarte.

Ioana - Bogdana Radu 5

5


ALTAR este o trupă cu rezonanţă în România, cu o ascensiune incredibilă şi premiată o dată cu fiecare album editat. Au cântat la cele mai importante festivaluri din ţară şi nu numai: StudFest, Maniac Depression Tour , Skip Rock, Rock Your Mind, Stufstock, Fanfest, Peninsula, Artmania, Rock la Mures, Top T, Adrenaline Tour, Rockin Transilvania, Rock in Reghin III, Sziget – Budapesta, alături de Iron Maiden , Sepultura, Testament, Prodigy, Napalm Death, Kreator, Iggy Pop, Uriah Heep, Ian Gillan, Sick Of It All, Exploited, Clowfinger, Him, Anathema, Cradle of Filth, Era, Schnit Acht, Amorphis, Moby Dick, Tankcsapda. În spatele scenei şi ale prestaţiilor live demne de scenele din New York, fiecare membru al trupei este un catalizator important în ceea ce înseamnă Altar. În acest număr al revistei ARTe îl vom cunoaşte pe omul şi artistul Damian, chitarist în formaţia Altar din 2004. AIDA: Cum ar arăta ziua perfectă pentru un muzician în ALTAR? DAMIAN: Ca pentru orice muzician, din orice ramură, cu atât mai mult din Rock, probabil că o zi perfectă e aceea în care nu ai absolut nimic altceva de făcut, decât să-ţi bei cafeaua

6

6

de dimineaţă pe la amiază, apoi să iei instrumentul preferat, să te încălzeşti o oră, încă două, trei să studiezi, apoi să faci un duş şi să pleci la repetiţie; după care să te opreşti cu colegii de trupă pe la vreo terasă/club, să te relaxezi, să te distrezi între fete frumoase şi să-ţi pară rău că nu o să poţi face asta toată noaptea, pentru că dimineaţa următoare porneşti la drum lung, în turneu. Nu? Colegii mei oare ce spun? AIDA: Ce te inspiră cel mai mult atunci când compui? DAMIAN: Hmm ... Sincer ... nu ştiu exact dacă „ceva” sau „cineva” mă inspiră întotdeauna când creez; poate că uneori o fac în urma unei „experienţe” de o anumită natură – poate fi o audiţie a unei părti muzicale de o altă factură decât cea Rock, sau starea interioară rămasă în urma vizionării unui film/piese de teatru, sau a unei experienţe Live la un concert ... multe trăiri pot genera în mintea mea o tema de chitară, sau mai multe, sau chiar o idee de piesă intreagă schitată la modul general. Nu e o regulă în ceeea ce priveşte asta şi nici nu sunt omul care-şi asteaptă muza în faţa geamului în

care bate ploaia. Uneori se întâmplă ca mintea şi sufletul să-mi fie goale, dar în momentul in care pun mâna pe chitară şi pornesc volumul la staţie încep să cânt la modul automat un riff nou genial, care e structura de bază a unei viitoare piese. Ideea e că pot fi inspirat la fel de uşor şi de o viaţă mult prea plină de tot ce-i bun cam în aceeaşi măsură ca de o perioadă negativă, precară, întunecată şi dramatică. Singurul neajuns, să-i spunem aşa, ar fi că niciodată nu am putut şi nu voi putea crea ceva la comandă, indiferent dacă cererea vine din partea unei persoane sau a unui context. Ideile şi inspiraţia vin singure când vin şi uneori curg incontrolabil, dar nu pot fi comandate nici măcar de mine.

AIDA: Cine sau ce simţi că a contribuit în mod semnificativ la formarea ta ca artist? DAMIAN: În primul şi în primul rând şi înainte de tot şi toate pentru asta trebuie să-i fiu recunoscător şi să-i mulţumesc bunicului meu, singurul muzician din întreaga familie, care a încercat să stimuleze şi să dezvolte latura mea artistică, latură care, zic eu, sunt 99,9% şanse ca altfel să fi rămas neexploatată, cel mult într-o stare latentă până la sfârşitul vieţii. El e omul a cărui vis şi pasiune a fost muzica şi cântatul într-o formaţie, vis realizat în cea mai mare parte, şi totuşi care i-a lăsat, acum la bătrâneţe, regretul de a nu fi făcut o carieră din asta, sau măcar de a-l fi exploatat la capacitate maximă în anii tinereţii. El a fost persoana care s-a luptat câţiva ani buni să trezească în mine dorinţa de a învăţa să cânt la un instrument, şi care a prins contur doar în momentul în care, ajuns la vârsta

potrivită, muzica a devenit brusc, aproape peste noapte, hobby-ul nr.1. Cu muzica în general, eram foarte familiarizat din primii ani de viaţă datorită tatălui meu, meloman înrăit şi adept al curentului Progresiv din anii ‘70, cât despre Rock am ascultat pentru prima oară la 7 ani, când un prieten de-ai lui stabilit în Canada i-a trimis cîteva discuri de acolo, printre care şi AC/DC-Back in Black. Dar Rock-ul a ajuns să devină cu adevărat un mod de viaţă imediat ce am împlinit 11 ani, adică în 1991, când lumea şi topurile muzicale erau dominate de trupe ca Metallica, Guns’n’Roses, etc. Un an mai târziu, la insistenţele bunicului de a-mi cumpăra un instrument şi a mă învăţa să cânt, şi prin prisma noii mele pasiuni legate de curentul Metal, i-am spus că mi-ar plăcea să am un bass; el mi-a explicat că mâinile şi degetele mele sunt prea delicate pentru un instrument cu corzi şi mult mai potrivite pentru o claviatură gen orgă; dar eu pe atunci devenisem fanatic Grindcore/ Death Metal, unde nu se foloseau claviaturi, aşa că, în cele din urmă, am hotărât împreună să cumpărăm o chitară electrică şi să vedem ce aptitudini aş avea pentru ea. Şi din acea clipă a început cea mai arzătoare şi istovitoare pasiune pe care un om o poate cunoaşte. Un an mai târziu aveam să-l cunosc, tot datorită bunicului meu, pe Paul Opriş (Godmode, Narkoma, Ing. Prokop, Coma) care a devenit profesorul, mentorul muzical şi persoana care a jucat rolul de călăuză în formarea mea ca artist, şi de ce nu ca om, la o vârstă cu mult înaintea adolescenţei. Practic toate cunoştinţele mele muzicale, teoretice şi practice, pe care le posed în prezent i le datorez lui; la fel şi o mare parte din şansa de-a ajunge în 2004 să fiu chemat de cei din ALTAR să mă alătur lor şi să devin membru în trupa pe care ajunsesem s-o idolatrizez cu 10 ani înainte. ... Şi nu în ultimul rând, a fost nevoie şi de acei „eroi” care-l pot face pe un copil de 13-14 ani să-şi dorească atât de mult ceva, astfel încât noţiunea de „imposibil” să mai existe la propriu în niciun context real. Acei eroi care m-au făcut să ascult muzică acasă, pe stradă, la şcoală, la duş, noaptea la culcare şi dimineaţa la trezire, care au făcut să-mi placă muzica mai mult decât viaţa în sine, care m-au făcut să-mi doresc să am o chitară, să învăţ să cânt la ea, să fiu un profesionist desăvârşit ca şi ei şi să-mi urmez visul de a cânta şi a face muzică alături de trupa mea de suflet. 7

7


AIDA: Care a fost idolul tău în copilărie, în adolescenţă şi care este cel de acum (dacă ai unul)? DAMIAN: În copilărie (dacă se poate spune aşa vârstei de 12-13 ani) a fost „Barney” Mark Greenway, vocalul de la Napalm Death. Era imaginea la care mă uitam pe postere seara la culcare şi dimineaţa când deschideam ochii zi de zi); pe la 14 ani începeam să devin fermecat de marii virtuoşi ai chitării - Malmsteen sau Jason Becker şi ei constituiau cel mai înalt standard posibil în materie de execuţie şi creaţie în ce priveşte chitara; făceam cu mare dificultate rost de lecţii video cu ei şi ajunsesem să lipsesc de la ore pentru a sta acasă şi studia la chitară; noaptea nu mă culcam decât dacă în întreaga zi cumulam minim 8-9 ore de studiu, deşi încercam să menţin pe cât posibil o medie de 11-12 ore. În schimb îmi plăceau, în paralel, foarte mult unii lideri de trupe şi curente Metal/ Hardcore precum Robb Flynn şi Billy Graziadei, care încet încet au câştigat teren în faţa supereroilor virtuozităţii şi deveneau pe zi ce trece modelul de image, stil, ideologie şi direcţie muzicală pe care aveam s-o îmbrăţişez. Sub influenţa lor am ajuns ca la 15 ani să-mi formez prima „trupă” într-un impuls de motivare şi mobilizare duse până la extrem; cum cei cu care încercam să colaborez nu erau tocmai din „filmul” acesta, îmi sacrificam tot timpul liber încercând să-i învăt cum şi ce trebuie să cânte fiecare la instrumentul lui şi cu cât părea că şansele de a reuşi să facem ceva devin nule, cu atât mă încrâncenam mai tare să reuşesc. Evident locul în care mă aflam şi oamenii cu care lucram nu m-au ajutat sa răzbat dincolo de sala de repetiţii, şi proiectul s-a destrămat după numai un an. Dar aşa zişii „idoli” de atunci m-au însoţit de-a lungul anilor clipă de clipă şi au ţinut dorinţa tot mai vie, aceea de a ajunge să cânt cu o formaţie adevărată; şi se pare că am de ce să le fiu recunoscător chiar şi acum la 30 de ani. AIDA: Care este artistul pe care îl apreciezi şi îl consideri un artist complet? DAMIAN: Fără niciun dubiu, dacă e să vorbesc de cea mai puternică şi completă personalitate artistică pe care o cunosc până în prezent, va trebui să-l numesc pe JASON BECKER. AIDA: Ai o carte preferată? Un scriitor preferat? DAMIAN: Da. A tuturor timpurilor. Şi cartea şi autorul. „Noaptea de sânziene” de Eliade. 8

8

AIDA: Există un film pe care l-ai putea vedea de nenumărate ori fără să te plictiseşti de el sau un film care crezi că poate schimba ceva într-o persoană? Dacă da, care ar fi el/ele? DAMIAN: Cred că sunt foarte multe, cel puţin pentru mine, de ce nu şi pentru alţii; aş aminti: The Deer Hunter, With Honor, The diving bell and the butterfly, Walk Hard: The Dewey Cox story şi cam toate filmele lui Scorsese şi Lynch. Şi probabil că mai sunt apoi cel puţin încă pe atâtea. AIDA: Un sport preferat şi pe care-l practici? DAMIAN: De practicat am practicat acum mulţi ani la modul profesionist atletismul, înotul şi artele marţiale (Wushu). În prezent am rămas doar un mare împătimit al curselor de viteză cu motor pe 4 şi pe 2 roţi. AIDA: Cum e să fii artist în România? DAMIAN: Ca un peşte pe uscat. Dacă nu întâlneşti binefăcătorul care să te arunce în apă vei muri trist şi singur după o agonie interminabilă. AIDA: V-ar fi avantajat mai mult ca trupa să se fi născut în alt an şi/sau în altă ţară? DAMIAN: Pe mine sigur nu m-ar fi avantajat, poate nici nu aş fi auzit de ea atunci, şi cu siguranţă nu aş fi ajuns să cânt în ea) Dar foarte posibil că eforturile colegilor mei să fi fost răsplătite de cel puţin de 100 de ori mai mult într-un alt timp şi loc.

AIDA: Care este concertul, din cariera ta cu ALTAR, pe care nu-l vei uita niciodată? DAMIAN: Pfff ... Deocamdată cred că mi le reamintesc pe toate dacă mă concentrez puţin.. nu sunt decât 4 ani şi jumătate. Un singur concert îmi este imposibil să numesc ... dar hai să enumăr 3 care îmi vin acum în minte la intensitate maximă: Stufstock/Vama Veche 2006 unde am cântat în faţa a 5000 de oameni dezlănţuiţi şi totul era transmis în direct la TVR, Piaţa Constituţiei 2006, unde tot 5000-6000 de persoane umpleau la maxim spaţiul dintre scena şi Casa Poporului din fundal şi Sziget/Budapesta 2007 pe Hammer World Stage înainte de Napalm Death cu care am şi petrecut de minune în backstage de parcă ne ştiam de-o viaţă. Sunt experienţe foarte greu de egalat, dar deloc imposibile. AIDA: Care e momentul tău preferat din cadrul unui concert? DAMIAN: Concertul în sine e trăirea deplină a vieţii artistice pentru mine; dar poate că secundele cât urci pe scenă, auzi intro-ul care îţi induce o stare de semi-transă, amplificată AIDA: Cum ai vrea să fi perceput de cei care te ascultă şi cum ai vrea să fie percepută muzica ta? DAMIAN: O nuuuuu! Acestea sunt nişte aspecte imposibil de analizat la modul ăsta. Fac ceea ce-mi place, ceea ce simt, aşa cum simt, când simt....nu ştiu nici eu care e întotdeauna rezultatul final; nu îmi propun să realizez ceva anume bine definit, sau pe o anume direcţie, care să poată fi recepţionat întrun anume fel; plus că fiecare percepe cu totul altfel o anume exprimare artistică. Nu-mi doresc să fiu văzut altfel decât un om normal, pasionat până la extrem de ceea ce face, careşi pune tot sufletul în munca lui şi cântă de fiecare dată ca şi cum ar fi ultimele minute din viaţă. Ştiu sigur, în schimb, că nu vreau să par un profet, un lider de tendinţe şi opinii, unul care încearcă să arate lumii cum se cântă sau se face

de lumini, oamenii care te aşteaptă şi dorinţa de a da tot din tine constituie paroxismul unei experienţe supreme, de neatins prin nicio altă modalitate naturală sau artificială. Doar cei care au simţit aşa ceva mă pot înţelege. AIDA: Ce defect crezi ca ai ca artist şi care este atuul tău? DAMIAN: Trăgând linie după toţi aceşti ani, aş putea numi un defect modul egocentric în care am făcut sacrificiile interminabile pentru muzică şi viaţa de artist, sacrificii care au afectat integritatea morală şi spirituală şi a celor dragi din jurul meu care au rămas mereu alături. Ca artist de cele mai multe ori ai impresia că te dedici artei tale, fără să realizezi că tot ce faci, faci de fapt pentru tine şi doar pentru tine într-un mod egoist în care îţi place să trăieşti teribil de tare. Atuurile care le am nu cred că se datorează neapărat şi integral faptului că sunt artist, cu toate că poate asta a contribuit la apariţia sau definirea lor. Sincer, nu m-am gândit niciodată asupra acestui fapt.

muzică, sau cum ar „trebui” să se facă. Mentalitatea sportului de competiţie am încercat mereu să o separ de arta de orice fel; trist este că unii oameni chiar şi în anul 2009 mai păstrează această percepţie eronată despre muzică, inclusiv colegii de breaslă trecuţi de mult de prima şi a doua tinereţe, care se măsoară şi acum în rapiditate, artificii tehnice fanteziste şi alte chestii de genul ăsta, sperând astfel săşi impună în sfârşit autoritatea ca muzicieni în peisajul românesc contemporan. Este deplorabil şi ruşinos să priveşti şi să simţi încă muzica doar prin intermediul unor astfel de criterii înguste şi primare. Cred că talentul şi sclipirea vine oricum din altceva, de mai dinafară şi mai de sus decât din execuţiile extratehnice banale. Iar la final contează mult şi ce a

ramas în mintea şi sufletul celui care te ascultă. AIDA: Ce meserie crezi că ai fi avut dacă nu ai fi fost artist? DAMIAN: N-am idee! Dacă nu erau muzica şi chitara în viaţa mea, nu ar fi fost nimic din ce e acum, nu pot nici măcar să-mi imaginez cum ar fi arătat totul. AIDA: Simţi că ai mai vrea să spui ceva celor care te ascultă şi care citesc acest interviu? DAMIAN: Să-şi dorească lor şi celor din jur tot ce este mai bun pentru ei şi să facă în fiecare zi din viaţă măcar un lucru sau o activitate care să le producă deosebită plăcere, indiferent de natura ei. AIDA: Echipa AIDA îţi mulţumeşte pentru răspunsuri şi îţi urează mult succes şi inspiraţie! DAMIAN: Mersi. Mult succes si echipei AIDA şi putere şi curaj fără margini în tot ce va face! Text realizat de Sonia Maria Bercuci 9

9


In pasi de dans ... despre Justin Istrate Există oameni care nu au dansat niciodată. Există oameni care dansează. Şi sunt oameni care trăiesc în paşi de dans... Pentru ultimii, dansul este parte din arta de a trăi armonios. Pe ei îi privim cu emoţie, încântare, uimire, invidie. Dansul lor ne împlineşte. Astăzi vom afla secretele muncii unui om care învaţă oamenii nu doar să danseze, ci să câştige prin dans privirile lumii întregi. Este vorba despre Justin Istrate, antrenor principal pentru grupele de dans sportiv de performanţă. Dânsul este preşedintele clubului de dans sportiv Hobbydance din Bucureşti, conducătorul unei echipe de profesionişti în predarea lecţiilor de dans. Nu doar pregătirea este cea importantă, ci şi metodele folosite pentru ca învăţăceii dansatori să aibă încredere şi bună dispoziţie. Justin Istrate a câştigat numeroase premii, pentru cel mai popular antrenor, pentru cel mai numeros club de dans sportiv din România, pentru promovarea formaţiei de dans sportiv iar sportivii lui sunt câştigătorii competiţiilor internaţionale, locale şi zonale. AIDA: Ce reprezintă dansul pentru dvs? Puteţi spune că este o meserie, sau mai degrabă un hobby? J.I.: Dansul pentru mine este un mod de viată, mai mult decât o meserie. Intrând în sala de dans, nu mă simt ca la serviciu, îmi face plăcere să lucrez cu oamenii si corpurile lor, cu ritmuri, caractere. Nu încetăm să ne mişcăm toată viata, ritmul ne urmăreşte mereu, totul este dans...

şi grijile cotidiene dispar. Cred că mă concentrez mai mult pe aspecte tehnice sau poate lucrăm dansuri standard: vals, tango si altele. Oricum de multe ori programarea ştiinţifică a antrenamentelor de dans sportiv ia locul stărilor de spirit temporare.

AIDA: Cum aţi ajuns să practicaţi dansul? J.I.: Dansul sportiv a ajuns la mine prin sora mea, participările ei în competiţiile de gen m-au adus aproape de dansul în cuplu. Au urmat apoi îndrumările excepţionale ale unui cuplu tânăr de antrenori care m-au făcut să-l iubesc.

AIDA: Dar când sunteţi vesel? Ce tip de dans preferaţi... ce gen de muzică? J.I.: Veselia si buna dispoziţie merg mână în mână cu ritmurile alerte latino-americane dar şi cu quick-step-ul european.

AIDA: Care a fost prima dvs experienţă legată de arta dansului? J.I.: Încă o dată revin la sora mea Melania, care de mică a avut înclinaţii artistice (eu fiind mai mult atras de ştiinţele exacte). Ea a facut parte din mai multe trupe de dans (balet, dans modern, sportiv, jazz, etc). Primul contact cu dansul l-am avut întro trupă de dans modern de la Palatul Copiilor în care activa sora mea. AIDA: Ce tip de dans vă atrage cel mai mult? J.I.: Imposibil de răspuns...depinde de starea de spirit a momentului. Nici pe secţiuni nu pot spune ce prefer: dansurile standard sau latino-americane. Fiecare spune o poveste, fiecare mă face să mă simt altfel, mă face să privesc viaţa din alt unghi. AIDA: Cu ce fel de ritmuri preferaţi să începeţi cursul atunci cand starea dvs de spirit nu este tocmai bună? Pasiunea reuşeşte să ia locul supărării de moment? J.I.: În momentul în care intru în sala de dans viaţa se transformă… parcă e o altă dimensiune 10 între acei pereţi, timpul se scurge altfel, supărările

10

AIDA: Se ştie că dansul este atât o artă cât şi un sport, cum vedeţi relaţia dansului cu aceşti doi termeni? J.I.: Din punctul meu de vedere cei doi termeni nu se exclud. Aşa cum între notele sau în cadrul liniilor melodice ale marilor compozitori clasici au fost descoperite complicate relaţii matematice, funcţii pe care unii le-au denumit „frumoase melodic”, aşa şi în cadrul mişcărilor care ne „ating” există o ştiinţă biomecanică aplicată pe corpul uman, cu reguli stricte...Deasupra tuturor stă însă arta, frumosul şi publicul care judecă. AIDA: Într-o societate de consum afectată de robotism, uniformizare, credeţi că oamenii mai simt nevoia să danseze? Cum îi încurajaţi să facă acest lucru? J.I.: Dansul este cea mai veche forma de artă. Dacă oamenii încetează să danseze, ei mor. Diferenţa este că unii preferă să se limiteze la a bate cu degetul pe volan pe o melodie antrenantă la un semafor, iar alţii intră în sălile de dans. Dansul sportiv ia amploare în România, din ce in ce mai mulţi copii şi adulţi aleg să facă mişcare întrun mod plăcut, socializând, intrând în contact cu o muzică deosebită.

AIDA: Care este atmosfera în sala de dans? J.I.: În clubul nostru ne place să credem că formăm personalităţi puternice, cu spirit de echipă, având în vedere că suntem o familie în adevăratul sens al cuvântului. Prietenia şi respectul ne unesc pe toţi într-un climat de înaltă clasă, ţinută şi performanţă sportivă. Ca în orice mediu sportiv- competiţional dansatorii trebuie să înveţe şi să piardă dar şi că prin muncă, pot deveni cei mai buni. AIDA: Sunteţi satisfăcut de rezultatele muncii depuse cu elevii dumneavoastră? J.I.: Nu voi fi niciodată complet satisfăcut de performanţele dansatorilor mei. Probabil că aspiraţia spre perfecţiune îi face să ajungă pe podiumul competiţiilor. Apreciez însă dăruirea lor şi îi sprijin în aspectele pozitive ale pregătirii lor sportive, ca şi în vieţile lor particulare. AIDA: Care consideraţi că sunt calităţile unui bun antrenor de dans sportiv? J.I.: Un profesor trebuie în primul rând să-şi cunoască elevul. Numai aşa îl va putea aduce spre performanţă într-un mod cât mai rapid şi durabil. Trebuie să-l facă să iubească disciplina respectivă, să danseze cu plăcere. De asemenea, el trebuie la rândul său să înveţe necontenit atât de la vârfurile în domeniu, dar şi de la elevii săi. AIDA: Dar ale unui tânăr pentru a face performanţă? J.I.: El trebuie să aibă în primul rând o motivaţie foarte puternică. Aceasta îl va ghida prin greutăţile întâmpinate de-a lungul carierei lui sportive dar şi mai departe. El va munci şi va investi timp în antrenamente, cele mai importante lucruri în orice sport, mai importante decât talentul sau situaţia materială. Evident starea de sănătate este necesară pentru orice activitate fizică. AIDA: Ce metode folosiţi în sala de dans? Care este stilul dvs ca profesor de dans (sau mai degrabă cum i-aţi convinge pe elevii dvs. să dea ce e mai bun din ei)? J.I.: Îmi place să fiu apropiat de ei, chiar prieten cu multi dansatori. Le explic faptul ca dansul îi face diferiţi, cum îi dezvoltă ca oameni, ca indivizi. Nu vor mai vedea lumea la fel, ci mai frumoasă. AIDA: Câţi ani de muncă se ascund în spatele unui premiu la un concurs de dans? Ne puteţi da nişte exemple? J.I.: Depinde de multe aspecte. O pereche de clasă hobby poate lua un prim trofeu după un an de muncă, iar cea mai bună pereche a noastră a cucerit un titlu naţional după aproximativ 6 ani.

Lucrurile însă diferă de la o persoană la alta destul de mult. AIDA: Gândindu-vă la competiţiile la care aţi participat, a fost vreun moment care v-a marcat? J.I.: Sunt multe momente...Cele mai frumoase se leagă de trofeele câştigate la campionatele naţionale de formaţii unde avem multiple titluri de campioni dar şi participările internaţionale de excepţie sau titlurile pe perechi. AIDA: Cum este văzută România în competiţiile internaţionale de dans? J.I.: România este văzută ca o ţară care promite mult dar care nu şi-a atins încă potenţialul. Avem rezultate de excepţie la competiţiile de copii, dar adulţii nu ajung la aceleaşi performanţe, poate din pricina situaţiei sociale actuale din ţara noastră care pune bariere în faţa performanţei sportive la o anumită vârstă în care începe viaţa să te lovească din mai multe direcţii... AIDA: Aţi fi vrut să fiţi instructor de dans în altă ţară decât România? J.I.: Categoric, nu! Mi-am început cariera în afara ţării, dar nu am rezistat departe mai mult de 6 luni. Cred că trebuie să ai ceva în interior ca să poţi pleca din ţara ta…Eu nu am aşa ceva. Nu imi doresc sa plec sau să mă fi născut în altă parte. AIDA: Care va fi următoarea destinaţie pentru competiţie anul acesta? J.I.: Următorul concurs este la Galaţi dar vom fi plecaţi la câte un concurs în fiecare week-end până la Crăciun. AIDA: Pentru cei care nu au auzit despre clubul de dans sportiv din Bucureşti - Hobby Dance, ne puteţi spune câteva cuvinte? J.I.: Este clubul cu cei mai mulţi dansatori legitimaţi din Federaţia Română de Dans Sportiv, suntem o familie. Se numeşte HobbyDance pentru că suntem pasionaţi de dans, ne place să dansăm, nu o facem doar pentru o medalie. Andra Simina Tureac

11

11


teatru

actorilor amatori şi se aşteaptă a fi rezolvat prin intervenţia publicului. Spectatorii au şansa deci, să schimbe finalul piesei prin păreri şi soluţii, şi de ce nu, să ajute la ,,schimbarea socială”. Este un teatru unde, pentru prima dată, nu doar urmăreşti piesa, ci participi, pentru că faci parte din ea. Ocupă colul” pentru a rezolva o problemă un loc la piesele teatrului forum şi socială. vei elimina o problemă din viaţa ta Teatrul unde actorii se miş- doar prin conştientizare şi implicacau şi dialogau după reţeta fan- re. tezistă a autorului devine în cazul Acest teatru - concept, a acestei forme inovative şi interac- fost introdus peste tot în lume, dative de teatru, o reflectare care re- torită influenţei lui Augusto Boal, produce fidel o situaţie tragică din care prin lucrarea ,,Teatrul celor realitatea fiecăruia. O situaţie de opresaţi” şi prin tehnicile dezvoltaopresiune reală recreată pe scenă te aici, foloseşte teatrul ca metodă pentru a fi analizată. de educaţie a societăţii.

Un altfel de

În 2007 Asociaţia A.R.T. Fusion, Fundaţia Noi Orizonturi şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării au pus bazele proiectului: ,,Re-Creează ARTitudinea prin Teatru Forum”. Deşi proiectul a stârnit interes încă de la început, reperezentaţiile au fost ţinute în numeroase oraşe din ţară (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Constanţa, etc.), nu toată lumea ştie ce este “teatrul forum”. Când spui teatru forum, te gândeşti la metodă, spectacol, realitate. Este o metodă de intervenţie culturală care foloseşte ,,specta-

Cazul social sau problema identificată într-o comunitate poate viza nepăsarea, etichetarea, discriminarea, etc… de aceea, el este pus în atenţia publicului prin jocul

Pentru mai multe informaţii în legătură cu ce se petrece pe scena teatrului forum, aflăm de la Alina Iordache, membru voluntar al echipei de teatru forum.

Teatru forum, cu Alina Iordache

AIDA: Când are loc intervenţia publicului în legătură cu respectiva problemă socială? Alina Iordache: O piesă de teatru forum are 2 părţi: piesa propriu-zisă care durează maxim 20 de minute şi partea de forum în care se discută problema apărută în prima parte. În partea de forum piesa se reia, şi de această dată, publicul are posibilitatea de a opri acţiunea şi de a schimba unul dintre personaje, (mai puţin opresorul), pentru a se ajunge la un alt final decât cel prezentat la început.

Există happy - end? Sau măcar prin discuţii, implicare şi încercarea de rezolvare a conflictului, spectatorii reuşesc sa schimbe finalul piesei? Alina Iordache: Prima parte a unei piese de teatru forum va avea întotdeauna un final tragic sau cel puţin de nedorit. Rolul părţii de forum este tocmai acela de a discuta şi a propune soluţii, luări de atitudine astfel încât situaţia de opresiune prezentată iniţial să fie schimbată, iar protagonistul să poată decide că soluţia cea mai bună trebuie să fie una în beneficiul său.

AIDA: Care este atmosfera pe scena teatrului forum în momentul intervenţiei spectatorilor? Este agitaţie sau dimpotrivă, aceştia sunt timizi în a se exprima public? Alina Iordache: Piesa, scena, intervenientul sunt fiecare elemente care decid atmosfera în acel moment. Sunt persoane cărora le place să fie în centrul atenţiei şi nu au nicio problemă în a fi pe scenă, alţii au nevoie de ceva încurajare, iar unii dintre ei preferă să dea o soluţie fără a se expune. De obicei, în momentul în care au intrat în dialog cu actorii uită că sunt pe scenă şi se concentrează pe schimbarea situaţiei.

AIDA: Cum reuşiţi voi, actorii să păstraţi realismul piesei până la final? Alina Iordache: Discuţiile din partea de forum şi intervenţiile sunt ghidate de un personaj moderator numit Joker. Fiecare intervenţie şi soluţie propusă este discutată cu publicul şi se decide realismul sau dezirabilitatea acesteia. Dacă o soluţie este exagerată se va reduce din intensitatea ei până poate fi acceptată ca reală.

AIDA: Care este deznodământul piesei în general? 12

12

AIDA: Cum încurajaţi oamenii să participe? Alina Iordache: După cum spuneam şi mai sus mulţi dintre ei nu au nevoie de încurajare. Celor mai timizi le explicăm că vor fi ajutaţi de actori şi nimic rău nu li se poate întâmpla, mai ales

că în piesele de teatru forum nu sunt permise violenţa fizică sau verbală. Şi de obicei publicul ne ajută, încercăm să îi încurajăm pe cei care au ceva de spus. Iar dacă timiditatea lor este atât de mare încât nu îndrăznesc să urce pe scenă, dar totuşi soluţia este una bună se va discuta, iar actorii vor juca soluţia propusă. AIDA: Cât timp mergi la repetiţii înainte de spectacol? Alina Iordache: Depinde de piesă şi cei care joacă în ea. Dacă a mai fost jucată şi se rejoacă în aceeaşi formulă 2-3 repetiţii sunt suficiente. Numărul acestora creşte dacă apar actori noi sau dacă piesa nu este construită. Pentru o piesă nouă (discutarea problemei, crearea personajelor, scenariu, repetiţii) sunt necesare în jur de 8-10 întâlniri. AIDA: Cum te înţelegi cu echipa? Sau în ce măsură contează o bună comunicare în echipă pentru succesul spectacolului? Alina Iordache: Am jucat în câteva piese de teatru forum şi de fiecare dată cu o echipă diferită. Noi participăm împreună şi la alte proiecte, şi de cel puţin doi ani de când am intrat eu în echipă, am învăţat să ne înţelegem pentru a avea un succes în final. Acum nu mai suntem doar colegi în asociaţie ci am devenit prieteni, ceea ce ne uşurează munca. Comunicarea este necesară pentru lucrul în echipă, dar uneori şi contradicţiile pot fi benefice, dacă în cele din urmă apare cea mai bună solutie.

AIDA: Contează experienţa ca actor în teatrul forum? Alina Iordache: Nu. Fiecare dintre noi poate fi actor de teatru forum. Acesta este unul din lucrurile pe care le spunem şi publicului în momentul intervenţiei. Fiecare dintre noi a avut de-a face cu problemele expuse de noi şi s-a manifestat într-un fel anume, şi pentru asta nu au avut experienţă în teatru. Într-o piesă de teatru forum, contează cel mai mult mesajul transmis. Bineînţeles contează şi cum expui mesajul pentru a fi cât mai bine înteles, însă nu este cel mai important factor. AIDA: Crezi că teatrul forum este o formă de artă sau o metodă de rezolvare a unui caz social? Alina Iordache: Teatrul forum este o formă de artă participativă. Scopul său este rezolvarea unei probleme sociale. Crearea unei piese de teatru forum presupune şi imaginaţie, creativitate, dar şi dorinţa de a face bine, ceea ce mă face să afirm că teatrul forum este şi artă şi un mod de a rezolva un caz social. AIDA: Care este publicul ţintă căruia i se adresează teatrul forum? Alina Iordache: Publicul unei piese de teatru forum este în principal format din persoanele afectate direct sau indirect de problema expusă şi din toţi cei care sunt interesaţi de o astfel de problemă. Spre exemplu, o piesă anti-discriminare se va adresa atât persoanelor discriminate, cât şi celor care discriminează.

AIDA: Cu ce vă deosebiţi voi de actorii unei piese de teatru obişnuită? Alina Iordache: Cei care joacă în piesele de teatru forum nu sunt actori profesionişti. Am participat la training-uri sau workshop-uri pe astfel de teme, facem mereu exerciţii de voce, dicţie sau improviaţie - vitale pentru o piesă de teatru forum, dar nu avem studii de specialitate.

13

13


Mici trucuri pentru fotografiile de vacanţă De mică, tatăl meu mi-a transmis o pasiune pentru fotografie. Abia dacă ştiam să merg în picioare, când stăteam cu tata în laboratorul în care developa fotografiile, pentru a vedea procedeul şi pentru a înţelege procesul prin care imaginile puteau fi aşezate pe o bucată de hârtie. Chiar dacă nu e fotograf de meserie, ci fotografia este pentru el doar o pasiune, tata avea acasă un mic laborator unde developa fotografiile. La vârsta aceea eram foarte uimită de ceea ce se poate întâmpla acolo, curioasă să descopăr cât mai multe.

AIDA: Care a fost ultima piesă pusă în scenă? Alina Iordache: Ultima piesă pe care A.R.T. Fusion a pus-o în scenă s-a jucat pe 18 septembrie în Club A, de la ora 18:00. A fost o piesa anti-fumat, în cadrul campaniei „Libertatea ta se termină acolo unde încep plămânii mei”. Eu nu am jucat, dar am fost unul dintre facilitatori. Vă invit să vedeţi piesele viitoare dacă vă interesează subiectul, sau pur şi simplu, vreţi să vedeţi ce presupune teatrul forum! AIDA: Echipa AIDA iti mulţumeşte pentru răspunsuri şi îţi urează mult succes! Alina Iordache: Si eu vă mulţumesc şi vă doresc viată lungă şi productivă! Andra Simina Tureac

14

14

Autor: Sonia Maria Bercuci

Dacă la început eram obişnuită să fiu fotografiată, cu timpul am descoperit pasiunea de a sta în spatele aparatului. Este un sentiment mult mai plăcut decât acela de a sta drept, a zâmbi şi a fi pozat. Întotdeauna mi-au plăcut instantaneele şi nu momentele destinate special pozelor. Cele mai frumoase şi mai grăitoare poze sunt cele făcute într-un moment de neatenţie, într-un moment când nimeni nu se aşteaptă să se deschidă blitz-ul. O fotografie cu adevărat reuşită va fi descoperită în câteva sute de expuneri ale aceluiaşi loc. Acestea sunt momente unice, care, dacă pot fi surprinse, transformă pozele în adevărate capodopere. Dar nu vă voi vorbi despre fotografiile profesionale, mai ales că, deşi nu sunt fotograf de meserie, ci jurnalist, am totuşi o mare pasiune pentru fotografie. În ediţiile viitoare îi voi lăsa pe fotografi să povestească experienţele lor şi, bineînţeles, ceea ce i-a făcut să facă din fotografie o meserie. Până atunci, vă voi povesti câteva trucuri bine de ştiut de către persoanele care au acasă o cameră digitală, fie ea cât de mică şi nu foarte performantă.

Autor: Alexandru Vintiloiu

Cred că cele mai interesante şi mai frumoase fotografii pentru noi sunt cele din vacanţe. Vrem ca aceste concedii să ne rămână în minte cu ajutorul imaginilor surprinse de o camera digitală sau chiar de un aparat cu expunerere pe film. Totuşi, ideal este, ca pozele să transmită privitorului exact ceea ce a transmis locul pozat, atunci când te afli pe viu acolo. A te întoarce din vacanţă cu sute de fotografii la care te plictiseşti uitându-te, indică faptul că ceva nu este în regulă. Dacă o fotografie nu reuşeşte să-ţi capteze atenţia, dovedindu-se a fi plictisitoare sau a nu exprima nimic, nu are rost să-ţi mai ocupi spaţiul din computer inutil. Ceea ce puţini ştiu cu adevărat, este faptul că nu aparatul cu care imortalizezi momentele din vacanţă este cel mai important, ci modul în care fotograful imortalizează acele clipe. Omul care face o fotografie trebuie să ştie ce să fotografieze şi cum să fotografieze, pentru ca rezultatul muncii lui să nu devină o simplă poză, 15 depozitată într-un folder ce mai conţine alte sute

15


de poze de valoare similară. Aparatul cu care se realizează fotografia este neînsemnat în comparaţie cu studiul foarte atent a ceea ce vreţi să fotografiaţi, cu găsirea celui mai bun unghi, a celei mai bune lumini şi a celei mai potrivite distanţe. O fotografie excepţională nu se naşte, de obicei, dacă lăsaţi aparatul pe modul auto. Sugerez să încercaţi să testaţi setările şi să le personalizaţi în funcţie de luminozitate, durată de expunere, de momentul zilei, de instanţa pe care vreţi să o imortalizaţi, dar nu în ultimul rând de locaţia in care se face poza (interior / exterior). În momentul în care luaţi aparatul în mână şi vă pregătiţi să faceţi o poză, este necesar să ,,intraţi în scenă”, să vă gândiţi dinainte ce vreţi să iasă în evidenţă, ce trebuie eliminat, ce e caracteristic pentru ceea ce vă doriţi să păstraţi ca amintire într-o poză. Se poate testa; fotografierea de către două sau mai multe persoane a unui loc sau a unei clădiri produce poze diferite, care exprimă cu totul altceva. Această viziune asupra fotografiilor ţine foarte mult de persoana care se identifică cu fotograful pentru câteva secunde, de ceea ce acest fotograf a ales să pozeze şi de ceea ce l-a impresionat, cât şi

de perspectiva din care a făcut acea fotografie. Există posibilitatea să fiţi foarte răzvratiţi când vă vorbesc de personalizarea fotografiilor şi să vreţi să-mi spuneţi că există programe de editare foto (Adobe Photoshop, Corel, GIMP, etc.) care pot face minuni. Ei bine, eu cred că acele poze prelucrate nu mai sunt fotografii adevărate, căci nu mai au acel strop de sentiment şi nu mai trezesc niciun fel de emotie. Oare vă simţiţi bine când cumpăraţi diverse reviste care au imagini prelucrate? Vi se pare că totul este perfect, dar de fapt realitatea este departe de a fi cea pe care aţi văzut-o în acele poze... distorsionată. Nimic nu e perfect, nici măcar o poză, dar aceasta poate fi, în schimb, unică. Un simplu moment banal din viaţa noastră poate deveni unic cu ajutorul unei imagini.

peisajul? Dacă vrem ca obiectul să fie focalizat, iar atenţia să se îndrepte către acesta, este necesar ca decorul să fie cât mai simplu. În situaţia în care nu aveţi un aparat profesional, iar decorul este foarte încărcat, ceea ce aţi vrut să evidenţiaţi se va pierde în decor. Niciodată o fotografie care va exprima ceva nu va fi făcută din faţă. Întotdeauna trebuie fotografiat de jos, poziţionat puţin în lateral sau mai sus faţă de obiectul pe care vrem să-l fotografiem.

Cred că de fiecare dată când vreţi să facem o fotografie, ne punem câteva din următoarele întrebari: cum trebuie să folosec camera, pe lat sau pe înalt? unde trebuie amplasate obiectele? ce privesc, de fapt, prin vizorul aparatului? ce vreau să scot în evidenţă?

Să spunem că am merge într-o vacanţă pe o insulă. Uneori am vrea să ne întoarcem cu toată insula într-o fotografie, într-o panoramă demnă de invidiat, dar din păcate aşa ceva nu prea este des posibil. Prin urmare va trebui să găsim ceea ce ne-a impresionat, să găsim poziţia potrivită pentru a finaliza cadrul şi să declanşăm expunerea. Avem nevoie doar de multă răbdare şi de imaginaţie. O fotografie care exprimă cât o mie de cuvinte este, de obicei, foarte simplă, cuprinde contraste şi are personalitate.

Spre exemplu, dacă ne place foarte mult o clădire care este foarte înaltă, nu vom întoarce aparatul pentru a cuprinde toată clădirea. Trebuie să pozăm clădirea de la bază către vârf, astfel, aceasta se va încadra cu totul în fotografie, iar imaginea va arăta excepţional.

Mai întâi trebuie ştiut foarte bine ce anume vrem să scoatem în evidenţă: obiectul sau

Autor: Corina Moldovan-Florea

Sfatul multor specialişti este să evităm centrarea într-o fotografie; această metoda este deja prea cunoscută şi nu exprimă nimic interesant. Trebuie să evităm fotografiile în poziţie de drepţi şi să încercăm să lăsăm cât mai mult spaţiu în partea din fotografie spre care persoana priveşte. Exemplu: dacă veţi face o fotografie unei persoane care priveşte în partea stângă, niciodată nu este indicat ca persoana să stea în partea stângă a imaginii.

16

16

Autor: Corina Moldovan-Florea

Autor: Sonia Maria Bercuci

Fotografiile sunt similare romanelor: cum nu maşinile de scris sunt cele care scriu romanele, nici camerele performante nu produc cele mai bune fotografii din punct de vedere calitativ.

Irina Diana Cristea 17

17


Interviu cu Ioan Ceauşescu, Organizator Simfest

De patru ani, la finalul lunii august, Cetatea din Tîrgu Mureş zduieşte Festivalul Televiziunilor Locale şi Producătorilor Independenţi SIMFEST. Festivalul a luat naştere în oraşul Simeria, din judeţul Hunedoara, unde s-au şi desfăşurat, de altfel, primele două ediţii. În acest an, 2009, Simfest a ajuns deja la cea de-a şaptea ediţie. Am putea spune că se află în cea mai fericită parte a vieţii, că îşi trăieşte prima copilărie, lipsită de griji, cea în care poţi depăşi fără dificultate orice obstacol. Însă pentru un eveniment de o asemenea anvergură, un număr de şapte ediţii înseamnă deja maturitate, înseamnă pasiunea şi munca unor oameni, dedicare şi luptă. De ce neam fixat atenţia asupra lui, ce anume este atât de deosebit la acest festival? Este unic în ţară, singurul care se adresează televiziunilor locale şi regionale şi producătorilor independenţi. Şcoala de Vară pe care a dezvoltat-o în timp pentru participanţii la festival (nu în mod exclusiv), este unică, la rândul ei. Însă pe lângă toate acestea, pe lângă competiţia propriu-zisă şi trainerii de prestigiu, SIMFEST înseamnă un moment de tangenţă. Când spun asta mă refer la felul în care, indiferent de televiziunea de provenienţă, tineri producători independenţi sau

18

18

jurnalişti cu experienţă, aici este locul în care lumea se cunoaşte, se construieşte un mediu deschis, care depăşeşte nivelul unei banale socializări „specifică” unei tabere fără restricţii. Discuţiile din fiecare seară, analizele care au loc invariabil în pauzele dintre cursuri sau vizionări, suspansul, excursiile, au prilejuit de fiecare dată închegarea unor colaborări, unor prietenii. Să nu uităm marele final, petrecerea memorabilă, care se lasă aproape în fiecare an cu îmbăieri nocturne, pentru că apa ştrandului din complexul Weekend este totdeauna foarte caldă la orele târzii din noapte. Aşadar, acest festival de televiziune nu înseamnă doar rigoare profesională, ci mai ales locul în care vrei să te afli pentru a cunoaşte oameni care îţi împărtăşesc pasiunile, oameni pe care ,,i-ai vazut numai la televizor”, specialişti care destăinuie cele mai dificile şi amuzante momente din experienţa lor, dar şi ştiinţa meseriei lor. Am încercat să surprind în câteva cuvinte farmecul Simfest-ului şi atmosfera sa caracteristică. Pentru mai multe detalii voi apela la persoana cea mai autorizată să ofere informaţii, Ioan Ceauşescu, organizatorul festivalului, şi la unul dintre participanţii Simfest.

A: În ce context a apărut ideea festivalului? I:C.: Am avut, poate, norocul să intru în contact, pe parcursul a mai bine de un deceniu, cu oameni de televiziune din mai multe medii şi din mai multe şcoli. Am făcut, de asemenea, parte din acea generaţie de autodidacţi care au pornit în presa din România imediat după Revoluţia din 1989, când exista un mare vid în această profesie. Noi am pornit cu entuziasm şi, ceea ce e mai important, conştienţi că nu ştim foarte multe lucruri şi că e nevoie să învăţăm. Pentru asta am sacrificat timp, bani, efort şi, nu o dată, familii şi sănătate. Ce a caracterizat această generaţie a fost, însă, dorinţa de a realiza ceva nou (gândiţi-vă: la începutul anului 1990 exista în România o singuraâă televiziune, TVR, care îşi înceta programul la ora 24.00; nici vorbă de cablu, de televiziuni locale sau regionale etc.), fără să-şi propună, neapărat, cariere spectaculoase. Poate tocmai de aceea am avut privilegiul să intuiesc, mai devreme decât alţii, declinul profesiei, care se putea întrevedea încă de pe la începutul acestui secol (mileniu). Pe de o parte, tinerii pe care-i aşteptam de pe băncile facultăţilor de jurnalistică, apărute în număr foarte mare pe la sfârşitul anilor 90, păreau a fi dedicaţi mai degrabă ascensiunii personale, prin orice mijloc şi acumulărilor financiare în detrimentul profesionalismului şi, mai ales, al deontologiei; pe de altă parte, începea să se facă tot mai simţită tabloidizarea programelor TV, mai ales în domeniul ştirilor (acolo unde eu personal resimţeam cel mai acut fenomenul, fiind „ştirist” de televiziune mai bine de 16 ani). Această tabloidizare se resimţea cel mai mult în tele-

viziunile locale care se străduiau să imite un model de succes, Pro TV, care adusese în România, la 1 decembrie 1995, un alt tip de televiziune, de factură saxonă (americană). Dar ca orice imitatori, evident, erau departe de nivelul modelului. Una din cauze era exact aceasta: nivelul profesional scăzut al oamenilor care lucrau în aceste televiziuni locale, nivel care îi împiedica, pe de o parte, până şi să conştientizeze că realizau o imitaţie proastă, iar pe de altă parte, să conceapă o structură de programe care să aibă personalitate. Acelaşi lucru se întâmpla şi în Ştirile televiziunilor centrale (se impuseseră deja Pro-ul, Antena 1, Prima TV ş.a.), care aveau corespondenţi în teritoriu selectaţi din aceeaşi masă de prea puţin pregătiţi jurnalişti locali şi pe care îi şi plăteau în consecinţă.

Din motivele expuse mai sus, SIMFEST s-a dorit de la bun început mai degrabă o şcoală decât o competiţie, în ideea – general valabilă în orice domeniu, de altfel - că numai văzând ce fac alţii, comparându-te cu ei şi învăţând de la cei mai buni decât tine poţi evolua. SIMFEST şi-a propus doar să creeze un asemenea cadru, cel puţin o dată pe an. A.: Ce înseamnă şi ce presupune organizarea festivalului, care este cea mai dificilă parte? I.C.: Există mai multe etape. În primul rând, stabilirea datei. Prin însuşi Regulamentul festivalului, SIMFEST se desfăşoară în fiecare an în ultima săptămână a lunii august. Urmează apoi trei acţiuni desfăşurate în paralel: stabilirea parteneriateilor media, vânzarea de publicitate în festival (inclusiv căutarea unor posibili sponsori) şi anunţarea deschiderii sesiunii de înscrieri pentru competiţie. Ultima operaţiune presupune trimiterea unui număr considerabil de mesaje (câteva sute de mail-uri, de exemplu), realizarea unor spoturi video şi audio sau machete pentru print-uri şi transmiterea lor spre partenerii media, pentru difuzare. Desigur, cea mai mare dificultate constă în găsirea şi obţinerea resurselor financiare pentru organizarea festivalului. Cu atât mai mult cu cât încă de la început SIMFEST şi-a propus să constituie o şcoală pentru televiziunile mici, locale. Astfel că mergem, pe cât posibil, pe căi diferite de cele utilizate, de obicei, în asemenea cazuri, de către ONG-uri, respectiv încercăm să VINDEM publicitate, prin partenerii media şi prin alte tehnici (ceea ce ar trebui să facă şi televiziunile locale) şi cât mai puţin posibil să „CERŞIM” sponsorizări. În acest fel, fondurile obţinute sunt, de regulă, la

19

19


limită, dar rămânem consecvenţi principiului, încercând să îmbunătăţim metodele de vânzare (cu alte cuvinte: să ne profesionalizăm noi înşine). A.: Cine sunt oamenii care stau în spatele Simfest-ului? I.C.: Vă rog să nu o consideraţi o lipsă de modestie: prima persoană pe care o numesc este, bineînţeles, subsemnatul. Şi asta dintr-un singur motiv: pentru că am inventat SIMFEST-ul în urmă cu şase ani şi îi cunosc cel mai bine regulile. E normal, deci, să fiu şi în prima linie a organizării fiecărei ediţii. De câţiva ani (practic, de la ediţia a doua), mi s-a alăturat şi soţia, împreună cu care am înfiinţat „Asociaţia culturală SIMFEST pentru promovarea creatorilor din media şi artele vizuale” (sper să recunoaşteţi în această titulatură şi obiectivele festivalului, accesibile oricui pe pagina lui web oficială: www.simfest.ro). Asociaţia îşi asumă, din anul 2006, organizarea lui. Colaborăm, de asemenea, în fiecare an, cu diverse alte, inclusiv studenţeşti, de unde vin voluntari care ne ajută în săptămâna în care se desfăşoară festivalul şi Şcoala de Vară. E aproape obligatoriu, însă, să precizez că ultimele cinci ediţii nu ar fi fost posibile, poate, dacă nu am fi găsit la Tîrgu Mureş un sprijin extraordinar, greu de imaginat în alte localităţi, din parte Primăriei Municipiului Tîrgu Mureş. A.: Am înţeleles că SIMFEST luptă pentru libertatea de exprimare a jurnalistilor şi pentru un nivel mai ridicat de profesionalism al oamenilor de televiziune din România. Cum au apărut aceste obiective? I.C.: Cele două noţiuni sunt interdependente. Într-o perioadă şi un mediu în care jurnalistul este foarte expus verselor de influenţă, inclusiv unor presiuni externe sau interne redacţiei în care lucrează, singurul care îi poate conferi cât de cât o protecţie este profesionalismul său. Dacă e bine pregătit,le poate ţine piept chiar şi unor şefi care, fie că sunt obtuzi, fie că au alte interese, îi cer să scrie altceva decât îi dictează conştiinţa. E mai sigur pe el, îşi poate permite, în ultimă instanţă, să aleagă. Şi, bineînţeles, dacă i se oferă ocazia, să-şi susţină argumentat poziţia. A.: Unul dintre mijlocele prin care festivalul oferă un mediu de dezvoltare profesională participanţilor este Şcoala de Vară Simfest. În această direcţie, ce alte acţiuni va desfăşura Simfest în cadrul ediţiilor următoare? I.C.: În primul rând, vor continua proiecţiile publice. Ele nu fac parte din Şcoala de Vară, dar constituie principalul mijloc prin care SIMFEST reuşeşte să constituie şi o şcoală de televiziune. Tocmai prin aceste proiecţii publice este unic festivalul. Practic,

20

20

producţiile aflate în competiţie sunt prezentate tuturor participanţilor, inclusiv unor spectatriori mânaţi de curiozitate, chiar de realizatorii lor. După proiecţie, aceştia suportă criticile (sau primesc laudele, după caz) celor prezenţi şi au ocazia să-şi susţină şi să-şi argumenteze opţiunile artistice. Cât priveşte Şcoala de Vară propriu-zisă, ea este (încă) doar nucleul unui ambiţios şi amplu proiect, care va presupune formarea unor traineri autohtoni care să organizeze şi să susţină o serie de cursuri itinerante, pentru jurnaliştii din diverse oraşe ale ţării. Există modelul unor asemenea proiecte, derulate în mai multe ţări europene de compania Caledonia Media din Edinburgh, Scoţia, cu care va colabora, de altfel şi Asociaţia Simfest. A.: Cum este perceput festivalul în lumea televiziunii româneşti? I.C.: A existat mult timp o percepţie greşită, în special în rândul televiziunilor comerciale centrale, conform căreia SIMFEST ar fi un festival „TVR-ist”. probabil, pe de o parte, din cauza apartenenţei mele la această instituţie, ca angajat, iar pe de altă parte pentru ca TVR, prin directorul de atunci al TVR2, Jeana Gheorghiu, a înţeles încă de la prima ediţie valoarea acestei iniţiative şi s-a alăturat ca principal partener media. Iar acest parteneriat s-a perpetuat pe parcursul a cinci din cele şapte ediţii. Contestatarii au uitat însă tot timpul că SIMFEST este rezultatul unei iniţiative private, fără nici o legătură cu una sau alta din televiziunile centrale. Pe de altă parte, festivalul a fost foarte bine primit de televiziunile locale, de freelanceri şi de corespondenţii teritoriali, iar acest lucru ne-a determinat să repetăm în fiecare an efortul de a îl organiza.

Acum că am făcut cunoştinţă cu Simfest, haideţi să cunouaştem şi omul cu ideea. A.: Aţi format două televiziuni locale,TV Deva şi Devasat şi aţi coordonat înfiinţarea TVR Tîrgu Mureş. Care dintre acestea v-au rămas mai aproape de suflet? I.C.: Fără nici o îndoială, prima şi ultima. Prima, TV Deva, pentru că a fost o perioadă de pionierat. A fost a treia televiziune locală înfiinţată în România, după Revoluţie. Am început să ne încropim, ca echipă, prin februarie 1990 şi am ieşit în eter în aprilie. Ultima, TVR Tîrgu Mureş, pentru că a fost o provocare câştigată. Şi, de ce nu, pentru că a fost o dovadă de profesionalism pe care am dat-o, trecând şi dincolo de zona strictă a meseriei, în cea de management de vârf. A.: Ce înseamnă să aveţi douăzeci de ani de jurnalism şi televiziune în spate? I.C.: Uneori, destul de rar, oboseală. Ea nu poate, însă, anula numeroasele amintiri frumoase, legate în special de oamenii pe care i-ai ajutat şi chiar de momentele istorice la care ai participat direct. Şi faptul că, iată, rămâne ceva în urma ta. A.: Aţi observat o evoluţie a televiziunii româneşti din anii 90 până acum? În ce direcţie? I:C.: Am observat, din păcate, o involuţie în ultimii 10 – 12 ani. Iar răspunsul la ultima întrebare e: spre nicăieri (fără comentarii). A.: Ce anume a declanşat pasiunea dumneavoastră pentru televiziune? I.C.: Am spus totdeauna că meseria de jurnalist se aseamănă foarte mult cu cea de actor. Ai nevoie de vocaţie şi, mai mult decât atât, le poţi face bine doar dacă simţi că ai ceva de spus, de transmis semenilor tăi. Eu am fost pasionat de teatru, am jucat şi am regizat multe spectacole... A.: Orice loc de muncă presupune sacrificii, compromisuri, însă televiziunea presupune, pe lângă toate acestea, disponibilitate 24 de ore din 24. Cât de dificilă devine astfel viaţa de familie, personală? Cum poate fi ameliorat acest conflict? I.C. : Cel mai mare preţ îl plăteşte familia. Sunt foarte puţini cei care pot implini la vârf ambele deziderate: şi profesia şi familia. Dar ei plătesc preţul în altă parte. Şi, uneori, mult mai scump...

Interviu cu Voica Briceag – participant la Simfest A.: Pentru cei care nu te cunosc, spune-ne, te rog, câteva cuvinte despre tine. V.B.: Sunt născută în Drobeta Turnu Severin, în judeţul Mehedinţi, lucrez în presă de cinci ani pentru acelaşi trust, RTS. Avem aici un cotidian - Informaţia de Severin, un radio - Radio Severin şi studioul de televiziunea RTS. A.: Cum ai ajuns prima dată la SIMFEST? V.B.: Cu patru ani în urmă am descoperit pentru prima dată Festivalul Televiziunilor Locale SIMFEST. Am descoperit iniţial un articol micuţ care anunţa că au mai rămas doar câteva zile până la debutul festivalului SIMFEST, dedicat în exclusivitate televiziunilor locale. Am căutat rapid pe internet, am descoperit pagina festivalului şi numerele de telefon de contact, iar cinci zile mai târziu eram în Târgu Mureş cu trei producţii înscrise în concurs. A.: Ce anume te-a impresionat? De ce ai revenit în anii următori? V.B.: Iniţial am venit pentru competiţie şi din dorinţa de a câştiga un premiu. Televiziunea noastră era în primul an de emisie şi ne doream o confirmare a faptului că ceea ce facem, facem bine. Am descoperit însă pe lângă competiţia propriu zisă, cursurile Şcolii de vară pentru jurnalişti. Aceste cursuri ne-au atras atenţia din prima clipă. Cursurile dedicate în exclusivitate staţiilor locale lipsesc cu desăvârşire. Am revenit şi în anii următori, dornici să aducem acasă premiul pe care în primul an nu am reuşit să îl câştigăm. Am venit cu o echipă de oameni din televiziune mult mai mare pentru a participa la cursurile Şcolii de Vară. Am reuşit mai apoi, în fiecare an din 2007 şi până în 2009, să aducem acasă premii importante. În 2007, primul premiu pe care l-am câştigat a fost pentru cel mai bun reporter de ştiri. Este premiul care mie îmi este cel mai drag, chiar dacă mai târziu lui i s-au adăugat şi altele. Am câştigat în anul următor premiul pentru cel mai bun jurnal de ştiri şi pentru cel mai bun material de ilustrare a naturii. Anul acesta, în 2009, RTS a adus acasă două premii importante - pentru cea mai bună emisiune de divertisment şi, din nou, pentru cel mai bun reporter de ştiri, premiu câştigat de Ionela Ancuţa. A.: În fiecare an, Şcoala de Vară Simfest aduce specialişti în domeniul audio-vizualului. Ne poţi spune câteva cuvinte despre un curs anume care te-a ajutat în carieră? 21

21


V.B.: Toate cursurile mi-au fost de folos în munca mea. Nu pot spune că a fost unul care m-a ajutat mai mult sau mai puţin decât altul. În general, din fiecare curs am învăţat ceva. Îmi amintesc însă cu plăcere despre cursul legat de obedienţa presei. A.: Eşti tânără şi, probabil, încă la un început de drum. După părerea ta, ce contează cel mai mult în formarea ta ca jurnalist? Există, de exemplu, o strategie pe termen lung? V.B.: Nu cred că există o strategie pe termen lung în formarea unui om de televiziune. Dar, cred că este bine ca acela care lucrează în televiziune să aibă noţiuni din fiecare domeniu - să ştie câte ceva legat de montaj, de fimare, de sunet. Şi lista poate continua. A.: Crezi că există vreo diferenţă între lucrările unor producători independenţi şi cele ale angajaţilor unei televiziuni locale/regionale? Poate fi sesizată, surprinsă, în cadrul unui festival de televiziune? V.B.: Absolut. În primul rând, într-o televiziune, fie ea locală sau regională, nimeni nu face doar un singur lucru. Reporterii sunt şi producători şi moderatori şi documetarişti şi multe altele, spre deosebire de producătorii independenţi care lucrează în general pe câte un singur proiect, iar această diferenţă se vede. În general, la SIMFEST, premiile pe secţiunea documentar, inclusiv marele premiu SIMFEST - sunt câştigate constant de producătorii independenţi şi pe bună dreptate. Au timp să facă un material aşa cum şi-l doresc şi au la dispoziţie o perioadă mult mai lungă de timp pentru realizarea lui. În televiziune se lucrează sub presiunea timpului iar acest lucru este uneori sesizabil. A.: Ai o parte preferată a unei zile de muncă? Cum te afectează imprevizibilul?

22

22

V.B.: Am o parte preferată a unei zile de muncă, iar acea parte este seara. Îmi place-chiar şi acum - deşi au trecut cinci ani de când lucrez în televiziune - să îmi urmăresc materialele seară, când intră pe post. Mă bucur de fiecare dată când îmi aud vocea pe un material sau când mă privesc în reluare într-o emisiune. Imprevizibilul. Acum nu mă deranjează în niciun fel - în acest moment al vieţii mele - nu sunt căsătorită, nu am copii. Dar, probabil va veni şi acel moment în care imprevizibilul mă va deranja. Sper însă ca acel moment să fie foarte departe. A.: Care crezi că ar fi atributele cheie pe care o persoană trebuie să le deţină pentru a deveni un bun jurnalist? V.B.: Curiozitatea, spontaneitatea, disponibilitatea, obiectivitatea... uneori umorul şi un aspect fizic plăcut. A.: Care este valoare unui premiu Simfest, pentru tine în primul rând, şi ca recunoaştere profesională? V.B.: În primul este satisfacţia unui premiu câştigat. În al doilea rând este orgoliul. Munca ta a fost analizată de un juriu pretenţios. Juriul de la SIMFEST este de fiecare dată pretenţios şi greu de mulţumit. Un premiu la SIMFEST mai înseamnă, pe lângă recunoaşterea profesională şi porţi deschise către colaborări profesionale. Te aduce în atenţia altor televiziuni. A.: În ce fel şi în ce măsură te-a schimbat munca în televiziune? V.B.: Mi-a dezordonat viaţa într-un mod plăcut. Locurile mele de muncă anterioare aveau un program riguros. Începeam la ora 8 dimineaţa, aveam o pauză de masă la ora 12, apoi mă reîntorceam la serviciu, de unde plecam la ora 16,00. În televiziune nu este aşa. Şedinţa de sumar se ţine la ora 9.00, dar niciodată nu poţi şti cu exactitate când se va termina ziua de muncă. E greu să îţi iei un angajament personal pentru

o anumită oră. Mi-am anulat zeci de programări - fie la coafor, fie vizite la părinţi, fie ieşiri la un suc cu prietenii - pentru că intervenea ceva legat de serviciu. Iar în televiziune e greu să spui nu. A.: După o zi de muncă, alergătură şi stres, ce anume te motivează să te dai jos din pat a doua zi şi să o iei de la capăt? V.B.: Mă motivează echipa pe care o găsesc acolo. Lucrăm de cinci ani împreună. Unii au plecat, alţii au venit, dar cu toţii suntem prieteni. Ne vizităm, ne petrecem concediile împreună, ne ştim problemele. Mă mai motivează uneori şi un material care nu mi-a ieşit cum voiam şi pe care doresc să îl refac până când iese aşa cum vreau eu. Mă mai motivează şi faptul că noi, oamenii din televiziune, suntem altfel decât alţii. A.: Pentru încheiere, ai putea numi un punct slab și unul forte al Simfest-ului? V.B.: Punct forte - Şcoala de vară pentru jurnalişti, trainerii şi componenţa juriului, punct slab promovare insuficientă. Pentru detaliile tehnice, ca sa le numim aşa, pentru a afla ce înseamnă Şcoala de Vară, cursurile, evenimentele culturale existente în fiecare an în cadrul festivalului (spectacole de teatru, galerii foto, proiecţii libere, evenimente media etc.), vizitaţi site-ul festivalului, la www.simfest.ro . Aniela Ceauşescu

Civitta de Bagnaregio, Italia Îmi place foarte mult să călătoresc, să descopăr locuri minunate. Evit însă ideea de a merge în acelaşi loc a doua oară, decât poate în cazul acelor zone într-adevăr deosebite, când simţi că amintirile nu-ţi mai sunt de folos. Dacă ar fi posibil, cred că zi de zi aş alege câte un loc pentru a-l vizita şi a-i descoperi istoria. În concediul de anul acesta, aş putea spune că m-am îndrăgostit de un loc minunat. Este vorba de un sat situat în centrul Italiei la 145 de km la nord de Roma. Este mic, aşezat pe o colină şi se poate ajunge doar pe jos, traversând o punte din ciment de 2 km. Structura geografica pe care este aşezat acest sat, are o vechime de peste 2500 de ani şi s-a format prin erodarea progresivă a colinei.

Civitta de Bagnareggio este un amestec de istorie, artă, cultură şi traditie, si ceva unic. Unit de lume doar printr-o punte lungă şi îngustă, este un loc care nu poate decât să fascineze. Odată ajuns sus, vei avea parte de nişte privelişti minunate. Vei putea vedea direct de la ferestrele caselor care încă mai sunt locuite, locurile dimprejur, dealurile şi prăpăstiile care împrejmuiesc satul, o priveliste remarcabilă.

23

23


Numele de ,,Locul care moare” vine de la faptul că mai sunt doar puţine familii care au rămas să locuiască acolo, iar dealul se macină pe zi ce trece. Acele familii care locuiesc sus, trăiesc din turism, fie au amenajat restaurante în locuinţe, fie te lasă să le vizitezi grădinile contra unei sume modice de 1-2 euro. Povestirile despre acest loc diferă puţin de la om la om. Unul din puţinii locuitori ai acestui loc mi-a povestit că primii oameni care au locuit acolo au fost etruscii, iar locul datează din secolul al VIII-lea d.H., ceea ce e cert însă, este faptul că istorii din acest loc datează de mai bine de 1000 de ani. Această oază de linişte, în care nu sunt mai mult de 20 de persoane ]n timpul anului, vara este vizitat de sute de turişti de toate vârstele.. În piaţa satului de pe colină, găsim Biserica San Donato ce datează din anul 1699, Palatul Vescovile, o construcţie din secolul al XVII-lea şi Poarta Santei Maria, intrarea păzită de doi lei care ţin în gheare un cap de om, amintind de o bătălie între locuitorii satului contra celor din Orvieto, un sat învecinat. Trecerea podului din ciment care duce către locul antic, este o adevarată plăcere, însă recomand celor care au rău de înălţime să se pregatească. Odată ajunşi pe deal, în interiorul oraşului, veţi avea parte de o atmosferă aparte. Casele sunt foarte vechi, iar vederile de pe anumite terase, sau balcoane sunt excepţionale. Este o atmosferă rustică, de basm, aş putea spune. Într-o oarecare măsură te vei simţi într-o altă lume. Cuvintele chiar nu sunt potrivite pentru a descrie un asemenea loc, iar în cazul acesta nici imaginile nu sunt suficiente… Irina Diana Cristea 24

24

Poezie virtuală Pasiunea mea pentru poezie nu este recentă; avându-şi rădăcinile în clasele mici, ea a început să se manifeste din ce în ce mai puternic pe masură ce am crescut în vârstă. Astfel, pe la 13 ani am început să nu mă mai limitez la poezia tipărită, căutând şi poezie online, o poezie eco, care nu distruge (planeta) în numele creaţiei.

hermeneian, Profetul: Virgil Titarenco. Un alt minus este regulamentul inutil de strict de pe site. Totuşi, deşi hermeneia.com nu este alcătuit dintr-o comunitate foarte deschisă, prietenoasă şi democrată, este un site cu o interfaţă placută şi interesant de urmărit în calitate de internaut şi nu de membru Hermenia: fie novice, fie autor.

Primul blog de poezie pe care am început să îl citesc a fost web log-ul Alinei Manole, cunoscută drept Alma, absolventă de medicină, o prezenţă activă în viaţa literară ieşeană şi naţională, organizatoare a cenaclului literar Virtualia. Intitulat sugestiv http://poesis.weblog.com: ,,poezie, cristale, vise şi visuri”, nu este doar un blog de poezie, ci şi un blog de gândire poetică. Printre versurile postmoderniste, Alma postează şi fragmente din viaţa pe care o trăieşte ca protectoare a tuturor vieţuitoarelor. De aceea, acest amalgam inedit este motivul pentru care ,,poezie, cristale, vise şi visuri” este blog-ul meu preferat de poezie.

Un site foarte bogat de poezie este vestitul poezie.ro. Totuşi, pe acesta cantitatea este preferată calităţii, neexistând vreo selecţie a postărilor, ci doar un top al autorilor. Acesta este stabilit în urma voturilor permanente ale autorilor de pe site, criteriile de votare fiind foarte subiective. Conţinutul mult prea variat din punct de vedere calitativ de pe poezie.ro mă face să compar site-ul cu, să-mi fie iertat, un ghiveci. Chiar cu unul neaspectuos; poezie.ro nu are o interfaţă prietenoasă cu utilizatorul, părând programat pentru funcţionarea pe Netscape. Opinia mea? Vizitaţi poezie.ro având un reper, un nume sau când căutaţi ceva în mod special. Navigarea cu scopul de a găsi din întâmplare ceva interesant pe poezie.ro este, de cele mai multe ori, sterilă.

Datorită, printre altele, Alinei Manole, am descoperit în scurt timp, la o scurtă perioadă de timp www.hermeneia.com, un ,,blog” colectiv în care predomină poezia, deşi nici celelalte arte nu sunt neglijate. Pe Hermeneia, care nu are chiar toate caracteristicile unui web log, poate posta oricine primeşte aprobarea administratorului, în urma trimiterii unor creaţii personale. Utilizatorii Hermeneia sunt grupaţi în două categorii: novice Hermeneia şi autor Hermeneia; deşi în regulament scrie că repartizarea membrilor a fost făcută din punct de vedere artistic, „categorisirea” se face pur subiectiv şi este, de cele mai multe ori, definitivă. Astfel, şansele unui membru novice de a progresa la statutul de autor sunt minime. Pe Hermeneia nivelul calităţii postărilor este înalt, poeziile membrilor uimesc prin originalitate. Ceea ce m-a determinat să nu mai urmăresc cu regularitate site-ul a fost, însă, calitatea comentariilor. Aroganţa şi prejudecăţile celor care îşi exprimă opiniile afectează imaginea blogului. Cine are, în opinia mea, atitudinea cea mai nepotrivită faţă de artişti, dar mai ales faţă de novici? Însuşi administratorul, pe numele lui

Mai puţin cunoscut şi mai recent este http://infinitaria.blogspot.com. Acest blog funcţionează asemănător lui Hermeneia, lipsind însă comentariile acide şi arogante şi topurile utilizatorilor. Infinitaria este un blog colectiv, calitatea de autor dobândindu-se în urma trimiterii unor texte administratorului, Doru Coroiu. Postările sunt, în opinia mea, asemănătoare calitativ celor de pe Hermeneia, existând totuşi şi postări destinate exclusiv adulţilor datorită limbajului şi a sferei tematice. Din punctul meu de vedere, Infinitaria pierde teren în faţa blogului Hermeneia prin uşoara apatie pe care o întâlnim aici şi prin interfaţa mult inferioară, justificată de numărul limitat de template-uri de pe blogspot. Urmăresc Infinitaria cu regularitate, deoarece de cele mai multe ori întâlnesc o poezie sinceră ce nu caută premii sau apreciere, o poezie a cărei scriere 25 nu a fost determinată de dorinţa de recunoaş-

25


tere sau de faimă. O poezie cu substanţă, care nu a fost scrisă doar de dragul artei.

Prin urmare:

Bloguri colective de poezie: Tot cu un scop literar este creat şi clubliterar.ro. Poezii trimise, cont, permisiunea de a posta, postări, comentarii. Calitatea este bună, comunitatea- prietenoasă, textele- postmoderniste. O calitate foarte bună mi s-a părut că întâlnesc, surprinzător, pe un site dedicat poeziei liceenilor: www.licart.ro. Poeziile semifinaliste explorează toate aspectele poeziei contemporane mondiale, având substanţă şi maturitate. Recomand nu numai secţiunea de poezie a site-ului, ci şi cea de fotografie şi cea de teatru. Întotdeauna m-am întrebat ce, cât, cum, cu ce frecvenţă şi de ce creează poeţii „adevăraţi”, termen care desemnează, în înţelesul meu, poeţi apreciaţi de criticii literari, publicaţi şi neapărat trecuţi de o anumită vârstă. Blogul lui Emil Brumaru, www.hobbitul.ro, mi-a răspuns la întrebări, permiţându-mi chiar să dialoghez cu poetul prin comentariile de pe blog. Promovarea creaţiilor poeţilor contemporani „adevăraţi” prin intermediul Internetului şi mai ales, al blogurilor personale, creează o punte între cititori şi autor; astfel, cititorii observă şi latura umană a semizeului, înţelegându-l mai bine pe poet şi, ca urmare, înţelegându-i şi opera mai în profunzime. Alt blog de poet „adevărat” pe care îl vizitez este cel al lui Dan Sociu: http://x.ablog.ro/. În căutarea mea de poezie netipărită, am întâmpinat marea problemă a poeţilor aflaţi la periferia legăturilor internautice, problemă ce nu a putut fi rezolvată decât parţial prin folosirea unui motor de căutare. Multe bloguri bune de poezie fac parte, datorită lipsei de contacte, dintr-un cerc vicios: blogurile nu conţin în cadrul titlului sau subtitlului cuvântul cheie „poezie”; ca urmare, rămân necunoscute, obscure. Aşadar, recomandările următoare sunt bazate strict pe cunoştinţele mele. Sunt sigură că există mult mai mulţi blogo-poeţi care scriu la fel de bine precum cei listaţi.

http://atelier.jubjub.ro http://delaparanoialaparadis.wordpress.com http://humanzone.wordpress.com

Bloguri personale (şi) de poezie: http://www.aleks.ro http://azung.blogspot.com http://enaque.wordpress.com http://nebunii.blogspot.com http://prizadehartie.wordpress.com http://stelar92.wordpress.com Silviana Maria Ciurea Ilcuş

Versuri,

Stoicovici Aleksandar

o amprentă pe ceara moale a pielii tale ca o şoaptă uscată în lobul urechii iau foc şi ard în tine mă mişc sub pielea sticloasă ca un vagon de carne îmi înfăşor în jurul pieptului cea mai lungă venă a ţipătului mâna ta – o locomotivă ruginită pe care o urmez în tăcere am auzit că atunci când îndrepţi un deget spre cineva trei degete sunt îndreptate spre tine se macină toţi peştii şi se înalţă cerul o lupă sub care aşezăm placenta de paie mă nasc pentru toate degetele ce îndreaptă carnea în aerul îngenunchiat când scriu despre peşti mă întorc într-un loc pustiu. o mirişte de sticlă căldura trupului tău

fractal

apoi trec desculţ prin ochiul îngust îţi ating pântecul pielea se abureşte ca sticla unui acvariu desenez cu degetul minute până la buric şi adorm buricul începe întotdeauna ziua de mâine o dimineaţă răcoroasă întinsă între două biserici de lemn o bătaie de clopot. o bătaie de inimă mirosul de tămâie şi icoanele decojite aerul umed şi sfinţii înghesuiţi sub unghii ne-ar trebui un cer puţin mai jos un cuţit ceresc şi-o să ne răzuim oasele până când aerul va mirosi a toamnă un fel de apropiere mâna ta - o cădere în gol

mersul pe jos

ţi s-ar părea oare frumos dacă aş întoarce luna pe dos şi aşa fără nici un drept ţi-aş aşeza-o drept în piept să bată până la mine

26

27

26

27


Stoicovici Aleksandar

zaruri mă înveleşti în pielea tapisată cu apa tulbure pe care n-ai de unde să o ştii închid uşa şi arunc zarurile şterse în chivotul ruginit de pe noptieră cred în coincidenţe şi cu toate astea sunt destul de superficial uneori dunărea e mai tulbure decât nopţile de război şi e singurul lucru pe care-l mai văd cu ochiul liber din trupul tău porneşte iarna pentru rănile deschise ninsoarea care acoperă turnul din Niš craniile aliniate. icoanele uscate pe zidul alb copiii îşi aranjează câmpuri minate în vârful degetelor cântă şi defilează cu ochii acoperiţi până la urmă rămân descoperit mă gândesc că eşti deja prea departe ca să-mi dau seama dacă te-am pierdut îmi privesc genunchiul tapisat cu apa tulbure şi e singurul lucru pe care-l mai văd cu ochiul liber

este student la Universitatea de Vest din Timişoara. A debutat în revista Symposion, Iaşi, 2003, cu un grupaj de versuri. Urmează o serie de colaborări cu diverse reviste. Publică în antologiile de cenaclu Virtualia, Iaşi, în antologia Ultima generaţie, primul val a poezie.ro, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucuresti, 2005, ‘Paşii profetului’, Biblioteca Municipală Lugoj, 2007, precum şi în antologia ,,LicArt”, Ed. Cermi, Iasi, 2006. Premii literare: Premiul pentru Poezie la Concursul ,,Tinere condeie”, ediţia a XXXIX-a, Bucureşti, 2006; Premiul de Excelenţă pentru creaţie literară al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Centrul Naţional de Excelenţă al Elevilor Supradotaţi în domeniul creaţiei literare; Marele Premiu, Premiu Special al Revistei ,,Banat” şi Premiul Special al Ziarului Actualitatea la Concursul de Poezie Lucian Blaga, Lugoj, 2007.

ea - indiferenţa se aşează în lucrurile mărunte ochii ei măsoară întunericul din vânătăile rămase toată lumea pleacă ea stă cu spatele la toate cerurile mele plânge mâna ei e un lagăr de exterminare pe care-l ascunde în ochii mei când se întunecă nimeni nu ştie acolo unde se sfârşesc nopţile ecoul degetelor ei capătă culoarea disperării în urma lor doar apusul trist îşi caută dimineaţa

ea - totul e bine când se termină cu tine

cred că ne-am îmbolnăvit de propriile noastre drumuri nu e decât vina polenului ce absoarbe emoţia cuvintelor la fiecare răscruce o senzaţie de frică ne străbate trupurile începem să râdem noaptea are ochii dilataţi toată lumea pleacă . nimeni nu ştie totul e bine când se termină cu tine

28

28

Portret de pictor

My works don’t intend to tell a story. It’s a dreamlike world filled with symbolic characters. Generally I’m not concentrating on surroundings. I’d rather focus on my characters, no matter human, birds or cats and try to create a personal relationship between them, me and you.

Raluca Illin este o tânără pictoriţă cu un

viitor promiţător în ceea ce înseamnă artă. Raluca este un om pentru care lumea nu este segmentată prin graniţe teritoriale sau spirituale, un om cu o poftă teribilă de a cunoaşte cât mai multe culturi şi locuri ale Pământului. AIDA: Care este locul în care te simţi cel mai bine pictând? RALUCA: Cel mai bine mă simt atunci când pictez în atelierul meu. AIDA: Care este momentul care te-a marcat cel mai mult în cariera ta de pictor? RALUCA: China!!! În momentul în care am ajuns pe meleagurile chineze, cu ocazia Bienalei Internaţionale de Art Beijing, viaţa mea din punct de vedere creativ s-a schimbat radical. AIDA: Ce te inspiră cel mai mult atunci când creezi? RALUCA: Nu pot spune cu exactitate ce mă inspira, totul depinde de starea sufleteasca pe care o am în momentul în care mă aşez în faţa pânzei. AIDA: În ce tehnică lucrezi? RALUCA: Tehnica mixtă.

29

29


AIDA: Unde ai expus până acum? RALUCA: Expo – Transilvania (Cluj Napoca, Romania), Clarion Collection Hotel (Copenhagen, Denmark), Romanian Embassy (Budapest, Hungary), Lascar Vorel Biennale (Piatra Neamţ, România), The Winter Saloon of UAP (Cluj Napoca, România), Altered Esthetics Gallery (Minneapolis, USA), Beijing International Art Biennale (Beijing, China), Olympics Fine Arts (Beijing, China), Art & Life (Penang, Malaysia). AIDA: Care crezi că este locul ideal pentru o carieră de pictor? RALUCA: Locul în care te simţi acasă. AIDA: Care sunt convingerile pe care-ţi bazezi viaţa? RALUCA: Toleranţă şi iubire. AIDA: Care este locul tău în lume şi unde este acasă? RALUCA: Acasă este locul în care există familia şi persoanele dragi, dar simt că locul meu în lume este Asia. AIDA: Te-au ajutat pictura şi arta să te descoperi pe tine ca om? RALUCA: Pictura te defineşte ca om şi te ajută să descoperi aspecte ale personalitaţii tale de care poate nu erai conştient. AIDA:Unde putem vedea lucrările tale şi de unde pot fi ele achiziţionate? (inclusiv surse de pe Internet)! RALUCA: Momentan locul de unde pot fi văzute lucrările mele este doar website-ul meu : www.raluillin.mosaicglobe.com

Galerie: Rusu Dan Andrei

galerie

AIDA: Ai un element special sau o tematică pe care-ţi bazezi lucrările? RALUCA: Am avut diferite „perioade” în care da!.. a existat un element central... Nu aş putea afirma că în acest moment am un element special sau o tematică după care să mă ghidez. Sunt încă în căutare ...

AIDA: Echipa AIDA îţi mulţumeşte pentru răspunsuri şi îţi urează mult succes şi inspiraţie! RALUCA: Mulţumesc la fel! Text redactat de Sonia Maria Bercuci

30

30

31

31


galerie

galerie 32

33

32

33


Cronica de film: Werckmeister harmóniák

Rusu Dan Andrei, Cluj-Napoca

http://pierrotsstrangestdevice.blogspot.com

34

34

Un cinefil mai puţin experimentat şi mai puţin răbdător se va simţi pedepsit de planurile chinuitor de lungi ale filmului, şi de multe ori liniştite şi tăcute precum fundul unui lac. Mişcarea camerei este atât de lină încât parcă plăteşte de-a lungul celor doar 39 de planuri ale filmului. Cel care va accepta acest ritm şi editarea minimă, va fi prins de experienţa coşmărească a infiltrării răului într-un orăşel deprimant, a decăderii, a condiţiei tragice umane. Pentru a înţelege şi accepta dilatarea temporală din film ar trebui să începem prin cuvintele regizorului despre cinema, mai exact despre relaţia dintre film, poveste, timp şi spaţiu: ,,pentru că

văd povestea doar ca o dimensiune a vieţii, pentru că avem numeroase alte lucruri. Avem timpul, avem peisajele, avem metacomunicări, toate fiind informaţii nonverbale… Avem un tip diferit de naraţiune. Pentru noi, povestea este un lucru secundar. Cel mai important este întotdeauna cum poţi emoţiona oamenii, cum te poţi apropia de realitate, cum poţi înţelege ceva despre viaţa, pentru că în timp ce vorbim se întâmplă multe alte lucruri.” Astfel filmul devine o călătorie pentru regizorul maghiar, o călătorie în care timpul, ritmul, locaţia, muzica şi sunetul în general devin personaje, elemente mai importante pentru opera sa, chiar decât povestea.

cinematografie

galerie

O alegorie a violenţelor şi a vieţii în general din Europa de Est din ultimul secol, „Werckmeister” este departe de experienţa noastră ordinară de film. Este dificil şi provocator, este încet, poetic şi încăpăţânat în refuzul de a se încadra în aşteptările noastre obişnuite de spectatori de film. Pelicula lui Bella Tarr este o experienţă vizuală aparte, dezolantă, exasperantă, un coşmar elegant în alb şi negru. Indiferent de simpatiile spectatorului faţă de filmul de artă, Werckmeister Harmóniák îl va bântui şi îl va tulbura timp de 145 de minute precum cel mai urât vis al său.

Prima scenă a filmului este un plan incredibil şi complex care durează aproximativ 10 minute având loc într-un bar dintr-un orăşel provincial. Un dans ciudat are loc: trei beţivi se rotesc într-o ilustrare a eclipsei solare, pământul, luna şi soarele încercuinduse sub îndrumarea lui Janos Valushka, un tânăr inocent şi o figură distonantă în peisajul oraşului. La un moment dat alţi beţivi se alătură demostraţiei, şi astfel, o duzină de planete, luni şi sori pivoteaza, se rotesc şi strălucesc pe podeaua înnegrită a barului. Dansul s-a transformat în haos, un dans al satanei, rezultatul fiind o buimăceală stranie şi emoţionantă.

Janos jucat de Lars Rudolph, un actor cu privirea bântuită şi intensă a unui sfânt medieval, este un poştaş singuratic care va deveni martorul alienat al haosului ce va cuprinde oraşul. În film sunt numeroase planuri ale sale mergând alene pe străzile pustii ale oraşului în orele 35

35


cinematografie

nopţii, scene lungi şi evocative, care ne transportă în existenţa aparent lipsită de sens a lui Janos. Din aluzii dispersate şi din puţinele dialoguri se dezvăluie o lume aflată undeva la marginea unui dezastru: oamenii dispar pur si simplu, -17° C în noiembrie, pietre funerare furate din cimitir, munţi uriaşi de gunoi îngheţaţi peste tot, magazine jefuite.…În oraş apare un circ misterios, ale cărui principale atracţii sunt o balenă împăiată şi un prinţ enigmatic despre care se spune ca are 10 kg si 3 ochi. Circul este însoţit de o mulţime de oameni care ocupă piaţa, dornici să-l revadă pe prinţ şi să-i asculte discursurile monstruoase. În timp ce unchiul muzicolog al lui Janos, György Eszter, îşi exprimă teoria despre falsitatea şi impuritatea principiilor armonice ale lui Werckmeister şi despre nevoia unei noi teorii a acordării şi armoniei, tensiunea în piaţă creşte. Unii localnici ambiţioşi încearcă să profite de situaţia creată prin plănuirea unui răspuns în fortă, nu mai puţin destructiv decât revolta pe care încearcă să o reprime. Tensiunea crescândă din piaţă este dusă la apogeu de apariţia prinţului. Gloata se revoltă, incendiază, şi într-o secvenţă tăcută şi tulburătoare se îndreaptă spre spital. Puţine scene din cinematograful modern sunt la fel de terifiante precum următoarea secvenţă în care mulţimea atacă spitalul dărăpănat, lovind pacienţii, distrugând totul în jur; violenţa este accentuată de liniştea în care se desfăşoară totul şi de placiditatea mişcării camerei de-a lungul coridoarelor precum un privitor distrat. O imagine şocantă reprezentând poate, o rămăşită pământeană decrepită a lui Dumnezeu opreşte agresiunea mulţimii în timp ce camera se deplasează spre privirea fixă a lui Janos ascuns, şocat şi neputincios. Filmul este dominat de o atmosferă meditativă a neliniştii apocaliptice în timp ce răul cosmic invadează oraşul. Ambiguitatea filmului şi deschiderea spre inter36

36

pretări creează însă imposibilitatea de a determina cauza ultimă a haosului. Începutul sugerează o ruptură generală cauzată de anticipaţia unei eclipse. Este totul cauzat de apariţia balenei, sau acea uriaşă creatură moartă, doar un martor impotent al distrugerii umane, simbolizând un Dumnezeu neputincios. Este figura ascunsă a Prinţului demagog şi diabolic, mai mult decât un homunculus impotent

in memoriam

cu voce robotică. Astfel, Tarr a creat un film misterios, transcendental, cu final deschis, un prilej pentru meditaţii despre condiţia umană şi despre lumea în care trăim. Tarr, precum Bresson sau Tarkovsky este un regizor care iţi poate schimba percepţia despre film. Într-o anumită măsură, datorită acestui film şi a lui Sátántangó, capodopera lui Tarr de peste 7 ore, prefer puritatea contrastului dintre alb şi negru în locul imaginii color, ador planurile foarte lungi atâta timp cât ele servesc unui scop, unei idei, sunt atras de mister si de elipse într-un film. La finalul filmului vei rămâne cu o tristeţe tăcută şi cu multe întrebări, dar nu vei uita pentru mult timp cinematografia hipnotizanta semnată de Gábor Medvigy, acel joc revelatoriu de lumini şi umbre, sau coloana sonoră elegiacă a lui Mihaly Vig.

Text realizat de Gălbinaşu Eugen

George Cristian Bercuci a intrat în eternitate în martie 2009 lăsând în urma lui mii de amintiri şi poveşti frumoase. O astfel de poveste a rămas scrisă într-o agendă prăfuită, de pe când era în clasa a 8-a. O poveste cu un prinţ şi o prinţesă, o poveste de dragoste ce străpunge cele 2 lumi în care ne ducem vieţile şi eternităţile. O poveste care-l arată pe Cristi, romanticul, boemul, îndrăgostitul de iubire şi de poezie. 37

37


IUBIRE De Cristian Bercuci 1. Coboară pe-o rază O tânără fecioară În lume ca să vază Pe prinţ a doua oară

5. Cu inima ferice Ea-şi cântă iubirea Şi-n sufletul îşi zice Să-mi fie el menirea?

9. O mărite împărat Al cerului mister Să mor cu sufletu-npăcat Atât eu îţi mai cer

2. Şi-n ochi i se citeşte O tainică iubire Ce-n sufletul ei creşte Din pură amintire

6. Şi-l cântă în lumea mare Oprind timpul în loc Îl cântă sub soare Prin sabie şi foc

10. De n-am trăit iubirea Precis fu’voia Ta Nu-ţi cer azi nemurirea Nici nu voi sta în calea Ta

3. Ea-i fiica unui crai Crescută-n nemurire Pe-o vale ascunsă-n rai De chin şi de iubire

7. Războiul a cuprins Întreg ţinutul fermecat Şi-n ea el a aprins Un dor de nemişcat

11. Simt cum mi s-au scurs Şi sângele şi sufletul Căci moartea m-a răpus Şi-am suferit destul

4. Văzuta-l ea pe prinţ În vis întâia oară Şi-a vrut ea din adins Să-l vază pân’să moară

8. Cu paşii obosiţi Un tânăr se retrage Spre munţii părăsiţi El sufletul şi-l trage

12. Părăsind cu ultima suflare Prin purgatoriu şi durere Răpus de chinuri şi de soartă moare Şi-n lume se aşeză tăcere

38

38

13. Să fie al meu destin? Să fie ce cred eu? Din inimă mi-ai lua un spin Mărite Dumnezeu...

24. Din ceruri se coboară Două lumini strălucitoare Apar întâia oară Doi zei veniţi din soare

14. Şi iar porneşte-ndată Şă-şi caute iubirea Acum încă o dată Să-şi vază fericirea

25. Dar Lunii i se pare Căci dragostea ei cern Doar unul e din soare Iar altul din infern

15. Şi-n cale îi apare Un tânăr ce se vede Departe acolo-n zare Nu-i vine ochilor ei crede

26. O! Dumnezeul meu Adumi-l iar la viaţă Atâta eu mai vreau Să-l scapi pe el din ceaţă

16. Că-i prinţul ei iubit Ce stă pe iarbă-ntins E tot ce şi-a dorit ...Iubirea a învins...

27. De sufletul mi-l dai Eu ţi-l învii acum Te las cu el să stai Un secol fără fum

17. Se apropie de el Uşor păşind pe iarbă În inimă cu-n singur ţel ...Ea îl întreabă

28. Satan, în veci voia nu-ţi fac Deşi sufletu-mi moare Nu-ţi fac acum pe plac Chiar de inima mă doare

18. Te-am aşteptat iubite S-apari în viaţa mea Te-am aşteptat iubite Să-mi faci viaţa o stea

29. Spre întuneric acum trec Căci viaţa nu mi-o dai Cu sufletul lui plec Tot singuă tu stai

19. De înţelegi ce-ţi spun În ochi să mă priveşti Să mă priveşti acum Căci ştiu că mă doreşti

30. Spre infern se coborî Cu sufletul lui sfânt În cale el tot omorî Tot ce şade pe pământ

20. Privindu-l mai atent Observă cu durere Că-i sânge pe-armament Şi-i inutil să spere

31. Îţi mulţumesc fecioară Căci viaţa nu ţi-ai dat E pentru întâia oară Când văd un suflet pur, curat

21. Cu ce-am greşit Divine Să am o soartă crudă S-a dus viaţa din mine S-a dus atâta trudă

32. Nu-ţi iau eu nemurirea Nu-ţi cer nici veşnicia Dar îţi redau iubirea Să fie acum doar veşnicia

22. L-am cântat o viaţă L-am aşteptat să vie L-am cântat prin ceaţă Iar azi Tu mi-l iei mie?

33. O Dumnezeu meu Îţi mulţumesc acum Îţi mulţumesc azi eu Căci mi-ai ieşit în drum

23. Mă rog azi Doamne Ţie Renunţ la nemurire Renunţ la veşnicie Să simt a lui iubire

34. Ajuns la poarta de infern Satan cu-al prinţului sfânt suflet Observă cum se cern În purgatoriu câte-un suflet

35. Dar sufletul i-a luat Satana drept trofeu Mărite Împărat Doar l-am văzut şi eu 36. De ai credinţă-n mine Tu azi nu te-ai speria L-ai aştepta la tine Mi-este lege acum şi pururea 37. Satan observă cu mirare Cum sufletul îi scapă Se-nfurie mai tare Şi se făcu o apă 38. Din veşnicie se trezi Uitând ce s-antâmplat Spre veşnicie el porni Iubind cu adevărat 39. Şi-a rămas peste pământ O lungă stăpânire Rostind un cuvânt sfânt Ce se chema iubire 40. Iubirea lor trăieşte La fel ca la-nceput Iubirea lor trăieşte Şi inima lor le-a umplut

Eşti în inimile nostre Cristi! 39

39



Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.