Revista Reghinul Nostru by reghinul nostru

republica, mândrie sau eşec pagina 8 Maria Borzan a realizat 35 de filme documentare de cunoaştere a obiceiurilor si meșteșugurilor pagina 12

dansul la superlativ cu andreea suciu pagina Szocs Peter, luptă de 8 ani împotriva cancerului pagina 29 portrete reghinene

Simion Moldovan pagina 32

portrete reghinene

adina pescaruş pagina

u a 20

a 37

a fost odată

un editorial de bianca someşan

editorial

fost odată... cam așa încep toate poveștile. Dar mie îmi aduce aminte de aroma florilor de măr. Da! Flori de măr și iarbă verde crudă, timid ieșită din pământul odihnit. Erau perioadele de școală când lipseam mult de acasă. Veneam cu bateriile descărcate și așteptam diminețile de sâmbătă, primăvăratice, pentru a face câte-o plimbare la Pădurea Rotundă, printre merii înfloriți. Și cum oare să nu-mi aduc aminte de zilele de vacanță când, copilă fiind, fugeam prin pădure cu toți prichindeii de-aceeași vârstă, imaginându-ne că ne ocrotește ca într-un labirint și la fiecare colț, după fiecare ram sau mușuroi zgomotos, se afla o comoară ce aștepta să fie descoperită! Ceea ce s-a și ntâmplat într-o zi aurie de septembrie, când, unul dintre „camarazii de expediții”, a găsit un inel de argint, uitat de timp, într-unul dintre mușuroaie. Magic, nu-i așa? Să fii copil, să alergi prin locuri știute și mereu să ai impresia că sunt noi și pline de viață!

celeași plimbări în prezent, îmi amintesc de întâmplări parcă demult prăfuite, căci colinele pe care odată alergam, sunt acum praf și pulbere. Ne amintim, mulți dintre noi, pajiștile pline cu familii ce-și făceautimp pentru a sta mai mult în natură, chiar și într-un orașmicuț și „obosit”. Dar oare parcurile dimarile orașe nu au o poveste a lor? Nu sunt însuflețite de aceiași oameni ce-și fac timp să savureze aroma naturii, a fiecărui anotimp și să se bucure unii de alții? Ce s-a schimbat? Sau mai bine zis, de ce ne-am schimbat și de ce așteptăm pe alții să ne schimbe (în bine)?

cțiunile pe care le întreprindem ne definesc și sunt sigură că mulți dintre noi ne-am implica in proiecte diverse (de genul spații verzi, sociale, cultural-artistice) dacă am fi motivați. Haideți să ne mai și auto-motivăm! Mulți se întorc în Reghin fie pentru vizite, vacanțe etc. De ce nu am putea forma, dacă nu prelua un model de cetățenie? Nu cred că am fi primii localnici uniți pentru un proiect și mai ales, îmi place să cred din tot sufletul, că sindromul „fac și eu ceva să fiu văzut” este scos din context din start. Și cum aș putea oare să închei decât cu o mică inspirație întruchipată într-o mică ființă, care mi-a adus la cunoștință zilele acestea o idee destul de simplă și, aș putea spune îndrăzneț înțeleasă de aceasta, pe care am s-o însumez într-o frază: ”Fiecare clasă din școală o să aibă un loc (rond) mic de flori pe care trebuie să-l îngrijim. Sunt multe clase, așa că, vor fi multe, multe flori! Ce bine!” (o fetiță din clasa pregătitoare de la o școală din localitate).

uzeul etnografic din Reghin dispune de un patrimoniu bogat ştiinţific, grupat în 47 de colecţii de etnografie, artă populară, creaţie artistică şi colecţii de arhivă. Instituţia şi-a deschis porţile la 1 ianuarie 1960, fiind înfiinţat de muzeograful şi cercetătorul Anton Badea. Pe parcursul a 53 de ani, muzeul şi-a definit funcţiile sale moderne: conservativ-patrimonială şi instructiv-educaţională şi s-a dezvoltat înregistrând o continuitate firească, manifestată în preocuparea pentru creşterea patrimoniului, pentru îmbunătăţirea mijloacelor de expunere şi

evidenţă, pentru cunoaşterea fenomenelor pe care le ilustrează. Momentan, instituţia deţine în patrimoniu 8.000 de obiecte, dintre care, peste 480 de bunuri culturale ce sunt încadrate în tezaurul patrimoniului cultural naţional. Muzeul, deşi se întinde doar pe o suprafaţă de 1 hectar, fiind un muzeu mic în comparaţie cu alte muzee din ţară, adăpostește o zestre valoroasă, motiv pentru care Muzeul Etnografic Reghin este, încă de la înfiinţare, membru în Asociaţia Muzeelor din Aer Liber, care numără doar 16 muzee la nivel naţional.

Maria Borzan a realizat documentare de cunoaşt obiceiurilor si meșteșugu

Reporter: Puteţi să definiţi, pentru cititorii revistei „Reghinul Nostru”, Muzeul Etnografic Reghin ca instituţie de cultură şi care este aria de cercetare a muzeului? Maria Borzan: Muzeul Etnografic are menirea de a achiziţiona, de a păstra, a conserva şi a transmite mesajul generaţiilor care vin şi care este cuprins în fiecare obiect de patrimoniu. Aria de cercetare a muzeului cuprinde Valea Superioară a Mureşului, inclusiv Valea Gurghiului, Valea Beicii şi o parte a Câmpiei Transilvaniei. Din acest areal de cercetare s-au adus la Reghin peste 8.000 de obiecte încă din 1 ianuarie 1960, de la înfiinţare şi până în prezent.

Rep: De ce este importantă clasificarea obiectelor pe colecţii? M.B.: Este foarte importantă deoarece, de ea avem nevoie atunci când organizăm o expoziţie tematică sau un generic. Așa sunt ele depozitate de la început. Cea mai mare parte a patrimoniului muzeului înseamnă, în cifre, circa 7.000 de obiecte în depozit. Doar 1.000 de obiecte se regăsesc în expoziţia pavilionară şi în expoziţiile din secţia în aer liber, în cele trei interioare: interior românesc în casa din Hodac, interior maghiar în casa din Gurghiu şi interior românesc şi săsesc în casa din Călimănel. Iar celelalte obiecte sunt depozitate după criteriul tipologic şi după colecţia în care sunt grupate.

Rep: Cum sunt catalogate aceste obiecte şi ce valoare au? M.B.: Obiectele sunt catalogate ca fiind piese de patrimoniu sau obiecte muzeale din categorii diferite, monumente de arhitectură şi instalaţii ţărăneşti, care sunt expuse în secţia de aer liber a muzeului. Apoi sunt obiecte de uz casnic, piese de port popular, obiecte legate de obiceiuri sau produse meşteşugăreşti mobilier ori unelte. Toate uneltele care se găsesc în mediul rural sunt grupate în colecţii în cadrul muzeului.

Rep: Cine are de fapt acces la acest depozit? M.B.: Aici au acces doar specialiştii, persoane pe baza unor solicitări scrise şi angajaţii muzeului. Însă, de două-trei ori pe an, când muzeul organizează o expoziţie, depozitul este cercetat şi sunt selectate în funcţie de tema aleasă, obiectele necesare organizării unei expoziţii temporare.

Rep: Câte colecţii de obiecte are în prezent muzeul etnografic? M.B.: În acest moment avem 47 de colecţii, care sunt grupate în funcţie de natura materialelor din care sunt realizate şi după semnificaţia sau după mesajul pe care îl transmit.

Rep: Primiţi directive de la capitală în acest sens? M.B.: Nu primim nicio directivă, primim doar instrucţiuni generale. Ni se cere, ca muzeu, să avem în activitatea noastră dintr-un an, în funcţie de specialiştii pe care îi avem angajaţi, organizarea a cel puţin unei expoziţii temporare în anul respectiv. Rep: Câţi muzeografi aveţi angajaţi şi ce alte atribuţii au în fişa postului? M.B.: Noi avem doi muzeografi, dar nu numai organizarea de expoziţii există în fişa postului

35 de filme tere a urilor

interviu

muzeografilor, ci şi participarea la sesiuni ştiinţifice ale muzeelor cu acelaşi profil din România. Apoi, ca specialist, eşti obligat să participi cu o lucrare ştiinţifică la fiecare sesiune şi să cercetezi. Rep: Ce ne puteţi spune despre activitatea de sesiuni ştiinţifice desfăşurată la nivel de instituţie în 2012? M.B.: Cei doi specialişti-muzeografi sunt Florin Bogdan şi Kozma Jozsef. Primul se ocupă în cadrul muzeului de colecţia de lemn, meşteşuguri şi secţia în aer liber a muzeului, iar cel de al doilea răspunde de partea etnică a muzeului, pentru că noi avem în patrimoniu aproape 580 de obiecte aparţinând etniilor conlocuitoare de maghiari, saşi şi rromi, care sunt obiecte foarte valoroase ca semnificaţie şi simbolistică. Din partea muzeului etnografic Reghin, Florin Bogdan a participat la două sesiuni ştiinţifice la Satu-Mare şi la Alba-Iulia, pe tematică de carte veche. Kozma Jozsef a participat la sesiunea muzeului etnografic din Tîrgu-Mureş, în luna noiembrie, pe temă de ceramică, prilej cu care a şi realizat un catalog al colecţiei de ceramică a canceelor şi cahle din muzeul reghinean. Iar eu, în calitate de cercetător, am participat la mai multe sesiuni ştiinţifice de port popular pe teme de interior tradiţional de etnomuzeologie şi cercetare etnografică per ansamblu. În luna mai a anului 2012, am participat la Muzeul Satului din Bucureşti, în iunie la Topliţa, în septembrie la Simpozionul „Miron Cristea” unde, am luat parte la aniversarea a 45 de ani de muzeografie etnografică și la Braşov, unde am prezentat proiectul (un film și o prezentare sumară) „Cultură şi Tradiţie”, lucrare realizată împreună cu Asociaţia pentru Turism „ASTUR”. Am participat și la sesiunea muzeului „Astra” din Sibiu, în luna octombrie, mai precis, la Sesiunea Etnologilor din România, deoarece sunt membră în ASER. Tot în anul 2012, în luna noiembrie, am participat la sesiunea de la Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din Goleşti-Argeş, cu filmul „Vânătoarea de albine”. Am realizat un film în satul Căcuci, împreună cu un apicultor al locului, Mihai Grama, a cărui tată şi bunicii au fost bărcaşi, adică prindeau albine primăvara şi toamna. În 28 decembrie am participat la Secţiunea de comunicări ştiinţifice pe teme de etnografie şi folclor „Marmaţia 2012” din Sighetul-Marmaţiei, pe teme de obiceiuri de

iarnă cu colindatul de la Idicel Pădure şi Vătava. Rep: Câte filme cuprinde arhiva muzeului etnografic? M.B.: Există mai multe categorii de filme. Există filme care se realizează la manifestările realizate în muzeu, filme cu manifestările culturale la nivel de municipiu, la care participăm, sau parteneriate cu aniversări ale altor muzee. Acestea nu sunt foarte valoroase însă, valoroase sunt filmele etnografice şi documentare, cele care au o tematică variată. Cele mai multe au tematici legate de ocupaţiile şi meşteşugurile obiceiurilor de peste an din zona Reghinului etc. Eu am găsit în muzeu câteva din aceste filme tematice şi am reuşit să transpunem 11 pelicule alb-negru filmate pe 16 mm pe casete video şi apoi pe DVD-uri. Sunt câteva scurt-metraje, fără sunet, realizate de muzeograful Anton Badea, în perioada 1965-1968. Peliculele reprezintă obiceiuri precum: „Cununa la Secerat” la Suseni, „Pescuitul cu osia” la Filea şi „Vânătoarea de Albine” la Orşova, ”Boul înstruţat la Chintelnic” şi ”Plugarul” de la Pintic. Pe lângă aceste pelicule mai există și mărturii, începând cu anul 1987 şi până în 2012. Rep: Care este programul de vizitare a Muzeului Etnografic din Reghin? M.B.: Muzeul este deschis şase zile pe săptămână, de marţi până duminică, între 9.00 şi 16.00 iarna, iar vara între 9.00 şi 20.00. Prețul biletului este de 2 lei, iar pentru ghidaj, avem de serviciu prin rotaţie câte o lună de zile, un specialist. În anul 2012, muzeul a avut 8.000 de vizitatori şi a înregistrat un profit de 6.000 de lei.

Rep: De 26 de ani trudiţi pentru ca tradiţiile satelor din zona Reghinului să fie păstrate vii, precum şi pentru salvarea şi punerea în valoare a tuturor obiectelor care au legătură cu etnografia, cu tradiţia din această zonă. Mai există un vis care încă nu a reuşit să îl împlinească omul ştiinţific Maria Borzan? M.B.: Am o satisfacţie că am scris monografia muzeului la 50 de ani de la înfiinţare, unde am prezentat tot ce s-a realizat în muzeu de la înfiinţare până la aniversare. Eu am cerut din 1994, când Reghinul a devenit municipiu, teren să facem o expoziţie în aer liber mai mare, unde să aducem monumente şi instalaţii tehnice ţărăneşti, iar aici să rămână doar o secţie a muzeului de artă populară. Acesta a fost visul meu, dar autorităţile mi-au spus că nu au teren şi întotdeauna au existat alte priorităţi. Poate acum se vor realiza mai multe lucruri, având un nou primar care are o altă deschidere pentru manifestările culturale. Nu spun că am fost neglijaţi, dar am fost limitaţi la fonduri de buget în trecut. Îmi doresc iarăşi, foarte mult, să aduc o casă săsească în curtea muzeului, pentru că avem casă românească şi ungurească, însă lipseşte cea săsească. Avem în secţia de aer liber, de exemplu, un teasc săsesc de struguri de la Batoş, de la 1863 şi este al doilea din România ca mărime - are 16 m lungime și doar o grindă. Am găsit o casă săsească acum patru ani la Uila şi una acum doi ani la Batoş, dar niciodată nu am putut să încheiem contractul de achiziţie pentru că nu am avut banii necesari alocaţi.

portrete reghinene

dansul la superlativ andreea suciu instructor lotului nati

ansul înseamnă educaţie, dezvoltare şi mai ales disciplină. Dansul sportiv e un sport elitist care, din pacate, nu dă rezultate într-un timp scurt. Este nevoie de multă, foarte multă muncă, voinţă, sacrificii enorme, plus mii de ore de antrenament pentru o medalie. O persoană care ,,respiră dans” şi care a plătit pe pielea ei preţul corect pentru a-şi urma vocaţia, este cu siguranţă multicampioana de dans sportiv latino şi standard, Andreea Suciu. Reghineanca va împlini în 12 martie 20 de ani, este legitimată la Clubul de Dans ,,Dansul Viorilor” şi studentă la Facultatea de Sport din Cluj-Napoca, urmând în paralel şi o şcoală de antrenori de dans. câştigat aproape tot ce se putea câştiga în ringul de dans, timp de 11 ani avându-l ca partener pe reghineanul Cristian Tomşa, alături de care a obţinut printre altele şi titlul de cel mai popular cuplu din România în anul 2006. De mai bine de un an, reghineanca face cuplu pe ringul de dans cu Fuioagă Codrin din Iaşi, fiind antrenaţi de Mirona Toncean. Andreea străluceşte pe ringul de dans la fiecare competiţie şi este un model pentru multe tinere, însă puţini ştiu că preţul succesului nu este la îndemâna oricui, dansatoarea sacrificându-şi copilăria pentru o carieră în dansul sportiv. Andreea are o natură idealistă, mintea plină de idei creative şi este mereu în competiţie cu propria-i persoană, motiv pentru care este dornică să primească recunoaşterea valorii sale de la persoanele din jurul ei. Am provocat-o la un dialog pentru a afla mai multe amănunte despre cât de greu este să ajungi în vârful ierarhiei şi care este secretul să te menţii în top.

Andreea Suciu este legitimată la Clubul de Dans ,,Dansul Viorilor” de 11 ani

Reporter: Cum au fost începuturile tale în dans sportiv? Andreea Suciu: Practic dansul sportiv de la vârsta de 4 ani şi jumătate, însoţită de tatăl meu Viorel Suciu la fiecare antrenament. La început nu făceam antrenamente fără tata, fugeam automat după el dacă ieşea din sală. Însă, când am ajuns la Gimnaziul ,,Mirona” mi-am dat seama că trebuie să accept să fac şi antrenamente fără ca tata să fie în sală. Acolo l-am cunoscut pe Cristian Tomşa, alături de care am format o pereche

v cu

şi component al ional de dans

,,Sunt astăzi ce mi-am dorit să fiu” andreea suciu - multiplă campioană la dans sportiv

portrete reghinene excepţională timp de 11 ani şi cu care am obţinut rezultate frumoase. Dar nu e deloc uşor, deoarece practicarea acestui sport graţios presupune multă muncă, dăruire şi conştiinciozitate. Pe lângă toate acestea, părinţii trebuie să facă eforturi considerabile pentru a-şi încuraja copiii să îşi urmeze visul. Am învăţat pe pielea mea că dansul sportiv este un sport care necesită foarte multă muncă şi dacă nu te antrenezi intens şi la modul cel mai serios, nu poţi obţine rezultate remaracabile. Rep: Care sunt cele mai importante distincţii din palmaresul tău? A.S.: Am circa 110 cupe acasă obţinute la diverse competiţii de dans sportiv, însă sunt mai multe, deoarece sunt concursuri unde primeam o singură cupă şi atunci dădeam cu banul cui îi rămâne trofeul. Însă aş putea aminti câteva titluri de care sunt foarte mândră. Locul I la Cupa României în 2007, campioni naţionali la secţiunea Latino în 2006 şi în 2007, vicecampioni naţionali în 2009 la secţiunea standard. Titlul de Campioni Naţionali la ,,Zece dansuri” în 2008 şi în 2009, locul III în 2010, alături de Cristian Tomşa şi locul V la ,,Zece dansuri” alături de noul meu partener Fuioagă Codrin. Rep: Cui crezi că datorezi succesul de care te bucuri astăzi? A.S.: În primul rând, port un respect foarte mare antrenorilor care m-au format, părinţilor mei care m-au sprijinit financiar şi moral necondiţionat zi de zi şi, bineînţeles, Mironei Toncean care este mentorul meu spiritual şi pe care o admir foarte mult pentru determinarea cu care dansează şi antrenează. Nu cunosc o persoană mai ambiţioasă decât ea, am învăţat foarte multe lucruri de la ea. Rep: În afara dansului, cu ce îşi mai ocupă Andreea puţinul timp rămas liber? A.S.: Când nu sunt în program competiţional, mai ies cu prietenii la un suc sau la un film la cinematograf ori mai socializez pe Facebook ca orice adolescent de vârsta mea, dar nu fac abuz.

portrete reghinene Rep: Câte ore îţi dedici antrenamentului zilnic? A.S.: În perioada competiţională mă antrenez între 8 şi 10 ore zilnic, dar nu mă plâng pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat să pot face ceea ce îmi place. Rep: Cine este cea mai bună prietenă a Andreei Suciu? A.S.: Categoric, verişoara mea Andra Marian, fostă colegă de dans sportiv care, momentan este studentă la Universitatea de Arte din Tîrgu-Mureş, secţia coregrafie. Rep: Câte ţinute de concurs ai în garderobă şi cât sunt de costisitoare? A.S.: În fiecare an îmi procur 4 ţinute de concurs cu care dansez la câteva competiţii şi apoi rămân la colecţie. Am acasă o mulţime de ţinute de concurs,

de când am început să practic acest sport, pentru că în momentul în care treci de la o categorie la alta nu le mai poţi folosi în competiţii. Ultima rochiţă pe care am achiziţionat-o pentru viitorul Campionat Naţional a costat 900 de Euro. Rep: Care este cea mai mare ambiţie pe care ţi-ai propus să o realizezi în 2013, în plan sportiv? A.S.: Participăm în luna aprilie la Campionatul Naţional de ,,Zece dansuri”de la Iaşi, unde ne pregătim la secţiunile latino şi standard şi unde sperăm să urcăm pe podium. E foarte greu să câştigăm o asemenea competiţie, în care se întrec perechile cele mai bune din ţară, dar mergem încrezători că avem şanse reale să fim printre campioni. Rep: Încă nu ai împlinit 20 de ani, faci parte din

portrete reghinene lotul naţional de dansatori şi eşti instructor de dans. Cum te simţi? A.S.: Mă simt foarte bine astăzi în pielea mea. Sunt ce mi-am dorit să fiu. Fac parte din lotul naţional de dans sportiv al României, sunt instructor de dans la Clubul ,,Dansul Viorilor” şi la Gimnaziul privat ,,Mirona”, este o muncă frumoasă care mă motivează şi după ce îmi voi lua atestatul de antrenor, vreau să formez la Reghin alte perechi de dansatori la şcoala de dans care m-a format şi pe mine. Rep: Pentru fanii tăi, răspunde-ne la o întrebare mai delicată. Andreea Suciu este îndrăgostită? A.S.: Am o relaţie serioasă şi un prieten care îmi înţelege cariera. Rep: Dintre toate ţările în care ai participat la concursuri, care te-au impresionat cel mai mult? A.S.: Am avut un campionat mondial în Canada, unde am obţinut locul 17, am avut o participare la un alt campionat, în Rusia, iar când eram mai mică am fost la un campionat de dans în Irlanda. Sunt ţări impresionante şi experienţe unice unde m-am străduit să reprezint România cu mândrie.

Dragobetele a sărutat fetele anul acesta şi la Reghin ,,Dragobetele sărută fetele!” Sub acest generic a fost marcată sărbătoarea Dragobetelui la Reghin. Primăria Reghin a organizat, pentru prima oară în municipiu, la data de 22 februarie 2013, un spectacol în care s-a sărbătorit dragostea românește, gazda fiind Casa de Cultură ,,Eugen Nicoară”.

oderatoarea evenimentului artistic a fost frumoasa solistă de muzică populară Corina Florea Covaciu, iar conducerea muzicală a fost semnată de Ioan Conţiu şi orchestra de muzică populară a Casei de Cultură. În spectacol au participat cei mai talentaţi solişti din noua generaţie ai folcloriştilor din municipiu şi împrejurimile Reghinului, precum: fraţii Cosmin şi Cosmina Cotârlă, Adela Săbăduş, Marin Butilcă, Daiana Ciurba, Alexandra Crişan, Cristina Fărcaş, Antoniu Rusu şi Florina Oprea în duet, Ionela Matei, Maria Grama, Anca Făgăraş şi violonistul Sava Florin Alexandru. Invitatul special al evenimentului a fost Maria Borzan, cercetător ştiinţific şi director al Muzeului Etnografic din Reghin, care a prezentat în faţa spectatorilor adevărata istorie a ,,Dragobetelui”. Cum se iubeşte româneşte? Prin ce diferă Dragobetele de sărbătorile similare împrumutate din afară? Cum se îmbină tradiţia şi noul în viaţa noastră?

echea sărbătoare populară a fost resuscitată după 1990 ca o replică autohtonă la importul de Valentine s Day. Pe vremuri, începând cu a doua decadă a lunii februarie şi până în prima decadă a lunii martie, la ţară se sărbătorea Dragobetele, care era un zeu pastoral la daci. Se spune că acest zeu oficia,

eveniment

la începutul primăverii, logodna tuturor animalelor în ceruri, însă data acestor sărbători diferă de la o zonă etnografică la alta. Cea mai freceventă dată de sărbătoare rămâne cea de 24 februarie, dar poate fi şi 28 februarie şi 1 martie, 3 martie, 9 martie, chiar și 25 martie.

mportant este că toate aceste date sunt situate în preajma echinocţiului de primăvară, moment în care întreaga natură se trezeşte la viaţă. Nu diferă însă numai data de sărbătoare, ci şi denumirea acestei sărbători; cel mai frecvent i se spune ,,Dragobete”, dar există şi zone în care este numită şi sărbătoarea ,,Cap de Primăvară”, ,,Drăgostiţele”, ,,Sântion de primăvară” sau ,,Logodna păsărilor”, pentru că, vă spuneam, în această perioadă vechiul zeu al dacilor oficia logodna. Mai la început era sărbătoarea păsărilor, pentru că ele mergeau călătoare şi se adunau în stoluri, se împerecheau, se drăgosteau şi îşi făceau cuib. Treptat, tradiţia s-a extins şi la oameni, de aceea în această zi fetele şi feciorii trebuiau să se întâlnească pentru ca iubirea lor să dureze tot anul”, a explicat celor prezenţi în sală Maria Borzan. Din spectacol nu a lipsit nici formaţia de dansuri populare „Doina Mureşului”, condusă de instructorul cultural Valerica Frandăş, care a încântat publicul cu o suită de dansuri populare din Ardeal şi Moldova. Organizatorii au oferit distracţie şi veselie atât pentru cei prezenţi, cât şi pentru telespectatorii care au ales să urmărească show-ul în direct prin intermediul televiziunii locale, DaReghin TV.

În 1423 au fost menţionaţi pentru prima oară „Para Indiană” sau ţiganii în documentele vremii din Transilvania şi la marginea mai multor localităţi din jurul Reghinului. În secolele XVI-XVII, la bifurcaţia străzilor Stadionului (pe vremuri intitulată strada Şcolii) şi Sării, se spune că exista un han care avea prevăzut în faţa popasului un lanţ ce lega cele două străzi. Dacă în piaţă cineva fura din buzunare sau de pe tarabe diferite mărfuri şi era văzut, hoţul avea şansa să fugă şi să sară lanţul. Dacă reuşea să sară acel lanţ înainte să fie prins de poliţie, era iertat de pedeapsă deoarece, intra pe un teren neutru. Lanţul salvator a funcţionat, se pare, în localitatea noastră, o perioadă de 100 de ani. În 1750 a izbucnit un puternic incendiu ce s-a extins şi pe străzile de jos ale oraşului, flăcările cuprinzând și şcoala de fete de pe strada Raţelor. Tot în același an a început să se cultive din nou porumbul, supranumit și „Grâul turcesc”, a cărui cultivare a fost interzisă

încă din anul 1686. Planta s-a extins, luând locul, aproape în întregime, plantelor erbacee și a culturilor de ovăz și mei. În aceeaşi perioadă sunt consemnate convieţuirea a 88 suflete de români în Reghinul maghiar. În anul 1780 se aprobă, printr-o hotărâre a consiliului local, interzicerea fumatului în locuri publice şi pe poduri. Acestea fiind de lemn, se evita astfel provocarea unor eventuale incendii. În 1805 se introduce la Reghin vaccinul antivariolic care devine obligatoriu pentru a preveni o serie de epidemii. În 1829 şcoala de fete de pe strada Ratelor din oraş funcţiona cu două clase. La începutul lunii noiembrie 1848, după încheierea revoluţiei, în trei zile oraşul a fost distrus prin invazie, incendiu şi jaf. 390 de case au fost distruse şi peste 80 de persoane şi-au pierdut viaţa. În 1850, Reghinul a primit printr-un decret imperial de la Franz Joseph, împăratul Austriei, un împrumut monetar regal în valoare de 200.000 de florini, pe o

perioadă de 50 de ani, pentru refacerea oraşului. În urma împrumutului primăria din Reghin a fost obligată să împrumute locuitorii afectaţi cu dobandă minimă pe aceeaşi perioadă. Din suma de 200.000 de florini şi-a rezervat o cotă parte şi primăria oraşului pentru construcţii publice. Astfel, s-a construit în 1862 primul Hotel al Reghinului și a fost supraetajată şcoala de lângă Biserica Evanghelică, actualmente cunoscută sub denumirea de şcoala mică a Gimnaziului de Stat „Augustin Maior”, de pe strada Călăraşilor nr.1. Din acelaşi împrumut, în 1871, s-a construit actuala clădire a Gimnaziului „Alexandru Ceuşianu”, în care funcţiona oficiul poştal, trezoreria şi tribunalul oraşului. Totodată a fost construită şi clădirea sediului bibliotecii de azi a municipiului, „Petru Maior”, adăpostind atunci sediul asociaţiei meseriaşilor saşi. În 1872, printr-o lege a industriilor, imperiul austriac desfiinţează breslele din Reghin. În 1874 se înfiinţează „Despărţământul Reghin al Astrei”. (va urma)

Szocs Peter un reghinean

caz social

care luptă de 8 ani împotriva cancerului

Reghineanul Szocs Peter, de doar 30 de ani, suferă de o formă rară de cancer la coloana vertebrală şi se luptă de 8 ani pentru a învinge acest flagel necruţător. Îl ajută tinereţea, familia și oamenii dragi care îl încurajează zi de zi. Însă, din păcate, este insuficient, deoarece pentru Peter fiecare zi de viaţă are costurile ei mari, mult prea mari pentru buzunarul familiei Szocs. Peter are o pensie de handicap de 310 lei, mama are un salar de 600 de lei şi tatăl o pensie de 500 de lei, asta în condiţiile în care numai facturile la gaz trec de 300 de lei, pampers-urile pentru Peter depăşesc lunar suma de 250 de lei şi ultima factură pentru serviciile de alimentare cu apă a fost de 200 de lei. ,,Peter suferă de un cancer foarte agresiv şi foarte rar. O tumoare canceroasă de acest gen poate ajunge să comprime nervii, să erodeze vasele de sânge sau chiar şi vertebrele, de aceea medicii sunt rezervaţi în a se pronunţa cu privire la viitorul lui Peter. Noi facem însă tot ce ne stă în putinţă. Ne străduim să nu îl lăsăm pe fiul nostru să se izoleze şi să piardă contactul cu societatea”, spune printre lacrimi mama lui Peter, care îşi vede fiul iubit chinuindu-se, fără să reuşească să-i redea un zâmbet, o speranţă. După trei operaţii, Peter are o jumătate din spate cusut, dar fiind un băiat foarte ambiţios, se străduieşte să se deplaseze chiar dacă simte în picioare mereu o senzaţie de furnicături. Merge periodic, din şase în şase luni, la controale pentru a ţine sub observaţie boala, se documentează pe internet cu date care îi pot fi de folos în boala de care suferă şi este optimist, spunând că „tot ce nu te omoară te face mai puternic!”. Primele semne ale bolii au început când Peter avea 20 de ani și îşi făcea stagiul militar la o unitate militară în Piteşti. Doctorul unităţii l-a consultat superficial şi i-a dat atunci algocalmin, să îi treacă durerile. Apoi, la Câmpulung Muscel şi-a continuat armata cu chinurile aferente zilelor de instrucţie, fără să îl creadă cineva că nu se preface şi că el chiar are o problemă medicală. Odată eliberat la vatră,

caz social

aminteşte Peter. A fost operat din nou pentru ependinom Într-o zi obișnuită la locul de muncă, a simţit aceleaşi lombosacrat, cu evoluţie dureri puternice, însă abia după ce a ajuns la Spitalul favorabilă postoperatorie, tul de Clinic Judeţean din Tîrgu-Mureş şi a făcut investigaţii însă chiar dacă a urmat tratamencidiveze. RMN, i s-a depistat o tumoare necanceroasă. La 23 de specialitate, boala a continuat să reani a fost diagnosticat cu o tumoară intradurală intra- Ultima intervenţie chirurgicală a reghineanului a fost pe con medular L1-L2, o formă de cancer malign foarte data de 18 iulie 2011, în care au fost extirpate două tumori rar la coloana vertebrală. Pentru un tânăr de 23 ani a canceroase. Iar la data de 1 august 2011, pe biletul de externare a fost o lovitură groaznică, însă reghineanului din Clinica de o scurtă perioadă de timp, Primul doctor care l-a examinat Neurochirurgie scria tumoră Peter a răsuflat uşurat crezând i-a dat algocalmin subdurală L1-L2 recidivată că a scăpat de chin şi de boala operată şi parapareză în remisie necruţătoare, după ce medicul primar neurochirurg Stoica Costinel, i-a explicat că şi retenţie urinară în remisie. tumoarea a fost extirpată. ,,După un oarecare timp de la incident, doctorii au spus că sunt vindecat complet. Însă, de atunci s-a ales cu o incontinenţă urinară şi Din păcate, nu a durat prea mult bucuria. La trei ani fecală (stare patologică constând în neputința reținerii după operație, în 2008, boala a recidivat şi au început urinei sau a materialelor fecale), fapt care îl determină acele dureri insuportabile în picioare şi în spate”, îşi pe Peter să nu iasă din casă decât odată pe săptămână. s-a întors la vechiul său loc de muncă, o tâmplărie din Reghin, unde reghineanul ştia să realizeze complet toate fazele la seturi de berărie şi mese de parting.

caz social

Astfel că, din 2005 şi până în prezent, reghineanul a suferit trei intervenţii chirurgicale grele, a urmat tratamente de radioterapie şi chimioterapie la o secţie de oncologie, în urmă cărora şi-a pierdut părul şi a suferit mult din cauza durerilor lombare iradiate în membrele inferioare şi de o serie de tulburări sfincteriene.

ma mea şi a donat toate încasările de la Campionatul Naţional de Culturism şi Fitness, organizat la Reghin în 22 septembrie 2012. Plus că mi-a oferit și dânsul, prin intermediul unei persoane, suma de 1.000 de lei. Îi mulţumesc din suflet pe această cale acestui om care m-a impresionat prin solidaritatea sa umanitară”, a declarat Peter cu recunoştinţă în glas.

În ciuda bolii de care suferă, Peter nu este un om depresiv. Dimpotrivă, este un om plin de energie cât pentru două vieţi, căruia nu îi place să fie compătimit şi care se luptă cu toată forţa şi voinţa pe care o poate avea un om, pentru a câştiga „pariul cu viața”. ,,Nu am cerut niciodată sprijinul cuiva să mă ajute financiar. Eu fiind angajat la o firmă timp de trei ani, operaţiile au fost suportate o parte de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate şi o parte din economiile familiei mele. Nu am făcut niciodată campanii de presă sau de televiziune pentru cazul meu, însă singurul om care m-a ajutat, fără să cer sprijin, a fost domnul Gabriel Toncean, care nu m-a văzut niciodată personal şi pe care nici eu nu îl cunosc. Dânsul a auzit despre dra-

Ajutaţi-l pe Peter ! Are nevoie de sprijinul nostru! Oricine poate să-l ajute pe Peter cu o recomandare la un medic, cu o deplasare la o clinică de oncologie recunoscută, cu specialişti care să îi dea o şansă acestui tânăr, oameni care au trecut prin situaţii asemănătoare, poate o farmacie care să-l ajute cu medicamente, vată, tifon, pampers sau bani pentru cheltuielile mari pe care le presupune această boală cumplită. Oamenii care pot să-i spună o vorbă bună, de încurajare, să nu ezite să-l sune la numărul de telefon:

0754-581-229.

portrete reghinene

Simion Moldovan “Doresc să fac art oriunde aş fi“ ,,Desenul e fluid, nervos, sculpturile sunt cioplite frust, spontan, febril şi de obicei colorate strident. Fantezia lui inepuizabilă în zona grotescului e dublată de o judecată critică asupra imaginarului”, scriu despre artistul plastic criticii de artă.

a început de an l-am provocat la un dialog pe ,,îmblânzitorul de forme” Moldovan Simion, care este un creator neînţeles, pe nedrept, de unii reghineni şi apreciat la adevărata valoare de mulţi critici de artă din ţară şi din străinătate. Artistul, plecat din ,,oraşul viorilor” în anul 1982, a revenit la Reghin în urmă cu 12 ani, lăsând în urmă oportunităţile Bucureştiului sau ofertele venite din afara ţării de a se stabili în S.U.A sau Elveţia. Are o dorinţă arzătoare, să realizeze o galerie de artă în care să expună toţi artiştii locali, să creeze o emulaţie care, de ce nu, să se transforme într-un fenoen! Încă nu a reuşit, dar mai speră că autorităţile locale îi vor sprijini iniţiativa. Simion Moldovan a fost toată viaţa sa un „rebel fără pauză”, desfăşurând o activitate neîntreruptă în domeniul artelor, realizând câteva expoziţii personale în Statele Unite ale Americii, în Elveţia şi în ţară, având bifate în portofoliu zeci de expoziţii personale la cele mai importante galerii din Bucureşti, Timişoara, Tîrgu-Mureş, Cluj-Napoca, Bistriţa-Năsăud şi două expoziţii în municipiul natal, fără a mai pune la socoteală cele de grup şi busturile în bronz turnate de reghinean. Reporter: Ce mai face artistul plastic Simion Moldovan, dacă nu este secret? Simion Moldovan: Nu am secrete şi vreau să vă spun că arta pe care o facem noi, artiştii plastici, implică socialul şi, în general comunicăm cu publicul în mod direct, folosindu-ne de spiritul uman. Dar, în ce mă priveşte pe mine, aici în Reghin sunt destul de izolat şi încerc să lucrez cât mai mult bidimensional în desen, pictură şi tridimemsional în sculptură, încercând să transform creaţiile mele în instalaţii, acolo unde ideea domină, pentru că în lumea contemporană artiştii încep să comunice altfel decât o făceau cândva prin sculptura aşa-zisă tradiţională. Eu doresc să fac artă adevărată oriunde aş fi şi lucrez intens. De exemplu,

pentru 2013 mi-am propus câteva expoziţii şi sper să continuăm la Pădurea Rotundă, cea de a II-a ediţie a Taberei de artă contemporană în aer liber, organizată de Asociaţia K ARTE, pe care o vreau organizată cu mult mai multă forţă. Rep: Ştim că l-aţi cunoscut personal pe scriitorul şi artistul plastic Ion Vlasiu, puteţi să ne mărturisiţi două întâlniri cu maestrul care v-au marcat existenţa? S.M.: Nu pot să spun că am fost unul dintre apropiaţii artistului Ion Vlasiu, dar ne-am întâlnit de câteva ori la Bucureşti, unde eu aveam atelierul de creaţie şi de asemenea în Deda-Bistra. Ion Vlasiu este un nume

tă adevărată

portrete reghinene

important în zonă ca şi creator, dar personal îl privesc acum, uitându-mă în urmă, un personaj extrem de interesant. Eu îl consider însă un foarte bun scriitor, dar ca pictor şi sculptor am rezerve în comparaţie cu alţi artişti contemporani lui. Ca întâmplări mai interesante legate de Ion Vlasiu aş putea să vă dezvălui o mărturisire pe care mi-a făcut-o maestrul legată de cutremurul din 1977. Seismul l-a surprins pe Ion Vlasiu în atelierul său de creaţie din Bucureşti, moment în care acesta a încercat să se salveze alergând spre ieşire. Ajuns în stradă s-a impiedicat şi a căzut pe asfalt, moment în care pe un deget i s-a aşezat o pasăre. Deci, se pare că acea pasăre, în momentele acelea de panică a simţit că doar oamenii o mai pot salva. M-a impresionat această mărturisire, la fel de mult ca o altă întâlnire cu maestrul în care îmi povestea despre întâlnirile domniei sale cu Constantin Brâncuşi, despre care Ion Vlasiu se amuza, îmi spunea că avea aceeaşi înălţime ca şi mine, adică 1,65 cm. Întâlnindu-l de două ori la Paris, a rămas impresionat cum un omuleţ atât de mic a reuşit să cucerească o lume întregă cu talentul său. La scurt timp am aflat că în cadrul unui congres al Brâncuşologilor, desfăşurat la Tîrgu-Jiu, s-a prezentat livretul militar al artistului, care mi-a confirmat într-adevăr înălţimea lui, lucru care se pare că până la urmă nu este atât de important în artă. Rep: Aveţi o carieră impresionantă şi un palmares

de invidiat pentru orice aspirant la statutul de artist, dar care a fost cea mai dificilă lucrare pe care aţi executat-o? S.M.: Una dintre calităţiile mele este aceea că lucrez foarte repede. Nu ştiu dacă m-am născut cu acest har sau dacă l-am dobândit pe parcurs, dar fără a fi lipsit de modestie vă spun că am lucrări de dimensiuni mari pe care le-am finalizat într-o singură zi. Dacă trebuie să fac recurs la memorie, să amintesc o lucrare la care am muncit într-adevăr mult, cred că fost în perioada studenţiei. Îmi amintesc că la un moment dat am realizat un studiu după o capodoperă aparţinând lui Constantin Brâncuşi, la care am muncit circa 6 luni. Era vorba de ,,Ecorşeul” lui Brâncuşi, o sculptură a maestrului şi a profesorului de anatomie Dimitrie Gerota, care reprezintă un om jupuit, în mărime naturală, realizată la rândul ei după o lucrare grecească, unde sunt redaţi cu fidelitate muşchii şi tendoanele corpului uman. Apoi ar mai fi o „Pieta”, lucrare religioasă în lemn de stejar, la care am muncit mai bine de trei luni. Rep: Sunt convins că şi dumneavoastră, ca orice artist dealtfel, până să ajungeţi la statutul de care vă bucuraţi astăzi în rândul artiştilor profesionişti, aţi fost nevoit să faceţi şi multe sacrificii. Povestiţi-ne, vă rog, o întâmplare nefastă care v-a urmărit mult timp. S.M.: În general se spune că fiecare om este vinovat pentru ceea ce i se întâmplă. În ce mă priveşte, m-a urmărit foarte mult o amintire legată de intrarea mea la facultate. La sfârşitul anilor 70, când am dat admiterea la Insitutul de Artă din Bucureşti, erau

două reguli: ori să fii extrem de bun ori să ai un tată secretar de partid sau general de armată. Aşa că am dat de patru ori examen şi abia în 1982, după a cincea încercare, am fost admis. A fost o obsesie pentru mine şi mulţi ani după terminarea facultăţii încă mai visam noaptea că dau examen de admitere. Rep: Omul Simion Moldovan, ce nu îi poate ierta unui prieten? S.M.: Eu nu am prea mulţi prieteni, pentru că nu sunt o persoană foarte populară, dar în general, unui prieten e bine să îi ierţi multe. A şti să ierţi denotă o mare calitate şi cred eu că iertând, pe tine te pui în evidenţă, pentru că în astfel de momente îţi sunt testate, într-un fel sau altul, calităţiile. Eu sunt în felul meu un singuratic, dar îl am totuşi pe câinele meu Brad Pitt, pe care îl îngrijesc de 5 ani de zile. Mai sunt câţiva oameni la care ţin şi cărora cred că le-aş putea ierta aproape orice. Rep: Ce vă relaxează după o zi de muncă? S.M.: Îmi place să joc şah pe internet, eu împotriva computerului, care e reglat la nivel de profesionişti şi spun eu că sunt destul de bun. Mie îmi plac provocările. Totodată, mă relaxează plimbările cu Brad Pitt, care este cel mai bun prieten al meu. Mă relaxează muzica formaţiilor rock vechi, jazz-ul dar şi muzica uşor electronică, cum ar fi albumele formaţiei „Enigma” a lui Michael Creţu şi bineînţeles, îmi place să ascult, să simt şi să o descopăr pe Carmina Burana, care îmi dă de multe ori aceea stare necesară pentru creaţie. Dar îmi place la fel de mult să mă cuibăresc într-un fotoliul cu multe cărţi şi caiete de notiţe în jurul meu. Rep: Spuneţi-ne câteva lucruri pe care nu le ştiu reghinenii noştri despre dumneavoastră! S.M.: Aş putea spune multe lucruri de care sunt mândru, dar dacă ar fi să spun câteva care îmi vin acum în minte ar fi faptul că am făcut sport, am practicat boxul şi am jucat fotbal la Clubul “Avântul Reghin”, pe vremea când echipa era în divizia B.

portrete reghinene

Rep: Ce rol joacă banii în viaţa dumneavoastră? S.M.: Dacă m-ar fi preocupat banii, aş fi putut să îi fac fără prea mari probleme pentru că, de-a lungul anilor au fost multe lucrări la care am renunţat, dar care unor colegi de-ai mei le-a adus foarte mulţi bani. Scopul meu este să fac artă, în sens de performanţă, asta însemând idei şi rezolvări deosebite. Cred că cel mai bun răspuns la această întrebare este cel dat la un moment dat de Picasso în perioada sa de glorie, care a spus aşa: „Pentru realizarea unei creaţii mari, orice

artist trebuie să îşi depăşească faza materială”. Adică, dacă vrei să faci artă, nu poţi fi un artist sărac care vrea să creeze, iar dacă îţi propui să creezi doar pentru a face bani, clar, pierzi. Rep: Vă place lumea în care trăiţi? S.M.: Noi suntem un popor pătimaş, cu un destin frivol, cum spunea Cioran, deşi sincer să fiu lumea este frumoasă, însă se pare că oamenii nu mai sunt atât de interesanţi şi de frumoşi. Dar aşa merg lucrurile, nu sunt sigur că aceasta este cea mai bună direcţie socială spre care ne îndreptăm, însă poate criza economică ne învaţă să mai salvăm ce se mai

portrete reghinene

poate salva şi atunci finalul nu va fi unul tragic, dacă omenirea se va alege cel puţin cu o schimbare mentală la nivel mondial. Rep: Ce v-a readus la Reghin? S.M.: În anul 1998 m-am întors din Bucureşti la Deda-Bistra cu ideea de a lucra, de a ciopli, de a scrie o carte, de a medita şi a sta în natură, în acel peisaj fabulos al casei lui Ion Vlasiu. Însă, după o vreme am realizat că nu e locul meu, deoarece acolo e spiritul lui Ion Vlasiu „prezent”, acolo e lumea lui şi nu a mea. După un an şi jumătate m-am întors la Reghin, unde am găsit un spaţiu, un vechi atelier de tâmplărie pe care îl cunoşteam de pe vremea când eram elev şi frecventam şcoala de arte plastice. Acum lucrez aici şi chiar pot spune că, într-un fel există o „asemănare” între mine şi Brâncuşi, cu ghilimelele de rigoare, pentru că şi eu am casa-atelier. În casa-atelier de multe ori sunt mai creator când nu fac nimic, pentru că atunci când eşti în esenţa lucrurilor observi mult mai

uşor o sumedenie de amănunte interesante pe lângă care oamenii trec fără să le observe. Rep: Se pare că autorităţile locale vor să cinstească memoria Cardinalului Alexandru Todea, prin ridicarea unui bust. Aţi fost contactat de autorităţi să vă ocupaţi de acest proiect? S.M.: Nu şi eu nu pot să hotărăsc asta. Dar adevărul este că mergeam destul de des la slujbele religioase ale Cardinalului, iar într-o zi i-am cerut permisiunea să îi fac un bust şi, oarecum, părintele m-a binecuvântat în sensul de a-l face. Am creat un portret din gips în perioada respectivă, dar la scurt timp ierarhul a trecut la cele veşnice şi bustul nu a mai fost turnat în bronz. Însă recunosc că îmi doresc foarte mult să îl realizez acest bust. L-am cunoscut, l-am simţit, l-am iubit, l-am respectat pe Alexandru Todea, care era un părinte spiritual de o deosebită fineţe, profund şi categoric, înţelegător şi delicat pentru cei care îi cereau sfatul şi cred că aş putea să fac un bust foarte reuşit al Cardinalului pentru Reghin. vezi pe www.reghinulnostru.ro fotografii cu lucrarile artistului

Interviu cu inspiraţia:

Adina Pescăruș

m fi tentaţi să credem că inspiraţia vine numai din lucruri grandioase, vizibile şi chiar palpabile. Nu cred că mai este nevoie să ne întrebăm “de ce?”, trăind într-o lume din ce în ce mai superficială! Şi totuşi, entuziasmul creator vine din lucruri simple şi puţini sunt oamenii înzestraţi cu talentul dezvoltării acestuia. Dar şi mai puţine sunt persoanele care dezvoltă în paralel vocaţii, punând inspiraţia ca piatră de temelie la împlinirea acestora. Una dintre aceste persoane are doar 17 ani şi este elevă a liceului “Lucian Blaga”, în clasa a XI-a, profilul matematică-informatică-engleză intensiv. Adina Pescăruş – căci despre ea este vorba – a fost înzestrată de Dumnezeu cu un talent literar deosebit, obţinând peste 100 de diplome la diferite concursuri şi competiţii, printre care şi 5 olimpiade naţionale, unde a obţinut 3 premii speciale şi 2 menţiuni. A studiat vioara timp de 8 ani, în prezent fiind membră a orchestrei Casei de Cultură “Eugen Nicoară”, sub îndrumarea domnului Ioan Conţiu. Totodată, în cadrul liceului participă alături de psihologul şcolar Bojte Kinga şi la diverse campanii şi acţiuni de voluntariat în sprijinul vârstnicilor dar şi a tinerilor cu nevoi speciale asistaţi, aflaţi în centre de îngrijire şi case de copii. Nu mare mi-a fost mirarea când la întrebarea “ce ai vrea să urmezi după terminarea liceului?” am primit un răspuns hotărât: “Medicina!” Reporter: Ce exemple ai avut până în prezent? Adina Pescăruş : Înclinaţia spre studiu a pornit din familie. Părinţii m-au sprijinit mereu, fără a mă orienta spre vreo materie anume. Din punctul acesta de vedere le mulţumesc, întrucât m-au ajutat să-mi dezvolt mai multe laturi. Nu pot să zic că am avut probleme la vreo materie, tocmai pentru că nu m-am axat pe ceva ce-mi place. Curiozitatea m-a făcut să vreau să ştiu câte puţin din toate. R. : Scrierile literare ţi-au fost foarte apreciate în cadrul concursurilor şi olimpiadelor la care ai participat. Cum ai început să scrii ? A.P. : Pregătindu-mă pentru olimpiadele de limba şi literatura română încă din clasa a V-a, mi-am dat seama că sunt apreciată din punct de vedere literar, iar acest lucru mi-a dat o oarecare siguranţă şi încredere în mine. Talentul, dacă pot să-l numesc astfel, l-am

portrete reghinene

dezvoltat cu timpul, fiind doar un hobby şi nu o prioritate, cel puţin nu momentan. R. : Ce te-a determinat să te pregăteşti din timp pentru admiterea la Facultatea de Medicină ? A.P. : Imi place foarte mult biologia şi recunosc că mă fascinează tot ceea ce înseamnă corp uman. De asemenea, îmi place să lucrez cu oamenii şi realizez complexitatea acestei meserii. Nu am ştiut dintotdeauna că asta vreau să fac. A venit natural şi sunt sigură că asta mă reprezintă cel mai bine. R. : Cum crezi că arată latura practică a acestei meserii? A.P. : Pregătirea pentru probele practice a olimpiadelor mi-a dezvoltat atât abilităţile de comunicare cât şi pe cele de aplicabilitate. Proba practică pentru olimpiada naţională de biologie a necesitat o pregătire temeinică, prin vizualizare de mulaje, preparate microscopice, mici experimente, lucruri care m-au adus mai aproape de meseria pe care vreau să o îmbraţişez. Eu cred că trebuie dezvoltate în paralel mai multe laturi, cum ar fi : comunicarea, observarea, răbdarea, dedicarea. Latura practică implică oameni, cu tot cu sentimente. Pe lângă multitudinea de informații învățate, cred că latura umană trebuie să aibă un punct foarte bine definit în această meserie. Și, dacă ar fi să definesc „latura practică” într-un singur cuvânt, ar fi „implicare”. R. : Ce anume îţi place să faci în timpul liber? A.P. : În puţinul timp liber de care dispun, îmi place să citesc, să cânt la vioară, să fac fotografii şi să călătoresc. Îmi place diversitatea, îmi place să cunosc oameni şi locuri noi. Dar cel mai mult îmi plac acţiunile de voluntariat pe care reuşim, împreună cu echipa din care fac parte, condusă de doamna profesoară Bojte Kinga, să le realizăm. R. : Cum reuşeşti să-ți organizezi un orar atât de activ ? A.P. : Nu este uşor, dar atunci când eşti motivat este mai simplu. Sunt activităţi obositoare din punct de vedere al timpului, dar recreative. De exemplu, mă văd şi în timpul facultăţii implicată în acţiuni de voluntariat, dar mai ales făcând parte din orchestra Casei de Cultură. Sunt activităţi ce m-au dezvoltat şi mi-au dat încredere în mine. Timpul petrecut alături de oameni este cel mai valoros si unul dintre cei mai buni profesori ! R. : Cum te-ai caracteriza în câteva cuvinte ? A.P. : Ambiţioasă, creativă şi optimistă.