Rocanotherworld2018 day1 by Opinia Studenteasca

BE CURIOUS. BE DIFFERENT. BE FOR OTHERS www.opiniastudenteasca.ro

/opiniastudenteasca

e‐mail:redactia@opiniastudenteasca.ro

ARGUMENT

Hai să ne rostogolim pe pîrtie

Experien]a autentic\ de PRESĂ STUDENȚEASCĂ

l Anul XLIV l 22 iunie 2018 l IAȘI l EDIȚIE SPECIALĂ l FESTIVAL ROCANOTHERWORLD l GRATUIT

Scena, statul nostru paralel

Deși mă plîng mereu că Iașul e un oraș subdezvoltat, cu un hău tot mai mare de la un an la altul între potențial și realizări, măcar în privința evenimentelor se mișcă cît de cît lucrurile în ultima vreme. Afterhills, Hangariada, La Vie, Street Delivery sînt doar cîteva dintre festurile unde poți să-ți întîlnești bula din social media la o bere sau un pahar de vin și o vorbă. Să nu mai zic de Rock ‘n’ Iași, variantele in și outdoor, care se desfășoară deja de 11 ani. Și apoi e Rocanotherworld, festivalul meu de suflet din orașul ăsta mic și amărît, care transformă timp de cîteva zile pîrtia de ski din Iași întrun loc neîncăpător pentru toată energia pozitivă eliberată acolo. Festivalul are un caracter aparte față de toate celelalte evenimentele similare în primul rînd pentru că a apărut într-un context total deosebit, la intersecția dintre suferință și visare, născîndu-se din dorința unor oameni de a duce mai departe amintirea unui drag prieten al lor; și, în al doilea rînd, pentru că reușește să adune în peticul ăla mărunt și înclinat de pămînt o parte din oamenii ok ai Iașului. Cine a

Ioan STOLERU senior editor ioan.stoleru@opiniastudenteasca.ro

trecut pe acolo chiar și într-una dintre cele trei zile de fest știe la ce mă refer, la atmosfera deosebită de pe pîrtie, diferită de aceea de la alte evenimente. Oameni cu prieteni și colegi, copii rostogolindu-se pe iarbă, doggos alergînd după frisbees; pentru un weekend pîrtia de transformă într-un sătuc prietenos, împrejmuit de muzică și copaci. Anul trecut, pe lîngă pîrtia de ski, muzica, teatrul, atelierele și celelalte activități Rocanotherworld au avut loc și la Ciric, pe Lăpușneanu și în curtea Casei Pogor. Acum evenimentele care nu-s la pîrtie s-au mutat la Hala FIX - una dintre cauzele susținute de organizatori cu ocazia festului, altruismul făcînd parte din filosofia evenimentului. Pentru cine nu vrea să piardă din activitățile din program, recomand o vizită pe pagina de Facebook a festivalului, cu trimiteri către paginile nișate ale evenimentelor (Rocanotherworld, Electronic, Acoustic și Genesis). Ca de obicei, intrarea la fest e gratuită, însă cei care vor să susțină una sau mai multe dintre cauzele promovate o pot face prin diferitele brățări puse la dispoziție de organizatori. Spre deosebire de anul trecut, acum vin și cîțiva artiști internaționali (Cehia și Marea Britanie), încă un semn că festivalul ăsta are tot potențialul să crească de la un an la altul și să mai înfrumusețeze, măcar pentru cîteva zile pe an, orașul ăsta prăfuit și înapoiat.

POVESTEA LUI 2016

EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018

Cel care strălucește în continuare Ioan STOLERU ioan.stoleru@ opiniastudenteasca.ro În 2007 – 2008, cînd eram în anul I de facultate, erau trei rockoteci în Iași. Duminica în Flamingo, sîmbăta în Lady in Red și miercurea în XS Club, la subsolul Hotelului Unirea. Încă de la început, DJ-ul serilor de miercuri, din XS, mi-a atras atras atenția prin muzica pe care o punea, combinînd hituri mai vechi cu chestii noi, nu neapărat underground, dar în orice caz mai puțin cunoscute. Țin minte că m-a mirat să aud UNKLE (doar ce scoseseră albumul „War Stories” în iunie 2007), așa că m-am dus la pupitrul DJ-ului să-l felicit. Deși nu prea ne auzeam în gălăgia aia, cumva ne-am înțeles din priviri și, după seara respectivă, de fiecare dată cînd veneam acolo și mă vedea, punea și un Chemistry sau Burn my Shadow de la UNKLE. Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Ioan Dan Niculescu, sau Roca, cum îi spuneau prietenii, au fost influențați de el într-un fel sau altul. Cu

”

ajutorul lui s-au legat prietenii, idei de proiecte și afaceri, iar unii și-au găsit iubitul sau iubita și chiar s-au căsătorit. I-a marcat pe cei cu care a intrat în contact prin firea sa generoasă și iubitoare. Mulți și-l amintesc nu doar ca un designer, antreprenor, gurmand sau călător, dar și un „deschizător de suflete”. I-a ajutat pe prieteni să-și găsească drumul atunci cînd se simțeau pierduți, fie doar și printr-o discuție tovărășească. Era genul de om care intra într-un loc și imediat își făcea prieteni și care avea puterea să calmeze spiritele încinse într-o discuție mai aprinsă, fiind mereu un om calm și un bun mediator.

„Ai cumva o păturică?” Roca a coordonat campania online a lui Klaus Iohannis la cursa pentru prezidențialele din 2014 și așa a devenit cunoscut pentru mulți la nivel național, însă cei care i-au fost aproape în timpul vieții și-l amintesc pentru mult mai multe lucruri, fiind mereu plin de idei și implicat în tot

IOAN DAN NICULESCU x ROCA y

Am înv\]at de la apus c\ e important s\ la[i o culoare frumoas\ în urm\ dup\ ce str\luce[ti.

felul de proiecte. Este fondatorul Argo, agenție de branding și design premiată la nivel național, a creat „Doamne Ferește”, primul brand de sos iute premium din România și a salvat viețile a sute de cîini comunitari, fiind inițiatorul „Ai cumva o păturică?”, acțiune care a ajuns să fie cel mai mare eveniment caritabil din România pentru animalele abandonate. Evenimentul a crescut de la an la an și a continuat să se țină și după plecarea lui Ioan. La ediția din decembrie 2016 s-au strîns șase tone de mîncare în doar trei ore. Apropiații spun că asta era una dintre slăbiciunile lui, grija față de animale, iar casa lui de pe strada Vasile Pogor era mereu și un colț de primajutor pentru animalele abandonate. „Nu de puține ori se întîmpla să meargă cu mașina prin oraș, să vadă o pisică sau un cîine rănit și să-l ia, să-l ducă la veterinar. După s-au învățat și prietenii lui să facă la fel. Și mie mi s-a întîmplat. Am văzut o pisică accidentată și am sunat-o pe fosta lui prietenă să-i cer ajutorul”, povestește George Pleșu, unul dintre prietenii buni ai lui Roca, pe care îl cunoștea din copilărie.

„Doamne Ferește” La 30 de ani, după o călătorie de cîteva luni în Thailanda, s-a îndrăgostit de țară și de Asia de Sud-Est în general, de atunci tot căutînd să revină. A ajuns chiar să considere Thailanda a doua lui casă și a promovat-o cît a putut în România, în același timp încurajîndu-i pe cei care vor să călătorească și să lucreze și ei de pe drum, digital nomads, așa cum și el ajunsese s-o facă pe unde se plimba. A mai fost apoi în Vietnam, Cambodgia, Malaezia, Bali. Mai tîrziu, avînd deja un apetit pentru țările străine, după o excursie în Mexic, i-a venit ideea celebrului muștar, „Doamne Ferește”, și atunci i s-a zis „Ioan Botezătorul”. Fiind pasionat de bucătărie, după fiecare plecare își chema prietenii la el acasă pentru a le găti ceva învățat în drumeție.

Amfitrionul rockului Împătimit al muzicii, este cel care a adus petrecerile rock în Iași, „Rock Nights”, unde-l urmau fanii, fie că se țineau în Hotel Traian, Hotel Unirea sau în Tudor. De aici îi vine și porecla, pentru că era omul care punea rock în Iași. Ioan Dan Niculescu era mare fan Anathema, trupă pe ai cărei membri i-a și cunoscut, ba chiar l-a găzduit pe Dun-

can Patterson, fost membru, la el acasă. Formația românească preferată era Firma, unde e și tizul lui (pe solist îl cheamă Rocca), pe care i-a impresionat la ultimul lor concert din Iași la care a mers. După ce au terminat de cîntat, s-a dus să facă cunoștință cu membrii trupei și le-a dat un DVD cu o înregistrare a unui concert mai vechi de-al lor pe care băieții n-o mai aveau.

*** Pe 2 iunie 2016, la doar 37 de ani, Roca a plecat dintre noi. Și, așa cum colegii de trupă i-au cîntat lui Syd Barrett „shine on you crazy diamond” în 1975, pentru că și-a lăsat amprenta pe viețile celor care l-au știut, la fel îi cîntă și acum lui Roca, an de an, cunoscuții și tovarășii.

POVESTEA DIN 2016 EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018

Rocanotherworld — o minune nu se face `n mai mult de trei zile

Aryna CREANGĂ aryna.creanga@ opiniastudenteasca.ro

„Era 19 iunie 2016; pe 23 trebuia să fie ziua de naștere a lui Roca, așa că peste fix trei zile ne-am trezit în mjlocul unui festival – era un haos total. Nimeni nu știa exact ce face, cum face, unde face.” Așa-și amintește Marius, cel mai bun prieten al lui Roca, ediția de acum doi ani, în care toți au început să „Rocanotherworld”. De fapt, așa nu-și amintește. Dacă stai să iei la rînd apropiații lui Roca și să-i întrebi ce anume s-a petrecut acum doi ani, de unde-a pornit și cum s-a născut festi-

”

valul ăsta, o s-ajungi, la un moment dat, să crezi că s-a inventat singur – sau că l-a inventat Roca. Le-a șters mințile tuturor, de undeva de sus și i-a controlat pe toți printr-un playlist pus bine la punct – ca pe vremea cînd punea muzică în fostul XS. Le-o fi zis prin versuri ce și cum să facă – și-așa s-au trezit toți la un concert, cînd el trebuia să facă 38 de ani. Într-un fel, pare să aibă sens. În toate celelalte feluri, nu prea poți să-ți explici, așa că n-ai decît să lași totul să se reducă la un soi de magie sau la cîteva vorbe de duh. „Din alea filozofice, cum spunea el tot timpul, de ți se părea că spune cine știe ce învățătură dintr-o

MARIUS URSACHE

Degeaba încerc eu s\-mi aduc aminte ceva amuzant, ceva haios sau vreo povestioar\ cu el – Roca-i o poveste în sine, cu toate lucrurile mici care-mi trec prin cap atunci cînd m\ gîndesc la el.

experiență de viață strînsă mult timp. Vai, Doamne, da’ uneori zicea așa niște prostii!”, rîde Marius Ursache.

Mini-picnicul care s-a făcut festival cînd a crescut mare Dacă totuși te încăpățînezi să te lipești de memoria fiecăruia și să aduni de prin fiecare cotlon cîte-o bucățică din ce-au simțit anul trecut la festival, ai să ajungi așa, parcă urmînd un fir invizibil de ață care te duce înapoi în timp, pe pîrtia de schi din Copou. O să-i găsești acolo sigur pe Marius, pe Radu Popescu, pe Adrian Mocanu, zis Max, și pe Patricia Butucel. Ei o să se comporte ca și cum Roca ar fi încă prezent – nu într-un tatuaj bătut în piele, nu pe sigla vreunui tricou sau pe scenă, prin versurile trupelor lui preferate – ci printr-o poftă de viață contagioasă, pe care-au moștenit-o de la el. „Așa era Roca – optimist; și ne trăgea pe toți după el”, zice Radu și-și amintește că „după necazul ăsta care s-a petrecut cu Roca, toți am fost tare tulburați, dar cumva, a fost acolo, chiar la înmormîntare, o schemă tare ciudată”. Pare cabia acum se dumirește de lucrul ăsta și, după o pauză scurtă, începe să povestească cu o voce ușor copilăroasă cum, de fapt, la „prăpădul” de acum doi ani s-au întîlnit o groază de prieteni, care nu se mai văzuseră de ani de zile. „Ne-am întîlnit acolo toți, tulburați de dispariția lui, și ne-am dat dintrodată seama cît de blegi sîntem că nu ne vedem, sau că ne vedem atît de rar.” Pentru că părea ciudat să nu-l sărbătorească, Patricia, care-l cunoscuse pe Roca atunci cînd a trebuit să-și scrie lucrarea de disertație despre campania online a președintelui Iohannis și-a avut nevoie de ajutorul lui, a avut o idee. „Eram în Turcia cînd el a murit, n-am reușit să particip la înmormîntare, dar am zis că trebuie să facem ceva prin care să-i ducem numele mai departe.” A vorbit cu Marius cînd s-a întors acasă și i-a propus ca în ziua în care urma Roca să împlinească 38 de ani, să facă un picnic micuț undeva, pe malul unui lac; să cheme niște trupe locale mișto, să invite prietenii lui și să petreacă toți o zi împreună. Cînd cei de la „Fine it’s Pink” au auzit despre asta, i-au contactat și le-au spus că indiferent de unde o să aibă loc evenimentul, ei or să-și aducă instrumentele și-or să cînte pentru Roca. „Am făcut

un eveniment pe Facebook, să mai afle și ceilalți oameni apropiați lui și ne-am trezit, pe la 12 noaptea, că erau aproape 500 de oameni care bifaseră că vor să participe.”

România — Albania, 0 — 1 pentru Roca De la picnic la festival n-a fost un proces de tranziție prea complex. Jucau România și Albania, pe 19 iunie. La Boltă, la una dintre mesele din bar, stăteau Marius, Radu și Max – prietenii lui Roca. „Din discuție în discuție am ajuns la evenimentul ăsta și-atunci Max mi-a spus că sigur putem s-aducem și alți oameni, de la București – să facem asta că ne-ajută el financiar”, povestește Marius. Era cam neîncrezător și-atunci știe sigur că a încercat să le explice celorlalți doi că astea-s evenimente care se fac în timp, nu în trei zile – „cine să vină să-ți cînte în trei zile?”. Max i-a zis atunci să se mai gîndească. „Și m-am gîndit. M-am gîndit că la ultimul concert la care fusesem cu Roca era la Rock’n’Iași, unde cîntase Alternosfera, care lui îi plăceau mult.” Și s-a gîndit atunci – „oare cum ar fi să vină Alternosfera?”. Radu-și amintește clar că toată decizia asta pe bune s-a luat în maxim două ore – „cît am stat noi la Boltă, după meci”. Știe sigur că erau ei trei la masă, c-au cerut o foaie de la Petrică, ospătarul, și-au început să noteze repede pe ea tot ce s-au gîndit c-o să le trebuiască – de la apă, la chioșcuri și la „tot felul de trăsnăi din astea.” A doua zi, au început să dea telefoane și parcă de-aici, tot concretul a început să se piardă. „Au fost o grămadă de prieteni care ne-au sărit în ajutor. În final, am avut patru trupe care-au urcat pe scenă – Firma, Byron, Alternosfera și Fine it’s Pink – și la început a fost o improvizație făcută de noi – am cîntat chiar și eu”, zice Marius, încercînd să-și amintească ce s-a petrecut, de fapt, în cele trei zile de organizare. Toți prietenii care-au auzit de ideea de proiect a băieților au început să dea telefoane, să contacteze oameni care-ar putea ajuta.

Un festival de „Doamne ferește” Anul trecut, în 2017, oamenii lui Roca au putut să facă din timp liste

cu cîtă apă și cîte chioșcuri au nevoie și a ieșit un festival de „Doamne ferește”. Iar ziua lui Ioan Dan Niculescu nu a mai fost sărbătorită doar cîteva ore, ci timp de trei zile, pe 9, 10 și 11 iunie. În Copou, pe pîrtie, la Casa Pogor, în Skin sau pe Lăpușneanu, zeci de trupe și artiști au cîntat, au dansat, au gătit și au pictat la Rocanotherworld. 25.000 de participanți, fie că l-au cunoscut pe Roca, au auzit de el de pe la prieteni sau pur și simplu au citit undeva despre festivalul acesta fain, și-au luat cearșafuri colorate și le-au întins pe pîrtie, printre biciclete, căței și copii de cîțiva ani care dansau pe melodiile sau pe mixurilor celor care au urcat pe scenă. Trupe precum Firma, Fine, It’s Pink, Byron, Subcarpați, Luna amară sau Baba Dochia au venit să cînte la Iași, la un festival în care oricine a vrut a putut să dea o mînă de ajutor, pentru a-l face să semene și mai mult cu ce a fost Roca. Iar anul trecut, cei care au participat la Rocanotherworld au putut să doneze pentru „Casa Share” și pentru padocurile din jurul orașului – pentru că Ioan Dan Niculescu organiza anual campania „Ai cumva o păturică?”, în care strîngea bani pentru cîinii fără stăpîn. Cei care șiau dorit să adopte un patruped, au putut să ia unul acasă din curtea Casei Pogor, unde cîțiva căței au dormit pe iarbă și s-au lăsat alintați de cei care au trecut în perioada 9-11 iunie pe acolo. Lîngă ei s-au improvizat jocuri și ateliere de gătit, în timp ce pe Lăpușneanu s-a pictat pe pînză, s-au realizat graffiti, s-a mixat, iar Ilinca Istrate și Pogany au intrat în vorbă cu trecătorii. Rocanotherworld 2018 va fi pe pîrtia de schi, unde se vor auzi trupe precum Am Fost La Munte și Mi-a Plăcut, Nava Mamă, Nouă ani lumină, Șuie Paparude, Neuronspoiler (UK), și la Galeriile Genesis din zona fostei Fabrici Moldomobila, unde participanții pot participa la street food și pot asculta muzică indie și electronică. Iar anul acesta, deși intrarea nu se plătește, cei care vin să vadă la festivalul organizat de prietenii lui Roca pot să susțină artiștii independenți, Hala Fix – cel mai mare teatru independent din țară – sau festivalul, cumpărîndu-și brățări de acces de 50, 100 și 150 de lei. Pentru că, la urma urmei, nimeni n-ar putea să „Rocanotherworld” de unul singur.

#CAUZE

EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018

Un festival pentru teatru [i pentru arti[ti

cum trei ani, chiar de ziua lui Roca, o mînă de oameni puneau la cale un picnic prin care să-l sărbătorească și care avea să se transforme într-un festival. Acesta nu s-a oprit nici anul următor, astfel că acum, în cel de-al treilea ceas, a prins forma unui manifest pentru artă. Cauza principală a celei de-a treia ediții este Hala FIX, locul unde a început să se scrie povestea teatrului independent ieșean, pe care oamenii vor putea să-i sprijine printr-un bilet de 100 de lei, pentru că anul acesta Rocanotherworld e despre „be for others”.

”

Mişu meştereşte ceva sus, „în birouri”, acolo unde își petrece timpul cel mai mult. Îl aud cînd coboară scările și o văd pe Dona, o cățelușă maronie cu pete, cum țîșnește ca un fulger să-l întîmpine. Sîntem pe strada Bucium, nr. 34, undeva prin Baza 3. Aici s-au mutat cei de la Teatru FIX cînd au decis să părăsească sediul din Centru. Inițial, decizia a venit ca urmare a întîmplării de la Colectiv, dar mai apoi au aflat că și chiria urma să se mărească atît de tare încît nu și-ar mai fi permis-o oricum. Dacă ești prima dată în hală n-ai cum să nu rămîi mut de uimire, suficient încît să fii nevoit să-l rogi pe Mișu să repete ce-a zis pentru că tu erai prea ocupat să schimbi priviri cu chipurile de pe pereți. Hala FIX se întinde în fața ta cît vezi cu ochii și e împărțită în mai multe camere. Mișu știe exact ce ar trebui să se întîmple în fiecare și îți arată entuziasmat unde urmează să fie construit vreun perete sau unde va fi cafeneaua. Hala trebuie să adune sub acoperișul său două săli de teatru, una de evenimente, o sală de workshopuri, una de expoziții, cîteva camere de cazare pentru artiștii invitați și cîteva vestiare. Pînă acum, dintre toate cele pe care și le-au propus, trupa FIX, adică Stanca Jabeniţan, Mişu, Maria Comârlău

şi Paula Creţu, a reușit să termine aproape în totalitate o sală de teatru și un spațiu pentru evenimente.

NĂSCUT LA FIX În sala în care se află scena, figurile de pe pereți, desenate în nuanțe de gri, se împletesc perfect cu scările metalice care te urcă la celălalt nivel. Scările astea au fost făcute tot de Mișu, care, încercînd să scutească cît de mulți bani cu putință și să înainteze astfel lucrările, a învățat să sudeze și să facă mobilă. „Scena-i făcută tot de noi”, îmi spune Mișu cu mîndrie, și își plimbă privirea prin camera imensă, de parcă ar aștepta să-și audă ecoul. Mișu e din Iași și după ce-a terminat aici Liceul de Artă „Octav Băncilă”, a plecat în Tîrgu Mureș unde a studiat Teatru și Management. În Tîrgu Mureș a cunoscut-o și pe Stanca, soția sa. Pe cei doi i-a unit atunci ce-i unește și acum – teatrul. Ea i-a fost mai întîi colegă de facultate, apoi de scenă și n-a fost mult pînă să-i devină tovarășă de viață și complice absolut în toate încercările de a susține teatrul independent. Mișu a început să facă teatru în Tîrgu Mureș, prima dată în cadrul Teatrului Național și mai apoi în cel independent. „Chiar am vrut să fac

MARIA COMÂRLĂU

Ideea căutării unui nou spațiu a venit în primul rînd ca o măsuă de precauție, fiind conștienți că soarta spațiilor independente e în general aceea de a se muta dintr-o chirie în alta, dar și din dorința de a ne dezvolta și de a duce la un nou nivel ceea ce am început în centru. În momentul în care chiria în vechiul spațiu a crescut exponențial, am decis că mutarea cu totul la Hala FiX e soluția cea mai potrivită, chiar dacă logistic nu eram pregătiți pentru un pas atît de mare, avînd în vedere dimensiunile noului spațiu. Astfel, anul acesta noi suntem principala „cauză” a celei de-a treia ediții a festivalului Rocanotherworld. Din donațiile strînse în cadrul festivalului ne propunem să achiziționăm un sistem de sunet care e absolut necesar pentru organizarea oricărui eveniment la cele mai înalte standarde. Lipsa fondurilor face ca lucrările să înainteze destul de încet, dar sperăm ca pînă vin din nou temperaturile scăzute să reușim să asigurăm încălzirea spațiului într-un fel sau altul, pentru a putea organiza evenimente și iarna, pentru că iarna trecută doar camera de birouri a fost încălzită dar chiar și așa am lucrat cu gecile pe noi și la temperaturi nu foarte prietenoase. Cu ajutorul celor care își doresc să fie alături de noi, sperăm să organizăm cît mai multe evenimente, cît mai curând, principalul scop fiind acela de a reuși să ne jucăm spectacolele deja produse, de a aduce în Iași alte spectacole ale teatrelor independente din țară și nu numai și de a genera noi experiențe creative în acest spațiu numit HALA FiX.

un teatru independent acolo, doar că nu am găsit parteneri, așa că atunci cînd am consumat tot ce se putea din zona culturală, m-am întors la Iași, mai aproape de familie”, mărturisește Mișu în timp ce se sprijină de unul dintre pilonii din sală. Inițial venise în Iași doar pentru un spectacol, dar s-a decis că n-ar fi rău să rămînă și să facă o comunitate de teatru și aici. Stanca, soția sa, lucrase și ea în cadrul Teatrului Național din Tîrgu Mureș, dar n-a stat pe gînduri cînd a fost cazul să-l urmeze. În 2011 și-au materializat dorința de a face teatrul independent să prindă voce cînd a apărut pe hîrtie Teatru FIX, o cămăruță aflată la subsolul unei clădiri de patrimoniu de pe Cuza Vodă. În mai 2012, micuța încăpere, o îmbinare reușită între o cafenea și un loc unde se putea face teatru, s-a deschis prima dată și acolo a început să se creeze familia FIX. „Ce am vrut noi să facem a fost să construim un spațiu și să sprijinim tineri ca noi”, spune Mișu și îşi plimbă ochii peste bucățile de mobilier din hală, ordonate lîngă cîteva șiruri de scaune puse unul peste celălalt. Sînt vreo șase teatre independente în țară și majoritatea fondatorilor lor i-au fost colegi sau prieteni lui Mișu. Și ei au luat-o la pas din Tîrgu Mureș, doi către București și alții către Oradea sau Cluj. Toți au pornit cu aceeași speranță – c-au să facă oamenii să vorbească și despre teatrul independent, la fel de mult cum se vorbește despre cel de stat. Cînd s-a întîmplat tragedia de la Colectiv, cei de la FIX au fost nevoiți să-și închidă ușile. Au încercat să facă locul să funcționeze din nou, dar n-a mai fost posibil. Ca să nu-l părăsească de tot, Mișu, Stanca și echipa au fost dispuși să dea cămăruțele lor de acolo studenților pentru repetiții, dar cum n-au găsit pe nimeni care să vrea să-și asume asta au abandonat de tot locul și s-au mutat în una dintre fostele hale ale fabricii de mobilă Moldomobila.

Din teatru nu se cîștigă bani, doar se consumă Cînd au preluat ei Hala, pereții erau albi, iar locul era gol. Lucrurile au început să prindă mai multă culoare cînd în procesul de amenajare a locului li s-au alăturat și vecinii de la Hubrica, care prin intermediul a trei mişcări, pe care le-au numit Gathering 1, 2 şi 3 au transformat, prin implicarea artiştilor, clădirile din jur şi sala de evenimente a celor de la FIX în adevărate manifeste artistice. Dacă vrei să intri în sala de evenimente a celor de la FIX trebuie să te afunzi în gura larg deschisă a unui ciclop. Dacă după ce i-ai trecut pragul îţi întorci privirea îndărăt o să vezi cum o fetiță brunetă, cu ochi mari și blînzi, te privește drăgăstoasă din dreptul ieșirii. În așa libertate au ales cei de la FIX să-și construiască zilele, chiar dacă a-

menajarea locului și lupta continuă pentru teatrul independent le mai îneacă uneori moralul. Fiecare lucru construit pentru Hala FIX s-a făcut din economiile lor și ale părinților, care n-au putut să se dea înapoi sau să-i supere cu vreo vorbă descurajatoare chiar dacă sînt conștienți că toți banii lor se duc aici. „Din teatru nu se cîştigă bani, doar se consumă. Pînă în Colectiv, Teatru FIX creștea așa că le-am explicat alor mei că asta este ceea ce trebuie să facem și aici”, spune Mișu și se uită blînd la Stanca, cerînd încurajare. Și-a propus ca în săptămîna ce vine să meargă la bancă și să facă un credit pentru că au rămas deja fără bani și lucrările au stagnat. „Ne-am asumat să facem locul ăsta și în jurul lui să construim o comunitate. Și apoi, da, să sprijinim comunitatea aia”, adaugă Mișu și poți să vezi cum i se luminează fața. Dacă n-ar face asta, unde s-ar mai duce toți tinerii ăștia care ies de pe băncile școlilor de teatru și care n-au unde să muncească? Ei au renunțat să mai urce pe scenă și se ocupă acum de partea administrativă, dar trebuie să se asigure că tinerii or să iasă din „blocajul ăsta” și-au să urce ei. Visul lor e să construiască o școală de teatru și acolo să încurajeze proiecte ca cele pe care le-au făcut în cămăruța din vechiul sediu FIX, cînd spectacolele se făceau doar după repetiții în care regizorul, autorul piesei și actorii stăteau față în față și repetau împreună ceea ce avea să se vadă pe scenă. Pentru a avea însă șansa să facă asta, cei patru-cinci oameni de la FIX au organizat mai multe acţiuni de încurajare a oamenii ca să vină să vadă noul spațiu și să-i determine astfel, măcar pe cîțiva dintre ei, să ia parte la o campanie de crowdfunding. Dacă lucrurile n-au să se miște așa, Mișu și Stanca o să le facă s-o ia din loc altfel. În timp ce Stanca e mereu pe drumuri, încercînd să mute cît mai repede lucrurile din vechiul sediu în cel nou, Mișu nu lipsește nicio zi din Hală.

*** „Singura modalitate e să mergi pînă la mama naibii de capăt! Pînă la urmă acolo trebuie să ajungem orice ar fi. Eu sînt împăcat cu asta”, spune Mișu și rîde complice către Stanca. Ea chicotește vesel și-i răspunde amuzată –„da, suuuper!”. În Hala FIX e veselie. Cei patru-cinci oameni de la FIX încep să se adune și curînd ai impresia că ai nimerit în mijlocul unei reuniuni de familie. Ies pe ușa halei și în urechi încă îmi răsună cuvintele lui Mișu, ca un ecou – „dacă treaba asta o să fie un eșec sper să fie unul apoteotic și să se vorbească în sfîrșit despre drepturile teatrului independent”.

#TESTIMONIALE EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018

Curios, diferit și pentru ceilalți

Lumea din urma lui Roca Marius URSACHE — Antreprenor (Grapefruit, Eternime) Eu am fost coleg de clasă cu vărul lui, cu Bogdan, care mi l-a prezentat cînd eu eram prin clasa a V-a. El era într-o fază a vieții în care compunea muzică, cu ghilimele – adică tortura clapele pianului de-acasă, o pisică, pe soră sa – înregistra el melodiile trupei pe care o avea; iar trupa se numea TORKYLLOR și i-am făcut inițial cîteva coperți, după care am început să facem schimb de muzică. Eu treceam pe la el, povesteam cu el tot felul de prostii – am avut o relație de foarte, foarte mult timp. Ioan Botezătorul e funcția lui oficială la Doamne Ferește. Roca vine, din cîte știu eu, de la faptul că punea muzică rock la fostul XS. Rocca de la Firma e cu doi de „c”, iar el e cu unul singur. El a fost prietenul meu cel mai bun și cumva noi am avut perioada în care stăteam de vorbă doar așa, o dată la cîteva luni și nu simțeam chestia aia că – ah, dacă nu ne auzim cu lunile, nu mai avem aceeași conexiune. În prima jumătate din 2016, atunci, am stat foarte mult cu el – am ieșit, am stat la povești, am făcut tot felul de tîmpenii împreună și cred că am fost foarte, foarte norocos. Cred că sînt singurul om care la înmormîntare n-a regretat că n-a mai apucat să petreacă încă un minut cu el; nu în sensul că nu mi-aș fi dorit, ci că eram foarte mulțumit. Încerc să-mi aduc aminte, dar Roca în sine-i o poveste – cu toate lucrurile astea mici care-mi trec prin cap despre el. La el, fiecare vorbă pe care-o spunea, de exemplu, suna ca o vorbă de duh – din aia de filozof; care te făcea să crezi că are o experiență uriașă de viață – deși, serios, uneori spunea niște prostii enorme! Ah, îmi amintesc de el atunci cînd mi-a spus că vrea să facă design. Eu aveam deja Grapefruit de cîțiva ani și el mi-a spus așa entuziast la un moment dat că vrea să se apuce de asta și că face un meniu pentru restaurantul Oscar. Eu îl știam pe el ca orice, dar numai nu ca designer – era pasionat de tot felul de lucruri și na, fiind prietenul meu, m-am decis să nu-i zic nimic, să nu-l descurajez. Și, la un moment dat, cînd mi-a arătat ce-a făcut, am rămas, sincer, gură-cască, pentru că erau foarte, foarte faine. Era o chestie din aia de talent nativ la care nu mă așteptam, deși-l știam pe Roca de mult timp. După aia, toate lucrurile pe care le-a făcut m-au surprins plăcut. Îmi aduc aminte de prima lui călătorie în afara Europei. Roca călătorise o grămadă în Europa într-o perioadă și eu tot încercam să-l conving să încerce să iasă de aici, că Europa poți s-o vezi și la pensie – așa-i ziceam. Ei, după vreo trei ani de convins, am reușit – m-am întîlnit cu el în Thailanda; l-am așteptat la aeroport. A părut așa; bineînțeles, a întîrziat, dar a apărut el foarte diafan și surprins – parcă plutea ieșind din aeroport. Am petrecut atunci prima lui săptămînă în afara Europei împreună.

Vlad T|U{ANCE — consultant strategie & trainer în creativitate

Pe Roca l-am cunoscut tîrziu față de majoritatea prietenilor lui apropiați – față de gașca mare din Iași, de exemplu – în 2014, cînd un prieten comun ne-a adus împreună să ne spună că „ok, o să ne ocupăm de campania lui Klaus Iohannis”. Eu eram la mare, practic, și am ajuns super mahmur și ars de soare și așa am avut timp să iau doar o cămașă pe mine să mă duc la sediul de campanie al PNL, unde am dat de alți oameni la cămașă, dar mai puțin arși de soare, cît și de Roca, care era cu niște bocanci enormi în picioare, cred că niște Dr. Martens, și, evident, tricou negru, blugi negri – și-am zis „What the fuck? Pe bune, frate? Eu chiar o să lucrez cu omul ăsta?”. Primul feeling a fost

ăsta de „what the fuck?”, dar după 10 minute, mi s-a schimbat total filmul și-am zis „man, eu cu omul ăsta ori n-o să mă înțeleg deloc, ori o să rămînem prieteni”. A funcționat varianta a doua și cumva ne-am superîmprietenit instant cînd am plecat la pizza – pizza care a rămas așa laitmotiv dup-aia, și-n toată campania, dar și-n prietenia noastră. Nu era zi fără pizza. Avea Roca o vorbă în campanie – „șo pizza!”. Adică mergem, mîncăm ceva, mai facem o ședință, dar hai ș-o pizza. Ăsta a fost așa, the beginning. Roca era ca o jumătate de creier creativ care-mi lipsise pînă în momentul în care l-am cunoscut, iar după ce-a dispărut, sincer, mă simt mult mai prost. Profesional vorbind, mă simt din nou la jumătate de capacitate. Încerc acum să duc mai departe cît se poate duce din povestea asta cu echipa cu care-a lucrat. Îi simt stilul și prezența și pasiunea pentru detalii, cît și obiceiul de a întîrzia care se pare că s-a imprimat așa, ca stil.

Eu îl știu pe Roca de cînd era mititel – de multă vreme – era în clasă cu sora mea. Între mine și ea e o diferență de vreo 6 ani. De acolo îl știu – de mic era ușchit; era foarte ciudățel, în sensul bun, atipic. Era foarte special – sărea în ochi. Era un tip ușchit. Noi în școală am comunicat destul de puțin, iar după asta neam împrietenit prin Marius Ursache. El a fost prietenul comun, care ne-a pus cap la cap. Am mai avut niște colaborări cu el – el ne făcea machete pentru „24fun”. Lucra pentru colegii noștri care făceau publicitate în revistă – el făcea machetele. Cred că la club XS. Făcea niște machete ușchite, faine tare – și era foarte serios; țin minte că noi aveam probleme, ca la ziar, cu întîrzieri, oameni care livrează greu – ei bine, Roca ăsta al nostru tot timpul livra la timp și chiar și cele mai reușite lucruri. După asta, noi am mai colaborat la tot felul de proiecțele prin Iași. Apoi, acum doi ani, în 2015, el a venit cu niște colegi de-ai lui să ne dea o mînă de ajutor pe un proiect de comunicare politică. Și atunci am stat noi foarte mult la povești. Era marcat, îi plăcea foarte mult ce era acolo și felul oamenilor de-a fi – iubea bucătăria, aromele, mirosurile – am făcut noi tot felul de încercări din astea de bucătărie georgiană și alte feluri. Eu cu el în Iași mai beam noi cîte o bere în cîte un grup, dar am colaborat mult pe partea de „24fun”, a revistei ăsteia de care mă ocupam. Făcuse un brand de muștar, la un moment dat, „Doamne ferește” și atunci i s-a zis „Ioan Botezătorul”. Probabil i se spunea așa pentru că punea rock în XS. Dar în XS-ul ăla s-au întîmplat o groază de nebunii - știi cum e, ce se întîmplă în Vama Veche, rămîne în Vama Veche – așa și cu XS-ul. Am mai avut o poveste faină cu el; noi nu ne mai văzusem de multă vreme și Marius Ursache într-o zi îmi zice „băi, hai că te invit diseară la un prieten, să vezi ceva special”. Cînd am ajuns, eram acasă la Roca. Aici, la Junimea, în spate, unde stătea. Era acolo o nebunie de ardei iuți, de mirosuri – Dumnezeule! Țin

Ne cunoaștem de cînd aveam 3-4 ani, părinții lui au botezat-o pe sora mea și automat am participat la tot felul de întîlniri ulterior. Pe timpul comunismului, părinții lui aveau televizor color și video, și mai mergeam cu ai mei și ei se uitau la filme, iar noi mai prindeam uneori desene animate, cînd nu ne jucam într-o cameră alăturată. Am amintiri cu el de dinainte de a merge la școală. Pe timpul liceului, avea o formație de rock – și eu la fel – și ne mai întîlneam pe la sala de repetiții a lui Oliver, unde cîntau mai toate trupele din Iași. Pot spune că, după perioada copilăriei, am reluat cu adevărat legătura în facultate. La un moment dat au fost cîteva luni în care chiar eram nedespărțiți, ne vedeam aproape în fiecare zi. Ulterior, fiecare a mers pe drumul lui, dar am păstrat legătura și de fiecare dată cînd aveam o chestie mai importantă de discutat ne făceam timp, ne întîlneam și ne sfătuiam. Era un tip foarte inteligent, carismatic, sociabil și diplomat. Cu o parte dintre oamenii pe care i-am cunoscut prin intermediul lui am ajuns să colaborez și pe urmă. Deși toți sînt niște oameni cu personalități puternice și orgolii pe măsură, cînd ne adunam la petrecerile de la el de acasă, cumva reușea să ne pună împreună și să găsim interese și limbaje comune. Avea o slăbiciune față de animale, astfel că locuința lui (unde stătea cu prietena sa) era un colț de prim-ajutor pentru toate patrupedele abandonate. Nu de puține ori se întîmpla să meargă cu mașina prin oraș, să vadă o pisică sau un cîine rănit și să-l ducă la veterinar. În timp, sau învățat și prietenii lui să facă la fel. Și mie mi s-a întîmplat. Am văzut o pisică accidentată și am sunat-o pe Roxana, fosta lui prietenă, și i-am cerut ajutorul. Pînă pe la 30 de ani era un tip destul de confortabil cu viața pe care și-o făcuse în Iași și foarte tipicar, avea o anumită rutină. La un moment dat, am avut o discuție pe baza unui articol, pe care-l citisem pe blogul lui Brăduț Florescu, despre Thailanda. Asta se întîmpla undeva prin 2010, cînd eu tocmai vizitasem prima dată Japonia și, văzînd articolul ăsta, m-am întîlnit cu el într-o zi de vară, i l-am dat și lui să-l citească și, cu o sticlă de whisky în față, am început să cochetăm cu ideea de a merge amîndoi în Thailanda pentru o perioadă mai lungă, de cîteva luni. Eu eram foarte entuziasmat inițial, dar odată ce

Radu POPESCU — Expert în comunicare [i PR (Media Plan) minte și-acum cînd ne povestea de combinații, gusturi, arome – știi cum era? Sclipea tot, lucea! Eu nu știu lucruri multe pe care el le-a făcut și care să nu-i fi plăcut; dar lucrurile pe care le făcea, le făcea foarte-foarte pasionat! El cînd a venit atunci la Chișinău, pe proiectul ăla de comunicare politică, eu lucram deja acolo – dar noi eram deja blazați, apatici. Cînd a venit el, a venit cu un suflu nou, cu o lumină. Avea idei noi și ne convingea să încercăm. Ne trăgea pe toți după el.

s-a apropiat momentul, mi-am mai pierdut din elan. Apoi, cînd am văzut cum își făcuse el temele despre ce-ar însemna să facem chestia asta, am zis că nu mai pot da înapoi. Înainte de această experiență inițiatică – să-i spunem – nu era un călător prin excelență. După acea plecare de 3-4 luni, i s-a deschis apetitul. Mai tîrziu a plecat în Mexic și din călătoria aia s-a întors cu ideea de a face celebrul muștar „Doamne ferește”. Îi plăcea să experimenteze în orice. Din pasiunea asta de a mînca picant a adus tot soiul de ardei iuți și a făcut întîi sosul iute „Doamne ferește” și apoi muștarul – în ediție hindusă, pentru că-i aducea aminte de Asia de Sud-Est, și aztecă, pentru a-i aminti de Mexic. În tinerețe, în Iași erau niște săli în care se punea muzică rock. La un moment dat, pe la finalul anilor '90, începutul anilor 2000, nu mai exista niciun loc în care să asculți rock. Erau niște baruri, dar nu aveau activitate constantă. Cred că cu XS a început prima ediție a serilor rock, dar au mai fost și alte localuri care i-au găzduit inițiativa. XS era inițial la subsolul Hotelului Traian, apoi la Hotel Unirea, apoi în Tudor, iar ultima dată în clădirea în care acum este Skinul de iarnă. Indiferent de locație, Ionuț era chemat să pună muzică. A luptat mult pentru ideea asta, pentru că la început nu era profitabil pentru club, veneau doar cîțiva oameni, 10-20. Încet-încet s-a dus vestea, astfel că avea mereu niște fani, followeri le-am spune acum, oameni care-l simpatizau și care veneau acolo pentru el. De asta poate, cînd prietenii lui s-au gîndit să-i facă un festival cu muzica care-i plăcea, în primul rînd s-au gîndit la rock. Țin minte că în momentul în care s-a făcut prima ediție Street Delivery, casa lui era pe Strada Pogor, și cînd a venit fiecare cu cîte-un stand ca să vîndă chestii, el și-a făcut un banner să promoveze sosul „iute de «Doamne ferește»” și a vîndut tot ce avea la el – deși nu era ieftin. Îl făcea în propria bucătărie. Țin minte că am fost odată la el și avea oalele la fiert. Ionuț era chiar pasionat, investea o groază de timp și energie în lucrurile astea. Apropo de muzică, îi plăcea foarte mult trupa Anatema și a ajuns să-i cunoască pe băieții din trupă și l-a și găzduit pe unul dintre foștii membri, Duncan Patterson, la el. Cînd a cîntat Firma ultima dată, în

George PLEȘU — director Borderline Art Space The Trumpets, cît era el în viață, am insistat să mergem la concert și după a făcut cunoștință cu membrii trupei, inclusiv cu vocalistul care-și spune tot Rocca. I-a dat un DVD cu o înregistrare a trupei Firma la un concert din cadrul unui festival de modă de acum vreo 10-15 ani, pe care băieții nu-l mai aveau. Cei din trupă au fost foarte plăcut surprinși, și poate și de asta, în momentul în care au fost solicitați, la prima ediție Rocanotherworld au venit fără vreo pretenție financiară. Chiar dacă participarea la campania lui Iohannis a fost un apogeu în carierea lui în publicitate, el a fost mult mai mult de atît. Viața lui nu era legată de un singur lucru. Făcea lucruri variate și le făcea bine. El a reușit să transforme pasiunile pe care le-a avut fie în afaceri, fie în idei umanitare. Nu era un om care depindea de context. Sînt foarte multe persoane care, scoase din contextul în care se simt confortabil, nu mai pot performa. El, fiind un om așa de sociabil, intra într-un bar și-și făcea imediat prieteni. Oamenii îl îndrăgeau, veneau special ca să-l asculte povestind, vorbind. Avea un magnetism, un fel de aură – chiar dacă sună oarecum mistic. Spre finalul vieții (ce ciudat sună!) devenise din ce în ce mai diplomat, mai conciliant, nu se mai enerva aproape deloc. Nu sînt mulți cei care ajung să se simtă conforabil în orice mediu. Sînt oameni care dacă intră într-un mediu sînt contaminați, dar el reușea să-și lase amprenta.

#LENTILE

Unde se întîlnesc

to]i oamenii lui

EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018

ROCA

#LENTILE EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018

PROGRAM

EDIȚIE SPECIALĂ | 22 IUNIE 2018