Nr. 565

Interviu cu acad. Wilhelm Dancă, unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi catolici români.

Ast\zi, religia ar trebui s\ înve]e din [tiin]\.

Iubirea poate s\ fie no]iunea care s\ le uneasc\ www.opiniastudenteasca.ro

”

Prietenia e un drum cu două sensuri și în preoţie e la fel | PAGINILE 8-9

e‐mail:redactia@opiniastudenteasca.ro EDITORIAL

/opiniastudenteasca

Crede-i, că ei cercetează

Experien]a autentic\ de PRESĂ STUDENȚEASCĂ

l Anul XLIII l 6 - 11 iunie 2017 l IAȘI l Nr. 565 l GRATUIT l 5.000 de exemplare l apare lunea

Statul român taie conexiunea la literatura [tiin]ific\ C ontractul de finanțare al Asociației „ANELIS PLUS”, încheiat cu statul român pentru perioada 2013-2016, a expirat anul trecut, în luna decembrie și, astfel, din lipsă de fonduri, timp de șase luni, unii furnizori de articole științifice au încetat să mai ofere acces la bazele lor de date. Peste 100 de universități, institute și biblioteci, membre ale asociației, oferă, prin intermediul portalului

anelisplus.ro, acces gratuit studenților și cercetătorilor la articolele științifice de la cele mai importante edituri și reviste științifice. În 2016, asociația a depus un proiect care a fost evaluat și declarat cîștigător în luna decembrie a aceluiași an și care urmează să fie finanțat din fonduri europene. Conform conducerii asociației, contractul va fi semnat luna aceasta. | PAGINA 5

Am fost, săptămîna trecută, la lansarea de carte a părintelui IoanFlorin Florescu. Padre, așa cum i-au spus prietenii prezenți în sală, pînă să părăsească țara și să devină preot misionar în Scoția, a fost redactor-șef la „Monitorul” și, mai apoi, cercetător științific la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Lansarea „Jurnalului scoțian” n-a fost una obișnuită, la care oamenii au spus tot felul de lucruri descriptive despre cartea sau scriitura lui Florin Florescu, ci una în care prietenii părintelui au vorbit pe rînd și și-au amintit tot felul de întîmplări petrecute alături de el – toate nostalgice și pline de dor. Povestirile astea m-au întristat teribil și tot ce-am făcut după lansare a fost să mă întristez și mai tare, tot gîndindu-mă c-așa rămîne România fără oameni ca Padre, care plecă spre „mai bine”, oriunde și sub orice formă l-ar găsi.

Are Florin Florescu o proză scurtă în carte, în care vorbește și despre cele două scrisori care, prin 2012, au făcut furori pe Internet – cea a senatorului „românilor de pretutindeni”, Viorel Badea, și cea a lui Padre, care i-a răspuns pe blogul personal. „Caldele felicitări” ale senatorului i s-au întors senatorului răcite înapoi în țară de peste hotare, cînd Padre l-a întrebat, în scris – „de ce nu mi-ați scris acum șase luni, cînd încă nu eram un «român de pretutindeni»? [...]. Aș fi putut atunci să vă răspund că sînt cercetător științific la Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» și că mă ocup

Aryna CREANGĂ redactor-șef

«

aryna.creanga@opiniastudenteasca.ro

1001 DE MĂȘTI

La destinaţie ajungi numai dacă joci șotron l scriitorul Iulian Tănase a învăţat copiii cum să construiască poveşti de la o simplă propoziţie | PAGINA 7

ACTUALITATE

Studenţii Universităţii Tehnice vor putea primi diplome duble de anul viitor l pentru a putea obține dubla acreditare, tinerii trebuie să fie integraliști | PAGINA 2

Acesta este ultimul număr din anul universitar 2016 - 2017 al „Opiniei studențești”. Vă așteptăm la punctele de distribuție din toamnă.

În anul 2016 au fost descărcate peste 11 milioane de articole științifice.

PASTILA DE DUPĂ

ACADEMIA DE GARDĂ

Opinia – via]a mea, moartea mea

l oricît de greu ar fi, bucuria că sîntem mereu împreună nu se compară cu niciun alt sentiment atunci cînd eşti student şi, în acelaşi timp, la Opinia | PAGINA 6

Mii de locuri în c\mine, vara, pentru studen]ii ie[eni Prețurile variază între 140 și 360 de lei pe lună. | PAGINA 3

de editarea Bibliei de la 1688.[...] De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegii mei, doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum?” Și cînd am citit, și la lansare, cînd unul dintre foștii profesori universitari ai părintelui au amintit de episodul cu pricina – m-am îngrozit. „Cum au putut și pot oamenii ăștia să se închidă într-un institut de cercetare și, practic, să renunțe la atîtea alte lucruri – doar pentru a aduce un plus culturii române?

Cum pot face asta cu atît de puțini bani?” Cînd vorbești de cercetare ți se pare un lucru maiestuos, care sună încîntător și profesionist, pe care nu orice om de rînd l-ar face. Îți trebuie timp, dedicare și fonduri. În cazul în care din trilogie lipsesc fondurile, nu apare niciun element X, ca în povești sau desene animate, care să salveze situația. Oamenii din institute se descurajează, își caută job-uri din care să poată să-și permită să supraviețuiască și cei care mai rezistă o fac doar dintr-o pasiune greu de înțeles – pentru propria lor împăcare sufletească.

Dar sigur împăcarea asta sufletească n-ar trebui să fie motivul principal. Pînă cînd ceva se va schimba, cercetarea nu va mai rămîne în plan secund și gestionarea materialelor științifice nu va sta doar la cheremul cîștigării unor proiecte de finanțare, poate că țara va reuși să-și țină cercetătorii acasă. Pînă atunci, putem să le mulțumim celor care există și măcar să-ncepem să le apreciem munca - fără „calde felicitări” sezoniere. n

2

ACADEMIA DE GARDĂ Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

Studenţii Universităţii Tehnice vor putea primi diplome duble de anul viitor Pentru a putea obţine dubla acreditare, tinerii trebuie să fie integraliști. de Mădălina ROBU | madalina.robu@opiniastudenteasca.ro Începînd cu anul universitar 20172018, studenții Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIAȘI) vor putea primi la finalizarea studiilor diplome duble, în limbile română și franceză. Acordul de colaborare cu Institutul Național de Științe Aplicate (INSA) a fost semnat luni, 29 mai, în București, de către reprezentanții instituției de învățămînt superior. „Pentru a obține diploma, studentul trebuie să înceapă cursurile într-un program de licență, identificat ca fiind compatibil cu universitățile franceze INSA și să urmeze anul al III-lea în Franța. După absolvirea licenței, urmează masteratul obligatoriu tot la noi, la universitate, și într-unul din cei doi ani de masterat – de regulă în anul II, pentru a avea și dizertația făcută în cotutelă – urmează la aceeași universitate programul de master. La finaLa nivelul tuturor programelor de licență și master, există lul acestui periplu academic, studentul o compatibilitate de 70% cu cele din cadrul INSA. are diplomă de licență și de master de

AM AUZIT CĂ...

Jucătorii din Codrescu Un grup de studenți din Campusul Codrescu, din C10, au renunțat la a mai juca Fifa pe ecranul micuț din cameră, așa că au făcut rost de un video proiector. Cum probabil peretele din cameră era prea mic sau căldura din cameră i-ar fi făcut să transpire mai ceva ca un jucător de fotbal după 90 de minute de joc, au ieșit în fața căminului și au făcut din peretele vecin un ecran în toată regula. Parcă să-ți tot vină să te joci pe calcultator, fie că-i sesiune sau nu.

Diferenţa dintre genuri Văcuța Milka dintre pachetele cu biscuiți și ciocolată din Auchan, cea care tot zice „mu” și întoarce capul spre toată lumea, care stă cu ugerul pe afară, atrage zilnic zeci de cumpărători. Chiar dacă nu își pun în coșuri dulciuri, cel puțin se amuză și își mai fac și cîte o poză, de pus pe Facebook. Tot în zona Palas, în față la pub-ul Legend, poți vedea un taur fioros.

Spre deosebire de văcuță, acesta este genul tăcut, nu cîntă și nici nu spune muuulte.

Ca un bărbat adevărat.

Căldură mare, mon cher

ȘTIRI PE SCURT

Nu ai bani de ștrand, iar acasă nici nu ești racordat la apă curentă?

Căldura de afară te face să te bagi în pămînt? Ești în Copou și nu ai bani de tramvai să mergi la vreo piscină?

Nici o problemă. Poți urma exemplul copiilor care se scăldau sau se spălau în fîntîna arteziană din fața Corpului B al Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Și pare și perfect legal, pentru că nu i-a întrebat nimeni de sănătate, chiar dacă unii dintre puști au renunțat inclusiv la slipi.

la TUIASI – deci două diplome, plus o diplomă de inginer în grad de master de la universitatea INSA”, a declarat prof. univ. dr. ing. Irina Lungu, prorector responsabil cu relațiile internaționale al TUIASI. La nivelul tuturor programelor de studiu ale Universității Tehnice, atît de licență, cît și de master, există o compatibilitate de 70% cu cele din grupul universităților din cadrul INSA. Pe lîngă modul în care studenții pot obține diploma dublă, în acord sînt stipulate criteriile care stau la baza mobilităților pentru studenți, cadre didactice și cercetători, dar și modul în care se vor derula doctoratele în cotutelă. „Tema trebuie agreată simultan de trei persoane, cei doi conducători de doctorat, unul de la noi, de la universitate, unul de la universitatea parteneră și doctorandul. După admiterea la doctorat, tema este făcută publică, iar pe parcursul celor trei ani, doctorandul va participa în

fiecare an la un stagiu de patru luni în Franța”, a adăugat prof. univ. dr. ing.

Irina Lungu.

Studenții care doresc să obțină o diplomă dublă trebuie să fie integraliști și să cunoască limbile franceză și engleză deoarece, dacă la nivel de licență, programele de studiu vor fi obligatoriu în limba franceză, la master există posibilitatea alegerii unui program în limba engleză. „Ni s-a făcut cunoscut la semnarea acordului că sînt deja șapte studenți din grupurile INSA care și-au manifestat dorința de a veni să studieze la o universitate din cadrul Alianței Române a Universităților Tehnice (ARUT) și s-au inițiat două doctorate în cotutelă”, a punctat prof. univ. dr. ing. Irina Lungu. La semnarea acordului au fost prezenți reprezentanți de la fiecare universitate membră ARUT, reprezentanți ai INSA, precum și ambasadorul Franței, François Saint-Paul. n

Burse oferite pentru studierea Holocaustului de Mădălina ROBU | madalina.robu@opiniastudenteasca.ro Ambasada Statelor Unite în România oferă 25 de burse elevilor și studenților cu cetățenie română, interesați de istoria Holocaustului și de tematica drepturilor omului, prin programul „Elie Wiesel Study Tour”. Acesta este organizat în parteneriat cu American Councils for International Education și Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România.

Pentru a se putea înscrie, tinerii trebuie să aibă vîrsta cuprinsă între 18 și 25 de ani și cunoștințe medii de limba engleză. „Ne-am propus ca prin această vizită de studiu, să le oferim participanților posibilitatea de a înțelege mai bine anumite lecții foarte importante ale istoriei, cu precădere cele care vin din zona Holocaustului și a regimurilor totalitare.

Acesta este unul dintre motivele pentru care vizita de studiu va cuprinde atît înțelegerea unor evenimente prin prisma vizitării unor locuri, cît și discuții cu persoane care au vaste cunoștințe în acest domeniu sau, poate, unele dintre ele care chiar au experimentat anumite întîmplări de acest gen, în anii trecuți”, a declarat Eliza Chirilă, reprezentant național al American Councils for International Education România.

Cele 25 de burse acoperă integral costurile participării la Elie Wiesel Study Tour, care va avea loc în perioada 21-27 iulie. În cadrul programului, cei înscriși vor putea vizi-

Cursuri de biologie pe înţelesul tuturor, în Grădina Botanică Facultatea de Biologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și Grădina Botanică „Anastasie Fătu” din Iași au organizat joi, 1 iunie, proiectul „Biologia în parc”. Evenimentul a avut loc în diferite zone ale Grădinii Botanice, între orele 10.00-18.00, și a constat întro serie de activități de cunoaștere a naturii.

Pe parcursul întregii zile, participanții s-au putut înscrie la patru expediții tematice, pe parcursul cărora au identificat tipurile de plante existente în rezervație, au căutat fluturi, cărăbuși și albine sau au descoperit speciile

Peste 40 de trupe vor cînta gratuit la Ia[i pentru Roca de Aryna CREANGĂ | aryna.creanga@opiniastudenteasca.ro

ta, însoțiți de un profesor de specialitate, pe parcursul celor șase zile, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Casa memorială Elie Wiesel, Muzeul Auschwitz B și Cartierul Evreiesc Kazimierz din Cracovia, Polonia. La sfîrșitul acestuia, participanții vor trebui să redacteze un articol sau să organizeze diverse activități la școala unde învață prin care să facă cunoscute informațiile pe care le-au aflat. Înscrierile se fac online, pînă pe data de 11 iunie, pe site-ul wwwamericancouncils.ro. Doritorii vor fi selectați în funcție de aplicația lor și a unui interviu în limba engleză.

Proiectul se află la prima ediție. n

Cea de-a doua ediție a festivalului „Rocanotherworld” va avea loc în perioada 9 – 11 iunie. Desfășurat pe parcursul a trei zile, festivalul organizat în amintirea lui Ioan Dan Niculescu, fondatorul agenției Argo din Iași și creatorul brandului „Doamne Ferește”, decedat anul trecut într-un accident rutier, va consta în organizarea unei serii de trei concerte gratuite, ce se vor desfășura în serile de 9, 10, cît și 11 iunie, pe pîrtia Sărărie. Printre trupele care vor participa se numără Byron, Firma, Luna Amară, Mono Jacks sau Robin and The Backstabbers. În timpul celor trei zile, organizatorii propun publicului și o serie de activități recreative, precum „Maratonul creativ”, desfășurat pe 7 și 8 iunie, „Petrecere tehno”, care va avea loc pe 9 și 10 iunie, în zona Ciric, „Adoptă un cîine”, care va facilita adopția de animale, prin amplasarea a două corturi destinate activității, în parcarea Casei de Cultură a Studenților din Iași pe 10 și 11 iunie. Tot în cele două zile de weekend ale festivalului, 10 și 11 iunie, organizatorii vor ocupa zone ale Iașului precum pietonalul Ștefan cel Mare, Piața Unirii sau Aleea Lăpușneanu și le vor transforma în spații de desfășurare ale unei activități numite „Street art”, unde atît artiști locali cît și artiști din alte regiuni ale țării, invitați la festival, vor cînta, dansa sau juca teatru. „«Rocanotherworld» este un festival despre oameni, suflet, idealuri și comunitate în general. Toată ideea «Rocanotherworld» s-a născut anul trecut, după tragicul accident a lui Ioan Dan Niculescu, unde am văzut cu toții, cît de iubit a fost de oameni și pe cîți i-a inspirat prin felul lui de a fi”, a menționat Patricia Roxana Butucel, director al festivalului. Evenimentul este unul necomercial, finanțat doar din donații, iar intrarea la toate activitățile este gratuită. Prima ediție „Rocanothweworld” a avut loc în luna iunie a anului trecut, a fost organizată în doar trei zile și a constat într-un concert la care au fost invitate cinci trupe. n

de broaște și șopîrle care viețuiesc în vegetația din zonă.

Totodată, aceștia au putut să ia parte la un traseu ghidat de ornitologie, în cadrul căruia erau ajutați să recunoască tipurile de păsări și să le diferențieze în funcție de cîntecul specific sau de modul în care își construiesc cuiburile. În serele din parc au fost realizate experimente, iar vizitatorii au fost invitați să analizeze la microscop țesuturi ale unor plante și animale și să învețe despre insecte și ciuperci, dar și despre tipurile de șerpi din zona Moldovei. De asemenea, au avut posibilitatea să admire șarpele de nisip, de alun și pitonul regal, aduși special pentru eveniment. Grădina Botanică a găzduit și două expoziții de fotografie, prima dintre ele „Uimitoarea lume microscopică”, realizată de dr. Anca Narcisa Neagu, care a con-

stat în reprezentări ale unor țesuturi aflate sub influența coloranților și „Diversitatea lumii animale”, cu imagini din natură, realizate de către specialiști și cercetători. „A fost prima ediție, iar destinatarul evenimentului a fost publicul larg, nu neapărat copiii. Alegerea zilei de 1 iunie a fost însă intenționată, vizînd ziua liberă din mijlocul săptămînii și disponibilitatea potențială a părinților de a le oferi altceva copiilor în această zi. Ideea s-a născut din dorința de a oferi publicului o imagine mai concretă a ceea ce înseamnă obiectul de studiu al biologiei ca știință, dar și de a aduce mai aproape de publicul larg celelalte manifestări ale vieții din jurul nostru”, a declarat conf. univ. dr. Carmen Gache, de la Facultatea de Biologie a UAIC și coordonator al evenimentului. (A.A.)

ACADEMIA DE GARDĂ Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

3

ȘAH-MAT

O Europă care arde mocnit

Singurul cămin al Universități Naționale de Arte „George Enescu” va rămîne deschis în timpul vacanței.

Peste 2.700 de locuri de cazare, pe timp de var\, pentru studen]ii ie[eni Preţurile variază între 140 și 360 de lei pe lună. de Ionuţ TEODERAȘCU | ionuţ.teoderașcu@opiniastudenteasca.ro Universitățile ieșene vor pune la dispoziția studenților în perioada verii peste 2.700 de locuri pentru cazare, prețurile pentru ocuparea acestora variind de la o instituție de învățămînt superior la alta.

Dacă la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIAȘI) tarifele de cazare în căminele din Campusul „Tudor Vladimirescu” cresc în perioada vacanței cu un leu față de cele de anul trecut, reprezentații Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași (USAMV) au anunțat că prețurile vor fi de două ori mai mari decît în timpul anului universitar. La celelalte trei universități din Iași însă prețurile rămîn la fel ca cele de vara trecută.

Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași (UMF) va deschide un cămin cu o capacitate de cazare de aproximativ 300 de locuri. Astfel, în funcție de căminul care va fi ales prețul va oscila între 140 de lei și 350 de lei pe lună. „În cămin pot locui studenții din anii terminali, în-

să studenții din anii I-V trebuie să prezinte o adeverință din care să reiasă că efectuează practica de vară în Iași, altfel nu pot locui în cămin”, a declarat Ivona Burduja, purtătorul de cuvînt al UMF. Aceasta a mai menționat că locurile de cazare sînt destinate doar studenților universității.

La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași vor putea fi locuite în timpul vacanței trei cămine, Căminul C11, cu o capacitate de 304 locuri, Căminul C13, care are 463 de locuri, și Căminul C3, cu 417 locuri. Tarifele nu diferă față de cele de vara trecută, astfel că un student va plăti 10 lei pe zi, dacă va locui în căminele C13 și C11, și 20 de lei pe zi, dacă va fi cazat în căminul C3.

USAMV va oferi locuri într-unul dintre cele patru cămine, pe care le vor putea ocupa doar studenții universității. „Pe timp de vară, tinerii nu primesc subvenții de la minister pentru cazarea în cămine și, astfel, prețurile vor fi duble. Ele variază între 262 și 302 lei”, a declarat prof. univ. dr. Vasile Stoleru, prorector cu activități sociale, studențești

și relații cu alumni.

Singurul cămin de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” (UNAGE), care are o capacitate de 250 de locuri, va fi deschis și pe perioada verii, iar studenții care doresc cazare vor trebui să achite cîte 10 lei pe zi. Aceștia trebuie să facă o cerere prin care să menționeze perioada în care vor să locuiască în cămin, pentru a fi aprobată de conducerea universității, dacă solicitanții nu au restanțe la plata căminului.

TUIAȘI va asigura cazarea studenților în căminele T19 și T13, de 440, respectiv 323 de locuri. Pe lîngă cele două cămine, la Universitatea Tehnică rămîn întotdeauna deschise căminele T16, T7, T18, T20 și T21, însă acestea sînt destinate doar doctoranzilor și studenților cu cele mai mari medii.

Pentru căminele T19 și T13, prețul se ridică la nouă lei pe zi, iar pentru studenții care stau în căminele mai noi, tariful crește la 12 lei pe zi.

Tinerii care vin de la alte universități și cer cazare pe timp de vară în Campusul „Tudor Vladimirescu” vor fi nevoiți să plătească 15 lei pe zi pentru fiecare loc. n

Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași a inaugurat Centrul de Limbi Moderne și Integrare Culturală

Ceea ce s-a întîmplat în Italia, acum trei zile, nu a dovedit decît că sentimentul de frică al oamenilor, că ar putea fi atacaţi oricunde, oricînd, chiar în timp ce îşi beau cafeaua pe terasă sau se află la vreun concert, a devenit din ce în ce mai mare. Aproximativ 40.000 de oameni erau prezenţi în Torino, în Piaţa San Carlo, şi vizionau meciul de fotbal dintre Real Madrid şi Juventus. După ce s-a marcat al treilea gol, în piață s-a auzit o explozie, cauzată, din primele relatări, de o petardă, iar haosul s-a instalat imediat.

Oamenii şi-au lăsat rucsacurile, hainele şi toate lucrurilepe care le aveau la ei, iar autorităţile nu au putut face faţă puhoiului care se îndrepta spre parcarea subterană din zonă. S-au călcat în picioare, 1.500 au fost răniţi, trei au ajuns la spital în stare gravă. Autorităţile nu au dat, încă, nicio declaraţie concretă despre ceea ce s-a întîmplat mai exact şi nici nu au găsit vreun suspect. În presă au apărut presupuneri, printre care şi că atacul a fost premeditat, iar persoana care a aruncat petarda, ştiind că lumea se va călca în picioare, a strigat, intenţionat, că este o bombă. O altă variantă spune că totul ar fi fost doar glumă proastă a unui suporter, care a degenerat. Iar pentru incidentul din piaţa San Carlo, autorităţile au fost acuzate de faptul că nu au luat măsurile necesare de siguranţă şi au lăsat în piață pe oricine, fără să facă verificări amănunțite.

La distanţă de numai o zi după atacul din Italia, Europa a mai trecut printr-o criză, iar în Marea Britanie a avut loc, în doar două luni, un al treilea atac terorist.

După cel de pe 22 martie din faţa clădirii Parlamentului şi cel de pe 22 mai, din Manchester, acum două zile o dubă

de Aryna CREANGĂ | aryna.creanga@opiniastudenteasca.ro Miercuri, 31 mai, a avut loc inaugurarea Centrului de Limbi Moderne și Integrare Culturală al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” (UMF) din Iași.

Festivitatea de deschidere a avut loc la sediul centrului, Casa Milescu, o veche casă boierească renovată și modernizată pentru desfășurarea noilor activități interculturale. „Trebuie să recunosc faptul că acest centru a fost un proiect demarat cu ceva timp în urmă, unul interesant, la care universitatea a participat nu numai material, ci și cu sufletul. Astfel realizăm două lucruri – obținem spații destinate unor activități didactice pentru universitate și redăm această importantă clădire patrimoniului orașului Iași”, a menționat prof. univ. dr. Viorel Scripcariu, rectorul UMF Iași. Acesta a amintit și faptul că în Casa Milescu a fost adăpostită de-a lungul timpului tipografia, catedra militară pentru studentele de la Medicină și că, în viitor, rolul ei va fi cel de a îmbina aspectele existente din trecut cu elementele moderne, care conferă niște condiții potrivite pentru desfășurarea unui act didactic de înaltă calitate.

La festivitatea de inaugurare, reprezentanții UMF Iași La inaugurare au fost oferite diplome de excelență. au oferit diplome de excelență, în semn de mulțumire, per-

O studentă din Iași a cîștigat 7.000 de euro de la Google O studentă de la Facultatea de Informatică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) a cîștigat una dintre cele 20 de burse oferite de cei de la Google, în valoare de 7.000 de euro, Women Techmakers Scholar Program. Oriana Oniciuc este studentă în anul I la programul de master Studii Avansate în Informatică și în această vară va participa la diverse activități din cadrului programului propus de Google pentru încurajarea femeilor să aleagă o carieră în domeniul tehnologiei.

soanelor care au susținut construirea centrului. Astfel, printre cei premiați s-au numărat Mihai Chirica, primarul Iașului, conf. univ. dr. Claudia Dinu, responsabilă a Centrului de Reușită Universitară, prof. univ. dr. Anca Colibaba, coordonatoarea activității didactice a disciplinei Limbi Moderne și Limba Română ca Limbă Străină, prof. univ. dr.

Dana Baran, coordonatoarea activității didactice a disciplinei Istoria Medicinei, arhitectului Daniel Vișan și inginerului Ioan Cordun.

Turul de vizitare al clădirii a fost urmat de discursuri ale reprezentanților studenților români și de trei scurte reprezentanții teatrale ale studenților străini, în limba română, despre relația medic-pacient. În timpul sketchurilor comice, intitulate „Glottodrama”, studenții au împărțit celor prezenți în public cărți de joc Dixit, care au trebuit, în momentul proiecțiilor unor compilații de filmări ale studenților vorbind în diverse limbi străine, să fie corelate cu mesajele video transmise. Evenimentul a fost încheiat cu o masă rotundă, pe tema „Strategii lingvistice și culturale în managementul universitar”. n

„La facultate s-a organizat un eveniment la care a venit o fostă cîștigătoare a bursei. Ne-a povestit despre ce a însemnat pentru ea aceasta experiență și, astfel, m-am gîndit să aplic. Am scris patru eseuri pe teme diverse, iar în funcție de ele am fost selectată pentru un interviu online. La ceva timp dupa interviu, am primit și confirmarea”, a declarat Oriana Oniciuc, cîștigătoare a bursei Women Techmakers.

Pe lîngă ea, mai sînt alte 19 studente din zona Europa-Middle East-Africa (EMEA) care au primit această bursă. Acestea, împreună cu cîștigătorii burselor de la alte categorii, se vor întîlni la Londra pentru patru zile, cînd vor parti-

cipa la workshopuri pe teme tehnice și de carieră, organizate de Google, vor face cunoștință cu angajați ai companiei și vor avea posibilitatea de a vizita sediul acesteia. „Faptul că am cîștigat această bursă este, pentru mine, un impuls să continui să mă implic în viața facultății și a Asociației Studenților Informaticieni”, a adăugat Oriana Oniciuc. Studenta va participa, în această vară, pe parcursul a două luni, și la un proiect de cercetare pe Data Quality Monitoring la care a fost selectată de către European Organization for Nuclear Research (CERN).

Astfel, începînd cu data de 26 iunie, ea va fi stagiară în Elveția. (M.R.)

Beatrice JURAVLE șef de departament beatrice.juravle@opiniastudenteasca.ro

albă călca oamenii de pe Podul Londrei şi, oprită în zona Pieţei Borough, din ea au coborît trei bărbaţi care au început să înjunghie, la întîmplare, persoanele care alergau speriate ca să se salveze. Atacul s-a soldat cu şapte morţi şi 48 de răniţi. În tot acest timp, frica pentru următorul atac este din ce în ce mai mare, iar britanicii urmează să aibă alegeri parlamentare joi, 8 iunie.Chiar dacă cetățenii au lansat o petiţie pentru a cere suspendarea scrutinului, premierul Theresa May a anunţat că alegerile vor avea loc.

Din cauza atacurilor teroriste din ce în ce mai dese, la ora actuală, frica oamenilor a devenit tot mai mare. În Europa arde un foc mocnit, iar focul ăsta este întreţinut din ura pe care au încept s-o aibă oamenii împotriva imigranţilor. Părerile de rău despre faptul că li s-au deschis graniţele continentului nostru sînt din ce în ce mai evidente şi asta din cauza faptului că au fost asociate cu înmulţirea atacurilor teroriste care au început tocmai în ţările puternice, cele care constituiau un exemplu pentru aspirantele la modelul din Vest. n

4

LUMEA PE JAR Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

Povestea teni[ilor, legat\ cu [nur

T

enișii sînt probabil încălţămintea cea mai comodă, aproape în toate dulapurile găsindu-se cîte o pereche care stă îmgrămădită alături de alte perechi de încălţăminte. Iar oricît de jerpeliţi ar fi parcă tot îţi este greu să te desparţi de ei. În toate culorile, de la negru pînă la nuanţe fosforescente, cu picăţele, flori sau buline, cu șireturi cît mai colorate sau așezate într-un mod cît mai original, aceștia nu reprezintă doar o pereche de pantofi. Ei sînt un simbol al tinereţii, libertăţii, unele curente culturale fiind strîns legate de încălţămintea de pînză cu talpa albă. Pas cu pas, au ajuns în vîrful listei celor mai iubite încălţăminte, legîndu-se cu un șiret colorat de inimile tuturor celor care-i poartă. de Sabina-Maria NICA | sabinamaria.nica@opiniastudenteasca.ro Prima denumire pentru acest gen de încălțăminte a apărut în anul 1870 – „plimsoll”. Aceasta vine de la linia orizontală care delimitează talpa de cauciuc de pînza din care sînt făcuți pantofii și care este asemănată cu linia Pilmsoll desenată pe exteriorul vapoarelor. Aceștia erau purtați în general de turiști, dar, datorită confortului, au ajuns să fie încălțați și de sportivi, în special de jucătorii de tenis și crochet.

Dar de la emblemă a tenisului, pantofii cu talpă de cauciuc au fost adaptați la noul sport numit baschetbal. Modelul de teniși All Star al companiei Converse a fost produs pentru prima dată în anul 1917, fiind prima pereche de încălțăminte pentru baschet – bascheți. Astfel, baschetbalistul Chuck Taylor a fost primul sportiv care avea un model de teniși care să-i poarte numele.

Războiul în încălţămintea de pînză După terminarea Primului Război Mondial, tenișii sau adidașii sport,

au devenit un simbol al democrației în mijlocul fascismului. Germania, Italia sau Japonia fiind unele dintre statele în care cetățenii erau încurajați să facă sport pentru a se pregăti pentru următorul război. În cadrul Jocurilor Olimpice de la Berlin din anul 1936, tenișii au devenit și un simbol al rezistenței și împotrivirii. Atletul american de culoare, Jesse Owens, care a doborît record după record, obținînd patru medalii de aur, chiar sub privirile lui Adolf Hitler, era încălțat, ironic, cu teniși produși de compania germană Dessler (aceasta a fost divizată ulterior de către cei doi frați Dessler care le-au redenumit Adidas și Puma).

După încheierea și celui de-al Doilea Război Mondial, tenișii au devenit o imagine a societății americane fiind practici și comozi. Popularitatea acestora a crescut atît pe terenul de joc, cît și în afara acestuia. În jurul anilor ’50, s-au creat două arhetipuri: cel al sportivului celebru și cel al adolescentului rebel. Imaginea papucilor Chuck Taylors a fost împrospătată de ac-

torul american James Dean, care a făcut din aceștia „încălțămintea oficială” a tinerilor rebeli.

Pantofii din pînză cu talpă de cauciuc apar ca simbol și în cazul mișcărilor împotriva discriminării. „I spy” este primul serial american care are în rol principal un actor de culoare. Acesta joacă rolul unui agent CIA care lucrează sub acoperire ca antrenor de tenis și care poartă adidași. La Jocurile Olimpice din Mexico City din 1968, alergătorii Tommie Smith și John Carlos, medaliați cu aur și bronz, au protestat împotriva discriminării față de afro-americani, descălțîndu-se de tenișii Puma Suede, rămînînd în șosete negre. În anii ’70, tenișii s-au transformat din echipament sportiv în emblemă a culturii suburbane. Tot mai mulți copii de culoare făceau breakdance sau jucau baschet dezvoltînd un nou stil de joc mai agresiv.

Tot mai multe curente culturale au adoptat tenișii pentru că erau ieftini și comuni. Rockerii, beatnicii (n. r. intelectual american care practică o

În 1917, compania Converse a produs modelul All Star.

filosofie contestatară și are o ținută neîngrijită), hipsterii și skateboarderii își completează look-ul cu Converse, Vans și Keds. Pantofii de pînză sînt încălțați și de muzicieni: Kurt Cobain de la Nirvana, David Bowie, Mick Jagger, The Beatles, Ramones. În 1984, firma Nike înregistra pierderi considerabile. Tot în același an, acesta a semnat cu baschetbalistul Michael Jordan un contract prin care sportivul se angaja să poarte pantofii Nike numiți Air Jordans – unii dintre cei mai cunoscuți teniși. Acesta încasa 5.000 de dolari pe meci. Baschetbalistul a semnat contractul nerespectînd regulile NBA. Chiar și așa, pantofii s-au vîndut la prețul de 65 de dolari perechea, iar încasările au continuat și după ce Michael s-a retras din NBA. Casele de modă, Prada sau Gucci au început să producă propriile modele de teniși sau ediții limitate create în colaborare cu diverși artiști sau sportivi. De-a lungul timpului companii precum Nike, Reebok sau Adidas au concurat una împotriva celeilalte, astfel pantofii din pânză și-au schimbat aspectul adăugîndu-se culori cît mai stridente, iar la unele modele șireturile dispărînd cu totul. De la simbol al diverselor curente culturale, tenișii au devenit o cale de a transmite diverse mesaje sociale.

1917

„Încălţări de sărit graniţa” În 2005, artistul Judi Werthein a creat pantofii Brinco. Denumirea acestora vine de la cuvîntul în spaniolă „brincar”, care înseamnă „a sări”. Acesta i-a creat cu scopul de a-i ajuta pe emigranții mexicani să treacă ilegal granița din Mexic în Statele Unite. Pantofii au fost distribuiți gratuit pentru aceștia, în timp ce, într-un magazin din San Diego prețul lor era de 215 dolari perechea. Tenișii erau echipați cu o busolă, o lanternă și un buzunar unde se puteau ascunde bani. În 2008, designerul Jimm Lasser a reinterpretat o pereche de Air

1870 „Plimsoll”- prima denumire a tenișilor a apărut în 1870.

Force One, produși de Nike, redenumindu-i „Obama Force One”, pe fiecare papuc fiind desenat chipul președintelui Barack Obama. Încălțămintea creată de arhitectul brazilian Oscar Niemeyer în anul 2013 pentru compania Converse au atras numeroase controverse.

Aceștia conțineau texte în care erau ascunse sloganuri ale drepturilor omului și simboluri. Despre asta, cei de la The Guardian au spus că inițiativa arhitectului brazilian ar trebui să fie una de bun augur, dar că e potrivit contextul în care în fabricile celor de la Converse din Indonezia zeci de muncitori acuză că sînt abuzați zilnic.

Chiar și cu toate aceste controverse în jurul lor, tenișii sînt încă nelipsiți din garderoba oricui. Popularitatea lor sporită de curentele culturale sau de sportivi ori vedete cu care au fost corelați a dus la un interes cît mai mare pentru a urmări pas cu pas drumul lor prin istorie.

Există pagini web dedicate în întregime istoriei tenișilor, expoziții și chiar muzee întregi în care încălțămintea cu talpă de gumă și pînză colorată sînt puse pe un piedestal cu reflectoare asupra lor. n

HONORIS FĂRĂ CAUSA Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

C

ontractul de finanţare al Asociaţiei „ANELIS PLUS”, încheiat cu statul român pentru perioada 2013-2016, a expirat anul trecut, în luna decembrie și, astfel, din lipsă de fonduri, timp de șase luni, unii furnizori de articole știinţifice au încetat să mai ofere acces la bazele lor de date. Peste 100 de universităţi, institute și biblioteci, membre ale asociaţiei, oferă, prin intermediul portalului anelisplus.ro, acces gratuit studenţilor și cercetătorilor la articolele știinţifice de la cele mai importante edituri și reviste știinţifice. În 2016, asociaţia a depus un proiect care a fost evaluat și declarat cîștigător în luna decembrie a aceluiași an și care urmează să fie finanţat din fonduri europene. Conform conducerii asociaţiei, contractul va fi semnat luna aceasta.

Statul român taie conexiunea la literatura [tiin]ific\ Asociaţia „ANELIS PLUS” oferă acces gratuit la cele mai importante reviste și edituri de știinţă din lume.

În anul 2016 au fost descărcate peste 11 milioane de articole științifice.

de Ionuţ TEODERAȘCU | ionut.teoderascu@opiniastudenteasca.ro Înainte de 1989, accesul celor mai multe biblioteci și universități din țară la cărțile și revistele științifice din țările dezvoltate era limitat.

Odată cu prăbușirea regimului autoritar, era nevoie de o instituție care să se aboneze la cele mai importante reviste științifice din lume și, mai apoi, să le ofere cercetătorilor accesul la baza de informații creată.

După o inițiativă nefinalizată de a crea un catalog național de indexare a lucrărilor științifice, în perioada 2006-2008 s-a reușit finanțarea accesului la unele resurse electronice de informare a cercetătorilor din institutele naționale de cercetare științifică. În 2008, la inițiativa președintelui Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică (ANCS), s-a realizat proiectul intitulat „ANELIS”, finanțat din fonduri structurale, pentru o perioadă de funcționare de trei ani, 2009-2011. Pentru a îndeplini obligațiile asumate în acest proiect în anul 2011, la Iași, s-a constituit Asociația „ANELIS PLUS”.

Fondată de reprezentații a 47 de universități, institute de cercetare și biblioteci centrale universitare, asociația a reușit să le ofere studenților, masteranzilor, doctoranzilor, profesorilor și cercetătorilor acces la unele dintre cele mai importante resurse electronice științifice din lume, precum „Oxford Journals”, „IEEE/IET Electronic Library”, „SpringerLink”, și „Cambridge Journals. Pentru accesarea resursele științifice prin portalul „anelisplus.ro”, viitorul utilizator trebuie să-și facă un cont folosind adresa de e-mail înscrisă într-un domeniu ce aparține instituției din care provine.

Ministerul Educaţiei contribuie mai puţin Pe parcursul proiectului s-au alăturat mai multe astfel de instituții din țară, asociația ajungînd, în prezent, la un număr de 105 membri. Între timp, instituțiile membre au ce-

5

rut să se aboneze la mai multe reviste sau edituri și, astfel, costurile finale au devenit din ce în ce mai mari.

Pînă anul trecut, suma totală s-a distribuit conform unei scheme stabilită la înființare – statul român sprijinea financiar asociația în proporție de 80%, iar restul cheltuielilor erau suportate de toți membrii asociației.

Ultimele contracte, semnate pe o durată de trei ani, au expirat în luna decembrie a anului trecut și, de atunci, fără un contract nou pentru furnizare serviciilor de acces, o parte dintre edituri și baze de date electronice care conțin literatură științifică au încetat să mai ofere acces utilizatorilor portalului „anelisplus.ro”. „În momentul de față, noi am reușit să cîștigăm încrederea furnizorilor de servicii din afara țării și unii dintre ei încă au lăsat accesul liber la bazele lor de date. Americanii au spus «nu, s-a terminat contractul, v-am mai lăsat în ianuarie, dar dacă n-ați semnat contract nou, noi închidem» Deci toate serviciile din partea Statelor Unite ale Americii au fost închise. Cele europene încă ne-au lăsat accesul și, în prezent, doar circa jumătate din cele 28 de resurse online mai sînt funcționale”, a declarat prof. univ. dr. Gheorghe Popa, președintele Asociației „ANELIS PLUS”.

Conducerea „ANELIS PLUS” a decis să acceseze fonduri europene și să creeze un nou proiect cu o durată de patru ani, derulat între 2016 și 2020. Noul proiect urmează să fie susținut financiar, în proporție de 75%, de către Uniunea Europeană prin Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (MDRAPFE) și respectiv Ministerul Cercetării și Inovării (MCI) și 25% prin achitarea unor cotizații de către membrii asociației.

Procentul de 75% nu se va împărți în mod egal între Uniunea Europeană și MCI, urmînd ca 15% din costuri să fie susținute de statul român, iar restul banilor să provină din fondurile europene propriu-zise. Una dintre

condițiile de finanțare a fost ca instituțiile membre să-și crească contribuția de la 20%, cum era pînă anul trecut, la 25%.

Nici instituțiile membre nu vor achita o sumă fixă de bani, ci aceasta va crește direct proporțional cu numărul de angajați sau de studenți.

Astfel, o universitate mai mare și cu un număr mai numeros de studenți înmatriculați va plăti mai mult decît una mai mică, cu un număr mic de studenți. Practic, fiecare universitate plătește, pe baza sistemului Full-Time Equivalent (FTE) (n.red. numărul de ore muncite de un angajat), o anumită sumă. O universitate va achita o sumă prestabilită pentru fiecare profesor al instituției de învățămînt superior și pentru fiecare doctorand înscris la una dintre facultățile universității. În cazul studenților de la licență și al masteranzilor, situația diferă, fiindcă dintrun șablon de 20 de studenți de la licență, universitatea va achita suma respectivă doar pentru unul, iar dintr-un șablon de patru studenți de la master, instituția va achita doar pentru trei.

Universităţile ieșene vor semna noi contracte Contractele subsidiare de finanțare din partea fiecărei instituții membre încă nu au fost semnate, conducerea preconizînd că toate aceste proceduri vor fi încheiate pînă la finalul acestei luni. Cei 13 membri din consiliul director al asociației au trimis, în vara anului 2016, o scrisoare de susținere tuturor membrilor asociației prin care aceștia precizau la ce resurse online doresc să se aboneze pe viitor și promiteau că vor susține financiar, în continuare, Asociația „ANELIS PLUS”. „Acum, după ce vine contractul de la Ministerul Fondurilor Europene, trebuie să semnăm contractele cu fiecare membru în parte, în care se specifică clar pentru ce și cît va plăti. În momentul

acela, se poate întîmpla ca o universitate să spună că nu mai dorește, deși ea se angajase înainte printr-o scrisoare de susținere. Noi am făcut proiectul în baza scrisorii de susținere. S-ar putea ca majoritatea instituțiilor să meargă mai departe, dar nu este exclusă posibilitatea ca unele să se retragă sau să se diminueze ca interes și dacă asta vine din partea unor instituții mari, atunci și impactul asupra întregului proiect va fi mare”, a adăugat prof. univ. dr.

Gheorghe Popa.

Conform reprezentanților Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIAȘI) , instituția de învățămînt superior se află în top cinci unități care accesează cel mai des baza de date oferită de Asociația „ANELIS PLUS”. Aceștia au precizat că vor încheia un nou contract. „Este deranjant puțin faptul că se întîrzie atît de mult semnarea contractului la Ministerul Fondurilor Europene, însă noi avem acces la toate bazele de date”, a declarat prof. univ. dr. ing. Carmen Loghin, prorector cercetare, dezvoltare și inovare. Din toamnă, noul sediu național al Asociației „ANELIS PLUS” va fi în incinta Bibliotecii Centrale Universitare din Iași (BCU). „Noi avem un contract deja semnat cu asociația, iar în momentul în care se va reface linia de finanțare, vom semna, în toamnă, un nou contract. Nu s-a schimbat nimic, este doar o chestiune strict birocratică”, a declarat prof. univ. dr.

Bogdan-Petru Maleon, directorul BCU Iași.

Conform proiectului care se va derula în perioada 2017-2020, asociația va cheltui două treimi din totalul de costuri pentru a oferi acces la literatura de specialitate pentru toate domeniile de activitate și, cu ultima parte, va achiziționa arhive naționale și cărți de la patru edituri.

Pentru realizarea acestui depozit național, în proiectul anterior finalizat la 31 decembrie 2016, au fost cumpărate servere mari pentru depozitarea informațiilor membrilor asociației.

Aceste servere au fost montate în trei centre universitare: Iași, București și Cluj-Napoca. Serverul principal se află la Iași, la UAIC, și toate trei sînt găzduite într-o rețea ce aparține MEN. Prin crearea acestui depozit, reprezentații asociației spun că vor reduce semnificativ costurile fiecărei instituții în parte pentru că, spre exemplu, același exemplar de carte poate fi consultat simultan de mai multe persoane, fără să fie nevoie ca exemplarul respectiv să fie cumpărat de toate instituțiile membre. Pe lîngă revistele și cărțile electronice existente în depozitul național, conducerea asociației spune că își dorește să stocheze și publicațiile „open acces” (n.red. publicațiile care pot fi accesate gratuit) din sistemul național de cercetare și educație. În primul an de activitate al asociației, în 2011, au fost descărcate peste patru milioane de articole științifice prin intermediul portalului „ANELIS PLUS”, iar în anul 2016, numărul de descărcări a crescut la peste 11 milioane. „Un lucru pozitiv este că din cele 11 milioane de descărcări, patru milioane erau de la IPuri din birouri, la fel ca în primul an, iar restul de șase milioane a reprezentat accesul mobil. Deci studentul sau profesorul a citit un articol de acasă, din tramvai sau cămin, de pe telefonul mobil sau de pe laptop”, a declarat președintele asociației.

Costurile anuale ale Asociației „ANELIS PLUS” se ridică la aproximativ două milioane de euro, însă acestea sînt mult mai mici decît în cazul în care fiecare universitate ar fi trebuit să se aboneze singură la același număr de reviste sau edituri științifice. Dacă, spre exemplu, o persoană care descarcă o lucrare științifică ar trebui să achite, pe cont propriu, aceasta ar ajunge să scoată din buzunar, în medie, cîte 20 de euro pe articol. Însă, prin intermediul asociației, o universitate sau o altă instituție ajunge să plătească, pentru un utilizator, în medie 50 de bani pentru fiecare articol descărcat. n

6

PASTILA DE DUPĂ

C

Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

ei care îndrăznesc să urce pînă la etajul doi al Casei de Cultură al Studenţilor, să deschidă uşa „Opiniei studenţesti” şi au curajul să rămînă, vor găsi aici o mînă de oameni, aşezaţi, care cum încap, la o masă veche de lemn, continuînd să facă ceea ce generaţii întregi au lăsat moştenire în pagini de ziar aşezate în arhivă. Dacă îi vezi pe stradă nu îi deosebeşti de ceilalţi, dar dacă te uiţi mai atent, observi că au ceva special, o bucurie şi un zîmbet specific atunci cînd îşi văd textele tipărite. O bucurie a mersului pe ploaie, uzi pînă la piele, pentru a descoperi subiecte demne să fie reportaje. Oricît de greu ar fi, bucuria că sîntem mereu împreună nu se compară cu niciun alt sentiment atunci cînd eşti student şi, în acelaşi timp, la Opinia.

Opinia – via]a mea, moartea mea

Îngerii lui Charlie îşi iau zborul „Cu ce eşti îmbrăcată?” de Beatrice JURAVLE | beatrice.juravle@opiniastudenteasca.ro „A fost odată ca niciodată”, cam aşa încep toate poveştile frumoase, însă, pot să vă spun de pe-acum că despre oamenii ăştia nu îmi ajung doar 3.000 de semne ca să vă descriu ce înseamnă ei pentru mine. Ne certăm, ne supărăm, ne împăcăm, ne iubim, ne numim simplu „Opinia studenţească”.

Ne găseşti în fiecare luni, miercuri şi duminică aici, la Casa de Cultură a Studenţilor, la ultimul etaj, a doua uşă, cea pe care Andreea şi Aryna au decorat-o într-o zi, de sus pînă jos, cu pliante şi cu postere despre redacţia noastră. Atîtea lucruri vreau să scriu despre ce facem noi, cine sîntem şi cum ne distrăm încît nu ştiu cum să îngrămădesc toate astea în pătrăţelul mic din ziar, însă consider că cel mai bine, cine doreşte să ne cunoască, poate să vină oricînd să vadă şi să se convingă singur.

O să dea aici peste cîţiva oameni minunaţi care vin în fiecare săptămînă şi muncesc să iasă ziarul pe care tu îl ai acum în mînă. Şi ei au facultate, examene, chiar şi licenţă, master, doctorat şi muncă, dar încă îşi mai găsesc timp să vină, să aducă subiecte, să facă teren şi să îşi petreacă toate zilele libere în cămăruţa asta mică. Nu mai sîntem atît de mulţi ca la început şi, chiar dacă nu pare cîteodată, muncim de drag la fiecare pagină în parte, altfel nu am mai fi nici astăzi aici. Chiar dacă mai iese el cu greşeli, cu o poză mai întunecată, un preţ sau o dată greşită, un nume stîlcit, iar Cătălin se supără foarte tare cînd se întîmplă asta, nicio şedinţă de luni, cea în care venim cu subiecte pentru noul număr, nu aduce frustrările şi supărările de duminică.

Apropo de Cătălin, să ştiţi că e singurul magician pe care eu l-am cunoscut vreodată. Magiile lui, pentru mine, reprezintă momentele în care face să îmi încapă textele pe pagină, deşi ele sînt prea lungi şi aş fi putut să jur că trebuie să tai din fiecare măcar un paragraf, mai sînt momentele în

care se supără şi găseşte într-o secundă o poză mai bună pentru pagina şase, pentru că a mea avea un watermark imens, magie mai e şi atunci cînd te ajută cu orice număr de telefon ai nevoie pentru a documenta ceva şi stă să citească texte sau să macheteze chiar dacă a avut şi el, la rîndul lui, o zi grea de muncă. Chiar dacă nu se simte întotdeauna apreciat, am ocazia să îi spun că datorită lui am venit la „Opinia”. A intrat în amfiteatru atît de hotărît şi de sincer, spunînd că nu o să avem niciun beneficiu la facultate sau la examene, nu o să ne ajute la note şi dacă vrem, putem să venim să învăţăm să scriem. Am venit, am rămas şi nu mi-a părut niciodată rău.

Magie mai face şi Mo, cînd nu se alintă cu prăjiturile aduse de fraţii Mihai, îşi găseşte întotdeauna timp să îţi corecteze „la sînge” fiecare text pe care i-l dai, fie că e în redacţie, fie că stă acasă cu Oreo, pisica ei care îi distruge fiecare geantă pe care o lasă la îndemînă.

Mădălina scrie încă pe şapte, mereu întîrzie, dar are noroc că scrie tare frumos şi e păcat să nu o citiţi, Lupu urmează să vină şi sperăm că poate o să aducă şi masca de cal şi poate ieşim în seara asta, toţi, la o bere. Ionuţ, Florentina, Antonela şi Maia „se luptă” cu timpul între examene şi textele pe care le mai au de scris şi de documentat, iar Elena ne-a promis că vine şi la anul deoarece i-a plăcut tare mult aici. În redacţie mai sînt Aryna şi Andreea. Leam lăsat la urmă cu un motiv. Noi sîntem un fel de „Îngerii lui Charlie”, peste tot împreună şi niciodată separat. Minunatele astea au fost singurele mele prietene din facultate şi ne-am împrietenit aici, la „Opinia”, singurul loc în care chiar poţi să te apropii atît de tare de un om încît să nu mai vrei să se termine facultatea deoarece asta înseamnă că o veţi lua pe drumuri separate. n

de Aryna CREANGĂ | aryna.creanga@opiniastudenteasca.ro Primul text care mi-a fost publicat în „Opinia” a fost o tabletă. Era a treia din pagină, nu era prea strălucită, da’ m-am bucurat teribil s-o văd și-am mai vrut. Am început să vin la fiecare ședință de luni, miercuri și dădeam prin redacție chiar și duminica, așa cum se cădea, dar cred că un semestru întreg am fugit înainte să se termine toată treaba (adică înainte de doișpe-unu-două dimineața). Fraieră, n-am știut că de fapt, abia după ce se trimit paginile la tipografie, începe adevărata distracție.

Din 20, cîți eram la început, rămăseserăm numai Betty, Bianca și cu mine. Bianca n-a mai venit, o perioadă, dar apoi și-a făcut curaj Andreea și-a intrat pe ușă, așa c-am ajuns să fim tot trei.

Stăteam pe locul Anei, mai din colțul către geam al mesei, plecată cu Erasmus în Norvegia și o înghionteam pe Adelina la fiecare două minute de distracție superbă în Quark. „Auzi, cum se...?”, nici nu mai aștepta, săraca, s-o întreb. Începuse să chitească ce uit tot timpul și-avea variantele de răspuns pregătite. După ce-au plecat fetele din anul trei pe la Cluj sau la Bucureşti, ne-am cam dat seama că treaba începe să devină mai urîtă, așa c-am stat la corturi, ne-am făcut tricouri – adică am încercat să aducem oameni. Și-a mers.

Am avut cel mai frumos an din viață, cu riscul să sune clișeic, dezgustător și cleios – ca un borcan cu dulceață de nuci întins pe timpane. Nu doar c-am rămas să scriu într-un loc în care poți să muști din presă, așa, ca un student flămînd, dar am avut aici parte și de oameni care să-mi spună cînd ar fi momentul să mă opresc din mîncat, să nu mi se facă rău. Cătălin

Fericirea de pe urm\ de Andreea ANTON | andreea.anton@opiniastudenteasca.ro Mădălina stă pe scaunul din dreptul ușii și privește fără să clipească către laptop. Se uită peste știrile de pe 2-3, pe care le-am corectat eu și de fiecare dată cînd își strînge sprîncenele negre a încruntare strîng și eu, la unison, cu degetele de masa rotundă din lemn. „Asta clar putea fi scoasă la corectură”, îmi spune în treacăt și eu îmi șterg sudoarea de pe frunte pentru c-am scăpat doar cu atît. Sînt abia cîteva săptămîni de cînd mă ocup de paginile de știri și inima mi se strînge ca un purice cînd știu că se apropie duminica. Ca să mă liniștesc, vin tot timpul mai devreme în redacție și-mi beau cafeaua cu Aryna, care mă alintă părintește cînd simte că inima mi-o ia la goană. Și lor le-a fost greu la început, îmi spune asta mereu cînd se referă la ea și Betty, așa că-mi mai revin în fire și mă apuc de treabă.

Chiar dacă mi-a luat aproape doi ani să-mi fac curaj și să m-așez la masa de care și-au ros coatele multe alte generații înaintea-mi, cînd am făcut-o, facultatea s-a contopit definitiv cu redacția „Opiniei studențești”. Pe lîngă zilele de luni, miercuri și duminică, în care ne-adunăm să discutăm subiecte, să dezbatem ziarul proaspăt scos sau să meșterim la următorul, am grijă să nu ratez nicio vineri sau sîmbătă în care aș putea mînca prăjituri de la mama

m-a învățat să scriu dosare, de la Lupu am furat cum se scrie reportajul și de la dom’ profesor am aflat că primul titlu care-ți trece prin minte e ca un dinte de lapte – cade, de fiecare dată. N-am să uit tonul de apel al lui Cătă niciodată și-am să tresar ori de cîte ori am să-l aud prin tramvai, gîndindu-mă că-s iar într-o luni dimineață devreme, în redacție și urmează să schimb un titlu sau să rescriu un șapou.

Tot anul ăsta am început să ieșim mai mult împreună. Am dat tot felul de petreceri prin redacție și-apoi, gînd la gînd, să nu judece lumea cunoscută intelectualii, ne-am tot pitit prin „Cannabis”. Pîn-a dat faliment; parc-a știut și el că plecăm. Bine că femeia care ne vinde mici cu muștar la gară a rămas, totuși, în funcție – și nu e sperioasă cînd mergem și-i spunem toți „Lupu” tipului cu mască de cal care comandă la cinci dimineața. Zice și ea un „Ptiu! Ducă-s-ar pe pustii!”, dar cam atît.

*** Betty tocmai s-a supărat că i-am mutat laptopul de la geam. Ne ciondănim pentru singurul scaun pus în arhiva plină cu ziare, că n-am putut scrie tabletele astea de absolvire dinainte. Cred că și ea, ca mine, a tot încercat – dar i s-o fi pus cum mi s-a pus și mie un nod în gît și nu și-a putut închipui alt loc demn în care să poată scrie despre anii la „Opinia”, dacă nu în mijlocul ziarelor ăstora întinse vrafuri peste vrafuri pe pereți, în care deacum înainte o să ne tragem și noi sufletul din poza unui Șah Mat sau Editoral.

Nu te supăra, te iubesc. n

fraților Mihai sau da startul unor petreceri pe cinste, de pe urma cărora să adunăm material pentru glume cît să ne ajungă pînă la întîlnirea următoare.

De drag, mă „spovedesc” săptămînal în fața unor pagini îngălbenite de tipar și îmi caut izbăvirea în ele, ca în fața unui Iisus răstignit pe cruce. După căutări, mi-am așezat într-o armonie teancul de Opinii pe birou și în el mi-am împăturit gîndurile, exact în locul unde și-au găsit glasul și alinarea. Dacă, însă, printre toate astea mă împotmolesc uneori și am impresia că mi-ar fi greu, îmi e de ajuns să mă uit la Aryna și la Lupu și să știu că „iară sîntem grupul ăla” și că toate or să fie ok pînă dimineață, cînd, dacă sîntem cuminți, putem s-o începem cu o bere rece sau cu mici la gară. În ultima zi în redacție, eu și Mo o să ne comandăm șaorma, o să-l rog pe Lupu să-mi scrie un șah, o să fiu mai atentă cu 2-3 ca să nu-i dau bătăi de cap lui Cătălin, o să am grijă să nu o cert pe Betty pentru că nu și-a recitit știrile, pe Florentina pentru c-a scris tîrziu sau pe Ionuț că a pus prea multe virgule și-o să-i spun Malunei cît mi-a plăcut tableta ei. Ş-apoi, cînd o să mă sune domnul profesor ca să schimb titlurile, am s-o fac mai cu responsabilitate şi cu drag. Cert e că toți acești oameni au făcut treaba impecabil cînd a fost rîndul lor să-și scrie cele mai frumoase povești în sufletul meu.

Data viitoare cînd cineva ne va întreba de cînd n-am mai cîștigat vreun premiu, am să-i răspund că noi, la Opinia, l-am căpătat de fapt pe cel mai important – ne-am „scris” unii pe alții. n

1001 DE MĂŞTI Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

7

La destina]ie ajungi numai dac\ joci [otron

T

imp de trei zile, în curtea Casei Pogor, pe unde te învîrteai tot dădeai de cîte un atelier, special creat pentru copii. Festivalul „Șotron. Tîrg de cărţi, jocuri și distracţii” le-a adus picilor, dar şi părinţilor, diverse activităţi de relaxare şi culturale. Îi găseai la cîte un cort, special amenajat cu activităţi, cocoţaţi în hamace sau pur şi simplu stînd la soare pe cearşafurile colorate cu model aztec. Dacă în „Ţara minunilor” aceştia trebuiau să modeleze din lut cîte un animălut sau o plantă, la alegere, la cortul de „Frecat menta”, al asociaţiei Moldavia, găseai o mulţime de fetiţe care îşi împleteau codiţe sau îşi făceau tatuaje dantelate cu henna. Pe băieţi îi vedeai mai des ori la cortul trupei de dans Quasar, duelîndu-se în mişcări de street dance, ori jucînd twister, unde, încolăciţi de tot, încercau, cu ultimele puteri, să se răsucească ca să ajungă măcar cu un deget la bulina colorată. În a treia zi, copiii au învăţat cum să creeze poveşti de la scriitorul Iulian Tănase care şi-a lasat, la Iaşi, cartea „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat”.

Scriitorul Iulian Tănase a învăţat copiii cum să construiască poveşti de la o simplă propoziţie.

La „Clubul de criminalistică”, cei mici au descoperit tehnici de verificare a amprentelor.

Aventurile poe]a[ilor din gr\dina Pogor Iubirea are gust de mango de Mădălina ROBU | madalina.robu@opiniastudenteasca.ro Dacă în prima zi de Șotron puteai auzi, odată ajuns în Grădina Casei Pogor, copii de înălțimi îndoielnice recitînd poezii care ți-ar fi făcut părul de pe mînă să se ridice electrizat – „am să te tai de-a lungul și de-a latul”, în ultima zi a festivalului, adică duminică, ți-ai fi dorit să stai doar la umbră, printre copiii adunați în jurul lui Iulian Tănase șincurajați să facă storytelling. Așezați în cerc, pe iarbă și pernuțe colorate sau chiar în picioare și neștiind că-s filmați de mîinile părinților entuziaști, fetițe și băieței ascultau c-o mină serioasă bărbatul cu ochi mari și albaștri, care le spunea c-a scris o carte pe care ei n-au mai citit-o – „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat”. Cu fluturași lipiți stîngace deasupra sprîncenelor sau pălării de soare cu boruri largi, păreau c-ar putea sta acolo toată după-amiaza fără să se plictisească. „Copiii sînt mai poeți decît noi, au un fel de lentilă magică. Eu am observat asta la copiii mei”, le spune scriitorul părinților care-l privesc îmbujorați. Lîngă el, o fetiță își comprimă mîinile în formă de inimioară, o lipește pe piept și-apoi i-o trimite, fără să ezite, mamei sale.

Gestul se topește în toropeala de afară, nereușind să treacă neobservat de ochii scrutători ai părinților de-alături. Vezi cum Iulian Tănase a început să se plimbe în cercul închis, fără să aibă o formă geometrică

perfectă, și spunîndu-le celor din jurul său că el a început să scrie pentru că îi era dor de băiețelul lui și te faci, vrînd-nevrînd, cît un ghem.

Te deapănă tot cuvintele scriitorului, care începe, spontan, un atelier de storytelling pentru copii – „hai să facem o poveste. Maia e o fetiță și are o periuță și-un tub de pastă de dinți.” Numai că pasta de dinți nu e chiar pastă de dinți, ci e pe rînd muștar, ciorbă și chiar un duh.

Te amuză intervențiile copiilor care-s dornici să prindă microfonul în mîinile lor mici și transpirate și care fac eforturi serioase de-a coace mai multe finaluri pentru aceeași poveste și n-ai cum să nu izbucnești într-un rîs zgomotos care să te facă

să devii un nostalgic după perioada în care-ai fost și tu copil – și-ai spus niște trăznăi mai mari decît tine.

Vei ști, cît stai la șezătoare cu Iulian Tănase și-atîția copii pe lîngă tine, că dacă lași duhul din pasta de dinți a Maiei în mîinile băiețașului c-o pălărie așezată ștrengărește pe cap, o să te trezești c-un spiriduș în loc de duh, care vrea să o ajute pe Maia „la viața de zi cu zi”, dar care apoi ajunge „să se transforme într-o poezie”.

După tot șotronul ăsta jucat în bătaia soarelui, o să vrei să iei un prieten și „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat” și să vă aciuați pe-un petic de iarbă, la umbră, unde să citiți cu „l” în loc de „r” și s-admirați ilustrațiile dinăuntru. Și dacă nu așa, „se poate și un alt final?” n

La întîlnirea cu cei mici, scriitorul Iulian Tănase şi-a lansat la Iaşi cartea „Aventurile lui Sacha în castelul fermecat”.

de Beatrice JURAVLE | beatrice.juravle@opiniastudeteasca.ro „Noi nu sîntem actori. Am făcut doar un experiment”, le spune un băiat brunet adolescenţilor care stăteau în faţa lui, nedumeriţi în legătură cu ceea ce se întîmplase în urmă cu cîteva minute. În spatele Galeriilor „Pod-Pogor”, trupa „Introspect” joacă o piesă de teatru puţin mai neobişnuită. Piesa „Anti.Dot Senzorial”, jucată la festivalul „Șotron. Tîrg de cărți, jocuri și distracții”, a adunat cîteva fete şi băieţi, care stau pe scaune fiind legaţi la ochi cu eşarfe multicolore. Cei din trupa de teatru se învîrt de jumătate de oră în jurul lor şi le şoptesc la ureche cîteva cuvinte cheie pe care le desprind din textul pe care îl recită o fată blondă şi scundă. „Oare ce este iubirea?”, întreabă aceasta, iar la urechile participanţilor nu se aude decît cuvîntul „iubire” repetat încontinuu.

O fată brunetă cu părul scurt încearcă să îi facă pe participanţi să „guste iubirea” şi le întinde să miroasă şi să guste cîte o căpşună sau un frunct de mango. O alta îi mîngîie cu cîte un trandafir pe faţă, pe picioare şi pe mîini ca să „simtă iubirea”, iar un băiat le pune căşti la urechi ca să „audă iubirea”.

O doamnă care iese din clădire perturbă atmosfera cu nişte tocuri deranjant de zgomotoase şi o voce piţigăiată. I se face semn să tacă din gură şi să meargă mai încet, dar răspunde agresiv şi îşi continuă drumul spre ieşire cu mai mult patos spre dezamăgirea celor din trupă. Cuvîntul „cărţi” este acum descris ca nişte

Dinozaurii se plimbă cu barca de Antonela TĂNĂSELEA | antonela.tanaselea@opiniastudenteasca.ro „Fac un dinozaur, dar nu mai spune la nimeni”, şopteşte o fetiță cu mîinile murdare de lut alb, dar este imposibil să-i păstrezi secretul, căci vocea ei subțire stîrnește un ecou. Asculţi atent şi afli că există o legendă a dulciurilor potrivit căreia, acadelele au urechi și că aceste bomboane pe băț îți pot auzi gîndurile. La atelierul de pictură și handmade „Eki’s Place”, copiii modelează figurine din lut, iar neîndemînarea începătorilor creează tot felul de teorii care se strecoară în mintea ta şi mai că începi şi tu să crezi că Degețica stătea, în poveste, la un foc de tabără. Cortul imens cu poze, prinse pe-o ață, și cu bucăți de lut, devine un laborator în care se creează dinozauri cu șase picioare și elefanți cu flori la ureche.

O fetiță cu mască de pisică, pictată, aruncă unicornul de pluș cînd ajunge în dreptul cortului și spune că a venit să gă-

tească și ea. „Eu sînt Anastasia, o să fiu bucătăreasă cînd voi fi mare și îți voi face de mîncare ce vrei tu”. O asculți și ai vrea să o mai întîlnești peste cîțiva ani să vezi dacă o să se ţină de cuvînt. Se așază pe scaun și începe să rotească lutul care va lua forma unui elefant. Din celălalt capăt al mesei se revoltă un băiat cu bucle care nu înțelege de ce toată lumea modelează animale. Prietenul lui cu plete maronii se uită nedumerit și-i spune că va construi o bărcuță ca să plimbe dinozaurul cu ea. Cum va încăpea acolo nu știe încă, dar se bazează pe imaginația lui. Un alt dinozaur este modelat de o fetiță, care îți povestește întregul proces. Știi că va avea o coadă stufoasă și lungă, pentru că așa a văzut ea în cărți.

Spatele va fi ascuțit, la fel și capul, și va avea înotătoare.

Totuși, băiatul care face și el același animal nu înțelege unde

pagini răsfoite la urechile celor legaţi la ochi, iar „eliberarea” se simte sub forma unui smoc de iarbă pus pe capetele celor din public.

Curios să vadă ce se întîmpla în spatele galeriilor, un băieţel blond cu tricou galben stă cuminte în spatele celor de pe scaun şi zîmbeşte şmechereşte lăsînd să i se vadă lipsa celor doi dinţişori din faţă. Văzînd că trebuie să facă linişte, se plictiseşte destul de repede şi pleacă. Apuci să îl vezi mai tîrziu la masa „Clubului de criminalistică pentru copii”, unde trainer-ul Irina Obrocea îi învaţă pe aceştia cum să descopere amprente. Atenţi, să nu facă nicio greşeală, picii se dau cu cremă pe mîini, le lipesc pe foaie, le amestecă între ele, iar apoi cu nişte pensule şi culori magnetice îşi descoperă unul altuia amprentele.

La spectacolul senzorial băieţii şi fetele îşi dau eşarfele jos şi se încruntă cînd soarele apare de după cîte un nor. Stau cinci minute să se obişnuiască cu lumina, iar lîngă ei, pe scaun, cei din trupă au pus un jurnal. „Puteţi să scrieţi tot ce simţiţi sau aţi simţit în acel moment, ca un feedback, să ne spuneţi ce trebuie să îmbunătăţim. Niciodată nu am lucrat cu un public atît de mic, ca vîrstă”, se scuză un băiat brunet cu plete.

Tragi de timp şi după ce vezi că nimeni nu doreşte să scrie în jurnal, cobori spre stradă unde copiii deja au început să deseneze, cît mai artistic cîteva şotroane numai bune să sari de la unu la zece printre pătrăţele colorate. n

a văzut ea „dinozaur cu șase picioare”.

Cu o voce care sună a clopoțel de pauză, Anastasia te anunță că a terminat de modelat, așteptîndu-și laudele. „O, dar ce urît e elefantul tău”, se aude dintr-un colț creatoarea fosilei cu șase picioare. Un puști îi vine în apărare zicînd că dinozaurul ei seamănă mai degrabă cu o balenă. Însă asta nu o ajută pe Anastasia, așa că „elefantul cel drăguț” devine din nou o bilă din lut, spre dezamăgirea apărătorului, şi pare să ia forma unei flori mai deformate, un fel de „artă abstractă”, îţi explică fetiţa. Băiatul cu bucle se uită și el confuz la floare și spune că nu vrea să-și lase „opera” să se rătăcească pe undeva și să nu-și mai amintească nimeni de ea. Așa că o să-și ia dinozaurul acasă, unde îl va vopsi în roșu.

Oricine doreşte să intre în cortul denumit „Ţara minunilor” şi să vadă opere de artă din lut, trebuie să arunce un bănuț în paharele colorate din plastic. Nu contează dacă nu nimerești, dar așa vei considera că plătești cumva granița de trecere într-un paradis din care ai fost alungat, modelînd tot ce îți imaginezi. n

8

MICROFONUL DE SERVICIU

Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

Ast\zi, religia ar trebui s\ înve]e din [tiin]\.

Interviu cu acad. Wilhelm Dancă, unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi catolici români. de Ionuţ TEODERAȘCU | ionut.teoderascu@opiniastudenteasca.ro

Wilhelm Dancă a fost numit, în 2002, cetățean de onoare al comunei Doljești, județul Neamț.

Povesteați că apropierea de Dumnezeu se face în trei etape, prima etapă reprezintă „dusul la Biserică”, apoi apare conștiința și, mai apoi, dragostea puternică față de Biserică.

Dumneavoastră ați ajuns preot parcurgînd aceste etape?

Am respectat cele trei etape, am fost „dus” la Biserică de părinții mei și îmi amintesc cu mare drag de slujbele de dinainte de Crăciun. Mergeam de dimineață, de la ora cinci , pe timp de iarnă. Eram copil și îmi plăcea foarte mult să duc felinarul aprins ca să vedem pe unde pășim pentru că era zăpadă. Amintirile acestea spun totul despre relația mea inițială cu Biserica. În multe forme, părinții mei au avut grijă să primesc o educație creștină, catolică din partea preoților care, la rîndul lor, mă supravegheau și mă întrebau dacă am învățat bine rugăciunile. Mai tîrziu, s-a construit o relație conștientă, matură, asta și în funcție de trăirile mele provocate de preotul din sat. Mă gîndesc că și el a avut un rol important, de catalizator al sentimentelor și convingerilor mele religioase pentru că m-a atras și a știut să găsească un limbaj comun. Îi datorez foarte multe acestui preot. Se numea Ciocan Petru. După lucrarea părintelui, cred că a început legătura mea personală, matură cu Biserica, independent de ceea ce s-ar fi întîmplat cu preotul sau cu familia

te valori pe care tînărul sau oricare altă persoană le îmbrățișează și le trăiește.

Prietenia e un drum cu două sensuri și în preoţie e la fel V-ați obținut licența în teologie, în 1986, la Institutul Teologic RomanoCatolic din Iași și, în același an, ați plecat în satul Nisiporești din Piatra Neamț ca preot vicar. Vă mai aduceți aminte de prima slujbă ținută acolo? Îmi amintesc. Nu a fost nimic romantic - nici pregătit, nici emoțional. A avut un caracter de viață obișnuită. Părintele paroh cu care am colaborat timp de aproape zece luni nici nu era acasă, cînd am ajuns la parohie. Era un alt preot pensionar care m-a primit și care mi-a spus că a doua zi trebuie să celebrez o liturghie, ceea ce am și făcut. Nu ma prezentat nici cînd am sosit, nu a spus „la revedere!” nici cînd am plecat. Deci era considerat un gest obișnuit; am sosit acasă, am plecat de acasă - urmînd ca apoi să mă întorc tot acasă.

M-am legat afectiv de oamenii de acolo și ei, la rîndul lor, de mine. Prietenia e un drum cu două sensuri și în preoție e la fel. După ce am plecat, multă lume m-a căutat.

Cînd am plecat de la Piatra Neamţ, m-am considerat într-un fel alungat din Paradis.

Mie Bucureștiul mi se părea că e nu chiar Iadul, dar un fel de Purgatoriu – un stadiu, să spunem, intermediar. mea. Deja era o relație cimentată și nu mai depindea de alți factori externi. Era asumată în mod personal.

Preotul este membru al Academiei Române, din 2013 și rector al Institutului Teologic Romano-Catolic din București.

Î

n timp ce mergea să se înscrie la facultate, o întîlnire l-a făcut să treacă de la pastorala de zi cu zi, săvîrșită într-un locaș sfînt, la pastorala inteligenţei consumată printre studenţi, pe băncile facultăţii. Preotul Wilhelm Dancă este, astăzi, profesor universitar, decan și rector, iar duminică de duminică revine în Catedrala „Sfîntul Iosif” din București pentru a ţine predici în faţa credincioșilor, iar mai apoi își continuă slujbele pe Facebook sau pe site, acolo unde încarcă materiale multimedia. Conferinţele pe care le ţine în ţară și în străinătate sînt populate de tineri și, mai ales, sînt urmărite cu interes pe reţelele de socializare. După studii, ar fi putut să rămînă în Italia, la Vatican, asta și pentru că deja lucrase de doi ani ca jurnalist la Radio Vatican, însă a ales să se întoarcă acasă pentru că aici era nevoie de profesori.

După cum spuneți, preotul de la sat are un rol important. În cazul celui de la oraș este la fel?

Da, este la fel de important, poate chiar mai important decît rolul celui de la sat, pentru că în oraș există și acest pericol al izolării, al anonimatului. Dacă preotul este activ, are inițiativă și știe să-i atragă pe copii și pe tineri, ei vor veni la el. Stau de cîțiva ani buni în București și observ cît de dornici sînt tinerii să stea în preajma cuiva, să socializeze, să iasă împreună, să discute fără program, fără inhibiții și fără rezerve. Dacă preotul găsește calea potrivită pentru toate acestea, atunci el poate să facă o lucrare mai bună și poate mai necesară decît într-un sat.

Preotul ajunge, în zilele noastre, mai greu la un tînăr?

Da, s-ar putea. Dacă abordarea este metafizică și orice religie presupune o abordare metafizică, atunci este clar că religia ajunge mai greu, dar în sensul acela total, integral. Ea poate să ajungă în mai multe etape – la nivelul sentimental, atractiv, experimental, poate să fie ceva exterior fără să aibă incidență asupra alegerilor lui interioare. Cînd o religie devine un criteriu de orientare în viață, asta înseamnă că ea e pătrunsă în metafizica pe care se sprijină acea religie și din acea metafizică izvorăște o etică, adică niș-

Mai merg acolo, dar ocazional. Cel mai greu, însă, m-am despărțit de Piatra-Neamț. A fost o ruptură de ordin existențial fiindcă între Moldova și Muntenia este o diferență.

Oamenii sînt altfel și relațiile sînt altfel.

Cum i-ați văzut?

Lumea chiar era mai grăbită în București, ușor mai indiferentă față de aproape, orașul mai mare, pericolului acesta al izolării, al anonimatului, era și el mai mare. În partea aceasta, orașele și satele sînt mai mici și fiecare se cam știe cu fiecare, pe cînd acolo ești a nimănui. Cînd am plecat de la Piatra Neamț, mam considerat într-un fel alungat din Paradis, Bucureștiul mi se părea că e nu chiar Iadul, dar un fel de Purgatoriu - un stadiu intermediar.

Pentru mine, ca preoție, ca imagine, nu a contat atît de mult Nisiporeștiul fiindcă eram la început, într-un sat fără ambiții prea mari, cît a contat orașul Piatra Neamț, unde am dezvoltat niște relații foarte frumoase cu lumea, cu familiile tinere. Copiii țineau la mine, eu la ei, era ceva extraordinar de trăit. La București, sigur și acolo am făcut la fel.

Ușor-ușor mi-am revenit. În primele trei luni am fost bolnav, nu știam ce e cu mine.

E un fel de altă lume, e o mentalitate mult mai dinamică, parcă totul era „în mai mare”, și orașul mai mare și obrăznicia mai mare, dar și generozitate unora era mai mare.

Erau oameni de o mare ținută in-

telectuală și spirituală care mă impresionau prin simplitatea lor, lucru pe care nu prea îl întîlneam în Moldova. Dar lucrurile se cam compensau. O familie de intelectuali creștini, catolici, foarte buni, țineau locul la 10-20-30 de oameni grăbiți și obraznici.

Folosiți trecutul, spuneți că „era”.

Acum nu mai este așa?

Eu așa am perceput atunci lucrurile, aveam o activitate de tip pastoral și eram implicat din plin în viața familiilor, eram cu ei și îi cunoșteam, acum nu mai am legături atît de profunde cu ele. Mă ocup de formarea tinerilor care vor să se căsătorească și am legături doar cu aceste familii, cam cinci-zece pe an pe care le pregătesc, le însoțesc la altar, le celebrez cununia. Majoritatea timpului îl petrec cu studenții. E un alt nivel, o altă pastorală – este pastorala de zi cu zi și pastorala inteligenței, cea de față, care este mult mai solicitantă; însă bucuriile sînt pe măsură.

În preoţia catolică, „Oboedientia et pax” adică ascultarea și pacea devin un drum Nu vă gîndiți că ar fi fost mai bine dacă rămîneați la pastorala de zi cu zi, cea în care v-ați fi desfășurat activitatea într-o Biserică?

Nu știu, noi avem de obicei un motto al vieții noastre și anume că promitem ascultare și respect episcopului care ne consacră. Ducem mai departe ascultarea asta și spunem că dacă asculți ești în pace cu tine și cu ceilalți, adică nu ai probleme, dacă faci ce vrei tu atunci s-ar putea să pășești pe niște drumuri care să nu te favorizeze și să nu mai ai cum să repari ceva pentru că a fost alegerea ta. În preoția catolică, „Oboedientia et pax” adică ascultarea și pacea devin un drum. În cazul dumneavoastră cum a fost? „Oboedientia et pax”, așa a fost.

Mi s-a cerut să fac ceva și am făcut.

Sigur, după trei luni de ședere la Roma, dacă mi-ar fi spus episcopul că pot să mă întorc acasă, pe jos maș fi întors - atît de mult îmi plăcea să stau în parohie, cu oamenii. Dar am îndurat, am scrîșnit din dinți și am spus că dacă asta este voința episcopului, să stau la Roma și să mă pregătesc, așa voi face. Acum, sigur, nu regret nicio secundă ce s-a întîmplat între timp. Gîndul meu a fost mereu acesta, să nu ies din planul general, din voința generală a unui episcop - pentru că s-ar putea să-mi pierd liniștea și țin mult la asta. Merg mai departe așa.

Masteratul și doctoratul le-ați parcurs la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității Pontificală Gregoriană din Roma. „Scăparea” de sub regimul comunist este singurul motiv pentru care, după Revoluție, ați plecat la studii, în Italia?

Puteam și înainte de Revoluție, dar era mult mai greu și, în plus, nici nu mi s-a cerut din partea episcopului să merg în Italia la studii de specializare. Recunosc că a fost o conjunctură favorabilă mie pentru că, în 1991, în Roma, eram singurul preot catolic din România tri-

MICROFONUL DE SERVICIU

9

Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

Iubirea poate s\ fie no]iunea care s\ le uneasc\ mis la studii. Asta într-un fel mă și responsabiliza și mă făcea să mă gîndesc că sînt un rod al libertății cîștigate de poporul nostru, după 1989, și că trebuie să fiu recunoscător lui Dumnezeu și celor care s-au sacrificat pentru noi. Chiar și eu mam implicat, mai mult ca spectator, în evenimentele care au schimbat România în acea perioadă. Am simțit-o pe pielea mea că Biserica a devenit liberă și că preoții pot fi trimiși acolo unde vor episcopi și pentru orice activitate de tip pastorală. În cazul meu, pastorala inteligenței.

La Roma, ați ales să studiați la Facultatea de Filosofie. De ce nu ați ales tot Teologia?

Așa s-a întîmplat, este ceva, cred, în viața noastră, un semn, o conjunctură, o persoană care îți marchează

de niciun fel. Atunci, am observat că o parte dintre colegii mei se descurcau mai bine cu banii și căutau cărți de teologie sau de predici sau de vieți de sfinți în limba română.

Eu știam deja limba franceză de la liceu și, în timpul primei veri, din timpul facultății, am început să traduc, împreună cu frații mei, două cărți din limba franceză. Prima era „Cele 36 de dovezi pentru existența diavolului”, scrisă de André Frossard și a doua era scrisă de Jean Danielou - ceva despre simbol. Frații mei erau un fel de copiști, eu dictam și ei scriau pe caiete și numerotau paginile, după care, începeam să scriu la mașina de scris și, la final, le tipăream. Cînd mergeam toamna la Institut, aici în Iași, le prezentam celorlalți cîteva aspecte din aceste cărți, cu unii făceam schimb,

Filosofia este un tip de activitate a minţii care pregătește terenul pentru ceea ce vine mai apoi prin revelaţie, prin credinţă și prin Sfînta Scriptură. destinul. Eu căutam Universitatea Gregoriană la care doream să studiez și, în drum spre această universitate, am întîlnit un preot englez și l-am întrebat dacă nu cumva merge și el tot la Universitatea Gregoriană. Mi-a spus că da. Pe drum, l-am întrebat ce studiază și mi-a spus că filosofie. Mi s-a părut foarte interesant și i-am zis că și mie mi-ar plăcea. „Bun, te duc eu la decan, vorbești cu el și vedem cum facem”, mia spus el. Ulterior, am aflat că decanul fusese născut în România și că migrase cu părinții lui, la vîrsta de cinci-șase ani, în Austria. Cînd m-a văzut a fost foarte bucuros, ma atins și mi-a spus că, în sfîrșit, vede și el un preot liber care vine din Vestul Europei. M-a încurajat și el și am rămas acolo. Nu regret, mi-a plăcut foarte mult și îmi place în continuare. Filosofia e un tip de activitate a minții care pregătește terenul pentru ceea ce vine prin revelație, prin credință și prin Sfînta Scriptură.

Cunoașteți șase limbi străine, franceză, engleză, italiană, germană, greacă și latină. De unde a pornit această pasiune?

A fost, mai întîi, o chestiune de ordin existențial. În timpul studenției mă descurcam greu cu banii, proveneam dintr-o familie numeroasă, eram cel mai mare dintr-o familie de opt copii, tatăl decedase întrun accident de muncă și ajutorul din partea statului nu ne ajungea

„

Biserica online nu este o alternativă, ci este un fel de „curtea neamurilor” sau un fel de pridvor al bisericii în care intră toţi, fie că sînt sau nu pregătiţi.

dacă aveau și ei cărți bune și altora le vindeam. Imediat și frații mei au început să învețe limbi străine și să facă la fel.

Cînd am venit în Institut, am observat că exista multă literatură în germană, engleză, italiană și atunci am început să mă apropii și de limbile astea. În timpul verii, vorbeam germană pentru că mergeam în Germania și țineam acolo locul unor preoți, în casă, în timpul facultății, vorbeam engleză, iar la facultate vorbeam italiană și franceză. Latina am învățat-o la școală pentru că aveam opt ore de latină pe săptămînă timp de trei ani. Limba latină este o limbă matematică și mie mi-a plăcut foarte mult matematica în liceu. Atunci, nu m-am gîndit niciodată că o să urmez latura umanistă.

Eu uneori observ, în biserică sînt slujbe la care am probabil 500-600 de persoane, dar în online sînt mult mai multe De multe ori, alegeți să vă transmiteți mesajele pe Facebook. Un preot trebuie să se raporteze doar la biserică drept locaș sfînt sau este necesar să treacă și la o astfel de „biserică online”?

Am fost chiar invitat de tineri să promovez valorile creștine prin mijloacele de comunicare online. La un moment dat, redusesem intensitatea sau ritmul aparițiilor mele de acolo, dar unii dintre ei mi-au spus că nici nu îmi dau seama cît de mult bine face chiar și un gînd scris în mediul acesta online. De la această idee am și pornit, că dacă dintre atîția vizitatori care poate sînt mai puțini curioși să vadă pînă în adîncime tot ce este acolo, unuia singur îi servește, atunci tot este bine. Mediul online nu este condiționat de timp sau loc. Asta înseamnă că noi putem să ajungem și la oamenii din trecut și la cei din viitor. Și tot la cererea credincioșilor a apărut și siteul. Ei mi-au spus că vor să asculte predica pe care o țin duminica în Catedrala „Sfîntul Iosif” sau o anumită conferință și atunci eu le-am spus că le trimit prin e-mail. Acolo, am întîmpinat dificultățile le-

gate de dimensiunea fișierului și mam gîndit că ar fi mai bine dacă aș avea o astfel de platformă. Cînd văd că o predică este vizualizată de 1.000 de „internauți” sau o conferință care durează 40-45 de minute are peste 2.500 de vizualizări, pentru mine asta e deja o mulțumiresufletească care merită tot efortul. Cînd cineva vrea să vorbim, trece pe Messenger și îmi trimite un mesaj, iar cea mai mare satisfacție a fost atunci cînd un credincios, după discuțiile de acolo, a venit la mine și a cerut să se spovedească. Merită, asta pentru că eu pot ajunge la oameni care altfel probabil n-ar fi avut curajul să se deschidă unui preot. „Biserica online” apare ca o alternativă pentru cei tineri?

Nu, nu cred că este o nouă alternativă, mai degrabă aș numi-o sacristie sau anticameră a Bisericii. Așa cum era pridvorul la templu. Sau cum a vorbit Papa Benedict al XVIlea de curtea neamurilor, unde se adună toți oamenii – și ăia buni, și ăia cu probleme, și ăia care sînt autentici. Intră toți. Eu uneori observ, în biserică sînt slujbe la care am probabil 500-600 de persoane, dar în online sînt mult mai multe. Biserica online este un fel de „curtea neamurilor” sau un fel de pridvor al bisericii în care intră toți, fie că sînt sau nu pregătiți. Din acest pridvor, preotul, cel care întreține site-ul, cu misiunea lui de om de graniță, trebuie să fie atît de convingător și de concis în a spune ce se petrece în biserică celor care stau în pridvor și, eventual, să le transmită și celor din biserică cîtă lume este afară și așteaptă în pridvor, gata să intre.

Ați fost încurajat și de faptul că alți preoți din România au „migrat” pe internet?

Nu aș spune că a venit din contextul românesc, cît mai degrabă din contextul Bisericii catolice, unde avem multe recomandări de a aborda mijloacele acestea de comunicare socială, de a le folosi și de a le transforma în vehicule de evanghelizare. La un moment dat, Papa Francisc a zis: „Invadați internetul!”. Încercăm să transmitem acolo niște conținuturi și aici depinde de fiecare cum o face. Această recomandare vine de multă vreme din biserica catolică, chiar îmi aduc aminte de momentul în care Papa Benedict a inaugurat pentru prima dată contul lui pe Twitter, Pontifex, și cînd a apăsat el acolo pe tabletă.

Spuneați că trăim într-o societate cu o mentalitate „dominată de modele de succes imediat și centrată pe oameni împliniți într-o singură dimensiune, și anume cea materială”. Între timp, cum s-a schimbat această societate?

S-a schimbat, dar în rău. Există și oaze ale binelui, dar binele ca și adevărul pătrunde mai eficient, dar mai încet. Asta este diferența dintre ceva bun și ceva rău care are rapiditate de răspîndire și efecte grele asupra ființei umane. E nevoie de o anumită răbdare și o anumită educație. Un părinte al bisericii spunea că o consecință a păcatului originar în noi e faptul că nu avem răbdare să fim ceea ce sîntem. Ardem timpii, vrem totul imediat și fără sacrificiu. Progresul tehnologic nu a fost însoțit de o adecvată creștere spirituală a omenirii în ansamblu, iar decalajul acesta se simte și apar victime, familiile care se despart, tineri care rămîn debusolați și neîmpliniți din punct de vede profesional. Pă-

Preotul și-a deschis propriul site, unde încarcă predicile de la Biserică, pentru a putea fi accesate de credincioși.

rerea mea este că arta poate să îndeplinească un rol extraordinar de formare pentru că întotdeauna în artă se surprinde adevărul profund al lucrurilor care îți este prezentat într-o formă atractivă. Arta este o școală de revenire și de reformare a omului în dimensiunea lui integrală.

În artă nu poţi să intri cu bocancii murdari, trebuie să te cureţi și pentru asta trebuie să înveţi niște tehnici - așa e și în religie Arta nu se poate transforma într-un baltag care să vindece cu o lamă și să rănească cu alta?

Da, este posibil, dar este nevoie de o formare, de o educație. În artă nu poți să intri cu bocancii murdari, trebuie să te cureți și pentru asta trebuie să înveți niște tehnici. Așa e și în religie și poate de asta a apărut și o criză religioasă, de credință, pentru că s-a pierdut experiența aceea a inițieri creștine. În primele veacuri nimeni nu devenea creștin în mod automat doar pentru că se năștea într-o societate creștină, ci primea botezul la o vîrstă matură, după o pregătire de trei ani. Deci era așa numita inițiere creștină în care învățau rugăciunile, poruncile, Crezul, sacramentele și abia după ce dădeau și niște examene, erau propuși printre candidații la botez. Sigur că în unele țări avem astfel de pregătiri ale adulților pentru botez și recent Papa, în sărbătorile de Paște, a botezat adulți. E un mesaj prin care ni se atrage atenția că trebuie să revenim la aceste practici. Este posibil și așa, printr-o formare permanentă, dar este mai greu să supli-

nește formarea această pe care nu ai dat-o la început. Părinții probabil trebuie să îndeplinească rolul de Biserică domestică și să transmită elementele de bază copiilor lor în ceea ce privește credința și umanitatea. Prima Biserică este în familie. În cartea „Teologia are nevoie de filosofie” argumentați că pătrunderea specialiștilor dintr-un domeniu spre un alt domeniu este benefică pentru sănătatea intelectuală. Din ce domenii ar trebui să învețe religia?

Astăzi, religia ar trebui să învețe din știință. Ar trebui să fie mai mult promovat dialogul dintre religie și știință, dintre oamenii care cred și oamenii care cercetează, dintre teologi și oamenii de știință. Din păcate, au făcut pași mai mari oamenii de știință spre teologie și spre religie, decît au făcut-o teologii care au rămas în continuare cu paradigmele clasice, medievale, în a explica și a transmite conținuturile credinței. Ei nu au reușit să prindă nimic din noile descoperiri științifice. În perioada medievală tîrzie, cînd structura cunoașterii păstra elementele clasice și în vîrful tuturor științelor era așezată metafizica, din punct de vedere filosofic, sau teologia, din punct de vedere religios, exista acest dialog. Acum, realitatea este percepută altfel, sînt alte instrumente de măsură a realității, s-au lărgit orizonturile și se vorbește de lumi paralele. Limbajul spiritual și, în general, lumea ar trebui să se apropie de știință și să găsească niște punți. De exemplu, categoria iubirii poate să fie o noțiune comună care să-i unească pe oamenii de știință de teologi pentru că oamenii de știință știu că un domeniu nu poate fi cunoscut dacă nu ai o minimă empatie, iar empatia este o etapă din ceea ce numim noi iubire. n

10

POVEȘTI FĂRĂ TIMBRU Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

Trei zile în Liov cu Mo[ Cr\ciun [i escortele

L

a doar cîteva ore de Iași, cu o pauză de pampuște și compot la Cernăuţi, e Liov, cel mai mare oraș din vestul Ucrainei, centru cultural și universitar al ţării. Un oraș plin de viaţă și de istorie, pe străzile căruia poţi să te pierzi cu zilele uitînd de războiul de la cîteva sute de kilometri la est și de vecinul Putin. Un oraș în care te înţelegi din priviri cu localnicii, chiar dacă nu vorbiţi aceeași limbă, fie că ești în Piaţa Centrală, construită în secolul al XIV-lea, pe vremea lui Cazimir al III-lea al Poloniei, sau că bei o bere în Anna Caterina, băruleţ de cartier periferic.

În piaţa cu statuia dedicată poetului naţional al Ucrainei, Șevcenko, oamenii strîng bani pentru război.

Cînd nu cîntă pentru cîteva grivne, artiștii stradali sperie turiștii.

de Ioan STOLERU | ioan.stoleru@opiniastudenteasca.ro Toate fetele de-aici se îmbracă în costum tradițional la absolvire, umplînd de culoare străzile Liovului în lunile mai-iunie. Rynok, piața centrală, e plină de personaje de tot felul, care cerșesc, promovează vreo afacere sau doar amuză, fugăresc și sperie turiștii. Batman umblă cu o pancartă cu Rafinad People Club lipită de spate, Sponge Bob aleargă niște tipe panicate și, cînd le prinde, le ia în brațe, de trebuie să intervină prietenul uneia dintre ele, să le despartă, iar cu minionul din Despicable Me nu știu care-i treaba, trece pe la mesele teraselor din piață și doar se uită cu ochii mari, de psihopat, la clienți.

O prăjită cu aripi de înger, ochelari de soare și role în picioare plimbă prin centru un cărucior, niște scaune pliante și un hang (instrument muzical de percuție, metalic, de forma unei farfurii zburătoare).

Zice că face tatuaje, dar nu înțeleg de ce ai lăsa pe cineva pe role și care arată ca o figurantă dintr-un clip Marilyn Manson să te deseneze, știind că există șansa să-i ceri să-ți facă un vultur și să te trezești cu Cutremurul din 1977 tatuat pe spate. Un tip îmbrăcat în costum de moș crăciun, cu o chitară electrică în mînă, stînd pe un mini-piedestal pe care scrie „SANTAMATIC” și cu o cutie pentru bani în față, „Music Robot”, așteaptă nemișcat. Un cuplu se oprește curios, îl studiază cîteva secunde, după care tipul introduce cîteva grivne în cutie. Deodată piața răsună de muzică, iar Moș Crăciunul cu rucsac în spate și adidași roșii cu șireturi albe dă din cap pe ritmul melodiei rock care acum atrage zeci de priviri și rîsete.

clădirile din centru, înalte, înguste și colorate, aduc aminte de bogata istorie poloneză a orașului. Dacă n-ar fi microbuzele astea mici, înghesuite, în care vezi de-afară oameni lipiți chinuit de geam abia așteptînd să coboare, cum numai în Moldova mai găsești, aproape ai uita că ești în estul Europei. Măcar în zona centrală, pentru că-n periferie ești înconjurat de aceleași blocuri gri, comuniste, cu balcoane triste și ruginite și antene de televiziune. Pe Bulevardul Libertății, chiar în fața statuii lui Șevcenko, într-un cort flancat de boxe mari, vechi, și cu o cruce și lumînări alături, se strîng donații pentru efortul de război de la est. Într-un fel de kebaberie locală, o încăpere mică, de doi pe doi metri,

cele două bucătărese se uită mirat la noi cînd văd că nu vorbim ucraineană, așa că Paul, un localnic, se oferă să ne traducă. După ce comandă, „de orice aveți nevoie, băieți, căutați-mă”, și îmi lasă profilul de Facebook.

Pe terasa Teatrului de Beri „Adevărul” (Pravda) stă leneș lumea la un pahar de bere de grîu. Spre seară încep și băieții să cînte – o orhestră suspendată între etajul al treilea și al patrulea al barului într-o bulă metalică, protejată cu o plasă în partea superioară, să nu cumva să-i cadă trombonistului vreo sticlă-n cap cînd se-ncing spiritele în cîrciumă. Cîntă coveruri după It’s my life, The Final Countdown și alte hituri de-astea clasice și oamenii

dansează printre mese, cu berile-n mînă și transpirați, în aplauzele prietenilor de pe margine.

Sînt pe-aici tot felul de sortimente de bere în funcție de evenimentele momentului – acum de exemplu e la modă berea Trump, găsești cîteva sute de sticle de Trump stivuite frumos la parterul barului.

La etajul al treilea, pentru doar 25 de grivne, vreo 4 lei de-ai noștri, două fete și-un băiat în tricouri negre Pravda toarnă pahar după pahar pentru o coadă care străbate aproape tot drumul pînă la scări.

Edi Afaceristul Afară, la doar cîțiva metri în fața localului, e cealaltă viață de noapte a Liovului. Dacă Pravda e cuminte și turistică, la fîntîna din

Orchestra din bulă Cabinele telefonice sînt ca niște căsuțe de lemn, cu șase geamuri mici și acoperiș metalic curbat, iar

O poză cu îngerul tatuator pe role costă un dolar.

față se adună localnicii cu chitări și beri și lichior și cîntă melodii în limba rusă și ucraineană, strigînd, rîzînd și chiuind, spărgînd cîte-o sticlă din cînd în cînd și dîndu-și pumni în joacă unul altuia. Cînd îi spun că mai ascult și eu cîte-o rusească la beție, chiar dacă nu înțeleg limba, Edi se oferă să-mi traducă numele melodiilor și să-mi scrie în telefon cum le găsesc pe YouTube. Eu îi dau bere, el îmi dă lichior. Fredonează fericit melodiile și trec așa vreo două ore pînă mă întreabă, din senin, „Îți place să tragi pe nas? E 100 de grivne liniuța de amfetamină, dar trebuie să mergem la mine, stau aproape la trei minute de-aici.” Îl refuz politicos și continuăm să bem și să cîntăm. Îmi zice să nu mai iau bere scumpă de la Pravda, de vizavi, așa că Vika, o puștoaică de liceu care vrea să devină coafeză, vine cu mine să-mi arate non stop-ul de unde se aprovizionează cei de la fîntînă, 20 de grivne sticla, aproape gratis.

Apare și-un tip din California și inevitabil ajungem la discuțiile alea despre multiculturalism și globalizare și imediat intră în vorbă și un puști ucrainean de vreo 19 ani, naționalist-rasist și supărat. Cei mai distractivi oameni la o băută, așa că îi spun că ucraineana e doar un fel de limba rusă la reducere și-l privesc nervos și neputincios. O fi piața centrală a Liovului un loc bun să bei beri afară fără să te deranjeze poliția, dar nu și să bați turiști.

Cînd începe să se spargă gașca și dau să plec spre hotel, Edi mă abordează iar, de data asta cu o nouă propunere. „Dacă vrei o escortă, fete frumoase, 100 de dolari ora, sună la numărul ăsta și zi-le că ai vorbit cu mine”, și îmi dă o carte de vizită pentru „VIP Escort Agency. Lviv – Kiev – Odessa”, cu număr de telefon, cu Viber și WhatsApp și cont de Instagram, întreprindere serioasă, nu glumă. „Adu-ți și prietenii!”. n

POVEȘTI FĂRĂ TIMBRU Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

11

Pleșa, satul polonilor aduși de ape n Suceava, lîngă Gura Humorului, se află un sat în care locuiesc doar poloni, primele familii ajungînd aici acum 180 de ani în urmă, după ce au fugit de inundaţiile din Ucraina. Acum la Pleșa sînt aproximativ 200 de oameni cu origini poloneze, care deși vorbesc limba lor nativă și respectă tradiţiile și obiceiurile pe care le-au transmis strămoșii lor, spun că nu s-ar muta niciodată în Polonia, pentru că toată viaţa lor se află pe acest vîrf de munte, pe care ajungi după ce urci vreo 30 minute pe niște serpentine abrupte.

Î

Deși localnicii cunosc și limba română, în sat se vorbește doar polona și sînt respectate tradiţiile poloneze.

Școala din sat s-a transformat în pensiunea „Dom Polski” în doar doi ani de la desființare.

de Florentina TITULEAC | florentina.tituleac@opiniastudenteasca.ro „Tre´ să urcați pînă sus la pensiunea «Dom Polski» dacă vreți să vorbiți cu poloni. Ei îs de mult aici, vorbesc și românește, vă veți înțelege”, spune șoferul din microbuzul care îi duce turiștii și localnicii din Gura Humorului în Pleșa și din sat înapoi în oraș, un domn de vreo 60 de ani, care turuie tot drumul despre cît de mult va ploua în următoa-

în dosul unui copac de pe marginea drumului. Locuiește în Pleșa cu familia ei și chiar dacă polonă, ca toți cei din localitate, nu are nicio altă legătură cu Polonia.

Oamenii din sat vorbesc româna la sărbători și cînd merg în oraș, iar polona o vorbesc între ei, în familie. Pînă în urmă cu doi ani a existat chiar și școală în sat, care îi în-

Curtea femeii e plină de sculpturi din lemn pe care fiul ei le-a făcut, înainte să plece în străinătate; a învăţat tehnica singur, iar apoi a mers în Polonia să se perfecţioneze. rele ore. Te lasă în mijlocul satului, pe un drum pietruit și-ți spune că ultima cursă e la ora șase, iar dacă nu îl suni să se întoarcă după tine pînă atunci, poți dormi la pensiunea din sat, căci au și restaurant acolo și „tot ce ai nevoie”. E singura cale pe care poți merge cu mașina, cale care unește Pleșa de restul localităților, căci înspre Solonețul Nou (n.red. localitatea de după Pleșa) este o pantă foarte abruptă care devine aproape imposibil de urcat de fiecare dată cînd plouă. De cum intri în localitate n-ai cum să nu-ți dai seama că printre locuitorii satului se numără și poloni, dat fiind că, pe panoul din tablă, numele locului stă scris în ambele limbi.

*** De o parte și de alta a unor serpentine abrupte poți zări ici-colo cîte o casă pitită printre copaci și doar cîte un lătrat de cîine care se audeți mai confirmă că în sat mai locuiesc oameni. După vreo 30 de minute de urcat ploaia se întețește, iar în timp ce încerci să ajungi cît mai repede la „Dom Polski”, să te adăpostești de ploaie, întîlnești o bătrînică cu batic galben și fustă neagră, care vine de la prășit. Tîrîie o sapă, are un tricou cu mînecă scurtă care s-a udat, dar asta nu-i stă în cale, dacă-i să se oprească și să-ți povestească despre ea sau despre vecini. „Neam obișnuit aici și nu am vrut să mai plecăm”, îmi spune, în timp ce se ferește de stropii mari de ploaie

văța pe copii limba lor nativă. „Învățătoarea era din Humor și trebuia să facă naveta; iar acum oricum nu prea mai sunt copii”, zice femeia în timp ce arată spre fosta școală din sat, transformată acum în pensiune. Este o clădire mare, cea mai cochetă din sat, decorată doar cu alb și nuanțe de maro, cu mansardă, iar pe peretele din dreapta stă scris cu litere roșii, italice „Dom Polski”. „Polonii au făcut-o. Românii nu au dat niciun ban”, continuă revoltată femeia care pornește spre casă speriată de ultimul trăsnet, iar în urma ei răsună vag un „mergeți sănătoși!”. Acum copiii învață în limba română în Poiana Micului, un sat din apropiere, dar săptămînal au și ore de limba polonă.

re și prea puțină cîmpie. Ei au tăiat copacii și și-au construit case din lemn.” Vreo 16 familii au ajuns atunci la Pleșa, iar astăzi comunitatea are vreo 200 de locuitori, dar Iadviga spune că mulți dintre ei pleacă periodic la muncă în afară; unii își iau cu ei și copiii și nimeni nu mai știe exact cîți oameni locuiesc acum în sat.

De-a lungul timpul, polonii sau mutat și în satele de primprejur. În Solonețul Nou și Poiana Micului locuiesc acum cîteva familii, dar la Pleșa nu s-a mutat încă nicio familie de români. Tanti Antonia, o femeie mărunțică, abia trezită din somn, vorbește despre cît de grea e viața în sat. „De dimineață am fost la prășit; așa c-am dormit acum, la amiază. Satul nostru e frumos de vizitat, dar e greu de trăit aici. Avem doar două magazine în sat – vedeți, unul la vale și unul la deal...”

Casa îi e despărțită de pădure doar printr-o rîpă adîncă de cîțiva metri, străbătută de un pîrîu. Curtea femeii e plină de sculpturi din lemn pe care fiul ei le-a făcut, înainte să

plece în străinătate; a învățat tehnica singur, iar apoi a mers în Polonia, unde a urmat cursurile unei școli de profil și s-a perfecționat.

Prin dosul casei, tanti Antonia mă conduce către o cameră mică, plină cu tablouri sculptate. Majoritatea sînt chipuri de sfinți, lucrate cu migală, dar femeia nu pare să aprecieze prea mult munca fiului său. „Tot ce găsește, el strînge! Nu vezi cîte a adunat aici? Sînt frumoase, dar cine le cumpără?”, spune femeia în timp ce se așază leneș pe canapeaua din cameră. A păstrat tradiția numelor polone pentru băiatul ei, Bolek, dar zice că nu s-ar putea muta în Polonia, pentru că aici, la Pleșa, unde au trăit și părinții și bunicii săi, este acasă. „Noi sîntem poloni, dar trăim în România - aici ne-am născut, aici am crescut.”

Ciorbă de colivă Locuitorii din Pleșa sînt catolici și gătesc după rețete polone. În Ajunul Crăciunului, de exemplu, după ce au postit toată ziua, polonii iau o cină în care mănîncă doar de post, iar primului fel de mîncare în română i se spune „colivă”. „Dar la

noi e un fel de ciorbă cu grîu, cu nucă, mac și miere de albine. Ea trebuie să înceapă să fiarbă încă de dimineață, cînd nu a apucat soarele să răsară, să fie gata la timp.

Tradiția spune că oalele trebuie să fie noi”, îmi zice Iadviga. Apoi mănîncă ciorbă de mazăre, hribi uscați cu pește și sarmale cu salată de hrean și sfeclă. Localnicii sărbătoresc atît ziua națională a României, cît și ziua națională a Poloniei, pentru că atunci cînd o sărbătoresc pe cea din urmă, vin oficialități polone și organizează o masă pentru toți locuitorii.

Iadviga își ia mătura în mînă și se apucă din nou de treabă. Cîteva sute de metri mai încolo, la biserica din sat, vreo șase femei se învîrt în jurul unor șiraguri cu flori, nereușind să se decidă unde să le așeze. Așteaptă o „delegație polonă”, peste cîteva ore, care de fiecare dată cînd vine ajută comunitatea cu bani.

Acum toți speră că se va asfalta drumul din localitate, pentru că de fiecare dată cînd plouă, nicio mașină nu poate urca în sat și-așa rămîn polonezii în continuare separați de români. n

Primele 16 familii „Cześć”, auzi cînd Iadviga deschide ușa de la „Dom Polski” și te vede în prag. E o femeie brunetă, înaltă și te invită înăuntru în timp ce reazemă de o masă maro matura pe care o ține în mîna dreaptă. După ce îi răspunzi însă cu „bună ziua!”, începe să-ți vorbească într-o română perfectă, cu un ușor accent moldovenesc, despre cum au ajuns polonii să locuiască în Suceava acum 180 de ani. „Strămoșii noștri au ajuns inițial în Ucraina, dar acolo erau foarte multe ploi și i-au inundat. Ei au fugit din calea apelor în România, iar aici au primit teren de la un boier. Le dădea foarte mult pămînt, dar era foarte multă pădu-

„Noi sîntem poloni, dar trăim în România - aici ne-am născut, aici am crescut.”

12

DE PE SCENA IAȘULUI Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

Bubico, cui îi place zăhărelul?

D

istinsul pedagog, domnul Marius Chicoș Rostogan, şi-a început cariera, și-n schiţa lui Caragiale, și pe scena Teatrului „Luceafărul”, printr-o memorabilă conferinţă didactică. Așa se face că de 1 iunie, începînd cu ora 18.30, copiii au venit să-și sărbătorească ziua la premiera spectacolului „Un pedagog de școală nouă”, în regia lui Constantin Brehnescu. Ţinîndu-și emoţionaţi părinţii de mînă șimbrăcaţi în cele mai frumoase haine pe care le-au găsit prin dulăpioarele de-acasă, fetiţe și băieţei de toate înălţimile au trecut cu vederea că-s în vacanţă și-au venit, cum altfel, la școală. Și s-au hurducat de rîs nu doar ei, ci și părinţii.

Spectacolul a fost pus în scenă la 124 de ani de la apariţia schiţei „Un pedagog de școală nouă”.

Reprezentația a fost o compilație de „Momente și schițe” după I.L. Caragiale.

de Mădălina ROBU| madalina.robu@opiniastudenteasca.ro E-ntuneric beznă în sală și-un clopoțel purtat pe sus de-un elev care aleargă, în grabă și parcă puțin speriat, de la un capăt la altul, printre rîndurile de scaune, anunță începerea orelor. De aici, lumina se instalează treptat, dezvăluind silueta unui bărbat înalt și subțirel, care-și trage în dreptul său un pupitru pătrățos și auriu, și-apoi începe să vorbească „onoratului aughitoriu” – elevii săi. Copiii urmăresc cu neînchipuită atenție discursul profesorului despre care, înainte de orice încruntat de sprîncene, ar trebui să le fie reamintit că nu-i chiar cel mai obișnuit și că-i, de fapt, un pic cam bizar. Domnul pedagog va pronunța (înainte de „e” și „i”), așa cum a făcut-o și pînă acum, pe „n” ca „gn” franţuzesc, „t” ca pe „k”, „d” ca „gh”, „g” ca pe „j” și pe „c” ca pe „ş”.

Dacă Caragiale ar fi fost în viață și-n 2017 și-ar fi stat și el la spectacolul de pe scena Teatrului „Luceafărul”, cu siguranță și-ar fi răsucit ușor mustățile mai întîi și-ar fi venit să-i șoptească fiecărui copil și părin-

te din sală un mare-mare secret – „Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile.”

Substantive văzute și nevăzute Pedagogul, care se trădează cu ușurință că-i ardelean, prin accent, se plimbă ca înfipt printre elevii săi și le aruncă la fileu întrebări ca și cum i-ar lua la rost. Chestionatul polițienesc al acestuia, care pare să captiveze treptat micii spectatori, aduce în centrul atenției, încă de la început, o întrebare esențială pentru „școler” – „No! ce-i grămakica?”. La auzul ei, și-al următoarelor întrebări, elevii, deopotrivă speriați, rămași năuci sau, pur și simplu, neștiutori, sar ca arși de pe scaune și bîlbîie cîte-un răspuns, în speranța c-or să fie poftiți să se așeze cît mai repede la loc.

Cu un decor simplu și fără să aibă prea multe personaje, jocul acto-

ricesc cucerește prin forța ironiilor îndesate în replicile elevilor și, mai ales, prin discursul profesorului, care-i peticit cu pronunții bizare și cuvinte de care-i prea puțin probabil să mai fi auzit.

Acțiunea, care se desfășoară în mai multe spații și într-un timp scurt, se concentrează în jurul triadei elev-școală-profesor. Ghemuiți în bănci și aplecîndu-se din cînd în cînd după lucrușoare căzute pe jos, cei mici nu se sfiesc să răspundă prin definiții pseudo-intelectualizate, în timp ce se scarpină în cap sau se trag de bretelele verzi sau maronii ale pantalonilor. „Grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile”, îi răspunde elevul căruia îi adresase întrebarea profesorul.

Insectarul cu schiţe Regizorul Constantin Brehnescu leagă pe o ață bucăți din textele lui Caragiale, întinzînd-o spectatorilor și lăsînd-o în grija lor. Tema spec-

CUM S-AU AMESTECAT POVEŞTILE

Incursiune în lumea nebunilor de Beatrice JURAVLE | beatrice.juravle@opiniastudenteasca.ro „Cu toţii sîntem nişte nebuni”, îşi începe rolul „Pălărierul nebun” şi parcă l-ai crede la cît patos pune în aceste cuvinte şi la cum i se umflă vena din cap cînd le rosteşte. De 1 iunie, părinţii şi-au luat liber şi au venit cu copiii la piesa „Alice în Ţara Minunilor”, care a avut loc în Auditoriul din Grădina Botanică „Anastasie Fătu” din Iaşi.

Coada de la intrarea în grădină se întinde undeva la vreo 30 de metri, iar adulţii cu greu își feresc prichindeii ca nu cumva să iasă în stradă şi să fie călcaţi de vreo maşină. Cîţiva dintre ei renunţă la aglomeraţie şi se întorc în parc unde o fată cu rochie roz pare că stă să fie luată pe sus cu tot cu baloanele din mînă pe care le împarte zîmbitoare în stînga şi în dreapta. Odată intrat, lupta pentru a-ţi cîștiga un loc la umbră devine tot mai grea. Cu multă muncă şi grijă trebuie să păşeşti pe scările care dau înspre scenă, ca nu cumva să calci pe mînuţa vreunui copil şi să primeşti priviri fulgerătoare din partea vreunui părinte.

Pe scenă, Cezara Fătu, cea care o

joacă pe Alice, este urmărită îndeaproape de ochi mari şi boldiţi, iar fiecare fetiţă vrea să îi atingă cosiţele aurii şi rochia albastră. „Vă rog să vă daţi jos de pe scenă”, repetă bărbaţii care întruchipează cărţile de joc ale „Reginei malefice”, dar par că duc o muncă sisifică cu prichindeii care nu se dau duşi de printre decoruri. Aceştia îi iau în braţe şi îi coboară, spre amuzamentul celorlalţi părinţi, dar de fiecare dată cînd se întorc, un altul îi ia locul celui de dinainte.

Sceneta se mută alternativ, cînd în mijlocul spectatorilor, cînd pe marginea fîntînii de unde mai sare cîte o broscuță verde, luîndu-i fața cele în costum. „ Ai văzut-o? Unde este?”, întreabă un băieţel cu şapcă roşie, iar în scurt timp un grup de copii pornesc la vînătoarea animăluţului săltăreţ. Atenţia le este însă distrasă repede cînd broasca de pe scenă doreşte să îi înveţe un „dans ameţitor”. „Ştiţi să număraţi pînă la patru?”, îi întreabă aceasta, iar după ce primeşte un răspuns clar şi afirmativ părinţii şi copiii încep

să dea din picioare şi din mîini exact ca personajele de pe scenă.

Un ţipăt se aude din dreapta, iar cînd ne întoarcem capetele „Regina malefică” deja coboară pe scări şi le porunceşte acoliţilor să îi taie capul lui Alice deoarece a fost impertinentă. „Nuuuu”, strigă o mînă de copii din faţa scenei, iar o fetiţă cu rochie galbenă începe să plîngă şi să o roage pe regină să o cruţe pe Alice. „Te întreb acasă care e morala poveştii. De ce te-am mai adus aici?”, îl dojeneşte o mamă pe băiatul ei după vede că acesta a început să se joace pe telefon. Alice scapă nevătămată, decorul se schimbă, iar o pasăre verde le explică celor mici cum stă treaba cu învăţatul. „Se numeşte program pentru că pînă la urmă nu rămîi decît cu un gram de învăţătură.” Nu poţi decît să fii de acord cu explicaţia lui logică, iar cînd Alice te anunţă că tot ce s-a întîmplat pe scenă a fost doar un vis, nu îţi rămîne decît să o crezi pe cuvînt. Mai ales cînd în public o vezi şi pe Albă ca Zăpada care a venit să o aplaude. n

tacolului – sistemul de învățămînt – se decupează din realitatea imediată. Din compilația de schițe n-ar fi putut lipsi mamițica din „O vizită”, a cărei iubire maternă e împinsă pînă la actul idolatrizării și care se oprește, în cele din urmă la a-și răsfăța copilul. Decorul se schimbă odată cu fiecare personaj împrumutat din alte schițe, iar orele de școală se întrepătrund firesc cu alintăturile damei din „Bubico”, care-și iubește neînchipuit de mult cățelul sau cu vizitele pe care le primește pedagogul. Despuiat de poziția sa de profesor, Marius Chicoș Rostoganu e, de fapt, un laș și-un tiran

cu elevii săi, ilustrînd portretul pedagogului așa cum n-ar trebui să fie, de fapt.

Pînă la finalul spectacolului, cînd toate personajele se vor fi întors în schițele de care aparțin, izbucnirile violente de rîs și răspunsurile plecate dintre cei mai mici spectatori, în întîmpinarea întrebărilor puse de pedagog, vor dizolva liniștea pătrunsă în teatru, făcînd loc aplauzelor. „Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului!”, lămurește distinsul pedagog. n

ZÎMBETUL DINTR-UN OBIECTIV

Album în nuanţe de gri al unei copilării regale de Antonela TĂNĂSELEA | antonela.tanaselea@opiniastudenteasca.ro Ateneul din Iași a găzduit joi, 1 iunie, începînd cu ora 17.00, vernisajul expoziției „Regele Mihai – O copilărie fericită”, compusă din 40 de panouri fotografice. La deschiderea expoziției au luat parte Andrei Cucu, fotograf al Centrului de Memorie Vizuală a Municipiul Iași, Irina Dabija, directorul Palatului Copiilor, prof. univ. dr. Bogdan Maleon, directorul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași și Beatrice Todireanu, președintele Asociației „România Culturală”.

Andrei Cucu a vorbit despre tehnica fotografiilor care compun expoziția, temele principale fiind jocul și sportul. „Fotografiile înfățisează o perioadă pe care noi o știm doar din cărțile de istorie, transmițînd naturalețe prin culorile alb și negru, care redau autenticitatea acelor vremuri”, a explicat fotograful. Prof. univ. dr. Bogdan Maleon a povestit despre copilăria regelui Mihai, vegheată de regina Maria, care mărturisea într-un jurnal că era preocupată de aspectul fizic al copilului „pentru a fi iubit de supuși și pentru a ilustra perfecțiunea țării nou – constituite”.

De asemenea, acesta a explicat că numele regelui a fost ales simbolic, pentru a ilustra unitatea națională. Profesorul a precizat că regele a avut o copilărie puternic influențată de momentele prin ca-

re trecea țara în acea perioadă, amintind despre renunțarea la tron a regelui Carol al II-lea, tatăl său, copilul devenind suveran la numai șapte ani. Tot într-un jurnal, este menționată replica copilului în momentul cînd devine rege. „Înțeleg că sînt rege, voi fi cuminte. Dar pot să mă mai joc din cînd în cînd?”.

Regele Carol al II-lea impune un nou sistem educațional, altul decît cel al învățării de acasă, militînd pentru egalitatea educațională, astfel că regele Mihai era tratat la fel ca ceilalți. „Fiind un copil regal, a fost victima unor experimente educaționale, apoi a fost supus unui proces de maturizare forțată. Mărturiile unor foști colegi arată că regele nu a fost niciodată premiant, făcea mari eforturi să obțină locul al doilea sau al treilea. A fost o personalitate de anvergură medie din punct de vedere intelectual, dar care și-a înțeles rolul și menirea”, a explicat prof. univ. dr. Bogdan Maleon.

Expoziția a fost organizată de Asociația „România Culturală”, în parteneriat cu Biblioteca Academiei Române, fiind prezentată pentru prima dată anul trecut, tot de 1 iunie, la Teatrul Național din București, fiind expusă apoi la Brașov și Tîrgoviște. Fotografiile fac parte din colecția particulară a lui Iosif Berman, fotograful oficial al regelui Carol al II-lea. n

CAP ÎN CAP Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

13

Bugetul României, problema dorin]elor PSD

D

uminica trecută, 28 mai, ministrul Sănătăţii, Florian Bodog, anunţa că urmează să fie semnat un nou acord între Ministerul Sănătăţii și Ministerul Afacerilor Interne privind achiziţionarea de ambulanţe, în contextul în care deja exista un acord semnat încă de anul trecut. În replică la decizia ministrului, Raed Arafat, șeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, spunea că Ministerul Sănătăţii a oprit în mod voit licitaţia aflată în desfășurare. Sorin Grindeanu, premierul României, a precizat că nu sînt bani pentru achiziţia de noi ambulanţe, cel puţin nu pînă la rectificarea bugetară din toamnă, și le-a cerut celor două ministere soluţii.

Sorin Grindeanu, prim-ministrul României, a anunţat că nu sînt bani pentru achiziţia de noi ambulanţe.

Săptămîna aceasta, premierul se va întâlni cu Raed Arafat și ministrul Sănătății pentru a căuta soluții.

Salvările, beţele din roţile Ministerului Sănătăţii de Ionuţ TEODERAȘCU | ionut.teoderascu@opiniastudenteasca.ro La începutul acestui an, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU) a pornit o licitație pentru achiziția de noi ambulanțe, însă, conform declarațiilor făcute, pe 28 mai, de Florian Bodog, ministrul Sănătății, aceasta a fost oprită pentru că nu respecta legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice. Tot acesta a menționat că licitația a fost contestată și oprită de către Agenția Națională de Administrare Fiscală și nu de Ministerul Sănătății, în urma contestațiilor făcute de mai multe persoane.

Licitația pornită la începutul anului acesta se baza pe un acord încheiat, în 2016, între Ministerul Sănătății și Ministerul Afacerilor Interne privind achiziția noilor ambulanțe. Raed Arafat, șef al Departamentului pentru Situații de Urgenţă (DSU) și secretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne, susține că procedura de achiziție a ambulanțelor nu sa putut realiza pentru că anumiți funcționari din Ministerul Sănătății

au sabotat în repetate rînduri acest proces. Totodată, Raed Arafat a precizat că există posibilitatea semnării unui nou protocol pe baza celui vechi, proces care ar dura mult mai puțin decît dacă protocolul prezent s-ar anula de tot și s-ar începe realizarea unuia nou, așa cum intenționează Florian Bodog să procedeze. Ministrul Sănătății a menționat că la nivelul ministerului s-a realizat o comisie specială care se va ocupa strict de acest caz și că vechiul caiet de sarcini avea foarte multe observații, lucru care, în cazul noii comisii, nu se va mai repeta. „Anunțul domnului ministru al Sănătății, Florian Bodog, făcut vineri la Craiova, referitor la achiziția ambulanțelor pentru SMURD și serviciile de ambulanță […] ascunde multe adevăruri nespuse și este, de fapt, pentru cei care cunosc bine situația și evoluția ei, un anunț al întîrzierii achizițiilor de ambulanțe pentru SMURD și pentru serviciile de ambulanță și nu al demarării pro-

cedurilor, care au fost deja demarate de fapt, dar nu sînt «agreate», dorința fiind de a repeta totul de la zero lăsînd la o parte munca realizată de comisii mixte care au muncit cîteva luni deja pe acest subiect la nivelul IGSU”, a explicat șeful DSU, pe pagina sa de Facebook. Acesta a mai menționat că i-a trimis o scrisoare ministrului Sănătății în care i-a explicat situația și demersurile realizate pînă acum în vederea cumpărării de noi ambulanțe. De asemenea, Raed Arafat a precizat că în cazul semnării unui nou protocol de către Ministerul Sănătății, statul nu va reuși să cumpere noi ambulanțe nici măcar în a doua jumătate a anului următor și că această întîrziere aduce mari probleme în ceea ce privește salvarea victimelor.

„Carul înaintea boilor” Într-un comunicat de presă transmis către Agerpres, agenția națio-

nală de presă, Ministerul Sănătății a transmis că dorește să pună în practică un proiect major de achiziție a 3.000 de ambulanțe, nu doar la nivelul SMURD, ci în întreaga țară, și că această procedură trebuie să se desfășoare conform legii. „Ministrul Sănătății Florian Bodog apreciază că motivele care au determinat disputa publică inițiată de Raed Arafat […] pe tema achizițiilor de ambulanțe pentru SMURD sînt artificiale și că o directă comunicare poate rezolva problema”, se arăta în comunicatul respectiv. În urma disputei dintre șeful DSU și ministrul Sănătății, premierul României, Sorin Grindeanu, trebuia să se întîlnească, miercuri, 31 mai, cu Raed Arafat, Florian Bodog și Bogdan Stan, președintele ANAF. Din cauza faptului că zborul lui Raed Arafat, care se afla la momentul respectiv în SUA, a avut întîrziere, întîlnirea a fost anulată, urmînd să aibă loc în cursul săptămînii acesteia, după cum a precizat Alina Petrescu, purtătorul de cuvînt al Guvernu-

Ambulanţele din vîrful aisbergului minciunii A trecut jumătate de an de cînd PSD a preluat din nou guvernarea țării, iar găurile din exageratul său program electoral au început deja să se vadă. Guvernul Grindeanu nu reușește să adune destui bani la buget, legea salarizării unitare mai mult i-a încăierat pe bugetarii care visează la venituri ce nu le vor avea, de fapt, prea curînd, iar Parlamentul se ocupă mai mult cu încercările de grațiere a infractorilor, decît cu repararea unor probleme legislative.

Conflictul dintre ministrul Sănătății, Florian Bodog, și eternul secretar de stat Raed Arafat e doar vîrful aisbergului unui eșec ce se prefigurează tot mai mare sub nivelul mării, sub ceea ce presa și opinia publică poate vedea deocamdată.

Iar lucrurile trebuie că arată deja tare rău dacă Raed Arafat, altfel extrem de servil cu guvernele din care face parte, a simțit nevoia să iasă cu un atac atît de dur. „Blocajele şi modul în care am fost sabotaţi, în mod deosebit la nivelul Ministerului Sănătăţii, şi mă refer aici la funcţionari din cadrul Ministerului Sănătăţii care au sabotat procesul de dotare al serviciilor de ambulanţă şi SMURD în mod continuu, ca să ajungem într-o situaţie fără precedent în sistemul de urgenţă, situaţie care începe să pună viaţa pacienţilor în pericol”, a scris fondatorul SMURD pe pagina sa de Facebook. În replică, Florian Bodog a dat un răspuns

mai degrabă tehnic: „IGSU a pornit o achiziţie la începutul anului şi a fost anulată ca urmare a unor contestații, dată jos la cererea ANAP. Fiscul a spus că, pentru că s-a modificat legislaţia achizițiilor publice, protocolul nu mai e valabil, așa că am demarat un alt protocol şi l-am dat ministrului de Interne săptămîna trecută. Luni sau marţi îl semnăm şi demarăm procedura de achiziție”.

Pe fondul acestui conflict care vizează, aparent, binele bolnavilor, a venit premierul Sorin Grindeanu care a dezvăluit că cei doi demnitari se ceartă pe pielea ursului din pădure. „În momentul ăsta, pe buget, nu există finanțare pentru achiziția acestor ambulanțe.

Deci, punem într-un fel carul înaintea boilor”, a tăiat-o sec prim-ministrul.

Dar a deschis, prin această declarație uimitoare, un nou

Răzvan CHIRUŢĂ redactor-șef „România Liberă” front: cel al promisiunilor neonorate de un guvern care după aproape șase luni de la instalare ne demonstrează încă o dată că promisiunile electorale sînt una, acțiunile post electorale sînt alta.

PSD promitea, în programul său electoral,

cam tot ce își poate dori România în acest moment: salarii mari, autostrăzi, taxe puține, spitale ultramoderne. Social-democrații susțineau că țara va fi împînzită de ambulanțe, anunțînd cîte o autosanitară pentru urgențe medicale în fiecare comună a țării. Promisiunea l-a panicat în decembrie pe același Raed Arafat. Și lui i se părea prea gogonată: „În primul rînd, dacă vorbim de 3.000 de ambulanţe în sate, deci suplimentare, înseamnă personal suplimentar, iar ca să avem în fiecare ambulanţă măcar un ambulanţier şi un asistent, înseamnă că va trebui să angajăm un număr de 30.000 persoane noi la serviciile de ambulanţă, 15.000 ambulanţieri şi 15.000 asistenţi pe considerentul că pentru fiecare post permanent trebuie cinci persoane ca să acopere şi concediile şi să asigure o activitate continuă”. Și gogonată a fost, constatăm din vorbele lui Sorin Grindeanu. Nu de alta, dar din cele 3.000 de ambulanțe, guvernul ne anunță că nu va fi cumpărată, cel puțin nu anul acesta, nici măcar una. Ce contează că 60% din parcul actual de autosanitare este uzat și reprezintă un pericol pentru pacienți? E mai important să se mărească exponențial și nejustificat salariile bugetarilor.

De altfel, această mărire care nu poate fi susținută de economie îi face pe liderii PSD, în frunte cu Liviu Dragnea, să dea înapoi în aproape cam tot ce au promis. Social-democrații ne promiteau TVA zero la vînzarea de locu-

lui, într-o conferință de presă. „Eu mă aștept la soluții din partea celor cu care mă voi întîlni, în primul rînd legate de finanțare, pentru că acum, pe buget, nu există finanțare pentru achiziția acestor ambulanțe, deși punem carul înaintea boilor. E importantă și etapa asta, dar pe noi ne interesează unde se poate derula mai repede, în condiții transparente, și cum găsim sursa bugetară pentru achiziții. Aștept argumentația și din partea ministrului Sănătății, și a domnului Arafat. Aici nu e loc de orgolii, fiindcă vorbim de sănătatea oamenilor”, a declarat Sorin Grindeanu conform, adevărul.ro. În prezent, peste 65% din parcul auto al SMURD și al Serviciului de Ambulanță are o vechime de peste opt ani și a ajuns la un stadiu avansat de uzură, după cum precizează ProTV. La Ambulanță, conform aceleiași surse, sînt în total 300 de mașini care au atins deja 700.000 de kilometri și alte 200 de salvări care au 600.000 de kilometri la bord. n

ințe și doar 9% pe publicitate de la 1 martie anul acesta. Săptămîna trecută, Liviu Dragnea a revenit și a susținut că această scădere, oricum neagreată de Comisia Europeană, nu mai este posibilă. „Cei din domeniul publicității şi din zona presei au spus că măsura, chiar dacă poate avea efecte bune, poate avea şi efecte perverse, în sensul că ar trebui să aştepte mult la rambursarea de TVA. Şi cei din zona de construcţii de locuinţe la fel”, s-a justificat Liviu Dragnea. Parțial are dreptate. Deoarece are nevoie disperată de bani, statul român întîrzie cît poate de mult returnarea de TVA către firme. Și problemele continuă. În programul de guvernare al PSD stă scris că „Unifarm trebuie să devină un jucător pe piață care să rezolve problemele urgente ale Ministerului Sănătății în asigurarea medicamentelor necesare pacienților, asigurarea continuității aprovizionării cu medicamente și vaccinuri pentru populație”. În acest moment însă există o criză acută de vaccinuri pe piața românească, părinții trebuind să apeleze la soluții din Ungaria sau Bulgaria pentru a-și vaccina copiii. Statul nu are momentan soluții.

Ni se promitea că anul acesta vor fi absorbite din fonduri europene 20,7 de miliarde de lei, dar din zece autorități românești de management care gestionează cele mai importante programe UE, doar două sînt acreditate, potrivit europarlamentarului Siegfried Mureșan. Și ăsta e abia începutul celor patru ani de guvernare. n

14

ADUSE DE TORENȚI Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

FĂ UN STOP-CADRU

Digitalizarea nu poate șterge emoţiile de Antonela TĂNĂSELEA | antonela.tanaselea@opiniastudenteasca.ro

Titlu: „Ghost in the Shell” Regizor: Rupert Sanders An: 2017 Actori: Scarlett Johansson, Pilou Asbæk, Michael Pitt Gen: Dramă, SF

„Ghost in the Shell” este unul dintre filmele care îți creează impresia unei povești pline de acțiune, într-un univers robotizat. „Deschide ochii și respiră” – așa faci cunoștință cu Major, personajul principal, care este primul experiment reușit de hibrid om-cyborg. Ea devine comandantul unei organizații de roboți și luptă împotriva terorismului dintr-o Japonie a viitorului și a științei care vrea să controleze sentimentele și memoriile oamenilor.

Filmul este adaptat după un serial anime japonez, cu același nume, apărut în anul 1995. Diferența dintre cele două producții constă tocmai în realizarea scenariului, anime-ul avînd doar o acțiune mult mai complexă, pe cînd filmul urmărește evoluția personajului. Acțiunea se desfășoară într-un ritm lent, astfel că ai impresia că urmărești mai degrabă o biografie. Îți dai seama pe parcurs însă că filmul nu e despre o confruntare a roboților, așa cum te așteptai. Adevăratul război este cel dintre personajul principal și amintirile acestuia, astfel că întreaga poveste se

NAVIGHEAZĂ PE-O PAGINĂ DE CARTE

concentrează pe răspunsul la întrebarea „cine sînt?”, deoarece doar corpul este robotizat.

Dacă voiai să vezi un alt scenariu despre cum va arăta lumea condusă de umanoizi robotizați, îți vei da seama că tema este una mai complexă decît ți-ai fi imaginat.

La nivel vizual, efectele reușesc să creeze o Japonie distorsionată și holografică.

Trebuie să ai răbdare să vizionezi pînă la sfîrșit și să înțelegi că încercările lui Major de a afla cine a fost în trecut sînt de fapt miezul filmului. Altfel, n-ai avea cum să înțelegi de ce finalul nu este unul spectaculos.

Poate că momentul în care pelicula te face să-i mai dai o șansă este atunci cînd Major descoperă că i-au fost implementate niște memorii false despre viața ei anterioară și că este primul experiment reușit din celelal-

te 98 de pînă atunci.

Deși se regăsesc cîteva clișee pe care le-ai putea observa și-n alte ecranizări pe același subiect, cum ar fi faptul că roboții luptă pentru o lume mai bună, povestea capătă un aspect distinct, iar luptele între părțile inamice sînt deja previzibile. La nivel vizual, efectele reușesc să creeze o Japonie distorsionată și holografică. Accentul este pus mai mult pe latura umană, încercînd să evidențieze faptul că oricît de complexă va deveni robotizarea, amintirile nu pot fi șterse complet. Altfel spus, corpul poate fi reconstruit de la zero, dar partea emoțională nu. După ce înțelegi că povestea este despre recuperarea umanității, nu te mai interesează dacă inamicul va fi distrus, ci doar dacă Major va reuși să afle cine este cu adevărat. Încercarea personajului principal de a-și recupera latura emoțională te face să reevaluezi acele momente în care ai vrea să nu simți nimic și să acționezi după o lege mecanică. Și o să știi că cel mai mare pericol al tehnologiei este pierderea identității. n

ASCULTĂ DE (LA) NOI

Titlu: „#Rezist! Poezia” Autor: antologie An: 2017 Editură: Paralela 45 Gen: Poezie

Album: „Relaxer” Artist: Δ (alt-J) An: 2017 Gen: Indie-rock, Folk

#Rezist în versuri

Un madrigal pentru sirene

de Aryna CREANGĂ | aryna.creanga@opiniastudenteasca.ro Cele 47 de poeme din „#Rezist! Poezia” m-au făcut să-mi fie dor de serile în care-am înghețat în piață. Fără să fie o colecție de poeme complexe, încifrate și pline de sensuri ascunse, versurile celor 47 de poeți stabiliți în diferite orașe din țară sau chiar în străinătate au o sensibilitate aparte care, dacă ai ieșit în stradă în februarie, n-are cum să treacă de spiritul tău revoluționar fără să-l atingă.

„#Rezist! Poezia” e o pancartă de protest în versuri scrisă de 47 de ori.

ASTRELE DIXIT

Faptul că poemele au structuri diferite și că tratează protestele din perspective diferite n-o să te lase să te plictisești și asocierea fiecărui poet cu orașul în care locuiește o să te facă să devii curios. O să-ți faci, astfel, un soi de imagine a protestului „#Rezist” din fiecare oraș din care s-a scris și cam la fiecare două pagini o să ai cîte un moment în care respirația o să ți se oprească și-o să zici „uau, și eu la fel!”. De la poezii scrise de băieți care-au cunoscut „dragostea la prima pancartă” la poeme scrise de părinții care și-au dus copiii pe umeri în piețe, antoloPărinții îți tot bat apropouri legate de căsătorie de vreo cîțiva ani, dar tu nu ai nici un gînd. Mai rău, acum au început și prietenii să te tot bată la cap, să-ți propună să-ți „găsească” o fată și te simți prins în corzi. Parcă ai accepta.

Măcar așa scapi de toate tachinările apropiaților.

gia te poate duce cu gîndul la un fel de vox liric, pus la cale de Cosmin Perța (cel carea realizat selecția). Mai mult, motivațiile poeților din final, în care vorbesc despre ce anume i-a scos în stradă la protest, vin ca un bonus care apare la țanc, înainte să te întristezi c-ai terminat de citit poeziile și că s-a terminat cartea. Scrise cu seriozitate, în versuri sau sub formă de hashtag-uri, te fac să te gîndești că oamenii ăștia chiar au ieșit în stradă, au luptat pentru libertatea lor și-apoi sau dus pe la casele lor și s-au apucat să scrie, transformînd întregul manifest stradal într-unul literar. Faptul că asta a venit ca un act firesc nu te poate face decît fericit și bucuros că trăiești într-o așa lume și că tot lirismul colectiv te-a lăsat, în final, să-l cunoști și să fii și tu încîntat de existența lui.

O să-ți placă antologia „#Rezist! Poezia”.

E o pancartă de protest în versuri scrisă de 47 de ori, de la capăt, pe-o statuie din piață, unde fiecare și-a făcut loc. Dac-ai avut și tu pancarta ta pe-atunci, mai puțin lirică, și-ai strigat laolaltă cu băieții și fetele care-au scris în carte, chiar e o obligație să dai o fugă într-o librărie, s-o cumperi, s-o pui în bibliotecă și, din cînd în cînd, cînd ți se face dor, s-o citești, fără să-ți pui o „altă întrebare” existențială. n

Săptămîna asta astrele nu te-au uitat, așa că îți vor spune doar de bine. Chiar dacă mai ucizi melci atunci cînd aceștia ies la plimbare în zilele ploioase, stelele au văzut cît de frumoase sînt postările tale de pe Facebook, așa că banii, iubirea sau sănătatea nu vor fi o problemă.

De ziua ta ai ieșit cu prietenii la iarbă verde, la un grătar tradițional, cu bere rece și muzică de pe telefon. Iar cum mini-vacanța de anul acesta ți-a permis să uiți de examene și de stresul de la serviciu, toate cadourile pe care le-ai primit parcă au fost și mai frumoase.

de Mădălina ROBU | madalina.robu@opiniastudenteasca.ro alt-J e genul de trupă de care-i posibil să mai fi auzit dacă nu ești tipul ăla de persoană care ascultă doar doi-trei artiști mai cunoscuți, pe-ale căror cîntece le știe pe dinafară, și care alege ca pe restul să-i ignore. Băieții din band s-au întîlnit la Universitatea din Leeds prin 2007 și-atunci s-au gîndit să se-apuce de-un proiect muzical împreună. Și-așa a ieșit Δ (alt-J).

Abordînd un stil non-conformist, membrii trupei au făcut dificilă, sau mai degrabă imposibilă, încadrarea lor într-un gen muzical anume. O să-i găsești categorisiți pe diferite site-uri cîntînd ba pop, ba folk sau indie rock.

Iar dacă te uiți după numele trupei, o să rămîi înțepenit în fața unei litere grecești, Δ (delta), și-o să te întrebi, simplu – de ce? Ei bine, numele trupei se pronunță „alt-J” pentru că, prin combinația de taste „alt+J” pe-un Mac, apare simbolul Δ, care-ar sugera, spun ei, ideea de schimbare. „There was a wayward lad crept out one morning/ The ground to be his bed, the sky his awning” – încep al treilea și cel mai scurt album al lor, „Relaxer”, cei patru membri ai trupei. Ca și cînd ai asculta un vechi madrigal (n.r. scurtă compoziție în versuri, cultivată mai ales în societatea medievală și conținînd elogii galante la adresa unei femei) englez, te faci comod și-ți iei o figură boemă, privind melanSimți deja volanul în mîini și auzi parcă aievea cum toarce motorul. Nu mai este mult și devii iar regele șoselei. Păcat că nu ai nici un drum lung de parcurs în viitorul apropiat, iar în loc de relaxare se anunță nervi întinși la maximum în traficul de prin oraș.

colic cerul și gîndindu-te la cei 3WW (three worn words) care dosesc, în dedesbutul lor, un „te iubesc” uzat.

Totuși, „Relaxer” nu pare a fi cel mai nimerit nume pentru album, care oscilează cînd spre partea de rock, cînd pe cea de folk, și care este peticit cu referințe obscure, pe care cineva din afara trupei nu le-ar putea înțelege.

La final, îţi mai rămîne doar să iei cele opt melodii, să le pui într-un playlist și să le tratezi ca pe niște lecturi serioase de vară.

Fără să fie vulgari, cei de la alt-J trec de la povești cu sirene care se relaxează pe-un cîmp, împreună c-un băiețaș pudibond, la tensiunea care vine odată c-o despărțire de iubit sau iubită și-ajung, spre final, să-i cînte o baladă lui Adeline. Cele opt melodii te vor ține „relaxat” 39 de minute, timp în care o să mai simți nevoia să pui și pauză și să te gîndești mai bine la ceea ce tocmai ai auzit. La final, îți mai rămîne doar să descarci cele opt melodii, să le aduni într-un playlist pentru zilele călduroase care urmează și să-ți pregătești o limonadă. n

Chiar dacă abia azi începe sesiunea în mod oficial, tu deja îți pui problema restanțelor. Și asta pentru că-ți plăcea să dormi pînă la amiază, iar în lipsa prezențelor de la seminarii nu prea poți intra la examene.

Ar fi bine să te pui cu burta pe carte. Măcar cele la care poți da să nu ai probleme.

Problemele în dragoste nu mai sînt o noutate pentru tine, iar astrele parcă îți întorc mereu spatele atunci cînd vrei să-ți găsești jumătatea. Dar măcar nu ai nici o problemă la facultate, iar în lipsa unei prietene portofelul tău este, lună de lună, plin pînă la refuz.

ADUSE DE TORENȚI Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

PRIMUL RĂCNET

Robotul care binecuvînteaz\

de Beatrice JURAVLE | beatrice.juravle@opiniastudenteasca.ro Pentru a marca cei 500 de ani de cînd Martin Luther a pus pe uşa Bisericii Catolice cele 95 de teze care militau împotriva acesteia, Stephan Krebs, un preot protestant din Wittenberg, acelaşi oraş nemţesc în care a avut loc „Reforma lui Luther” de pe data de 31 octombrie 1517, a inventat un robot pe care l-a denumit BlessU-2, dorind să le arate membrilor comunităţii din care face parte că se pot spovedi sau ruga fără să fie necesară, neapărat, o prezenţă umană. „Vrem ca oamenii să se gîndească dacă pot lua în considerare posibilitatea de a fi binecuvîntați de o mașină fără să fie obligatoriu elementul uman”, a declarat pentru The Guardian, Stephan Krebs, reprezentantul Bisericii Protestante din Hesse-Nassau şi inventatorul robotului BlessU-2.

Robotul are capacitatea să binecuvînteze în cinci limbi străine: germană, engleză, spaniolă, franceză şi poloneză. În mîini are montate be-

BlessU-2 are inserate mai multe păcate pe care Biblia le interzice.

curi cu led, iar de fiecare dată cînd le ridică pentru a recita versete din Biblie sau pentru a spune la finalul slujbei „Dumnezeu să te binecuvânteze și să te apere!”, acestea se aprind.

Inventatorul a specificat că acestea au fost instalate pentru a „spori efectul religios de iluminare”. „Ideea este să stimulăm dezbaterea și să ne gîndim la viitorul bisericii într-o lume dominată de tehnologie și dispozitive electronice”, a afirmat pentru acelaşi ziar Volker Rahn, un alt reprezentant al bisericii Hesse-Nassau. Acesta a mai menţionat că acest concept chiar a funcţionat, iar biserica a avut din ce în ce mai mulţi vizitatori, unii curioşi, veniţi doar ca să vadă invenţia, alţii amuzaţi de robot, dar şi cei care nu sînt de acord cu „mecanizarea religiei”.

Fiecare credincios poate selecta de pe ecranul cu touchscreen, de pe pieptul robotului, dacă

doreşte o voce feminină sau masculină, limba, dar şi foi printate cu rugăciunile şi binecuvîntările acestuia. BlessU-2 are inserate mai multe păcate pe care Biblia le interzice.

Cei care se spovedesc îşi dau seama cît de rele sînt faptele pe care le-au făcut în funcţie de faţa robotului. Dacă acesta îşi încruntă sprîncenele şi îşi arcuieşte gura în jos, înseamnă că păcatul este destul de grav, iar dacă, în schimb, are o faţă zîmbitoare, atunci păcatul nu a fost atît de grav şi, prin urmare, a fost iertat pe loc.

Ca de fiecare dată, cînd vine vorba despre religie, cei mai mulţi credincioşi nu au fost de acord cu această invenţie. Cu toate acestea, de două săptămîni, de cînd a fost instalat în biserică, robotul a avut deja numeroși vizitatori care au venit să se spovedească, iar inventatorul deja a mai făcut unul, în caz că BlessU-2 se va defecta. n

SCOR LA PAUZĂ

MAI PLAȚI CA ECRANUL

Sezonul perfect

Capul lui Trump vrem

de Ovidiu MIHAI | ovidiu.mihai@opiniastudenteasca.ro

de Florentina TITULEAC| florentina.tituleac@opiniastudenteasca.ro

După un an excepțional făcut în campionatul Spaniei, Real Madrid cucerește și trofeul Ligii Campionilor, prima echipă care reușește să facă asta doi ani la rînd.

Trofeul vine după un joc care a evidențiat punctele forte pe care echipa madrilenă le-a avut pe tot parcursul sezonului.

Deși Zinedine Zidane a fost pus pe un post de antrenor interimar, presiunea presei, seriozitatea pe care o emană la antrenamente și rezultatele foarte bune i-au întărit poziția de lider pe banca Realului. Un alt aspect important a fost coeziunea lotului, două lucruri la care „Zizu” a avut un mare merit, știind cum să-și apropie jucătorii tineri și să-i țină în echilibru pe cei cu experiență.

Pentru că nu au avut dreptul la transferuri, i-au determinat să privească în propriile academii ca să-și poată asigura banca de rezerve, fapt care le-a servit foarte mult, întărindu-și astfel nu doar lotul ci și primul unsprezece, cu jucători ca Isco sau Asensio. La rîndul lor, fundașii laterali au avut un rol crucial în parcusul foarte bun al echipei, cu jucători ca

Actrița Kathy Griffin a încheiat o colaborare de zece ani cu postul de televiziune american CNN după ce a făcut o glumă pe seama președintelui Statelor Unite ale Americii, Donald Trump. Aceasta a apărut într-o fotografie în care ține în mînă un cap însîngerat care seamănă cu republicanul de la Casa Albă. Conform USA Today, actrița realiza programul de anul nou al postului de televiziune, dar producătorii i-au anulat contractul de muncă după ce au văzut imaginea.

CNN, care colabora cu Kathy Griffin de un deceniu, a catalogat gestul artistei, prin intermediul unui purtător de cuvînt, ca fiind „dezgustător și ofensator”.

Nu doar CNN a fost deranjat de gestul lui Kathy Griffin, ci și familia Trump. Președintele Americii a scris pe Twitter că „lui Kathy Griffin ar trebui să îi fie rușine de sine. Copiii mei, în special fiul meu de 11 ani, Barron, trec printr-o perioadă grea din această cauză”, iar Donald Trump Jr. a postat pe aceeași rețea de socializare că gestul este – „Dezgustător, dar nu surprinzător. Aceasta este astăzi stînga. Ei consideră acest lucru accep-

Îți dorești ca vara asta să umbli nițel prin lume, așa cum ai făcut în fiecare vară pînă acum. Iar dacă în anii trecuți au mai existat mici probleme, anul acesta vei avea parte de experiența vieții tale, de bani făcuți ușor și, poate, de o iubire la fel de fierbinte ca vara.

Iar vin căldurile, iar pielea ta nu pare foarte fericită de soare. Deja te-ai înroșit ca un rac, iar tot ce ai făcut a fost să mergi pînă la facultate sau la magazinul din colțul străzii. Începi să realizezi că vacanța pe care o plănuiești la mare nu este cea mai bună opțiune.

Definiţiile fricii Nu-mi amintesc exact prin ce expresii sau gesturi a reușit mama să mă crească cu un simț dezvoltat al anticipării pericolelor. Și asta în condițiile cățărării copacilor și gardurilor, alergatului pe coclauri și analize amănunțite ale tuturor ustensilelor și uneltelor din gospodărie. Cred totuși că n-aș fi învățat nimic dacă mi s-ar fi interzis toate aceste plăceri care veneau la pachet și cu pericole. Și tot ce știam eu de mică despre înfruntarea fricilor și evitarea pericolelor pare să nu se mai aplice azi.

Anul trecut am fost la Istanbul între două atentate, unul mic și altul mare. Și mă uitam pe stradă dubios la orice om care ieșea din standarde. Aia cu „Evitați spațiile aglomerate!” nu se poate aplica decît poate la Zimnicea sau Târgu Neamț. Altfel, decizia pare să fie simplă: „trăiești sau nu!”.

Poți însă să bravezi cu „eu îmi trăiesc viața, eu îi sfidez pe badguys”, doar cînd în jurul tău e liniște. Cînd eram mică, era o campanie de conștientizare a minelor antipersoană.

Andreea ARCHIP Senior Editor

tabil. Imaginați-vă că un conservator i-a făcut asta lui Obama”.

Referitor la aceeași imagine, Melania Trump a spus într-o conferință de presă că „ca mamă, ca soție și ca om, cred că acea fotografie este foarte deranjantă”. Chiar și fiica lui Hillary Clinton, fosta candidată a republicanului în cursa pentru fotoliul de la Casa Albă a criticat gestul actriței. „Asta este josnic și greșit. Nu este niciodată amuzant să glumești despre uciderea unui președinte”, a scris Chelsea Clinton pe Twitter.

Kathy Griffin nu a pierdut doar colaborarea cu CNN, ci și alte contracte. Un cazinou din New Mexico a anulat o reprezentație pe care aceasta o avea acolo pe 22 iulie, iar brandul „Squatty Potty”, care comercializează produse de toaletă, a încetat să mai lucreze cu ea.

Actrița și-a cerut scuze în mod public pentru gluma făcută, printr-un mesaj video, postat pe contul personal de Instagram. „Sînt un comic… am sărit calul, am mers prea departe, fotografia este exagerată, nu a fost amuzant. Am făcut o greșeală, vă rog să mă iertați”, a spus Kathy Griffin. n

Șefii tăi par impresionați de activitatea ta de pînă acum, iar felicitările nu se opresc nici o clipă. Păcat însă că doar la atît se rezumă, iar de măriri salariale nu pare să fie vorba. Așa că faci insinuări discrete. Mergi la muncă cu încălțări și haine rupte, poate li se face milă.

DE LA CENTRU

Și mi-era așa de greu să pricep cum cineva a putut să îngroape în inima pămîntului ceva care să ucidă, nu care să rodească. Dar cu timpul, nimeni nu mai vorbea de minele antipersoană. Se rezolvase problema.

A început un alt război. Acum oamenii mor sub nasul nostru. Sunt mai ai noștri decît ai altora. Și ne e frică mai tare. Un concert rock din Germania a fost anulat de teama unor atacuri, săptămîna trecută, finala Champions League s-a jucat cu copertină pentru prima oară.

Mor copiii noștri, mor părinții și bunicii. Care au greșit doar că mergeau pe stradă sau la un concert, sau se bucurau cu familia. La fel cum, de ani buni, mureau familii întregi nevinovate, dar suficient de departe ca să nu știm, să nu vedem, să nu ne atingă. Nu vreau să ajung la argumentul ignoranței, nu ăsta e prețul pe care îl plătim. Ci acel „butterfly effect” care ne aduce și uragane și caniculă în luna martie și mai nou, atentate. Și dintr-o dată, să-ți înfrîngi frica nu mai înseamnă același lucru ca la mine, în Neamț. Și nici niște pliante care să-ți spună cum să te ferești de atentate, așa cum sunt cele de incendiu, cutremur sau hepatita B nu ar funcționa. Și asta pentru că acum nu mai sădim sfeclă, porumb sau fasole, ci bombe. n

Te-ai săturat de toate petrecerile din cămin și de țipetele care nu se opresc decît la patru dimineața. Ai vrea să poți învăța în liniște și să poți adormi înainte de miezul nopții. Ți-ai căuta o chirie, dar suma cerută în fiecare anunț te-a convins că dopurile de urechi sînt parcă mai bune.

Iar ai avut o mică vacanță, iar prima zi de muncă e o povară mai grea decît credeai. De aceea, ca să nu mai treci prin chinul ăsta, ai de gînd să-i ceri șefului să te lase să lucrezi încontinuu.

Mai mult, colegii ar fi chiar fericiți dacă le-ai dona lor zilele tale libere.

ASTRELE DIXIT

Nu te-ai apucat încă de licență, deși imediat trebuie să o predai la secretariat. Ai însă norocul cu un profesor care nu te întreabă de sănătate și nici nu pare să vrea să facă asta pe viitor. Astrele te atenționează însă că este posibil ca profesorul să fi uitat de tine.

Marcelo și Carvajal, care nu doar că asigură defensiv benzile, dar urcă și foarte mult, punînd presiune pe fundași și aruncînd mingi precise în careu, către Benzema și Ronaldo.

Finala de la Cardiff a redat în mare măsură toate aceste atuuri.

Portarul Navas a avut intervenții sigure, benzile au funcționat ca de obicei excelent, zona centrală cu Kroos, Modric și defensivul Casemiro, deși lipsită de imaginație, a avut sclipiri în momentele cheie, iar trio-ul ofensiv cu Isco, Benzema și Cristiano Ronaldo a funcționat foarte bine, ultimul mișcîndu-se constant, fiind găsit deseori cu mingi de către coechiperi.

Juventus, deși a avut la rîndul ei un sezon foarte bun, cîștigînd campionatul în Italia și eliminînd Barcelona în semi-finală, nu a fost capabilă să învingă o echipă mult mai închegată și mai valoaroasă, cel puțin din punct de vedere ofensiv. Deși existau toate premisele unui rezultat bun, aceștia eșuează, pierzînd astfel a patra finală a Ligii Campionilor după 1996, cînd au reușit să cîștige finala de la Roma cu cei de la Ajax. n

15

ȘOC, ȘOC, GROAZĂ!

Numărul 565 | 6 - 11 iunie 2017

16

Pisicile radioactive taie calea publicului

D

acă prima ediţie a festivalului Pop’n’Iași n-a avut parte de prea mult public, n-a putut să se plîngă și de talentul concurentelor înscrise în concurs. De pe 31 mai pînă pe 1 iunie, Casa de Cultură a Studenţilor și-a transformat sala Gaudeamus într-o sală perfectă de concert, în care-au răsunat de la șlagăre românești, la piese romantice de jale și melodii celebre care te-ar fi făcut să crezi c-aștepţi să urce pe scenă Beyoncé, și nu studentele din Iași, gata să treacă de la „Take me to church” la extazul pe care-l simţi cînd ești „Crazy in love” – în doar cîteva secunde de pauză.

Cîștigătoarea primei ediţii a Pop’n’Iași a fost Alexandra Haidău.

„Eu v-am spus că-i internațional concursul la noi, dar nu m-ați crezut.”

de Aryna CREANGĂ | aryna.creanga@opiniastudenteasca.ro În primul rînd de scaune roșiatice din dreapta sălii, vezi două stegulețe care se agită frenetic. Nu vezi nici măcar mîinile care le țin, dar cu un marker fosforescent verde stă scris pe fiecare dintre ele „Alexandra”. Cînd refrenul piesei stă să-nceapă și concurenta de pe scenă începe să cînte „Mi-a șoptit o viorea/ c-ai sămi dai inima ta/ Truli, truli, dragăăăă”, stegulețele din primul rînd se ridică mai sus, vezi că-s proptite în niște mînuțe mici și, fără să mai ai timp să te gîndești la ceva, începi să rîzi și să chicotești. Fanul înfocat e o fetiță – are codițe și, peste părul șaten are agățate niște urechiușe negre de pisică. Fără să miaune, se mișcă, sare, țopăie și se uită bucuroasă în spate unde un bărbat ține și el, cu ambele mîini, o pancartă mare din

carton pe care-i scris tot numele Alexandrei.

Sala Casei de Cultură a Studenților e-aproape goală, iar cele două zile de Pop’n’Iași, pînă la finală, nu par să fi convins ieșenii că și-un al treilea festival de muzică, deși aflat la prima ediție, s-ar desfășura mai bine cu public. Deși în sală par să-și fi găsit loc numai copiii, prietenii, părinții sau bunicii fetelor de pe scenă, atenția organizatorilor pare să fi căzut pînă și pe cel mai mic detaliu. Luminile, fumul, chitariștii – toate sînt la locurile lor și te fac să te întrebi „oare oamenii din oraș știu că se petrece-așa ceva aici?”.

De la „Truli, dragă”, concurenta în rochiță roșie, cu umerii dezgoliți, trece într-un ritm alert la Tina Turner și, fără vreo exagerare, vocile

par să se potrivească leit. Rochița se mișcă pe ritm, fetele din backing vocals par că își mișcă picioarele și mîinile la unison și cînd vocea trasează curbe sonore prin aer spunînd că „we’re rolling, rolling on the riveeeer”, aproape că-ți vine să te ridici din scaunul în care ți-ai făcut culcuș și să dansezi. Pe scenă, cei de la Opis Band se pregătesc să cînte cu cea mai tînără concurentă a festivalului. E în clasa a XI-a, poartă o rochiță neagră și dansează pe ritm încă de cînd și-a găsit loc în mijlocul celor din trupă, de după perdelele roșii. Cu o voce ușor ezitantă, se-aude un „You don’t have to cry me out” și, brusc, devii debusolat, pentru că nu reușești să-ți dai seama dacă cea care se-aude e vocea concurentei, sau a fetei cu părul drept, lung și blond

EXERCIȚIU DE ASCULTARE

Urme de ruj [i jazz f\r\ partitur\ de Mădălina ROBU | madalina.robu@opiniastudenteasca.ro E vineri, e trecut de ora 21.00, iar pe strada Lăpușneanu, doi bătrînei se opresc mirați în fața localului Café Society. Ea, cu o mînă sprijinită în baston și cu cealaltă înfiptă în șold, îl tot întreabă pe el – „unde-s partiturile?”, neînțelegînd, altfel, rostul suportului negru din fața cafenelei. Nemulțumită, ridică bastonul, îl prinde pe el de mînă și se-ndepărtează. În urma lor, un cuplu mai tînăr, privind hîrtia prin care-i anunțat concertul de jazz cu Andra Botez&Band, urcă entuziast treptele spre local. „Facem un exercițiu de ascultare. Vrem să-mpărtășim cu voi cuvinte, sunete, o stare de bine”, spune Andra Botez, din spatele pianului mare din mijlocul sălii, conturînd astfel, în linii mari, profilul serii. Învoiala cu publicul e acceptată ca atare, band-ul antrenează deja primele note muzicale într-un moment instrumental cu prelungire, iar paharele de vin roșu, așezate frumos pe aproape fiecare masă, sînt ridicate cu delicatețe și-ndreptate spre gură, dezvăluind gingii rozalii sau buze arcuite în zîmbete timide. Lumina e difuză, pleacă din brațele candelabrelor, se joacă cu umbrele pe fețele care-s deja prinse în torentul de versuri melancolice, iar liniștea pare că s-a mutat afară. Îmbrăcată într-o rochie lungă, cu părul ușor ondulat prins la spate și lăsînd două bucle să-i încadreze fața, solista știe să-și însoțească muzica cu mișcări potrivite, iar trecerile dintre melodii le face prin vocalize și observații scurte care fac publicul să

Casa de Cultură a Studenților Str. Vasile Conta nr. 30, et. 2, 700106 Iași. Telefon: (0746) 230. 032 e-mail: redactia@opiniastudenteasca.ro Web site: www.opiniastudenteasca.ro www.facebook.com/opiniaveche

rîdă-ncetișor. Are o voce caldă, iar repertoriul pe care și l-a ales în seara asta pare să placă fiecărei domnișoare care a ajuns la concert – le vezi cum fredonează încetișor sau își mișcă ușor umerii, în tandem cu ritmul melodiilor.

Din cînd în cînd, un băiat îmbrăcat la cămașă se-apropie de ea cu un saxofon, intervenind la unele piese și ajutîndu-te să-ți dai seama de ce îți place, de fapt, jazz-ul.

Proptit de perete, un bărbat cu părul atent pieptănat face poze deja de cîteva minute cu un telefon. În dreapta lui, o fetișcană cu păr blond și-o rochiță roșie, scurtă și mulată, vînează toate unghiurile bune din care să facă mici filmulețe. Sala e plină ochi, iar femeia cu ochi mari, așezată într-un colț și care amintește de Sinéad O'Connor, fredonează cu patos versurile melodiei lui Amy Winehouse, „Valery”. Fără să se oprească din fredonat, își deschide ochii la fiecare nouă melodie, privind admirativ în jurul ei și mișcîndu-se pe ritm de acolo, de pe scaun.

Ești cucerit de simplitatea cu care se desfășoară toate și-ți vine să te abandonezi în reveria momentului. Cîntecele se fac prietenoase, și toată atmosfera din seara asta, din Café Society, îți dă strania impresie că tu și toți ceilalți din sală ați ajuns să vă teleportați în filmul cu același nume, chiar în toiul unei petreceri private, cu mult jazz și băuturi fine. Iar paharul tău ar cam trebui reumplut. n

DIRECTOR: Cătălin HOPULELE REDACTOR-ȘEF: Aryna CREANGĂ REDACTOR-ȘEF ADJUNCT: Ioan STOLERU SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: Mădălina OLARIU ȘEFI DE DEPARTAMENT: Andreea ANTON, Beatrice JURAVLE SECRETAR DE REDACŢIE: Andrei MIHAI REDACTORI: Dan CONDREA, Sabina-Maria NICA, Mădălina ROBU, Ionuţ TEODERAȘCU, Florentina TITULEAC COLABORATORI: Ovidiu MIHAI, Elena TANASĂ, Antonela TĂNĂSELEA EDITOR COORDONATOR: Daniel CONDURACHE Ședințele de redacție au loc luni și miercuri, de la ora 20.00.

Revista se poate procura și de la sediul redacției.

din spatele ei, care-ar trebui să-i dubleze sunetele aproape șoptit.

Mi-a șoptit o viorea c-ai fi „Crazy in love” „Eu v-am spus că-i internațional concursul la noi, dar nu m-ați crezut”, spune moderatorul în timp ce-i pregătește intrarea unei studente în anul al II-lea, de la Universitatea de Medicină. Cu o voce pe care ți-ai dori s-o auzi oricînd ți-ar fugi gîndul la muzică, fata salută, zîmbește și începe să-și miște corpul imitînd mișcările lui Beyoncé și, mai mult, pînă și vocea. „Crazy in love” se transformă brusc, odată cu schimbarea concurentei, într-un „Take me to

church” mai puțin convingător decît al variantei originale și, pînă să te dezmeticești, vezi că pe unul dintre scaune și-a găsit loc o fată care-a cîntat anterior. Are două comițe asemănătoare cu cele ale personajului feminin din Star Wars, e îmbrăcată în negru și cînd o privești n-ai cum să te gîndești la cum fredona lejer „Cause you make me feel like a natural womaaan”.

Zîmbești, cînți încetișor „Radioactive”, te uiți cu drag la toate fetele talentate cu voci frumoase care s-au tot perindat de pe scenă printre scaune și te întrebi cu tristețe „oare ce artist internațional ar mai trebui să urce pe scenă, s-apară și niște oameni în sală?” n

LOCALUL TROIAN

Clătita casei din parc de Aryna CREANGĂ| aryna.creanga @opiniastudenteasca.ro Scaune colorate și pernuțe în care să te afunzi cînd ba te uiți la știri dimineața, ba asculți balade rock de pe la sfîrșitul anilor ’80 – asta ai să găsești în Bistro Copou, un soi de restaurant dichisit, deschis de la începutul anului, pe Strada Oastei.

Deși o să ți se pară că ești familiarizat cu locul, ai să afli că totul s-a schimbat acolo față, de localul anterior, de cum ai să intri. Culorile pastelate și luminoase de pe pereți, măsuțele amplasate grijuliu și chiar barul, de după care poți vedea bucătăresele cum pregătesc mîncarea – toate o să te uimească și-o să te întrebi, cu siguranță, de ce-ai fi trecut de atîtea ori pe lîngă localul ăsta, fără să intri și să comanzi ceva. Deși se recomandă ca fiind un fel de „clătitărie”, ai să găsești în meniu aproape orice – la prețuri studențești.

Poți mînca un sandwich cu pui la numai zece lei, poți mînca mici cu muștar, paste, ciorbe sau, dacă vrei să îndrăznești să-ți creezi o dependență – clătitele, specialitățile casei, pe care le vei găsi cu diverse sortimente. Poți mînca în restaurant, în timp ce te uiți la un documentar și asculți muzică frumoasă, sau poți ieși pe terasa amplasată de-a stînga

și de-a dreapta trotuarului din apropierea parcului Copou.

Unul dintre cele mai faine lucruri din Bistro Copou e că, de cum intri, pe peretele din stînga, găsești o tablă mare și neagră, care-ți amintește de școala generală. Nu te lasă nimeni să începi să desenezi pe ea, dar, în schimb, ai să găsești acolo scris (mai frumos sau mai la repezeală), cîteva produse din meniu cu care bucătarii se mîndresc în ziua respectivă, alături de prețuri convenabile – care sigur o să te convingă și-o să te facă să încerci ceva.

După ce-ai să comanzi, chelnerul o să te întrebe de cel puțin cinci ori dacă totul e în ordine, dacă mai ai nevoie de ceva și, deși deja aflat sub un fel de hipnoză a muzicii, ai să auzi sigur clinchetul clopoțelului bucătăreselor care anunță că ți s-a terminat de preparat mîncarea.

Te uiți la ele, le zîmbești, ele-ți zîmbesc înapoi ca niște mame grijulii, îți urează poftă mare și – fără să mai pierzi vreo secundă – te apuci de înfulecat. De-aici încolo n-o să fie necesar să te mai convingă nimeni, o să te întorci tu singur, ca un robot automat și-o să comanzi „clătita casei”. Nu, n-ai să fii la mama în bucătărie, dar ție așa o să ți se pară. n