INTERVIU SCULPTOR IOAN HANTAR - ORTODOX MARKET

Ortodox Market: Satul Grumăzeşti e o aşezare de răzeşi cu oameni foarte gospodari.

Ionuţ Hantăr: Cred că satul datează de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun. Sunt două bresle de meseriaşi în sătucul nostru: sculptorii bisericeşti şi apoi prelucrătorii şi comercianţii de piei. Agricultura nu prea ne ajută, pentru că suntem la deal, chiar la munte, aşa că oamenii au căutat să-şi întreţină cumva gospodăria. Slavă lui Dumnezeu! Suntem oameni gospodari, case frumoase, iar din zona Târgului Neamţ e cea mai înfloritoare comunitate. Cam oriunde mergi în ţară, dacă întrebi de Grumăzeşti, lumea a auzit.

O.M. Familia Hantăr are rădăcini istorice în Grumăzeşti.

I.H. : Familia noastră a lucrat mobilier pentru biserici şi pictură bisericească cam de la începutul sec. XX. Mai există o familie Hantăr, din aceeaşi rădăcină, dar nu mai cunoaştem gradul de rudenie.

O.M. Într-o vizită pe care P.F. Părinte Patriarh Daniel v-a făcut-o la atelier, pe când era Mitropolitul Moldovei v-a spus semnificaţia numelui Hantăr.

I.H. Probabil, a spus Prea Fericirea Sa, că ar fi vorba despre prizonierii de război moldoveni luaţi de tătari şi, ca să-i recunoască mai uşor le-ar fi pus porecla „han tătar” şi de aici Hantăr. Sau ar mai putea proveni de la constructorii transilvăneni ai Cetăţii Neamţului care ar fi fost saşi; toată lumea a auzit de umanistul sas Johannes Honterus. Numele a fost românizat ulterior pentru a fi mai uşor de pronunţat.

O.M. Cum a ajuns Prea Fericitul Părinte Daniel să viziteze atelierul dvs.?

I.H.: Eu şi un coleg de-al meu, părintele Mircea Ursachi, care acum slujeşte la o biserică în Piatra Neamţ, mergeam destul de des la mrea. Neamţ. Acolo l-am cunoscut pe fostul stareţ, părintele Justinian Cârstoiu, care acum este profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi apoi am legat o relaţie foarte frumoasă cu Părintele Benedict, actualul stareţ. În acea perioadă au fost descoperite moaştele Sfântului Necunoscut şi, imediat după Revoluţie, când a fost posibilitatea să le expună spre închinare, ne-au dat comandă de o raclă. Eram foarte tineri atunci, aveam vreo 20 de ani şi dornici să realizăm lucrări cât mai

frumoase. După ce a fost construită biserica Seminarului de la Neamţ, unde Prea Fericitul venea destul de des, a văzut racla cu moaştele Sfântului Necunoscut şi a dat comandă şi pentru racla unde vor fi fost puse moaştele Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. A venit la noi acasă, să vadă evoluţia lucrării şi am fost impresionaţi pentru că nu se întâmplă să vină Mitropolitul în fiecare zi la micul tău atelier.

O.M. Familia Hantăr este prima familie din această aşezare, cea mai bogată demografic în sculptori bisericeşti, care a început această activitate?

I.H. : Într-un fel prima. Primii au fost fraţii Resmeriţă, care au făcut cursuri în atelierele de arte şi meserii de la Mănăstirea Neamţului, cam la sfârşitul sec 19. Ei au dus o viaţă ca de călugăr, nu au fost căsătoriţi şi toată energia lor a fost canalizată spre pictura bisericească.

Izvorul atelierului nostru, modelele, metodele de lucru şi ştiinţa, le avem moştenite prin unchi şi străbunici de la aceşti doi fraţi. Ei au avut o legătură strânsă cu marele boier Aristide Caragea care are şi un conac aici la noi şi i-a ajutat mult cu albume de artă aduse din Franţa, Italia, Grecia. În jurul lor s-a dezvoltat o adevărată şcoală. Apoi ponderea foarte mare de mănăstriri, cu ateliere de croitorie, pictură, sculptură şi totodată dorinţa laicatului de a-şi exprima prin puterea talentului evlavia faţă de Dumnezeu şi faţă de neam, au creat acest nucleu de sculptori bisericeşti.

O.M. Care au fost legăturile dintre familia Hantăr şi fraţii Resmeriţă?

I.H. Relaţia directă cu aceşti fraţi Resmeriţă, pe linie de sculptură bisericească, o avem de la fratele mamei, Ionel Cârcei, care a fost ucenicul lor direct. Apoi, unchiul tatălui meu, Neculai Hantăr, care făcuse Şcoala de Arte Frumoase la Iaşi, prin anii 40, i-a cunoscut pe fraţii Resmeriţă.

“

PREA FERICITUL CÂND VENEA LA NOI ÎN ZONĂ, POATE MAI ÎN GLUMĂ SAU ÎN SERIOS SPUNEA „BAROCUL DE LA GRUMĂZEŞTI”. LA NOI AICI SE OBIŞNUIEŞTE FOARTE MULT REPRODUCEREA VIŢEI DE VIE, FRUNZA DE STEJAR, PE CARE NU PREA O ÎNTÂLNIM ÎN MULTE ZONE.

Nicolae Hantăr • 80 de ani • Grumăzeşti NT • căsătorit • o fată şi un băiat • fondatorul atelierului

El a ucenicit apoi cu un pictor de biserici de la Agapia Veche, Varlaam Hurlubaru, duhovnicul mănăstirii. A fost şi acreditat de Comisia de Pictură Bisericească. Biserica satului e pictată de el, Nemţişorul şi Şoimăreşti de asemenea. Era un nativ cu un instinct artistic deosebit.

O.M.: De fapt tatăl dvs. şi unchiul sunt cei care au continuat activitatea, perpetuând moştenirea artistică a fraţilor Resmeriţă?

I.H.: Pe la mijlocul anilor 70, tata, Nicolae Hantăr, care lucra la Fabrica de Mobilă din Târgu Neamţ, a obţinut autorizaţie de meşter popular şi a deschis un mic atelier în Grumăzeşti împreună cu fratele mamei, Ionel. A mai lucrat în sat şi un văr de-a tatii, Ghiţă Hantăr, care avea şi el atelier. Eu am ucenicit pe lângă tata şi unchiul meu şi am crescut acolo cu verişorii mei…

O.M.: Au lucrat mult timp împreună?

I.H.: Până la un moment dat, după care s-au despărţit şi au avut fiecare atelier, pentru că de acum fiecare avea stilul lui, personalitatea lui.

Eu şi dacă le pipăi (n.n.: lucrările unchilor) le recunosc, nu trebuie să le văd.

O.M. Există o continuitate între stiluri?

Putem vorbi de o amprentă Hantăr, pe filiera Resmeriţă?

I.H.: Sigur că da. Unchii au avut la bază acelaşi izvor, fraţii Resmeriţă, apoi fiecare a venit cu stilul lui, dar fără să iasă din context. De pe la anii 1870 cunoaştem un stil sculptural în Grumăzeşti, un stil al nemţenilor, care e mai mult înspre meşteşug şi artă populară. Prea Fericitul când venea la noi în zonă, poate mai în glumă sau în serios spunea „barocul de la Grumăzeşti”. La noi aici se obişnuieşte foarte mult reproducerea viţei de vie, frunza de stejar, pe care nu prea o întâlnim în multe zone. Poate că şi noi, Hantăr, din dorinţa de a face mai bine, studiem albume de artă şi încercăm să ne inspirăm din lucrările artiştilor de seamă. Încercăm totuşi să nu creăm rupturi de tradiţia nemţeană, ştefaniană, românească. Nu putem să aducem o catapiteasmă din Ucraina- s-o punem aici la noi. Noi de acum, în familie, suntem la a treia generaţie de sculptori. Fratele bunicii, fratele mamei, vărul lui tata, tata, iar acum eu.

O.M. Dar nu vorbim doar de sculptură bisericească ci şi de pictură bisericească.

I.H.: Prima mea dragoste a fost pictura bisericească. Mulţi din familie, inclusiv Ionel

Cârcei au fost şi pictori bisericești. Cum a fost, cum n-a fost, pe oriunde mergeam, de mic, aveam contact fie cu pictura bisericească, fie cu sculptura. E un talent în familie şi pe linie maternă şi paternă. Atelierul unchiului era aici unde am eu acum casa şi atelierul. Am pictat prima catapeteasmă când aveam vreo 16 ani, pentru o biserică din Botoşani.

Eram mic şi cam temător, dar unchiu` Ghiţă m-oncurajat ş-o ieşit o lucrare bună.

O.M. Mai pictaţi?

I.H. Ultima dată am pictat o catapeteasmă pentru o biserică din Canada, care a fost executată tot la noi în atelier. Dar oricât mi-aş dori sa mai pictez nu mai am nici timp, poate nici răbdarea necesară. Trebuie să dau vina pe ceva. Nu-i aşa?!

O.M. Dar cu dalta când v-aţi întâlnit?

I.H.: Cam pe la 14 ani. Mă pregăteam să dau la liceu.

O.M. Nicolae Hantăr, tatăl, v-a predat ştafeta atelierului.

I.H.: Sunt mai bine de 20 de ani, cam de când m-am căsătorit. Eu sunt singurul băiat din familie, mai am o soră, care este asistentă medicală la Târgu Neamţ. Tata a văzut că sunt dornic şi serios şi mi-a cedat mie conducerea. Dar tata lucrează în continuare cu mine, este baza atelierului. El încuie, el descuie, ştie tot ce se întâmplă acolo. Eu mă ocup mult de măsurători, proiecte, întâlnirile cu preoţii.

Nicolae Hantăr (seniorul): Eu prin 70 am început să lucrez pe cont propriu. Eram cam 4 în sat, dintre care doi eram rude. Lucram atunci numai manual. La 2 ani am rămas orfan de tată şi de pe la 10 ani a trebuit să fac ceva să susţin familia.

La primul iconostas am lucrat cu un cumnat de-al

“

CUM A FOST, CUM N-A FOST, PE ORIUNDE MERGEAM, DE MIC, AVEAM CONTACT FIE CU PICTURA BISERICEASCĂ, FIE CU SCULPTURA. E UN TALENT ÎN FAMILIE ŞI PE LINIE MATERNĂ ŞI PATERNĂ. ATELIERUL UNCHIULUI ERA AICI UNDE AM EU ACUM CASA ŞI ATELIERUL. AM PICTAT PRIMA CATAPETEASMĂ CÂND AVEAM VREO 16 ANI, PENTRU O BISERICĂ DIN BOTOŞANI. ERAM MIC ŞI CAM TEMĂTOR, DAR UNCHIU` GHIŢĂ M-O-NCURAJAT Ş-O IEŞIT O LUCRARE BUNĂ.

Nicolae Hantăr fondatorul împreună cu Ionuţ Hantărcontinuatorul.

meu, pentru un preot din Făgăraş. Pe vremea aceia veneau grămadă de preoţi din toată ţara la noi în sat şî-ntrebau di noi. Prin alte zone nu prea erau sculptori. Am măsurat biserici în toată ţara şi mulţi episcopi şi preoţi ne apreciau. Nu exista să vină preot în sat şi să plece fără să dea comandă. Să ştiţi că era bine înainte de 90 pentru că lucrările nu se fugăreau, se lucrau în tihnă, puteai să-ţi alegi, ca artist, starea în care să lucrezi şi nu vorbim aici de chef. Poate că artistul era mai respectat şi pentru faptul că eram foarte rari. Nici nu-ţi trebuiau aşa multe ca în ziua de astăzi.

Un iconostas era cât o Dacie, poate şi mai mult.

Bineînţeles că banii ăştia îi împărţeai pe 4-5 ani cât făceai o lucrare şi tot era de ajuns iar preţurile erau aceleaşi în toată ţara. Eu am 80 di ani şî sculptor mai bătrân ca mine nu ştiu să mai trăiască astăzi.

O.M.: În funcţie de ce gândiţi proiectele?

I.H.: Primul factor este spaţiul, apoi arhitectura bisericii. Orice catapeteasmă/iconostas se bazează pe anumite canoane care trebuie respectate, dar este permisă o anumită flexibilitate. Artistul sculptor poate interveni, dar în general se păstrează o anumită clasicitate.

Când vine cineva peste ani şi vede, să poată recunoaşte un stil.

O.M. Cum iau preoţii decizia în general?

I.H.: Mai nou, deciziile se iau în felul următor.

Mă sună preotul şi-mi zice: Domnu` Hantăr, v-am văzut în revista Ortodox Market. Vă rog sa-mi spuneţi ce preţuri practicaţi? Este foarte complicat să dai preţuri ad-hoc. Oricât de mici leai spune, tot par mari, pentru că nu poţi justifica preţul prin telefon. Eu, atunci, trebuie să-l conving pe părinte că nu pot să-i dau un preţ pe loc şi cel mai bine pentru preot este să întâlnim şi atunci sfinţia sa va şti ce–i pot oferi eu. Când ne întâlnim îl întreb din ce material lemnos doreşte, studiez puţin arhitectura bisericii. Contează apoi ce vrea părintele să facă acolo, de câţi bani. Nu există preţuri fixe, şablon, ca la examenul grilă: corectezi şi pui nota. M-am încăpăţânat să nu fac două lucrări la fel. Identitatea mea se reflectă în toate, dar fiecare are ornamentica ei şi amprenta bisericii.

O.M. Cum afectează negocierea piaţa?

I.H.: Noi înţelegem şi lucrurile acestea pentru că e foarte greu de bănuţi la multe biserici.

Trebuie găsite soluţii pentru a-i oferi părintelui, după posibilităţi, cel mai bun raport calitate-preţ.

Părintele are în ziua de azi foarte multe variante.

Sunt convins că sunt şi preţuri mai mici ca la mine şi ca la alţi colegi din breaslă, dar ţinând cont că lucrările noastre se adresează unui spaţiu sacru, de închinare, nu putem veni oricum acolo.

Când mergi la biserică „ti-mbraci cu hainili şele bune”, cum zîcem noi moldovenii, aşa ş-în interiorul bisericii, trebuie altceva. Trebuie cântărite bine lucrurile astea. Nu le facem în fiecare zi şi vrem ca şi urmaşii noştri să se laude cu ce facem noi, aşa cum şi noi ne lăudăm cu „albastrul de Voroneţ” şi acele frumoase catapetesme brâncoveneşti şi ştefaniene, care ne fac să fim mândri peste tot în lume.

O.M.:De curând aţi montat un iconostas temporarpentruCatedralaArhiepiscopală din Suceava.

I.H.:Pentru Suceava e vorba de o catapeteasmă temporară, din lemn de brad, până când părintele va reuşi să picteze zona altarului şi atunci va trebui realizat un iconostas grandios. Rar mi-a fost dat să văd atâta grandoare în arhitectura unei biserici.

O.M. În atelierul familiei Hantăr au ucenicit multe persoane din zonă, care apoi au ales să meargă pe cont propriu. Cum a afectat piaţa acest fenomen?

I.H.: Într-adevăr am avut mulţi ucenici, dar de o vreme nu mai vine nimeni la niciun atelier. Tuturor li se pare mai uşor să plece în străinătate. E într-un fel normal ca după ce înveţi ceva, poate să poţi merge pe cont propriu, atâta timp cât păstrezi valoarea şi încerci să faci şi mai bine decât meşterul care te-a învăţat. Altfel e fără rost.

Cât timp există dragoste adevărată pentru ceea ce faci nu se depreciază calitatea, dar dacă faci din dorinţa de a lua o maşină mai nouă, de a face

“

SĂ ŞTIŢI CĂ ERA BINE ÎNAINTE DE 90 PENTRU CĂ LUCRĂRILE NU SE FUGĂREAU, SE LUCRAU ÎN TIHNĂ, PUTEAI SĂ-ŢI ALEGI, CA ARTIST, STAREA ÎN CARE SĂ LUCREZI ŞI NU VORBIM AICI DE CHEF. POATE CĂ ARTISTUL ERA MAI RESPECTAT ŞI PENTRU FAPTUL CĂ ERAM FOARTE RARI. NICI NU-ŢI TREBUIAU AŞA MULTE CA ÎN ZIUA DE ASTĂZI. UN ICONOSTAS ERA CÂT O DACIE, POATE ŞI MAI MULT.

o casă mai mare, de a avea mai mulţi bani, atunci sigur începem să avem o problemă. Probabil că meseria asta nu mai e de viitor, te leagă şi de casă şi poate unii vor să vadă lumea. Ştiu eu?!

Dar atunci când vezi ce iese din mâinile tale şi transpiri şi faci cu sănătate şi cu efort, începi să înţelegi ce înseamnă valoarea. Mi-aş dori să nu se piardă meseria asta.

O.M. Totuşi aveţi două fete, bucuria familiei Hantăr.

I.H.: Cea mai mare e studentă în anul al IV-lea la Facultatea de Medicină din Iaşi, iar cea mică e elevă în clasa a X-a la liceul din Târgu Neamţ şi poate îi va urma surorii mai mari. Tata are 80 de ani, eu, Slavă lui Dumnezeu, sunt încă în putere, aşa că, cine ştie, până la 80 de ani poate-o apărea ş-un nepoţel. (Râde toată lumea).

O.M. În anii 90 eraţi un tânăr de 20 de ani.

Gândeaţi în termenii aceştia de maşină scumpă, vilă etc?

I.H.: Nu prea. Societatea de atunci era altfel construită. Ăştia-s termeni de mărire personală.

Eu îs crescut şi educat într-o lume mai aşezată,

pe care tinerii de azi, chiar dacă trăiesc la sat, n-o mai înţeleg. E un sat racordat la civilizaţie întru totul, dar înainte parcă era mai mare ruşinea de oameni şi frica de Dumnezeu.

O.M.: Simţiţi că are o altă morfologie, de la an la an, ceea ce numim „Frica de Dumnezeu”, în special la sat?

I.H.: Lumea încearcă să ţină ritmul şi face compromisuri şi se pierde autenticitatea dar oamenii şi-au cam dat seama că nu tot ce-i pe raft îi bun...

O.M. Cât timp mai e până se va trece integral la sculptura pe utilaje CNC? I.H.: Nu mai durează mult. Totul se derulează cu o viteză extraordinară. Toată lumea vrea să facă mult şi repede, în orice domeniu. Şi eu încep să simt că am nevoie de aşa ceva. În viitor totul cred că va fi făcut de maşini, bineînţeles, sub supravegherea omului şi cu oarecare intervenţie din partea lui. Un CNC, aşa cum am eu nevoie costă peste 100.000 de euro şi îmi doresc foarte mult. Indecizia mea e legată de softuri.

Poate aş mai putea să îmbunătăţesc şi costurile.

Am un cumătru care şi-a luat un abric şi-mi

Tatăl şi fiul Gândesc împreună proiectele pentru sfintele biserici

spunea că de fapt şi-a mai luat un tâmplar. Un CNC poţi să-l laşi seara să lucreze şi, până adormi tu, ţi-a mai făcut o tăblie. Se simte nevoia unor utilaje foarte performante. E şi o obligaţie, vrem-nu-vrem, a societăţii în care trăim. Apoi ai responabilitatea familiei, copii în şcoală, facturile...

Sursa noastră de trai e atelierul. Oricât de artist mi-aş dori să fiu eu, nu prea mai sunt vremurile în care sculptam la o catapiteasmă un an jumate. Aveai timp să o gândeşti, să o bibileşti. Dacă nu-ţi plăceau unele piese le lăsai, lucrai altceva şi apoi reveneai asupra lor cu altă inspiraţie. Acum, încep câte 3-4 lucrări, ai un om pentru fiecare. Încerci să tencadrezi în termen, pentru că toate trebuiau ieri...Noi am trecut (n.n. 90% din atelierele din România), cu foarte mici excepţii, de la meşteşug la manufactură, cum spune Marx. Încă, Slavă Domnului, nu lucrăm industrializat. Mai e o problemă. Lemnul devine din ce în ce mai scump, din ce în ce mai rar şi poate se va recurge şi la alte materiale. Poate peste 20 de ani vom avea iconostas din polistiren... Poate în glumă sau nu. Nu ştiu cât depinde doar de noi meşterii să facem lucruri tradiţionale, bune şi frumoase. Noi doar propunem.

O.M. Câte biserici din România şi din diasporăpoartăpetâmplelelorsemnătura Hantăr?

I.H.: N-am ţinut o evidenţă exactă dar cred că vreo sută şi ceva, la care se adaugă foarte multe străni, iconostase, tetrapoade, analoage. Orice ţine de mobilierul unei biserici ortodoxe.

O.M. Ce simţiţi pentru lemn?

I.H.: Ca să înţelegeţi: lemnul pentru mine, e ca atunci când mergeţi într-un supermarket şi când vedeţi anumite produse vi se deschide apetitul.

Aşa şi eu când văd lemnul brut de stejar, de tei, fibra lui, textura, îi văd proiecţia lui ca obiect, mă inspiră şi îmi dau seama ce ar trebui să fac din el. Îmi place foarte mult să sculptez în stejar.

Folosesc şi teiul, dar mai rar. Părul se pretează foarte bine la miniaturi.

O.M.Vorbiţi-ne puţin despre familia Hantăr.

I.H. Suntem căsătoriţi de 25 de ani, amândoi băştinaşi, ne ştim de mici copii, am învăţat la aceeaşi şcoală iar soţia este mai mică cu 2 ani ca mine. Până la socrii mei fac doar 10 minute pe jos. Soţia mea, Mariana, este un susţinător fidel al meu. A reuşit să fie în casă şi mamă, gospodină dar şi bărbat. Eu sunt legat de atelier,

plecat în delegaţii. Şi dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că a avut cea mai grea muncă şi responsabilitate legată de casă. Îi mulţumesc pentru asta şi să dea Dumnezeu să fie sănătoasă şi să mă mai suporte aşa (n.n. atmosfera e destinsă) şi îi mulţumim Bunului Dumnezeu pentru cele două fete pe care ni le-a dat.

O.M. Ce înseamnă Ortodoxia pentru un moldovean crescut în Codrii Neamţului între atâtea mănăstiri?

I.H.: Dacă m-aţi fi întrebat cu ceva timp în urmă v-aş fi răspuns că e tot ce-i mai frumos legat de familie, de sărbătorile de iarnă, cele Pascale şi că e frumos când ne strângem cu toţii la biserică.

Acum aş putea spune că este singurul echilibru şi singurul reper care ne poate ţine cu mintea sănătoasă şi trează în condiţiile de astăzi.

O.M. Aţi cunoscut mari duhovnici?

I.H.: Da, dar nu atât de mulţi pe cât mi-aş fi dorit. Mergeam la Sihăstria, la părintele Cleopa şi stăteam seara pe iarbă în faţa chiliei şi ascultam predicile sfinţiei sale. Am fost de câteva ori şi în chilia părintelui Teofil Părăian. Am cunoscut şi preoţi deosebiţi, mireni evlavioşi, care mi-au schimbat cursul vieţii. Aceste întâlniri ne-au zidit sufleteşte şi am înţeles că tot ceea ce facem în viaţă trebuie făcut pentru Slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Indiferent ce meserie am avea, dacă o facem cu toată dăruirea, cred că şi ăsta e un mod de-a ne ruga şi poate de a ne mântui.

O.M. Când aţi prins drag de teologia ortodoxă?

I.H.: Cam dintotdeauna. În familia noastră a existat o educaţie creştinească destul de asezată, după rânduiala Bisericii şi după tradiţie.

Meseria cred că a produs în mine şi transformări duhovniceşti iar cărările ne-au deschis drumul spre o viaţă mai aşezată.

“

ÎN FAMILIA NOASTRĂ A EXISTAT O EDUCAŢIE CREŞTINEASCĂ DESTUL DE ASEZATĂ, DUPĂ RÂNDUIALA BISERICII ŞI DUPĂ TRADIŢIE. MESERIA CRED CĂ A PRODUS ÎN MINE ŞI TRANSFORMĂRI DUHOVNICEŞTI IAR CĂRĂRILE NE-AU DESCHIS DRUMUL SPRE O VIAŢĂ MAI AŞEZATĂ.

O.M. Ce aţi dori să le transmiteţi preoţilor?

I.H.: Trebuie foarte bine gândite lucrurile, făcută o analiză cu multă seriozitate şi ar trebui cerute sfaturi şi altor sculptori, pe care încă îi avem lângă noi, cum sunt dnii. prof. Gârea şi Dragomir... Nu trebuie gândit a priori, doar câţi bani avem în pungunţă. Şi cu bani puţini se pot face lucruri deosebite dacă alegem oamenii potriviţi. Câteva puncte de plecare pentru o prospectare corectă, care nu trebuie să fie definitorii şi nu neapărat în această ordine: din auzite, de pe internet, din Ortodox Market... Neapărat să se plece de la 4-5 meseriaşi. Ar trebui şi în învăţământul teologic să fie introduse nişte cursuri de artă şi estetică bizantină sau bisericească în general, pentru ca preotul de mâine să înţeleagă mai bine ce trebuie să ceară şi ce să refuze. Eu nu învinovăţesc pe nimeni dintre colegii mei de breaslă. Concurenţa şi economia de piaţă au forţat lucrurile, dar atâta timp cât zici în sinea ta: fac bani dacă geluiesc trei scânduri pentru biserică, nu-i bine. Trebuie mult mai mult decât atât.

O.M. Cum s-ar putea păstra, să zicem, „corectitudine artistică” în sculptură?

I.H.: Cred că ar fi totuşi necesar ca breasla asta a noastră să aibă parte şi de nişte întâlniri anuale, la care să participe cei mai titraţi sculptori, ca să putem avea şi noi un ghidaj, nu neapărat nişte canoane stricte. Apoi am dori să fim la curent şi cu noutăţile tehnice în materie de utilaje, dălţi,

eficientizarea lucrului. Un fel de regulament de ordine interioară pe care să-l gândim noi între noi. Bineînţeles că avem stiluri diferite, şcolile care ne-au format, dar se simte lipsa unor „îndrumare” pentru noi şi apoi a cursurilor de artă bisericească de la teologia pastorală. Cărţile dlui. Huţanu (n.n.

Al. Huţanu „Arta executării mobilierului B.O.R“; „Arta ornamentării mobilierului bisericesc“) ar putea fi folosite ca un îndrumar, dar nu cred că sunt de ajuns, pentru că se referă mai mult aspecte tehnice şi mai puţin artistice, dar e un început. Până la un anumit punct, cel mai bun izvor şi măsură a autenticităţii este ceea ce au sculptat înaintaşii şi Slavă Domnului în zona noastră nu ducem lipsă. Aproape e şi Bucovina care e un mare izvor, cu nuanţele ei ştefaniene.

Toate acestea fac diferenţa dintre autenticitate şi kitsch.

O.M. Aţi reuşit să aveţi şi lucrări în străinătateşipentrualteneamuriortodoxe.

Cum ar putea fi realizate şi mai multe?

I.H.: Am lucrat mobilierul pentru o biserică ortodoxă bulgărească. S-ar putea lucra şi pentru biserici din Serbia, Grecia poate şi Ucraina, chiar dacă stilul este diferit. Ne-ar trebui şi un marketing pentru breasla noastră. Noi suntem firme mici, nu avem directori de marketing şi de imagine dar ar putea fi făcute parteneriate cu targuri din străinătate, întâlniri cu preoţii de acolo.

Poze de peste ani, din arhiva personală a familiei Hantăr.